Nașterea României ca națiune

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Un afiş al Revoluţiei de la 1848 din România. Este prima dovadă de folosire a tricolorului românesc.
România văzută de Cezar Bolliac, un lider al Revoluției Române din 1848. Hartă datată 1855.
Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
RSS Moldovenească
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria militară a României
Istoria românilor

Portal România
 v  d  m 
"România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii", pictură de Constantin Daniel Rosenthal (c. 1850)


Nașterea României ca națiune est îndelungul proces prin care poporul vorbitor al limbii denumită pυмђνєαскъ (rumânească)[1] a ajuns să împărtășească o aceiași conștiință națională (care inițial exista doar la câțiva cărturari[2]) și o aceiași dorință de a trăi împreună într-un singur stat al său. Însăși semnificația denumirilor de Pυмђν (Rumân) și de Pυмђνєαскъ (rumânească) a evoluat în decursul timpului odată cu răspândirea conștiinței naționale, trecând de la evocarea unei îndepărtate origini romane (cere devenise sinonimă de iobăgie sau șerbie), la afirmația unei identități proprii și a revendicărilor sociale și politice consecutive, a căror concretizare este statul român independent.

Premise[modificare | modificare sursă]

În Evul Mediu, religia mai degrabă decât limba era principalul reper identitar al populațiilor. În Transilvania, pe atunci condusă de nobilimea maghiară catolică, schisma religioasă din 1054 a inaugurat o discriminare negativă a populațiilor credincioase Ortodoxiei, anume „șcheii” (slavii precum sârbii, bulgarii sau rutenii) și mai ales românii, care au fost considerați doar ca „națiuni tolerate”, deși constituiau populația majoritară a Transilvaniei. Formațiuni politice precum voievodatul Maramureșului, până atunci condus de voievozi români conform „dreptului românesc” (jus valachicum), au fost desființate și transformate în simple comitate ale regatului maghiar[3]. Pentru a fi recunoscuți ca cetățeni, „șcheii” și românii trebuiau să se convertească la catolicism. Iancu de Hunedoara este un exemplu tipic în acest sens. În unele orașe transilvănene precum Brașov (pe atunci cetatea săsească Kronstadt), „șcheilor” și românilor nu li s-a permis nici măcar să locuiască între zidurile cetății.

Începând cu secolul al XVI-lea, Moldova și Țara Românească, precum și clericii, juzii și învățații români din Transilvania și din ținuturile vecine (Banat, Zărand, Bihor, Satu-Mare, Oaș, Maramureș) au trecut progresiv de la limba slavonă (bisericească și cărturărească), moștenire a obedienței religioase ortodoxe față de Patriarhatele sud-Dunărene (Peć sau Trnovo), la limba română, până atunci doar populară și neoficială. În secolul al XIX-lea procesul s-a extins la scriere, alfabetul slavon fiind înlocuit treptat prin cel romanic.

Imperiul Otoman a început din secolul al XVII-lea să desemneze domni fanarioți (adică greci creștini aflați sub control otoman și originari din cartierul Fanar al Istanbulului) atât în Moldova cât și în Țara Românească. Motivul esențial al acestei decizii politice externe a Porții Otomane era asigurarea că episoade precum politicile independente și pro-europene duse de Dimitrie Cantemir sau Constantin Brâncoveanu nu se vor mai repeta. În esență, această intervenție în treburile interne ale Țării Românești și Moldovei însemna o accentuare a controlului asupra Țărilor române. Totuși, demn de remarcat, primul sistem școlar organizat de stat ia ființă sub domnii fanarioți, și chiar dacă învățământul superior se efectua adesea în limba greacă, cel primar folosea limba română. Școli domnești apar în 1561 la Cotnari în Moldova, în 1603 la Târgoviște și în 1688 la București în Țara Românească, în 1707 la Iași în Moldova, și în 1795 la Alba Iulia în Transilvania[4]. În aceste instituții, conștiința de a face parte din același popor se răspândește din rândul cărturarilor în cercuri din ce în ce mai largi din populația românească.

Romantismul revoluționar și național[modificare | modificare sursă]

Şcoală în aer liber în Bucureşti, așa cum era prin 1842

Romantismul a adus în prim plan problema națională în Imperiile Europene și totodată a propagat ideea Statului Național. Imperii, precum cel Habsburgic, cuprindeau numeroase nationalități : germanii, ungurii, cehii, slovacii, polonezii, rutenii, slovenii, italienii, românii, croații și sârbii.

