Cultura și civilizația dacică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Daci)
Salt la: Navigare, căutare
Disambig-dark.svg Pagina Daci redirecționează aici. Pentru alte sensuri, vezi Dacia (dezambiguizare).

Civilizația și cultura dacilor a avut în spațiul carpato-dunărean o mare dezvoltare timp de câteva sute de ani și a atins nivelul cel mai înalt în perioada sec. I î.Hr - sec. I d.Hr.

În arheologie, termenul de cultură se referă atât la aspectele vieții materiale, cât și la cele spirituale, în totalitatea lor, studiind: așezările, locuințele, uneltele, armele, ceramica, podoabele, riturile funerare, ritualurile religioase, manifestările artistice.[1] Scriitorul antic Dio Chrysostom spunea: "geții sunt mai înțelepți decât aproape toți barbarii și mai, asemenea romanilor.[2]

Influențe și caracteristici[modificare | modificare sursă]

Armament dacic

Cultura daco-getică reprezintă o sinteză originală ce își are rădăcinile bine și adânc înfipte în mediul și în credința autohtonă, putând fi urmărită în timp cu milenii în urmă. Hadrian Daicoviciu spunea că această originalitate nu exclude, ci, dimpotrivă, implică acceptarea unor influențe din afară. Dar dacii nu s-au mulțumit cu preluarea unor elemente de cultură materială de la alte popoare. Ei le-au adoptat, le-au transformat și adesea le-au îmbogățit, contopindu-le în creațiile lor tradiționale și făurind o civilizație profund originală.

O astfel de sinteză originală reprezintă și cultura celtică care la rândul ei se bazează pe fondul autohton în care au fost integrate multiple și fecunde influențe grecești, etrusce ori de altă natură, adaptate și prelucrate în manieră proprie. Au existat raporturi între cultura daco-getică și cea celtică, intervenite în urma contactului direct în urma instalării celților pe teritoriul Daciei. Pătrunderea celților în spațiile daco-getice a avut loc încă în La tene-ul vechi, ceea ce înseamnă secolu IV î.Hr. Simbioza daco-celtică se concretizează în înmormântarea în cadrul aceluiași cimitir și într-o serie de împrumuturi de bunuri materiale și spirituale, având ca rezultat final o puternică influențare reciprocă.

Este incontestabil că în Europa secolul I î.Hr, în afara statului roman, celții și geto-dacii constituiau cele două popoare importante în spațiul european, care atinseseră în dezvoltarea lor materială și social-politică un înalt nivel. Este de aceea firesc ca între cele două culturi să fie influențări reciproc. De aceea când vorbim despre stadiul culturii geto-dacice, punctele de referire trebuie să le căutăm în cultura celtică. Aportul cercetărilor făcute, mai cu seamă în ultimele 2 decenii, la cunoașterea culturii geto-dacice, au spulberat impresia împărtășită de unii cercetători (străini sau români), după care cultura strămoșilor noștri n-ar fi decât o cultură celtică. Rolul pe care l-au jucat influențele celtice atât la formarea civilizației de tip La tene geto-dacică, cât și pe vremea lui Burebista, nu poate fi pusă la îndoială, dar aceasta nu înseamnă o celtizare a culturii geto-dacice. Aceasta se dovedește a fi o cultură originală care, a preluat, pe lângă influențe celtice și multe bunuri din civilizația grecească, fie direct, fie prin intermediul tracilor meridionali, la care se adaugă cele romane și celelalte. Cultura tracilor meridionali reprezintă într-o mare măsură o copiere a civilizației grecești, fără un aport propriu prea substanțial, la care, cu greu se poate sesiza și contribuția elementului autohton.

În cazul unor bunuri create sub influențe grecești, de multe ori este foarte greu de știut cui aparțin, pentru că influențele elene s-au exercitat deopotrivă și asupra celților cât și asupra daco-geților. Numai în puține cazuri aceleași influențe elenistice au determinat produse deosebite și ușor de distins, cum este de exemplu ceramica pictată celtică și cea daco-getică. Deoarece pentru că o vreme Burebista a depus coloniile grecești de pe litoralul de vest al Pontului Euxin și le-a integrat în statul său, a făcut ca influențele acestora să fie cu mult mai puternice decât în cazul celților. Aceste influențe s-au materializat în produse evident superioare de care cultura celtică nu a beneficiat niciodată înainte de ocupația romană. Este vorba de cetățile cu ziduri de piatră ecarisată ori de arhitectura sacră. Tehnica zidurilor dacice (de factură grecească) era evident superioară modalității în care celții își construiau, în aceeași vreme, cetățile. Toate aceste denotă un serios pas înainte, un avans al civilizației daco-getice, favorizat de prezența efectivă și activă a meșterilor greci.

Origini[modificare | modificare sursă]

Tracii, al căror nivel de civilizație și cultură n-a fost egalat în antichitate, pe întregul teritoriu european (în afara lumii grecești, etrusce și romane) decât de civilizația celților, pe care în unele privințe chiar au depășit-o, erau un popor a cărui forță și cultură s-a bucurat de multă considerație în antichitate. Denumirea generală de "traci" a fost dată triburilor de limbă tracică dintre Marea Egee și Dunăre; triburile din nordul Dunării, vorbind aceeași limbă tracică, purtau nume de daci sau de geți, sau nume tribale specifice (carpi, costoboci, etc.).

Vasile Pârvan, bazându-se pe diverse descoperiri arheologice, emite teoria conform căreia:

"... tot masivul Carpatic, până spre Morava, Vistula, Nistrul nordic și teritoriul la est de acest fluviu, era locuit de tracii nordici, cunoscuți mai târziu sub numele de daci și geți."

Muzica, religia, medicina populară empirică, artele meșteșugărești dezvoltate de traci erau unanim apreciate de greci și de romani, iar aportul traco-frigian la cultura elenică a fost considerabil: divinități ca Dionysos, Sabazios, Semele, Seirenes, Silenus, etc.; medicină populară: zeul-"medic" Aesculapios, plante medicinale geto-dace, câteva cuvinte importante în limba greacă (ambon, basileus, etc.) și o serie de mari figuri ale civilizației elenice: Tucidide, artiștii Brygos, Doidalses, antroponime trace, gramatici ca Dionysios Thrax, câțiva filologi, etc.[3] Teritoriul ocupat de traci se întindea de la Marea Egee până în regiunea Boemiei, și din zona Serbiei actuale până la gurile Bugului. Dar, în contrast cu tracii dintre Haemus și Marea Egee, care n-au reușit să-și întemeieze o civilizație proprie și o politică a lor, ci serveau numai ca unelte oarbe, mercenari sălbatici, geții, stăpânitorii marelui drum de civilizație al Dunării, de la început își urmăreau o politică a lor și alcătuiau un stat bine închegat, primeau puternice înrâuriri grecești, dar în aceeași vreme ofereau la rândul lor și grecilor și romanilor o consistență spirituală superioară și foarte caracteristică, pe care literatura antică a însemnat-o cu mirare și admirație, făcând din geți aproape un popor fabulos, prin vitejia, înțelepciunea și spiritul lui de dreptate.[4]

Dacii și geții, ramură a marelui popor indo-european al tracilor, erau unul și același popor (fapt recunoscut de autorii antici) și vorbind aceeași limbă.[5] Dintre cele peste 100 de formațiuni tribale și gentilice ale tracilor, triburile dacilor și geților erau cele mai mari și cele mai puternice. Ocupau teritoriul cuprins între Munții Balcani (Haemus) și Munții Slovaciei, și de la litoralul apusean al Mării Negre până dincolo de bazinul Tisei, adică până la Bazinul Panonic. Triburile denumite "dacice" locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii, - Bazinul Carpatic -, și al Banatului, iar ale "geților" în câmpia Dunării (inclusiv în sudul fluviului), în Moldova și Dobrogea de azi. Una și aceeași populație geto-dacă apare la scriitorii greci de obicei cu numele generic de "geți", iar la autorii romani cu denumirea de "daci", pentru prima dată la Iulius Caesar.[6] Dacii și geții sunt menționați de 63 de autori antici; de 32 în limba greacă și de 31 în latină.[7] Între etimologiile propuse pentru numele de "daci" este și cea care îl presupune ca derivând din daca ("cuțit, pumnal", arma caracteristică populațiilor geto-dace). Dar ipoteza cea mai plauzibilă pare a fi cea care leagă acest nume de dáos, cuvânt care în frigiană (limbă înrudită cu limba tracilor) înseamnă "lup". După mărturia lui Strabon, dacii înșiși își spuneau Dáoi.[8] Pare destul de probabil că numele lor etnic derivă, în ultimă instanță, de la epitetul ritual al unei confrerii războinice.[9] Triburi războinice cu numele de "lupi" se întâlnesc în multe alte părți (în Spania, Irlanda, Anglia, etc.). Acest nume de animal, desigur totemic, explică forma de lup a stindardului dac. Se pare că în prima jumătate a sec. II î.e.n. toate aceste formațiuni gentilice și tribale constituiau patru uniuni puternice, fiecare emițând (încă din secolul anterior) monedă proprie.

