Istoria României

Istoria României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Dacia
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Țările Române în Evul Mediu
Bătălia de la Posada
Descălecatul Moldovei
Dominația otomană
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
RSS Moldovenească
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria militară a României
Portal România

Acest articol se referă la istoria teritoriului României de astăzi. Pentru istoria românilor, ca grup etnic, vedeți Istoria românilor. În articol se realizează doar o sinteză a fiecărei perioade istorice; detalii în articolele separate (Vezi legăturile în cutia din dreapta).

Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești precum și a popoarelor care au locuit-o și care, pe lângă diferențele culturale specifice și transformările politice, au dotat-o cu o identitate specifică, identitate care în timp a condus la recunoașterea României drept subiect istoric de sine stătător. Într-o accepțiune mai restrânsă, prin istoria României se înțelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului modern România, a Regatului României și a formelor de organizare intermediare, precum și a evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat național.

Dacia

Articol principal: Dacia.

Încă înainte de anul 2.000 î.Hr. și până în secolul I î.Hr., pe teritoriul României de astăzi, pe atunci Dacia, sunt evidențiate de izvoarele arheologice și istorice diferite uniuni de triburi tracice, daco-getice, mai importante fiind cele de sub conducerea Regelui Charnabon (sfârșitul sec. VI î.Hr. - începutul sec. V î.Hr.), a Regelui Dromichaites (sfârșitul sec.IV î.Hr. - începutul sec. III î.Hr.), precum și a regilor Oroles și Rubobostes (prima jumătate a sec. II î.Hr.). Daco-geții erau caracterizați de către istoricul Herodot drept "cei mai viteji și mai drepți dintre traci", vorbitori ai "limbii latine vulgare"(Ovidius). În secolul I î.Hr., sub stăpânirea Regelui Burebista (82-44 î.Hr.), s-a format primul stat dac unitar centralizat, cu capitala la Argedava (actuala comună Popești - Nucet, județul Giurgiu), cetate situată pe malul drept al râului Argessis (Argeș) și amplasată la cca 18-20 km sud-vest de centrul actualei capitale a României, București. Capitala statului dac este menționată de antici drept "Cetatea Soarelui"(Hellis). Limitele statului dac erau, în Nord: Carpații Păduroși, în Est: întreg țărmul vestic al Mării Negre până la gurile râului Bug, în Sud: munții Haemus (Balcani), în Vest: confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie, la granița de astăzi a Slovaciei cu Cehia și Austria, apoi cursul Dunării și chiar dincolo de el. Statul dac amenința interesele regionale ale Imperiului Roman. Regele Burebista avea să se implice în conflictul dintre Cezar și Pompei, susținându-l pe acesta din urmă. Împăratul roman Iulius Cezar a plănuit ulterior o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr. Câteva luni mai târziu, Regele Burebista a avut parte de aceeași soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii săi. Conducerea statului dac avea să fie preluată de Regele Deceneu, Mare Preot al dacilor, sfetnic și colaborator apropiat al lui Burebista, un "om de o vastă erudiție"(Iordanes). Sub conducerea Regelui Deceneu, capitala statului dac este mutată la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei (actualul sat Grădiștea Muncelului, județul Hunedoara), cetate ridicată încă în timpul domniei Regelui Burebista și situată la cca 350-400 km N-V de vechea capitală Argedava (Muntenia), care este menținută, în continuare, drept cetate de apărare. Regelui Deceneu i-au urmat regii Comosicus - tot Mare Preot - Coryllus (Scorilo) și Duras. În anul 87 d.Hr., conducerea statului dac este preluată de Regele Decebal - fiul lui Scorilo și nepot al lui Duras. Regele Decebal "era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor"(Dio Cassius). Noul stat dac a avut de înfruntat o serie de bătălii cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în anul 106 d.Hr. de Împăratul roman Traian. Cele mai importante momente ale acestor lupte sunt evidențiate pe Columna lui Traian din Roma, realizată de către cel mai mare arhitect al acelor timpuri - Apolodor din Damasc - realizator și al primului pod peste Dunăre, de la Drobeta. Romanii aveau să ocupe însă doar Ardealul și Oltenia de azi, teritorii ce vor fi organizate ca provincie romană,restul teritoriului rămânând neocupat din motive strategice. Restul teritoriilor vor fi locuite de "dacii liberi", conduși de regi proprii, consemnați de izvoare până la sfârșitul secolului IV d.Hr. Întâlnindu-se cu invazii succesive ale triburilor germanice, administrația romană s-a retras din Ardeal, rămânând doar în Oltenia, două secole mai târziu, în anul 271 d.Hr., fiind considerat drept anul "Retragerii Aureliene". Petrecută în timpul Împăratului Aurelian, "retragerea" a semnificat de fapt o reașezare strategică a granițelor de la Dunăre ale imperiului pentru o administrație mai eficientă și apărare mai eficace a provinciilor din această zonă.