Ca în majoritatea țărilor europene, Revoluția de la 1848 a cuprins și Moldova, Țara Românească și Transilvania, fiind clar precedată de mișcarea pandurilor lui Tudor Vladimirescu în 1821. Scopurile revoluționarilor români - independența completă pentru primele două țări române și emanciparea națională în cea de a treia - au rămas neîndeplinite, dar au constituit baza unor evoluții următoare.

In 1859, adunările ad-hoc ale Moldovei și Țării Românești, profitând de o lacună a actelor redactate de „Marile Puteri” cu privire la țarile române, au ales același domnitor - Alexandru Ioan Cuza, în ciuda opoziției acestor Mari Puteri. Prin această dublă alegere (la 5 ianuarie și 24 ianuarie 1859) au fost create Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești formând o Românie fără Transilvania (care în 1867 a fost încorporată regatului ungar de catre Imperiul Habsburgic transformat pentru 51 de ani, până în 1918, în Imperiul Austro-Ungar).

Emanciparea românilor în Transilvania a continuat însă. Românilor li s-a permis accesul în Universitățile Imperiale, cristalizandu-se astfel Școala Ardeleană și impunându-se ca idee politică de anvergură ideea latinității românilor. În 1861, Asociația Transilvană pentru Literatură și Cultură a poporului român (ASTRA) a fost fondată la Sibiu (pe atunci Hermannstadt), fiind protejată de guvernul local compus în majoritate din germani.

Cronologia nașterii României ca națiune modernă[modificare | modificare sursă]