Nu se poate cunoaște data la care aceste ramuri tracice au ocupat ținuturile carpato-dunărene, locuite încă din epoca paleolitică; cert este însă că cei dintâi autori antici care îi menționează îi consideră autohtoni, deci instalați aici din timpul primelor migrații indo-europene, tracice. Geto-dacii s-au desprins din masa triburilor trace, începând să-și contureze un profil de civilizație distinctă, pe la începutul mileniului I î.e.n.[10] Câteva secole mai târziu, numele lor apare la autorii greci, alături de cel al sciților. Sciții, popor de origine iraniană, au ocupat pe la începutul sec. VII î.e.n. stepa din nordul Mării Negre, precum și regiunea Dobrogei în sec. III-II î.e.n. (care va fi menționată mai târziu în istorie ca Sciția Mică, Scythia Minor). Contactele stabilite încă din secolul VI î.e.n. cu sciții risipiți pe teritoriul Daciei (și cărora geții din Dacia le erau infinit superiori prin calitatea și vechimea culturii lor) au lăsat puține urme în arta geto-dacă.[11]

Civilizația La Tene[modificare | modificare sursă]

Cetatea Histria

Începutul laten-ului în spațiul teritorial al României actuale este plasat în anii 450-350 i.en., și se încheie în momentul cuceririi romane din 106 e.n. Unii istorici consideră că începutul a avut loc mai devreme, după 657 i.en., când a fost fondată cetatea grecească Histria, prin intermediul grecilor din Pont, fie prin medierea tracilor odrisi ce au format un regat puternic în 480-470 i.en.

Perioada La Tene este caracterizată de folosirea roții olarului și apariția ceramicii cenușii, folosirea brăzdarului de plug din fier ce a permis la intensificarea agriculturii, generalizarea armelor, uneltelor și ustensilelor din fier, ceea ce a dus la o dezvoltare a meșteșugurilor specializate, intensificarea schimburilor la mari distanțe pe bazǎ de monedă și apariția aristocrației tribale și a diferențelor patrimoniale, evidentiață prin morminte princiare, tezaure cu piese de argint și aur și alte obiecte de lux.

În Transilvania, ceramică lucrată la roată apare în necropola de la Sanislau în sec. VI i.en., atribuită grupului scitic. Ceramica era de import, produsele locale apărând după secolul al IV-lea i.en. Cea mai veche ceramică lucrată la roată din teritoriul extracarpatic este din secolul al VI-lea i.en., găsită în așezarea de la Alexandria și în mormintele de la Bârsești unde s-au descoperit două străchini lucrate la roată. S-au descoperit morminte princiare la Peretu, Agighiol, Stancesti, Gavani, precum și tezaure la Craiova, Baiceni, Poroina, Poiana Coțofenești. S-au găsit piese excepționale ca lebesul de la Balanoaia, provenit dintr-un tumul din sec. IV, coiful greco-ilyric de la Gostavu, o oenochoe descoperită la Ostrovu Mare, produse importate de lux. Primele monede timpurii au fost bătute la Histria din secolul V i.en., iar în sec. IV i.en. au fost atestate monede macedonene emise de Filip al II-lea, Alexandru și Filip al III-lea Arideus în actuală Transilvanie. În perioada clasică a epocii latene se constată o omogenizare a culturii materiale din spațiul actual al României și o prosperitate economică pregnantă.

[12]

Migrații în spațiul geților și dacilor[modificare | modificare sursă]

Celții[modificare | modificare sursă]

Expansiunea celtica
Migratia celtilor

Celții, proveniți de la izvoarele Dunării și Rinului, din sud-vestul Germaniei,zona centrală și sudică a Franței și Elveția, s-au extins și s-au așezat pe teritoriile dacilor și geților datorită sporului demografic mare și datorită presiunilor altor populații germanice din 450 i.en.

Au atacat Roma în 387 i.en., s-au răspândit în nordul Italiei, în Gallia, Britania și Hispania, precum și în Europa centrală și în peninsula Balcanică (pe teritoriile actuale ale Austriei, Ungariei și Transilvaniei). Un grup celtic stăpânea pe litoralul adriatic.

În 280 i.en. celtii pătrund în Peninsula Balcanică și jefuiesc Sanctuarul lui Apollo și se împart în trei grupuri distincte: celții care rămân și întemeiază regatul de la Tylis pe Marița condus de Comontorius, galații s-au stabilit în Asia Mică, iar scordiscii s-au așezat în zona Serbiei de azi.

O prezențǎ celtică este întâlnită în Crișana, Transilvania și Banat, iar în Oltenia au fost găsite câteva morminte izolate . În Transilvania și Crișana au pătruns anarții, tauriscii, iar în Banat și în Oltenia, scordiscii. Britolagii s-au așezat în Bugeac, de la care au fost preluate toponimele celtice Arrubium, Aliobrix și Noviodunum.

Reconstituirea unui mormant de la Clumesti

Celții au conviețuit pașnic cu autohtonii, fiind desoperite produse asociate celor două culturi, fie pe baza unor schimburi reciproce. S-au găsit 80 de așezări la Moresti, Seica Mică și Ciumesti, și 70 de necropole funerare. În Transilvania sunt două zone de concentrație celtică: pe Someșul Superior și zona Mureș-Târnave.

S-au descoperit necropole la Piscolt, Fântânele, Ciumesti, Sanislau, Apahida, Galații Bistriței, Remetea Mare. Se practica incinerația cu depunerea resturilor cinerate în urnă, oasele arse fiind depuse în groapă, iar podoabe precum fibulele și brățările erau cele mai frecvente piese de inventar întâlnite. Se aduceau ofrandele de carne de porc, lângă care se află și un cuțit de sacrificiu, precum și alte ustensile: fusaiole, foarfece, cuțite, cute de piatră. 15 % dintre morminte aparțin unor războinici, cu inventare ce sunt alcătuite din arme: scuturi, lănci și săbii. Mormântul de la Ciumesti conține un coif de fier, prevăzut cu un șoim din bronz, cnemide de bronz, cămașă din zale, vârf de lance. Printre piese se mai numără foarfece de tuns oile, fibulele de tip Țene, brățările cu nodozități. S-au găsit piese precum Coiful de la Silivaș sau mistrețul de aur de la Luncani. [13] [14]

Bastarnii[modificare | modificare sursă]

Bastarnii
Vase de ceramica de la Lipita

Bastarnii au ocupat zona nordică dintre Carpați și Nistru. În 182-180 i.en., se aflau în zona Dunării. Primeau solii de la Filip al V-lea al Macedoniei pentru a-i sprijini împotriva romanilor, promițându-le zone ocupate de dardani. Conduși de Clondicus, s-au rătăcit prin Balcani, aducând servicii lui Perseu. Peucinii, o ramură tribală ce le aparținea, s-au stabilit în spațiul României actuale. S-au confruntat cu dacii conduși de Oroles, care a fost învins prima dată, dar și-a luat revanșa.

În Transilvania s-a găsit ceramică bastarnică, precum și în așezarea celtică de la Seusa, din județul Alba. Probabil că bastarnii au inițiat expediții împotriva dardanilor, urmând valea Mureșului și coborând pe Tisa în jos.

În 73 i.en., s-au aliat cu Mithridates al VI-lea Eupator în luptele pentru portul Chalcedon, unde ar fi murit 20 000 dintre ei.

Au luptat în 61 i. en. împotriva guvernatorului Macedoniei, Antonius Hybrida, aliați ai cetății Histria.

În 29-28 i.en., conduși de regele Deldo, au pătruns în Moesia, dar au fost respinși de Marcus Licinius Crassus, ajutat de Rholes. Deldo a murit în lupta pe râul Cebros. Mulți bastarni s-au aruncat în Dunăre, sau au fost luați prizonieri.