Statele medievale românești

Articol principal: Statele medievale românești.

Frontul Antiotoman - principalele bătălii

În perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Românii) mai multe valuri de invazii ale populațiilor migratoare: hunii în secolul IV, gepizii în secolul V, avarii în secolul VI, slavii și bulgarii în secolul VII, ungurii în a doua jumătate a secolului IX, pecenegii, cumanii, uzii și alanii în secolele X-XII și tătarii în secolul XIII. În perioada timpurie a Evului Mediu și ulterior, au fost create, - mai întâi - cnezatele și voievodatele, ca formațiuni prestatale românești. Dintre acestea s-au remarcat în mod deosebit cele conduse de Litovoi, Seneslau, Mișelav, Ioan, Farcaș, Bărbat, Negru Vodă și Basarab I în Țara Românească, de Gelu, Glad, Menumorut, Neaga, Kean, Ahtum și Chanadinus în Transilvania și Banat, de Dragoș, Bogdan, Costea și Olaha în Moldova și de Dobrotici, Dimitrie, Gheorghe, Tatos, Sacea și Sestlav în Dobrogea. În secolele XII - XIII avea să se concretizeze procesul de formare a principatelor Moldovei, Țării Românești și Transilvaniei, ce aveau să lupte contra Imperiului Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria au devenit provincii turcești. Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană. Primele întemeieri statale românești (state vlahe în istoriografia timpului) au apărut în sudul Dunării: Imperiul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru și Asan (anul 1186), precum și ținuturile românești (un fel de voievodate sau cnezate), în secolele X-XIII: Vlahia Mare (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida, Locrida), Vlahia Mică (Epir, Tesproția) și Vlahia Superioară (Dolopia).(Th. Capidan, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1942)

În secolul XII, în Transilvania se încearcă organizarea unui Principat autonom. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea regii Ungariei au colonizat în Transilvania secui (origine turanică), precum și germani, evocați în izvoare sub numele hospites și cunoscuți sub denumirea generică de sași.

În anul 1599 voievodul Țării Românești, Mihai Viteazul, a cucerit, conform pactului dintre el și împăratul Rudolf al II-lea, a fost ales de către dieta transilvană ca domnitor al Transilvaniei. Acest lucru a dus la o nouă înțelegere între Mihai și Rudolf. Deoarece Transilvania trebuia ,ințial, să îi aparțină lui Rudolf, Mihai a sugerat că, în schimbul Transilvaniei, îl va ajuta pe împărat să cucerească Polonia. Astfel, în 1600, pentru a ajunge în Polonia, Mihai ocupa Moldova. Urmează un război dezastruos pentru domnitor, culminând cu ocuparea Țării Românești și Moldovei de către Polonia și întoarcerea lui Sigismund Báthory pe tronul Transilvaniei. Ajutat de Rudolf al II-lea, Mihai recucerește Transilvania, dar este asasinat, mai târziu, la ordinele generalului austriac Gheorghe Basta.

La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit parte a Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfrângerea turcilor care transformaseră pentru peste 150 de ani Ungaria în pașalâc turcesc. Austriecii, la rândul lor, și-au extins rapid imperiul: În 1718 o importantă parte a Țării Românești, numită Oltenia, a fost incorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit mai târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului medieval (numită Basarabia) a fost ocupată mai târziu, în 1812 de Rusia. Ocupația Transilvaniei și Banatului de către Arhiducatul Austriei și apariția, pe fondul acestei ocupații a bisericii greco-catolice care a permis multor etnici români acces la educație, a dus, în secolul al XVIII-lea, la modernizarea unei mari părți din societatea românească aflată în Transilvania și Banat.

Renașterea națională a României

Articol principal: Renașterea națională a României.