1812 - Rusia anexează partea de răsărit a Moldovei, atunci denumită Basarabia
1829 - Tratatul de la Adrianopol stabilește protectoratul rus asupra Moldovei și Țării Românești
1834 - Rușii se retrag din Moldova și Țara Românească;
1846 - Uniune vamală dintre Moldova și Țara Românească;
1848 - Revoluțiile eșuează în principate și în Transilvania;
Războiul Crimeii - Rusia reocupă Moldova și Țara Românească;
1856 - Retragere rusă parțială din Basarabia după Războiul Crimeeii;
1858 - Are loc Convenția de la Paris;
1859 - Alexandru Ioan Cuza unește Moldova și Țara Românească sub domnia sa;
1861 - ASTRA este fondată;
1862 - Uniune formală a Moldovei și Țării Românești pentru a forma principatul România;
1867 - Formarea Monarhiei Duble Austro-Ungaria, cu dominației maghiară crescândă asupra Transilvaniei;
1918 - După Primul Război Mondial, "România Mare" incorporează Transilvania, Basarabia și Bucovina, dar și Moldova și Țara Românească.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că valahii „se numesc romani” : „nunc se Romanos vocant” (în: Endre Veress, pe Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források, Történettudományi Intézet, Magyar Tudományos Akadémia, Budapesta, 1914, p. 204) ; Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor” iar mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie românească : „Sti rominest?” : „... si dimandano in lingua loro Romei... se alcuno dimanda se sano parlare in la lingua valacca, dicono a questo in questo modo: Sti Rominest ? Che vol dire: Sai tu Romano, ...” (în : Claudiu Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, în Bulletin de la Section Historique, XVI, 1929, p. 1–90) ; după o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși „romanesci” : „Anzi essi si chiamano romanesci, e vogliono molti che erano mandati quì quei che erano dannati a cavar metalli...” (în : Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, București, Editura Stiințifică, 1970, vol. II, p.158–161) ; Pierre L'Escalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba «românește»” : „Tout ce pays la Wallachie et Moldavie et la plus part de la Transivanie a esté peuplé des colonie romaines du temps de Traian l’empereur… Ceux du pays se disent vrais successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte, c'est-à-dire romain…” (în Voyage fait par moy, Pierre Lescalopier l’an 1574 de Venise a Constantinople, citat de Paul Cernovodeanu : Studii și materiale de istorie medievală, IV, 1960, p. 444) ; umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că „românii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»” : „Ex Vlachi Valachi, Romanenses Italiani,/Quorum reliquae Romanensi lingua utuntur.../Solo Romanos nomine, sine re, repraesentantes./Ideirco vulgariter Romuini sunt appelanti” (în Ioannes Lebelius : De opido Thalmus, Carmen Istoricum, Cibinii, 1779, p. 11–12 apud Adolf Armbruster, pe Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Științifică București, 1992, S. 84) ; istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiți, după italieni, valahi” : „qui eorum lingua Romini ab Romanis, nostra Walachi, ab Italis appellantur” (în : Stanislaus Orichovius, Annales polonici ab excessu Sigismundi citat de I. Dlugossus, Historiae polonicae libri XII, col 1555, apud Adolf Armbruster, Auf den Spuren der eigenen Identität. Ausgewählte Beiträge zur Geschichte und Kultur Rumäniens, Editura Enciclopedica, 1991, p. 182) în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani” : „... Valacchi, qui se Romanos nominant...”, „Gens quae ear terras (Transsylvaniam, Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania ducit originem, tametsi nomine longe alieno...” (în Antonius Verantius, De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transaplinae citat în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores, II, Pesta, 1857, p. 120, apud Krista Zach, pe Konfessionelle Pluralität, Stände und Nation. Ausgewählte Abhandlungen zur südosteuropäischen Religions- und Gesellschaftsgeschichte, LIT Verlag Berlin, Hamburg, Münster, 2004, p. 40) iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca : „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena” : „Valachos [...] dicunt enim communi modo loquendi "Sie noi sentem Rumeni" etiam nos sumus Romani. Item: "Noi sentem di sange Rumena": Nos sumus de sanguine Romano” (în Martinus Szent-Ivany, Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae, Tyrnaviae, 1699, p. 39 citat de Adolf Armbruster, Der Donau-Karpatenraum in den mittel- und westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie., 1990, p. 161) ; deasemenea, stolnicul Constantin Cantacuzino explică în Istoria Țării Rumânești originile și semnificația denumirii de „român, românesc” dată Țărilor Române : „Însă vlahii, acești gheografi și mai toți istoricii câți scriu de aceste țări, zicea și Moldovei și ceștiia; apoi o împarte în doao, una de sus; alta de jos, îi zic. Le zic și: mai mare și mai mică; cea de sus, adecăte și mai mare, Moldova; cea de jos și mai mică, țara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulți așa; că Rumânească numai lăcuitorii ei o chiamă, și doar unii den ardeleni ăiî rumâni, pentru că și aceia și ceștea numai când să întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumâni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că și ei sunt de un neam și de un rod cu ceștea, cum mai nainte mai pre larg vom arăta cu mărturiile multora. [...] și cum că apoi Traian mulțime de romani du pretutindenea den biruințele lui au adus aicea de au așezat lăcuitori și paznici acestor țărî, den carii și pănă astăzi să trag acești rumâni ce le zicem noi, iară grecii și latinii, vlahi și volahi le zic, încă ne-am adeverit den istoricii cei mai de credință și mai numeiți ce sunt. [...] Și mai chiar vedem că rumânii den Ardeal, moldovénii și céștea de țara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dânșii mult să osebesc, care aceasta iaste cum să véde den amestecătura vecinilor lor. Așadară și acéle trei neamuri, ce zicem mai sus, den preavecinătatea romanilor, luând de-ale acelora cuvinte, și cu céle de moșie ale lor amestecându-le, și stricându-și limba, au rămas în această ce acum sunt. [...] Însă dară, valahii, adecăte rumânii, cum sunt rămășițele romanilor celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, și cum că dintr-aceia să trag și până astăzi, adevărat și dovedit iaste de toți mai adevărații și de crezut istorici, măcară că apoi le-au mutat și numele, valahi zicându-le.” în Istoria Țării Rumânești.
  2. ^ Precum Ion Neculce, Grigore Ureche sau Miron Costin care scria : „Așa și neamul acésta, de carele scriem, al țărâlor acestora, numele vechiŭ și mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, și cât au trăit [...] tot acest nume au ținut și țin pănă astăzi și încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei și acum zic și scriu țara sa rumânească, ca și românii cei din Ardeal. [...] Și așa ieste acestor țări și țărâi noastre, Moldovei și Țărâi Muntenești numele cel direptŭ de moșie, ieste rumân, cum să răspundŭ și acum toți acéia din Țările Ungurești lăcuitori și munténii țara lor și scriu și răspundŭ cu graiul: Țara Românească.” în De neamul moldovenilor
  3. ^ János Mihályi : Máramarosi diplomák a XIV és XV századbol, Sighet, 1900, pp. 619 și urm.; Alexandru Filipașcu : L’ancienneté des Roumains de Marmatie (în franceză), Universitatea "Ferdinand I" din Sibiu, Bibliotheca rerum Transsilvaniae, 1945, pp. 8 la 33
  4. ^ Andrei Oțetea, Istoria lumii în Date, Ed. Enciclopedică, Bucarest, 1969