Au participat la războaiele daco-romane, fiind reprezentați pe monumentul de la Adamclisi și pe Columna lui Traian. Au ocupat jumătatea nordică a Moldovei și a Basarabiei. Ciivlizatia lor materială este denumită "Poienesti-Lukasevka". S-au descoperit necropole și așezări la Ghelaiesti, Botoșana, Lozna, Târpesti, Poienesti, Borosesti, Dolineni. Mormintele sunt rotunde sau ovale, având inventare funerare modeste, constituite din ceramică, cu arme rare, ca cel de la Răcătău. Bărbații nu prea aveau inventar, pe când femeile aveau brățări, fibule, mărgele din sticlă, precum și unstensile ca sule, brice sau cuțite. Cum nu apar produse autohtone se presupune că bastarnii nu au avut relații bune cu autohtonii. Cultura lor materială se caracterizează prin ceramică de culoare neagră, lustruită, cu buze fatetate și torți în formă literei X, cățeii de vatra din lut, fibule de tip pomeranian, colierele în formă de coroană. [15] [16]


Sciții[modificare | modificare sursă]

Coiful de la Chisinau, piese ce au apartinut armatei lui Zoperion, unul dintre conducatorii ostii lui Alexandru Macedon ce a condus o campanie esuata impotriva scitilor.

Datorită presiunilor din est ale sarmaților, sciții au fost nevoiți să înainteze spre sud-vest, conduși de regele Atheas ce a fost înfrânt de regele Filip al II-lea al Macedoniei. Sciții au pătruns efectiv în Dobrogea în secolul al IV-lea i.en. Încă din secolul al VI-lea i.en. au condus raiduri în zonele sudice ale României. Dobrogea era denumită "Scythia Minor". Atheas a bătut și moneda, precum și alți regi ca Ailios, Sariakes, Tanusa, Akrosas, Charaspes și Kanites. Monedele era bătute de meșteșugari greci, acestea fiind descoperite în zona dintre Callatis și Dionysopolis. S-au descoperit morminte bogate că cel de la Gavani, ce includea în inventar un coif cu obrăzare rabatabile, aplici, cai sacrificați, zăbale. La Chiscani, în județul Brăila, au fost descoperite 30 de morminte scitice de inhumație, ce aveau în inventar săgeți, cai sacrificați, akinakai și datează din sec. V-IV i.en. Unele tipuri de arme ca akinakai și vârfurile de săgeți în trei muchii au fost preluate de la sciți de către autothoniii geți și daci. Unele obiceiuri funerare, ca inhumația sub tumuli, cu construcții de camere funerare, gustul pentru artă cu motive animaliere au fost preluate de geți. Aplicele de curele getice, care reproduc cai, urși, cervide, feline stilizate, sunt identice cu cele scitice.

Economia[modificare | modificare sursă]

Unelte dacice

Formațiunea social-economică geto-dacă era cea de tipul obștei sătești, a proprietății colective a pământurilor. Dar alături de proprietatea comună funciară exista și proprietatea privată a comatilor, precum și proprietatea privată a regelui, a nobililor și a preoților. Teoretic, pământul aparținea monarhului. Comatilor le rămânea tripla obligație față de stat (a plății dărilor, a participării la lucrările publice și a satisfacerii obligațiilor militare).

La prea puținele date transmise de autorii antici cu privire la economia geto-dacilor se adaugă mărturia istoricului got Iordanes (sec. VI e.n.), care în Istoria și originea geților, folosind și lucrarea (pierdută) a contemporanului său Cassiodor, scrie că geții au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor și aproape egali cu grecii, și după cum relatează Dio Chrysostomos, care a compus istoria și analele lor în limba greacă. Dio a fost un filosof și rector grec (cca 40-112), care, proscris de împăratul Domițian, a trăit printre geți, lăsând și câteva informații asupra lor. Oricum, atât textele sporadice ale autorilor antici, cât și descoperirile arheologice conduc la concluzia că, sub raportul dezvoltării economice și sociale, civilizația geto-dacilor era mult mai înaintată decât cea, de pildă, a germanilor.[17]


Comerțul[modificare | modificare sursă]

Conform izvoarelor scrise și dovezilor arheologice, erau exportate pește sărat, miere, ceară, vite, sclavi, cereale. Din sud cele mai căutate produse erau vinul și uleiul de măsline. Vinul provenea din Chioș, Thasos, Heracleea Pontică, Rhodos. Era importată ceramică de lux din Corint, Atena, Milet și Lesbos.Schimburile erau realizate pe baza de monedă. Au fost descoperite monede histriene spre vest până la Bistreț, Oltenia și Moldova până spre nordul ei. Monedele proveneau de pe valea Dunării, Argeș, Prut sau Siret, indicând un comerț maritim. Existau târguri. De asemenea, circulau monedele cetăților Apollonia, Dyrrachiym, Cizic. Aristocrații locali își comandau produse de lux în cetățile grecești din Pont: ceramică, podoabe, arme. S-a descoperit un lebes din metal la Balanoaia, un coif iliric la Gostavatu sau o oenochoe la Ostrovu Mare.

Monede[modificare | modificare sursă]

Cele mai vechi monede emise in spatiul romanesc au fost batute in cetatea Histria, in secolul V i.en. Erau monede din argint-didrahme, de 7-8 grame, ce purtau pe avers doua capete de tineri (dioscuri), iar pe revers imaginea emblematica a orasului: un vultur pe un delfin si inscriptia ISTR(I). Se foloseau monede de argint de 1 gram sau monede de bronz, ce aveau pe avers o roata cu 4 spite. Pe avers erau batute chipuri unor divinitati ca Apollo, Dyonisos, Demetra sau Hermes. Activitatea monetara a Histriei inceteaza in secolul I in timpul cuceririi romane. Abia din secolul II se va relua activitatea, emitand doar monede din bronz, aliniate sistemului roman. Emisiunile monetare histriene inceteaza definitiv in secolul III in urma crizei economice si atacurilor gotilor.

Dupa 350 i.en. se bateau monede la Callatis, fiind drahme de etalon eginetic, avand pe avers chipul lui Herakles, iar pe revers inscriptia KALLAT si spicul de grau ce era emblema orasului. Monedele din bronz aveau chipurile unor divinitati. In secolul III erau mise stateri de aur si tetradrahme din argint dupa modelel macedonene. S-au batut monede si in timpul lui Nero, insa monetaria romana a inceput in secolul II, fiind reprezentate de monede din bronz. Activitatea monetara inceteaza in timpul domniei lui Filip Arabul.

Tomisul a emis moneda dupa 260 i.en., folosind initial moneda histriana. Toate monedele batute erau din bronz. S-au batut stateri din aur in timpul aliantei cu Mithridates VI Eupator, cu numele de Lisimah. Aparea emblema orasului: vultur cu cununa de iedera. Sub ocupatie romana, s-a batut moneda pana la domnia lui Filip Arabul. Au circulat monede emise de Thassos, cu capul lui Dyonisos pe avers, si pe revers pe Hercule cu maciuca si pielea leului din Nemeea, Apollonia Ilyrica, care au pe avers o vaca ce alapta un vitel si Dyrrachium ce avea aceeasi reprezentare pe avers.


In timpul lui Filip II si Alexandru Macedon, erau emise monede din aur si argint din sec. IV i.en. Au fost batute primele monede autohtone ce copiau fidel monedele macedonene, ce aveau pe avers capul lui Zeus, iar pe evers un calaret. Erau copiate si tetradrahmele emise de orasul Larisa din Thessalia, care aveau pe avers capul lui Ianus, si pe revers calaretul. Erau batute monede din argint. Pana in secolul I erau emise monede din arama. Se tindea spre o schematizare excesiva. Ultimele monede erau subbtiri si curbate.

Cea mai intalnita moneda romana din argint pe teritoriul Romaniei de azi era denarul, fiind emis din sec. I i.en., la Tilisca fiind descoperit un atelier monetar in care s-au gasit 14 matrite de denari republicani. S-au gasit 200 de tezaure de denari romani, fiind copii autohtone. Dupa cucerirea romana a Daciei, circulau monede din bronz si argint. Intre 246-256 este emisa moneda provinciala cu inscrisul "Provincia Dacia". Dupa retragerea aureliana, moinedele sunt tot mai rar emise. Sub Anastasius I, sunt emise monede bizantine.