Ca în majoritatea țărilor europene, anul 1848 a adus revoluția în Moldova, Țara Românească și Transilvania. Țelurile revoluționarilor - independența completă pentru primele două și emanciparea națională pentru cel de-al treilea principat românesc - au rămas neîndeplinite, dar au fost bazele evoluțiilor următoare. De asemenea, revoluția a ajutat populațiilor celor trei principate să-și recunoască unitatea lor de limbă și a intereselor lor.

• Istoriografia revoluției române de la 1848-1849 din Transilvania

Delegații Adunărilor Ad-hoc au profitat de susținerea lui Napoleon al III-lea și de fragilitatea puterii otomane și ambiguitatea din textul Convenției de la Paris din 1858, iar Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Țării Românești și al Moldovei, unificând ulterior și politic cele două principate. Domnia lui Cuza a fost, așa cum se convenise în 1858, una de șapte ani, lui nepermițându-i-se să rămână la putere în 1866 de către politicienii reuniți în așa-numita „Monstruoasa Coaliție”.\

Context

Articol principal: Istoria românilor.

Războiul de independență (1877-1878)

România 1878-1913

Articol principal: Războiul de independență (1877-1878).

În 1866 prințul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura sprijinul german pentru obținerea independenței române. În 1877 Carol a condus forțele armate române într-un război de independență plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.

Participarea României la războiul din 1877-1878 și cucerirea independenței de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificație morală pentru că a ridicat conștiința națiunii române libere și a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puțin important a însemnat eliberarea altor populații balcanice de sub dominația otomană, contribuind decisiv la evoluția acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului național.

Regatul României

România interbelică

Articol principal: Regatul României.

Noul stat, aflat la confluența Imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus, cu vecini slavi pe trei părți, aspira la vest, în principal la Franța și Germania, pentru modelele sale culturale, educaționale și administrative. În 1916, România a intrat în Primul Război Mondial, de partea [[Antanta|Antantei]. La sfârșitul războiului, Imperiile Austro-Ungar și Rus au dispărut; corpurile reprezentative create în Transilvania, Basarabia și Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România Mare.

Majoritatea guvernelor române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial au păstrat forma, dar nu și substanța unei monarhii constituționale liberale. Mișcarea naționalistă aproape mistică Garda de Fier, a devenit un factor politic major în exploatarea fricii de comunism și resentimentul pretinsei dominații străine și mai ales evreiești asupra economiei. În 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce avea să includă membri ai acestei mișcări, Regele Carol al II-lea a destituit guvernul și a instituit o dictatură regală de scurtă durată. El a fost silit să abdice la 6 septembrie 1940, ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România în același an. În locul lui a venit la tron regele Mihai I, care a lăsat conducerea statului primului ministru, mareșalul Ion Antonescu.

România în al Doilea Război Mondial

Articol principal: România în al Doilea Război Mondial.

În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât și în vest: în iunie 1940, ca urmare a tratatului Germano - Sovietic (Ribbentrop - Molotov) după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Bucovina de Nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei au fost oferite RSS Ucraineane.

Între 1941 și 1944, mareșalul Ion Antonescu conduce țara ca dictator militar („Șeful Statului”).

Prin Dictatul de la Viena, România este nevoită în august 1940 să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei în schimbul garanțiilor de securitate germano-italiene. De asemenea, prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, au fost cedate [[Bulgaria|Bulgariei] - la insistențele lui Hitler - două județe din sudul Dobrogei, Durostor și Caliacra (Cadrilaterul). România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial alături de Pactul Tripartit în iunie 1941, cu scopul de a recupera teritoriile pierdute către URSS, lucru care inițial avea să fie realizat, pentru perioada iulie 1941 - august 1944.

Ca urmare a situației de pe front, în toamna anului 1943 Mareșalul Antonescu începe la Lisabona negocieri secrete cu reprezentanți ai Aliaților; ulterior acestea se vor desfășura la Cairo și Stockholm, până în data de 22 august 1944. Antonescu nu avea însă intenția de a ieși din război, el acționând în virtutea cuvântului de ofițer dat lui Hitler, și a refuzat chiar și în ultimul moment să renunțe la lupta împotriva Aliaților.

La 23 august 1944, Regele Mihai, cu sprijinul partidelor din opoziție și al unor reprezentanți ai armatei, a pus capăt dictaturii lui Antonescu și a trecut armata României de partea Aliaților, fără semnarea unui acord prealabil cu aceștia. Acest aspect avea să fie speculat pe deplin de armata sovietică care, imediat a trecut la răzbunări și răfuieli față de militarii români care au participat anterior la luptele de pe frontul de est.

România a luptat în bătăliile cu germanii din Transilvania, Ungaria, Austria și Cehoslovacia, situându-se pe locul 4 în ceea ce privește efectivele armate angajate în luptă, aportul concret adus Aliaților și rezultatele obținute pentru victoria asupra statelor Axei. La sfârșitul războiului, Regele Mihai I a fost decorat de Președintele SUA - Harry S. Truman - cu „Legiunea de Merit în cel mai înalt grad” (Comandant Șef) și de către Iosif V. Stalin cu ordinul sovietic „Victoria cu diamante”, recunoscându-se, în acest fel, meritul deosebit al contribuției sale personale la victoria aliaților. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, nordul Transilvaniei a revenit României, dar Bucovina de Nord, Basarabia, Ținutul Herța și sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au rămas cedate URSS și Bulgariei. O parte din aceste teritorii, împreună cu o parte din teritoriul fostei URSS a format RSS Moldovenească, stat devenit independent în 1991, sub numele de Republica Moldova.

România comunistă

România în 1967

Articol principal: România socialistă.

La 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română, după ce, în contextul ocupării României de către armata sovietică, regele Mihai I a fost forțat să abdice, stabilindu-se în Elveția, la Versoix.

La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Ana Pauker semnează un proces-verbal secret în urma căruia Insula Șerpilor este cedată statului vecin de la Răsărit.

La începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început să-și afirme o anumită independență față de Uniunea Sovietică. Ceaușescu a devenit președintele Partidului Comunist Român în 1965 și șef al Statului în 1967. Denunțarea de către acesta a invaziei sovietice în Cehoslovacia din 1968 și o relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat la crearea unei imagini pozitive a dictatorului, atât în vest, cât și acasă. Seduși de politica străină „independentă” a lui Ceaușescu, liderii vestici au avut o poziție ambiguă față de un regim care a devenit la sfârșitul anilor 1970 foarte aspru, despotic și capricios. Creșterea economică rapidă antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei austerități răstălmăcite și represiunii politice severe.

Conducerea lungă, de peste două decenii, a președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din ce în ce mai austeră în anii 1980.

După prăbușirea comunismului în restul Europei de Est, spre sfârșitul verii lui 1989, un protest de la mijlocul lui decembrie din Timișoara a crescut într-o revoltă populară răspândită pe întreg teritoriul de sud al Transilvaniei și în București contra regimului ceaușist, culminând cu o lovitura de stat dată de armată. Ion Iliescu a devenit ,astfel, președinte pe 22 decembrie. Ceaușescu a fost arestat imediat, și, după un proces înscenat, a fost executat împreună cu soția sa pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun. Peste 1.500 de persoane au fost ucise în luptele de stradă dintre armată și populație. O coaliție de guvernare improvizată, formată din foști comuniști și condusă de Ion Iliescu, Frontul Salvării Naționale (FSN), s-a instalat la putere și a proclamat restaurarea democrației și a libertății. Partidul Comunist a fost interzis prin lege, iar cele mai importante măsuri nepopulare ale lui Ceaușescu, precum interzicerea avortului, au fost abrogate.

Articol principal: Revoluția română din 1989.

România începând cu 1989

Articol principal: România după 1989.

Alegerile parlamentare și prezidențiale au avut loc pe 20 mai 1990, {{nc|fiind, de fapt, doar un lucru pentru ca FSN-ul să preia din nou puterea, pe cale democrată(celelalte partide politice nu au avut cum să-i convingă pe cetățeni să îi voteze deoarece aproape că nu au avut acces la ziare, televiziune, reviste ,radio etc). Distrugând reputația Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal, precum și dezinformând populația,{{nc| Ion Iliescu, a câștigat 85% din voturi, iar FSN a primit două treimi din scaunele Parlamentului, a numit un profesor universitar, Petre Roman, ca prim-ministru și a început reformele pentru o piață liberă.

De vreme ce noul guvern era încă format în mare parte din foști comuniști, anti-comuniștii au protestat în Piața Universității, București în aprilie 1990. Două luni mai târziu, "huliganii" au fost împrăștiați brutal de către minerii din Valea Jiului, chemați de Președintele Iliescu. Minerii au atacat Universitatea, Institutul de Arhitectură "Ion Mincu", precum și sediile și casele liderilor opoziției. Este clar că acțiunea minerilor a fost orchestrată din umbră de Ion Iliescu și aparatul său represiv. Guvernul lui Petre Roman a căzut la sfârșitul lui septembrie 1991, când minerii s-au întors la București pentru a cere salarii mai mari. Un tehnocrat, Teodor Stolojan s-a oferit să conducă un guvern interimar, până la organizarea alegerilor.