Agricultura[modificare | modificare sursă]

Asemenea celorlalte ramuri tracice, și geto-dacii erau mari producători de cereale: orz, secară, linte, bob și mai multe varietăți de grâu. Baza economiei o formau agricultura și creșterea vitelor. Foloseau plugul cu brăzdar și cuțit de fier încă din sec. III î.e.n. Inventarul uneltelor agricole de fier însuma la acea dată: coase lungi (de tip celtic), seceri, sape, săpăligi, cosoare pentru tăiatul viței de vie, târnăcoape, securi, greble cu șase colți, etc.

Geto-dacii cultivau intensiv și vița de vie. Câțiva termeni dacici legați de această ocupație au rămas până azi în limba română (butuc, strugure, curpen). Practicau tot atât de intens albinăritul și, bineînțeles, pescuitul. Creșteau vite cornute, mici și mari; iar rasa de cai foarte iuți ai geților era renumită. Dacia era vestită și prin bogățiile ei naturale. Lemnul pădurilor transilvane era foarte căutat de greci pentru construcția corăbiilor. Din timpuri vechi, dacii foloseau desigur păcura, dar numai cea găsită la suprafață (căci dovezi privind extracția păcurii nu există decât din epoca romană). Cu sarea gemă (mult folosită atât pentru conservarea peștelui și a cărnii, cât și la argăsitul pieilor) geto-dacii făceau un comerț intens, mai ales cu grecii.


Așezările[modificare | modificare sursă]

Capidava[modificare | modificare sursă]
Costesti Cetatuie[modificare | modificare sursă]
Petrodava[modificare | modificare sursă]
Sucidava[modificare | modificare sursă]
Sarmizegetusa Regia
Costesti Cetatuie Dacian Fortress - Murus Dacicus
Zid dacic
Sarmizegetusa Regia-zidul de vest
Arhitectura dacica
Teritoriul onomastic al elementului dava
Argedava
Buridava

La sfârșitul Hallstatt-ului, zona de câmpie de la nord de Dunăre era nelocuită și slab populată. Herodot scria că era populat doar de albine sălbatice. Au fost descoperite câteva morminte izolate, unele scitice. Probabil că zona era slab populată datorită raidurilor scititce. În sec. V-IV i.en., zona era din nou populată. Arianus scria despre expediția lui Alexandru cel Mare de la 335 i.en., constatând prezența unui oraș întărit și a unei armate de 10 000 de infanteriști și 4000 de călăreți. Săpăturile arheologice dovedesc existența unor așezări prospere la Alexandria, Zimnicea și Albești. Zimnicea era cea mai veche dintre "dave", fiind locuită din sec. IV i.en. până în secolul I. Au fost găsite o serie de cetăți de refugiu în zona Olteniei, Munteniei și Dobrogei. Unele aveau suprafețe mari, dar prezentau depuneri subțiri, având forme și dimensiuni neregulate. Tipică era fortificarea cu val și șanț. Valul era constituit din doi paramenti din pietre nefasonate, între care se punea lut ars. La Cotofenesti din Dos, fortificația era alcătuită dintr-un zid cu doi paramenti din cărămizi de lut, între care s-au găsit traverse de legătură și pământ. În Moldova au fost găsite 100 de așezări fortificate, că cele de la Moșna, Cotnari și Stancesti.

Așezările rurale erau cătune, cu dimensiuni modeste, cu potențial demografic mic, cu funcții agrare și pastorale. Locuitorii erau meșteșugari casnici. Erau comunități autarhice care-și produceau strictul necesar și apelau rar la schimburi comerciale. Erau așezări nefortificate și omogene social, că Cățelu Nou, Bragadiru, Cucorani. Înfățișarea lor depindea de formă de relief, unele așezări fiind compacte, altele cu case grupate în pâlcuri, altele cu case risipite.

Așezările protourbane pot fi comparate cu polisurile grecești și erau denimite "târguri". Conform "Îndreptarului geografic" al lui Ptolemeu, erau 44 de localități. Au fost identificate Sarmizegetusa Basileion de la Grădiștea Muncelului, Piroboridava la Poiana, Tamasidava la Răcătău, Ziridava la Pecica, Buridava la Ocnița, Porolisum la Moigrad, Argedava în Dobrogea sau la Popești, Angustia la Bretcu, Cumidava la Râșnov. Aveau funcții complexe. Erau situate în poziții securizate, fiind fortificate cu șanțuri, valuri de pământ și palisade. Fortificațiile erau dispuse de jur împrejur sau erau fortificate doar latura accesibilă, vulnerabilă. Fortificarea acestor cetăți indică faptul că erau centre de putere, reședințe ale unor nobili, în vecinătate fiind descoperite morminte cu inventar la Popești, Zimnicea și Poiana. Locuitorii practicau agricultură și creșterea animalelor. Sunt atestate ateliere de meșteri olari la Popești ce producea cupe deliene și amfore rhodiene, monetare la Poiana, Popești, Pecica, de orfevrărie, fibule la Craiova și la Popești, de podoabe de argint la Pecica și Surcea. Fiind situate pe artere de comunicație, pe vai ale unor râuri că Dunărea, Prutul, Siretul sau Mureșul, erau târguri de desfacere a unor mărfuri. Suprafață și densitatea demografică erau mari. S-au făcut lucrări de sistematizare că terasări, fiind prezente acropole destinate reședinței unei căpetenii și a unei clădiri de cult, ca cea de la Popești, fiind un palat cu țigle, magazii și anexe, precum și clădirea absidatas, sau cea de la Carlomanesti, fiind două clădiri, dintre care una de plan absidat, cu vetre și groapă rituală. Clădirile de cult descoperite în aceste așezări indică faptul că erau centre religioase. Au fost descoperite sanctuare la Bâtcă Doamnei, Ocnita, Pecica, Bărboși, Popești, Carlomanesti. Sarmizegetusa Basileion dispunea de drumuru pavate, terase artificiale, conducte cu apă, canale de drenaj al apei, fiind compusă din două cartiere distincte, între care este amplasată cetatea și zona sacră.

Cetățile aveau un rol defensiv și caracter militar, puține funcții economice. Erau amplasate la înălțimi de peste 600-700 de metri. Grădiștea Muncelului era situată la 1200 metri altitudine, fiind greu accesibilă. Nu erau intens locuite, fiind utilizate ca cetăți de refugiu în caz de pericol sau că reședințe ale unor căpetenii. Erau asociate cu complexe de cult: Grădiștea Muncelului având șase sanctuare, Costești-Blidaru, Căpâlna, Costești-Cetățuie cu 4 sanctuare, Luncani-Piatra Roșie, Banița, Piatra Craivii, Tilisca. Erau sanctuare pătrate și rotunde. Sanctuarul rotund de la Grădiștea era un calendar. Cetățile erau prevăzute cu ziduri de incinta, turnuri-locuința că cele de la Costești, Blidaru și Căpâlna, bastioane, magazii, turnuri de supraveghere. Zidurile aveau traseu unghiular, fiind prevăzute cu bastioane la colțuri că cele de la Costești-Blidaru, Costești-Cetățuie, Piatră Roșie. Erau realizate din două paramente situate la o distanță de 2-4 metri unul de altul. Ca liant s-a folosit pământul bătătorit, mortuarul fiind folosit după cucerirea română. Verticalitatea zidurilor era asigurată de bârne dispuse orizontal, între cele două paramente, și de emplectonul cu care era umplut spațiul dintre cele două paramente. Zidurile erau din piatră fasonată, nefasonata sau pietre fasonate combinate cu cele nefasonate. Tehnică de realizare era de tip helenistică, fiind aduși meșteri greci specializați. Erau litere grecești săpate pe pietrele utilizate la construcția zidurilor. La Piatra Roșie, zidul era construit în tehnică italică. Turnurile-locuința aveau plan rectangular, baza lor fiind din piatră, iar suprastructură era din cărămidă arsă, fiind acoperite cu țiglă. Aveau o magazie la parter și locuința propriu-zisă la etaj. Erau folosite de comandantul garnizoanei, de căpeteniile locale. Turnurile de supraveghere erau amplasate în apropierea cetăților. La Blidaru erau dezvelite magazii. Cetățile dispuneau de terasări, drumuri pavate, conducte pentru apă și cisterne. Cetățile nu puteau rezistă la atacuri de lungă durata, la asedii, fiind probleme de aprovizionare cu apă. Se păstrau în chiupuri uriașe, fie în cisterne care captau apă de ploaie sau erau aprovizionate prin conducte de la izvoare. Cisternele erau situate la exteriorul cetăților Piatra Roșie, Blidaru, Sarmizegetusa și Costești, acolo fiind cunoscută o cisternă realizată în tehnică vitruviana, fiind folosit pentru realizarea să mortarul. Au fost descoperite ateliere de fierărie. Cetățile și așezările fortificate (unele datând din perioada anterioară formării statului lui Burebista) constituie dovezi elocvente privind nu numai aspectele militare defensive, ci și tehnica cu totul remarcabilă de inginerie militară a acestor construcții. Numărul lor este considerabil. Numai în regiunea Moldovei au fost descoperite până acum peste 20, datând din epoca cuprinsă între secolele VI-III î.e.n.

Dintre cetățile din această zonă a Moldovei, de-a dreptul impresionante erau îndeosebi cea din Stâncești (jud. Botoșani) și Bâtca Doamnei, de lângă orașul Piatra Neamț. Stâncești și Bâtca Doamnei au fost construite la date diferite, nu aveau exact aceeași destinație (Bâtca Doamnei era probabil și un centru politic, nu numai economic și religios) și nu corespund exact acelorași structuri. Prima întinzându-se pe o suprafață de 45 ha, era apărată pe o lungime de un kilometru de un val de pământ lat (la bază) de 20-22 m și având o înălțime care, încă și azi, atinge 5,5 m; în timp ce șanțul (din care s-a săpat pământul pentru val) era lat de 20 m și adânc de 7 m, în medie. A doua, cetatea de la Bâtca Doamnei, construită pe un pisc înalt de 140 m de la nivelul Văii Bistriței, era închisă din două părți, la început de un val de pământ și de piatră lat de 6 m; iar ulterior, de un zid din lespezi de piatră (spațiul dintre paramenți - dublul zid de lespezi fiind umplut cu pământ și piatră de râu).

Dar centrul defensiv al statului dac, situat în jurul centrului politic și administrativ, era constituit din sistemul de cetăți și puncte fortificate (cetăți puternice, fortărețe, turnuri izolate de apărare sau de supraveghere) din Munții Orăștiei: "un sistem de fortificații ce nu-și are egal, nu numai la noi, dar nici în altă parte a Europei" (I. H. Crișan).

Arhitectură dacică

La construcția lor au lucrat desigur și arhitecți și meșteri greci, după cum o dovedește tehnica elenistică folosită. Numărul de aproximativ 40 de cetăți (câte au fost explorate arheologic până acum) din acest sistem și din alte zone cuprinse în interiorul arcului carpatic, dar mai ales exemplele celor din Blidaru, Costești și Grădiștea Muncelului, sunt suficiente pentru a reda o idee clară, atât despre monumentalitatea lor, cât și despre concepția și tehnica constructorilor lor.

Puternica cetate de pe piscul Blidaru, cu două incinte ocupând o suprafață de aproape 6000 m² avea șase masive turnuri exterioare de apărare, poartă de intrare "în șicană", "cu piedică", platforme de apărare, un fel de cazemate, și o dublă incintă, din blocuri de piatră fasonată. În general grosimea zidurilor complexului defensiv din Munții Orăștiei varia între 2 și 4 m. Cetatea de la Costești era apărată mai întâi de un val de pământ larg de 6-8 m la bază. Creasta valului era întărită cu o palisadă, din trunchiuri groase de lemn; în dosul valului, urma zidul de piatră, gros de 3 m și mai multe bastioane. Între cele două paramente de zid din blocuri tăiate regulat (legate între ele de bârne groase, prinse la capete în jgheaburile săpate într-un bloc exterior și altul interior) era umplutura de pietre și pământ. În centrul sistemului defensiv din Munții Orăștiei, cetatea de la Grădiștea Muncelului (situată la o altitudine de 1200 m) închidea între zidurile ei o suprafață de 3 ha. Aici este de localizat Sarmizegetusa, probabil localitatea de reședință a regilor daci. Zidul de piatră perfect ecarisată al incintei militare (cu mai multe turnuri de apărare) atingea inițial o înălțime mai mare decât cea păstrată până azi. Iar unul din turnurile de apărare din incinta cetății trebuie să fi avut înălțimea de 15 m. În Transilvania, așezările fortificate apar încă din mileniul al II-lea î.e.n.; iar la începutul mileniului I î.e.n., acestor întărituri (cu val de pământ, șanț și palisadă) li se adaugă și ziduri de piatră brută. Din perioada cuprinsă între secolele VIII-IV î.e.n. se cunosc peste 33 de asemenea așezări fortificate (proto-dacice s-ar putea spune) unele din ele acoperind întinderi apreciabile: 67 ha așezarea de la Cornești, 78 ha cea de la Sântana (conform lui I. H Crișan).

Ceramica[modificare | modificare sursă]

După apariția roții olarului, încă mai există ceramică de uz comun, realizată manual, că vasul borcan, prevăzut cu butoni în relief, vasul în formă de pepene, care avea aproximativ 50 de cm și care părea a fi un recipient pentru păstrarea apei, strecutarotile sferice cu fund ascuțit, chiupurile (vase de provizii de 0,60-2 metri) și sfesnicile cu picior și gură lobată. Chiupurile apar în Transilvania, sfesnicile în teritoriul extracarpatic, fiind documentate la Popești și Poiana. Ceramică de uz cotidian este de multe ori lucrată în casă, cultivând forme tradiționale hallstattiene. Ceramică fină era lucrată la roată. Avea culoare cenușie sau neagră, foarte rar roșie. Era deschisă inovațiilor, fiind produsă în ateliere, variată tipologic și caracteriza cetățile cu caracter proto-urban și cetățile. Roată olarului ducea la standardizarea formelor. Cele mai amintite tiprui erau:

  • fructiera cu picior înalt cilindric, corp semisferic și buza răsfrântă spre exterior
  • imitațiile de cupe deliene și megariene, cu decor în relief, realizate prin turnare în tipare
  • vasele cu două torți, cu picior inelar, decor realizat prin lustruire
  • amfore cu ștampile anepigrafice, imitate după amforele grecești
  • vase grecești ca krater-ul, kylix, ryton


Ceramică pictată, cu motive geometrice și linii orizontale era întâlnită, iar cea de culoare roșie, de origine celtică este întâlnită în zona Pannoniei. Tehnicile de decor și motivele ornamentale cele mai frecvent întâlnite erau :

  • relieful plastic
  • incizia
  • ștampilarea
  • lustruirea
  • grafitarea
  • pictarea
  • turnarea în tipare


Prelucrarea metalelor[modificare | modificare sursă]


Podoabe dacice (Kunsthistorisches Museum - Viena)

[18]

[19]


Obiectele de fier erau generalizate. Celtii au avut o contribuție majoră în dezvoltarea metalurgiei, folosind cuptoare de redus minereul mai performanțe și introducând cele mai evoluate unelte. S-a găsit brăzdarul de fier pentru plug, ce dată din secolul ÎI i.en. și era utilizat de traci din secolul IV i.en., fiind o bară masivă din fier lungă de 30 cm, lată de 7-8 cm, cu cap triunghiular care se fixă de plug cu ajutorul unui manson de fier. Piesă avea rolul de-a întoarce brazdă de pământ. Plugul de lemn avea o piesă din fier-cuțit sau fier ce era situat înaintea brăzdarului și era fixat de grindei, având rolul de a despică pământul.


Cuptoare de redus minereul au fost descoperite la Grădiștea Muncelului, Doboseni și Mădăraș în estul Transilvaniei. A fost introdus un nou tip de cuptor, prevăzut cu o ușa care permitea recuperară lupei fără a mai fi necesară dărâmarea cuptorului. La Bragadiru, Teiu, Cățelu Nou, Costești și Grădiștea au fost descoperite cuptoare cu forja aosicate cu unelte tipice de fierari precum baroase, clești, nicovale, ciocane sau lupe. La Craiova și Poiana au fost descoperite ateliere de meșteri orfevrari, fibule, iar pentru prelucrarea argintului au fost găsite ateliere la Pecica și Surcea.

Au fost găsite o serie de unelte și ustensile noi:

  • de fierărie: nicovale, baroase, ciocane, pile
  • unelte agricole: brăzdare de tip greco-celtic sau român, fierul de plug, oticul-lopatitca, sape, săpăligi, seceri, coase, foarfeci de tuns oile
  • de tâmplărie: topoare cu gaură transversală, barde, tesle pentru netezit lemnul, fierăstraie, compas, dălți,
  • orfevrărie
  • de construcții: mistria, scoabe, cuie, piroane, nituri, balamale
  • de uz cotidian: frigării, furculițe bifurcate, lanțuri pentru atârnarea vaselor, trepiede, vase
  • piese de harnașament: zăbale, pinteni
  • arme: vârfuri de baliste și săgeți , spade cu două tăișuri, lungi și drepte, scuturi de tip celtic, gladius, falx, pumnale

Unele piese de import și-au păstrat ștampila atelierului, altele și-au păstrat literele grecești ce aparțineau unor meșteșugari aduși din cetățile pontice.

Metalurigia aurului era inexistentă. Cele șase brățări de aur recente sau moneda de tip Koson sunt piese de excepție. Lipsa pieselor de aur indică faptul că aurul era monopol regal. Piesele de argint sunt în schimb frecvente. S-au descoperit 60 de tezaure că cea de la Coadă Calului, Surcea, Lupu, Herăstrău, majoritatea fiind utilizate că podoabe. Printe piese de numărau fibulele cu masca, falerele cu chipuri umane, brățări spiralate, lanțuri, inele, cercei. Unele că tezaurul de la Sâncrăieni aveau și vase. Podoabele erau asociate cu monede. Se băteau copii după denarii republicani romani, că cele de la Tilisca,Ludestii de Jos și Grădiștea de Munte.


Organizarea politică[modificare | modificare sursă]

Geto-dacii trăiau organizați în triburi și uniuni de triburi conduse de șefi militari care aveau drept centru de reședintă o așezare fortificată numită dava.

Statul[modificare | modificare sursă]

Istoricii și sociologii vorbesc despre forme de "monarhie federală" la Daci, în perioadele când mai multe triburi se uneau sub conducerea unui singur șef militar. Dar nu de "stat" în sensul grec, roman sau actual al cuvântului, deoarece nu există date care să atesteze instituții permanente de coordonare sau de arbitrare a obștilor, de guvernare a societății sau de administrare a teritoriului. În mod curent, funcțiile de coordonare, de arbitrare, de guvernare și de administrare erau exclusiv și direct împlinite de șefii fiecărui trib în parte. Dacii ca popor puteau întruni armate puternice, construi cetăți sau poduri, dar numai ocazional, pentru a pregăti o acțiune militară. Sărbătorile și cultul erau alte ocazii de a întruni mulțimi și triburi diferite, dar și aici formele de organizare colectivă dispăreau odată încheiate festivitățile.

Societatea[modificare | modificare sursă]

După Herodot, societatea dacilor era împărțită în trei categorii care se regăsesc sub diferite forme și denumiri la alte popoare de limbi și origini indo-europene : Poliștii, regi-preoți, intermediari între lumea divină și lumea pământeană ; Taraboștii, nobili care luptau călare, aducând la luptă propriile arme și proprii cai ; și Comații, țărani care luptau pe jos, cu arme aduse de Poliști și Taraboști. Poliștii și Taraboștii purtau tradițional barbă și părul scurt (astfel și sunt reprezentați pe columna traiană și pe arcul lui Constantin) ; Comații își puteau rade barba și lăsa părul lung, de unde și denumirea lor (cuvântul coma având aceiași etimologie cu "coamă" și "cometă").

Organizarea militară[modificare | modificare sursă]

Simboluri dacice

Autorii antici, în general, subliniază virtuțile războinice ale daco-geților; și într-adevăr, crearea, menținerea și prestigiul statului s-au fondat în mare măsură pe o bună organizare militară, atât ofensivă, cât și defensivă.

Armata[modificare | modificare sursă]

V. Pârvan susține că "unele procedee tactice, ca ordinea de bătaie în unghi ascuțit pentru a străpunge frontul dușman, au fost învățate de geți de la sciți". Mărturiile contemporanilor îndreptățesc presupunerea (formulată de D. Berciu) că "în epoca lui Decebal exista într-adevăr o armată permanentă care se instruia mereu" și că "se practica sistemul de recrutare teritorial-unională și pe obști". Dio Chrysostomos, care cunoștea situația din Dacia de după anul 89 e.n. relatează că "acolo la ei [la daco-geți] puteai să vezi peste tot săbii, platoșe, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmați". În împrejurări speciale, getul dobrogean "C-o mână e pe armă, cu cealaltă pe plug", confirmă un alt martor ocular, Ovidiu.[20]

Soldații daci erau înarmați cu seceri numite Falx (Adamclisi, monumentul Tropaeum Traiani)

Armata daco-geților era compusă din pedestrime și din corpuri de cavalerie. Termenii tratatului de pace încheiat de Decebal cu Domițian, precum și cei ai condițiilor capitulării impuse de Traian arată clar că armata dacilor fusese instruită și dotată urmând modelul armatei romane; că avusese, un timp, în serviciul ei instructori și ingineri militari romani; și că în dotarea ei intraseră și arme și mașini de război romane (fapte care au asigurat un înalt potențial de război și o foarte bună pregătire de luptă).


Cunoștințe științifice[modificare | modificare sursă]

Medicina dacilor[modificare | modificare sursă]

Platon, în dialogul său Harmides, 156 e - 157 b, îi atribuie lui Socrate unele afirmații despre medicii traci ai lui Zamolxis, care credeau că tot așa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără a fi vindecat capul, tot așa nu trebuie să tămăduim capul fără a ține seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a încerca sa tămăfuim sufletul. Arian, în Fragmente, III, 37, scrie despre descântecele și vrăjile menite să îndepărteze influențele malefice sau, dimpotrivă, să le atragă contra unor oameni. Acestea erau stăpânite mai ales de către femei. Geto-dacii aveau și cunoștințe farmaceutice . Medicul grec Discoride (De materia medica, II-IV) reproduce 35 de denumiri de plante medicinale din limba dacă la care Pseudo-Apuleius mai adaugă încă 14. La Sarmizegetusa a fost descoperită o trusă medicală, care conținea printre altele și o tabletă medicamentoasă din cenuță de la vulcanii mediteraneeni, cenușă folosită ca absorbant pentru răni. La Poiana s-a găsit un craniu dac cu urme de trepanații.

Astronomia dacilor[modificare | modificare sursă]

Hadrian Daicoviciu pe baza teoriilor lui Constantin Daicoviciu presupune că la Sarmizegetusa, pe lângă construcții religioase există și un templu-calendar. Demonstrația lui se bazează pe faptul că marele sanctuar circular din incinta sacră de la Sarmizegetusa cuprinde trei cercuri concentrice (un cerc din blocuri de andezit, unul din stâlpi de andezit și un cerc de stâlpi groși din lemn).

Limba[modificare | modificare sursă]

Cunoscutul geograf grec din epoca romană, Strabon, afirmă despre daci că "au aceeași limbă ca și geții" care "sunt mai bine cunoscuți de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului și totodată mulțumită faptului că s-au amestecat cu tracii și cu misii."[21] Din afirmația lui Strabon se deduce o relație lingvistică între daci și geți, dar totodată o relație între limba vorbită de daci și cea vorbită de traci. Geograful grec însă nu își argumentează afirmația, opinia sa nefiind confirmată direct de alți autori. Indirect, prin faptul că romanii i-au numit daci pe geți [22] așa cum susține printre alții și Pliniu cel bătrân se poate considera și o anumită relație lingvistică

O altă sursă privind limba dacilor se regăsește în Tristele și în Scrisorile din Pont ale poetului roman exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso, care inițial mărturisește că nu înțelege limba vorbită de geți și că geții, la rândul lor, râd prostește la auzul poemelor recitate de Ovidiu. Poetul, însă, afirmă ulterior că a învățat limba geților și că a și scris un volum în limba acestora, în al 6-lea an de exil.

Scrierea dacilor[modificare | modificare sursă]

Textul lui Iordanes, Getica, arată că unele din legile naturii ale lui Deceneu au fost chiar transcrise.

Citând o lucrare a lui Androtion, Claudius Aelianus (Felurite istorioare, VIII, 6) scrie că se spune că dintre vechii traci nimeni nu cunoștea scrierea. Dar tot el adaugă Aceste informații le spune Androtion, dacă el poate fi pentru cineva un martor vrednic de încredere cu privire la cunoașterea scrisului și lipsa de învățătură a tracilor.

Aristotel, contemporan cu Androtion, se întreabă în Probleme, XIX, 28 - De ce se numesc legi unele cântece? Oare pentru că înainte de cunoașterea literelor se cântau, ca să nu se uite, precum era obiceiul la agatârși?. Această populație este localizată de Herodot la izvoarele Mureșului.

Dio Cassius (Istoria romană, LVIII, 7, 1.) ne spune că Domițian trimisese la Roma între altele și o pretinsă scrisoare a acestuia, despre care se spune că a plăsmuit-o el. În aceeași lucrare, Dio Cassius mai arată că în momentul în care Traian a pornit împotriva geto-dacilor și se apropia de Tapae... i s-a adus o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalți aliați, cât și burii sfătuiesc să se întoarcă și să facă pace.

Arheologul și istoricul român Constantin Daicoviciu consideră că pe vremea lui Burebista, scrisul era folosit pentru însemne religioase, politice, cu litere grecești, iar în vremea lui Decebal s-a trecut la caracterele latine. Constantin Daicoviciu consideră însemnările de pe unele balustrade ale unui zid de la Grădiștea Muncelului reprezintă un album de nume de regi, mari preoți și alți demnitari (Istoria României, I, 1969, p. 327-328).

Pe un vas descoperit la Ocnița-Cosota (jud. Vâlcea) apare inscripția în greacă Regele Thiamarcos. Pe un alt vas găsit la Grădiștea Muncelului scrie cu litere latine DECEBALUS PER SCORILO, interpretat ca Decebal, fiul lui Scorilo sau o simplă marcă de olar.

Continuitatea cunoștințelor[modificare | modificare sursă]

Religia[modificare | modificare sursă]

Caracteristicile și originalitate[modificare | modificare sursă]

Zamolxis[modificare | modificare sursă]

Zamolxis este considerat de unii istorici ca fiind zeul suprem din panteonul geto-dacic, de unde concluzia unora cu privire la monoteismul geto-dacilor care ar fi facilitat convertirea acestora la creștinism, idee ce se află în opoziție cu opinia conform căreia religia geților ar fi fost una politeistă, precum erau religiile celorlalte popoare indo-europene. Alți istorici îl consideră doar patronul lumii subpămîntene, al împărăției morților, având, astfel, caracter htonic, dar a fost identificat și cu Gebeleizis, zeu geto-dac al furtunii, trăsnetelor și al fulgerelor.

Mitul lui Zamolxis[modificare | modificare sursă]

Mitul lui Zamolxis este redat diferit în numeroasele relatări antice, dar posibil ca varianta lui Herodot să fie cea mai apropiată de varianta reală, datorită faptului că este varianta cea mai detaliată și pentru că părintele istoriei s-a inspirat din medii culturale apropiate de societatea getică, și anume a cules date din coloniile grecești pontice pe care le-a vizitat.

Pe scurt, pasajele lui din Cartea IV, 93-96, redau intenția de a explica credința în nemurire a geților, și anume după moarte ei merg la Zalmoxis. Sunt descrise și ritualurile de trimitere a solilor la Zalmoxis (aruncarea în suliți) ca și alte rituri (tragerea de săgeți către cer).

Urmează un pasaj destul de controversat referitor la Zalmoxis: după ce și-a petrecut o parte din viață în Samos, ca sclav, dar și discipol al filozofului Pitagora, Zalmoxis se reîntoarce printre ai săi. Majoritatea cercetătorilor consideră acest pasaj ca pe o intenție de a-l așeza pe Zalmoxis, și prin el întreaga cultură geto-dacă în tradiția spiritualității grecești.

Se descriu în continuare faptele lui Zalmoxis-omul după întoarcere: introducerea dogmei imortalității omului și alte rituri (tot de esență pitagoreică: ospețele comune) și actului retragerii într-o locuință subterană, urmat de apariții periodice ale sale. La încheiera pasajului chiar Herodot își exprimă neîncrederea în unele detalii exprimate de el, mai ales asupra legăturii directe dintre Zalmoxis și Pitagora. Totuși pasajul a fost reluat de numeroși autori, ale căror scrieri despre Zalmoxis pot fi încadrate tradiției lui Homer: Hellanicos (Obiceiuri barbare, 73), Clement din Alexandria (Covoarele, I, IV), Origene (Împotriva lui Celsus, II, 15), Iamblich (Viața lui Pythagoras, XXX, 73), Porphyrius din Tyros (Viața lui Pythagoras, 14), Suidas (Lexicon, 500).

Principalele forme folosite ale numelui în izvoarele străvechi sunt Zalmoxis, Zamolxis sau Salmoxis. Originea numelui este incertă, dar mulți cercetători fac apropierea cu cuvântul zemel (pământ), termen de origine indo-europeană. Pe această bază, Ioan I. Russu consideră că Zalmoxis era o zeitate a pământului.[23]

Panteonul geto-dac[modificare | modificare sursă]

Rituri și ceremonii[modificare | modificare sursă]

Rituri la naștere[modificare | modificare sursă]

Herodot (Istorii, V, 4), Valerius Maximus (Facta et dicta memorabila, II, 6, 12) și Pomponius Mela (Descrierea pământului, II, 16) relatează că tracii erau întristați la nașterea unui copil, tristețe manifestată prin plânsul rudelor apropiate, pentru că nu vedeau în viața pământească decât suferințe și greutăți.

Rituri funerare[modificare | modificare sursă]

Cucuteni
Cucuteni

Herodot în Istorii, V. 8, spune despre traci, în general, că expun mortul timp de trei zile după ce mai întâi l-au jelit; apoi jertfesc tot felul de victime și-i celebrează un ospăț. Apoi, după ce l-au ars, îl îngroapă sau îl îngroapă nears. Tot Herodot spune că cea mai iubită dintre neveste era sacrificată pe mormântul soțului său. Această descriere apare și la Pomponius Mela (Descrierea pământului, II, 2, 16), care în plus arată că celelalte femei jelesc cu glas tare și își arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Hellanicos scrie în Obiceiuri barbare, 73, că geții aduc jertfe și benchetuiesc ca și cum mortul se va întoarce. Mai târziu, Eustathius afirmă că este în obiceiul geților ca femeia să fie ucisă pentru bărbatul ei, atunci când acesta decedează. S-au descoperit morminte spectaculoase de inhumație și tumulare ce datează din sec. IV-III i.en. că cele de la Agighiol, Peretu, Ciulnița, Vraca, Borovo, Sborjanovo, Letnica.

Mormântul de la Agighiol, descoperit în 1931, era tumular, având două camere funerare făcute din piatră fasonată. S-au găsit două schelete, unul al unui bărbat, celălalt al unei femei sacrificate. O a treia cameră conținea scheletele și piesele de harnașament a trei cai. S-au găsit un coif de argint aurit, două cnemide nepereche de argint, 99 de perle de argint, doi cercei de aur, 5 phiale din argint, două cupe bitronconice cu scene animaliere, 100 de vârfuri de săgeți, amfore.

Mormântul de la Peretu descoperit în 1970, ce datează din secolul IV i.en., este compus dintr-un tumul, sub care s-au găsit resturile unui rug, pe care erau depuse oasele defunctului. S-au depus calul și picioarele unui cal, un cuțit, un vârf de lance și o cataramă. La 2 metri depărtare, s-a descoperit o groapă, în care s-au depus roțile unui car. Sub manta, s-au găsit resturile a trei câini și oase de bovină. S-a găsit un tezaur care a fost depus într-un cazan, acoperit cu o tavă, fiind compus dintr-un coif, un cap de sceptru cu masca umană, trei phiale, 47 de aplici din argint.

Tezaurul de la Craiova, cunmparat în 1917 de la un negustor, este compus din 80 de aplici zoomorfe de curea în formă de cal, leu, urs, cerb, cap de taur.

Tezaurul de la Cucuteni-Baiceni conținea 70 de piese de aur: coif de paradă, o brățară cu capete zoomorfe de cal, un fragment de colier cu capete zoomorfe, aplici de harnașament. De asemenea, s-au găsit un coif la Poiana Cotofenesti, un rhyton la Poroiana și o cupa bitroconica la Porțile de Fier.

Cele mai multe necropole getice s-au găsit în Dobrogea: Enisala, Murighiol, Stelnică; în Muntenia: Zimnicea, iar în Moldova-Poienesti. Se practică incineratia în urnă, în groapă sau în ciste. Mormintele erau plane, fie tumulare. Inventarul femeilor cuprinde podoabe, fibule, iar inventarul bărbaților cuprindea arme, vârfuri de săgeți, lănci, coifuri, săbii. De asemenea, cuprind ceramică, precum amfore din Chioș și Thasos.














Rituri de sacrificiu[modificare | modificare sursă]

Riturile de sacrificiu aveau ca scop atragerea binefacerilor unei divinități pentru comunitate prin jertfirea unor animale, oameni sau chiar ofrande vegetale.

Sacerdoții[modificare | modificare sursă]

Sacerdoții erau marii preoți dar și oamenii politici. Iordanes, în Getica, 71, scrie, despre că în vremea lui Burebista sacerdoții erau recrutați dintre bărbații cei mai de seamă și mai înțelepți, pe care (Deceneu) i-a învățat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinități și sanctuare, făcându-i preoți și le-a dat numele de pileați.

Sanctuarele[modificare | modificare sursă]

Arta și cultura[modificare | modificare sursă]

Folclorul dacilor[modificare | modificare sursă]

Practicile ceremoniale se împleteau cu muzică și dansuri, ducând la un sincretism al formelor de expresie care a rămas specific folclorului și obiceiurilor populare. Xenophon în Anabis,VI,1,5, scrie despre dansurile războinice ale tracilor, între care unul cu caracter colectiv, în care mai mulți dansatori înarmați simulau înfrângerea unor dușmani. Posibil ca aceste dansuri să fi existat și la tracii nord-dunăreni și să fi stat la baza Călușului românesc. În Tristele lui Ovidius apare versul Păstorul cânta din fluierele lui lipite cu smoală (V,25.). Herodot mai amintește toba folosită de geți, iar Athenaios menționează fluierele și o liră specific getică, numită magadis. O informație dată de Teopomp și păstrată de Athenaios în Banchetul înțelepților, XIV, 24, ne spune că geții cântă din citerele pe care le aduc cu ei, când se găsesc într-o solie. B.P.Hașdeu consideră că doina are o origine geto-dacă și nu romană, deoarece romanii preferau genul epic spre deosebire de strămoșii românilor care preferau genul liric. În baza acestei idei B.P.Hașdeu aduce un argument privind continuitatea culturii geto-dacice după cucerirea și retragerea romană din Dacia.

Legăturile dintre cultură și artă la daci[modificare | modificare sursă]

Tradițiile culturii dacilor[modificare | modificare sursă]

Moșteniri daco-getice în cultura română[modificare | modificare sursă]

Rolul pe care l-au avut daco-geții în cultura românească este unul foarte însemnat. Pe lânga faptul că folclorul românesc, arta plastică, muzica, dansurile, ritmurile, obiceiurile, ceramica românești conțin urme ale civilizației acestui popor al tracilor, lexicul românesc conține 100-200 cuvinte de origine dacică, ce denumesc părți ale corpului omenesc, funcții fiziologice, boli, stări afective, relații familiale, încălțăminte, îmbrăcăminte, locuință, gospodărie, floră și faună (cele mai multe) etc. Pe lângă celelalte moșteniri daco-getice, cuvintele de origine dacică, intrate definitiv în fondul principal lexical al limbii române, arată încă o dată că poporul român este continuatorul civilizației și culturii daco-geților.

Geto-dacii în izvoarele istorice[modificare | modificare sursă]

În scrierile lor cu caracter literar și istoric, Sofocle, Herodot și Tucidide oferă primele informații despre geto-daci, populațiile ce trăiau în regiunile Dunării de Jos. Tucidide nota că:

"... tracii locuiesc între Munții Haemus și Rodopi, ..., după aceea, dacă treci munții Haemus, dai peste geți stabiliți dincoace de Istru, mai ales în vecinătatea Pontului Euxin. Geții și populația din acest ținut se învecinează cu sciții"

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Mircea Petrescu-Dâmbovița, p.6
  2. ^ Giurescu & Giurescu, p.78
  3. ^ Ioan I. Russu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic și componenta latino-romanică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981
  4. ^ Vasile Pârvan, Getica, Ed. Meridiane, București, 1982
  5. ^ Strabon, Geografia, vol. II, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1974, VII, cap. III, 13
  6. ^ Războiul gallic, VI, 25
  7. ^ conform lui A. Petre
  8. ^ Geografia, VII, 3, 12
  9. ^ Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980
  10. ^ Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Enciclopedică Română, București, 1972
  11. ^ Vasile Pârvan, Dacia. Civilizațiile antice din țările carpato-danubiene, Ed. Științifică, 1972
  12. ^ Civilizatia geto-dacilor, Bucuresti, 1993
  13. ^ Lumea celtilor, Bucuresti, 1970
  14. ^ Celtii si civilizatia celtica, Bucuresti, 1983
  15. ^ Bastarnii in rasaritul Daciei, in Istoria Romanilor (Academia Romana), vol. I, Bucuresti, 1969
  16. ^ Nicolae Conovici, Noi date arheologice privind inceputurile culturii Poienesti-Lukasevka si prezenta bastarnilor in Dobrogea, SCIVA, 1992
  17. ^ Andrei Bodor, Contribuții la problema agriculturii în Dacia înainte de cucerirea romană. Problema obștilor la daci
  18. ^ Hadrian Daicoviciu, Studii dacice, Ed. Dacia, Cluj, 1981
  19. ^ Rodica Tanțău, Meșteșugurile la geto-daci, Ed. Meridiane, București, 1972
  20. ^ Tristia, cartea a V-a, X, v. 24
  21. ^ Strabon, Geographia
  22. ^ The natural history of Pliny, Volume 1, By Pliny (the Elder.) London, H.G. Bohn, 1855-57
  23. ^ Ioan I. Russu - Religia geto-dacilor. Zei, credințe, practici religioase. În Anuarul Institutului de Studii Clasice, V, 1944-1948

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Magazin Istoric, Nr. 9, septembrie 1970, Micro-glosă, Mircea Petrescu-Dâmbovița
  • Istoria românilor, Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu
  • Istoria României în texte, coordonator Bogdan Murgescu, Editura Corint, București, 2001
  • Crișan, Ion Horațiu – "Burebista și epoca sa", Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977
  • Crișan, Ion Horațiu – "Origini", Editura Albatros, București, 1977
  • Mușat, Mircea – "Izvoare și mărturii străine despre strămoșii poporului român", Editura Academiei R.S.R., București, 1980

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Dacii în conștiința romaticilor noștri: schița la o istorie a dacismului, Ovidia Babu-Buznea, Editura Minerva, 1979
  • Strămoși poporului român geto-dacii și epoca lor, Cristian Popișteanu, Editura Politică, 1980
  • Tehnica la Daci, Eugen Iaroslavschi, Editura Muzeul Național de Istorie al Transilvaniei, 1997
  • Civilizația geto-dacilor: spiritualitatea, Adrian Bejan, Liviu Măruia, Editura Excelsior Art, 2008
  • Spiritualitatea geto-dacilor: repere istorice, Ion Horațiu Crișan, Editura Albatros, 1986
  • Viața morală a daco-geților, Stelian Stoica, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984
  • Civilizația geto-dacilor, Ion Horațiu Crișan, Editura Meridiane, 1993
  • Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Nicolae Gostar, Vasile Lica, Editura Junimea, 1984
  • Din istoria culturii și religiei geto-dacice, Silviu Sanie, Editura Universității "Al.I. Cuza", 1999
  • Arhitectura dacilor: civilă și militară (sec. II î.e.n.-I e.n.), Ioan Glodariu, Editura Dacia, 1983
  • Cultul cabirilor în Dacia: studiu arheologic și mitologic asupra unor monumente antice, în mare parte inedite și descoperite în regiunile Istrului, Teohari Antonescu, Editura Saeculum I.O., 2005
  • Riturile funerare la daci și daco-romani, D. Protase, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971
  • Funeraria dacoromana: arheologia funerară a Daciei romane, Mihai Bărbulescu, Editura Presa Universitară Clujeană, 2003
  • Arheologia scrisului în Dacia: repere și mărturii, Alexandru Strachină, Editura Axa, 2001

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Daci
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Cultura și civilizația dacică
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Dacia și daci

Video