O nouă Constituție democratică a fost proiectată de Parlament și adoptată după un referendum popular. În alegerile naționale din 1992, Ion Iliescu și-a câștigat dreptul la un nou mandat, al doilea. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naționaliste PUNR și PRM și fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern tehnocrat în noiembrie 1992, sub prim-minstrul Nicolae Văcăroiu, un economist. Guvernarea 1992-1996 a fost marcată de scandaloase privatizări și fraude din partea puterii politice de la acea vreme, care au dus practic la înnapoierea economica și stoparea progresului și a reformelor necesare la acel moment.

Emil Constantinescu din coaliția electorală Convenția Democrată Română (CDR) l-a învins în 1996 pe președintele Iliescu, după un al doilea scrutin și l-a înlocuit la șefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcție până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile (PNȚCD) și mai târziu de Mugur Isărescu, dar în alegerile din 2000 Partidul Social Democrat (PSD) și Iliescu au câștigat din nou, al treilea mandat de președinte - forțând constituția, iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru.

În 2002, România a fost invitată să adere la NATO. În același an, Uniunea Europeană a confirmat sprijinul puternic față de scopul țării de a adera în 2007. Totuși, mai rămân de efectuat multe reforme de restructurare a economiei, înainte ca România să-și poată atinge scopul.

În aprilie 2004, România devine membru NATO. În decembrie 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcția de Președinte al țării, în fruntea unei coaliții formate din P.N.L. și P.D., alături de U.D.M.R. și P.U.R. (ulterior Partidul Conservator), iar cu funcția de Prim-ministru al Guvernului României, a fost desemnat Călin Popescu Tăriceanu. Partidul Conservator s-a retras ulterior de la guvernare.

La 1 ianuarie 2007, România devine membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. În aprilie 2007, Partidul Democrat a fost scos de la guvernare, noul guvern Tăriceanu, din care fac parte doar miniștri din partea P.N.L. și U.D.M.R., a depus jurământul la 5 aprilie 2007, fiind sprijinit în Parlament de Partidul Național Liberal, de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, precum și de Partidul Social Democrat.

În decembrie 2008, în urma alegerilor parlamentare, Prim-ministru al Guvernului României a fost numit Emil Boc - Președinte al Partidului Democrat-Liberal - fiind desemnată o nouă coaliție guvernamentală, PD-L - PSD. Președinte al Senatului României a fost ales Mircea Geoană, Președintele Partidului Social Democrat, înlocuit ulterior de Vasile Blaga, din partea Partidului Democrat-Liberal. Președinte al Camerei Deputaților a fost aleasă Roberta Anastase, din partea Partidului Democrat-Liberal.

În urma alegerilor prezidențiale, desfășurate în decembrie 2009, Traian Băsescu și-a câștigat dreptul la al doilea mandat consecutiv de Președinte al României, după cel obținut în decembrie 2004. A fost instalat un nou guvern, condus tot de către Emil Boc, în cadrul unei coaliții formate din PD-L, UDMR, grupul minorităților și grupul parlamentarilor independenți. PSD și PNL au preferat să rămână împreună în opoziție, refuzând participarea la guvernare; în 2011, reprezentantul acestora, Mircea Geoană, a fost înlocuit la președinția Senatului de Vasile Blaga. Aceeași coaliție a continuat să susțină și următorul guvern, al lui Mihai Răzvan Ungureanu, votat de Parlament în 2012. Noul guvern a fost însă demis de către Uniunea Social-Liberală, pe 27 aprilie 2012. Astfel, Victor Ponta, cofondator al USL, ia scaunul de prim ministru și instaurează, pentru prima data în istoria post-comunistă a României, un guvern de opoziție înaintea alegerilor. La alegerile locale din iunie 2012, USL ia peste 60% din primăriile din România. Urmează, în iuliea doua suspendare a președintelui Traian Băsescu, iar postul de președinte interimar este luat de Crin Antonescu, nou președinte al Senatului, impus forțat la acea vreme. La referendumul din 29 iulie, care s-a ținut conform condiției de cvorum de 51% din totalul oamenilor cu drept de vot, s-au prezentat la vot 46% dintre alegători. Astfel, pe 31 august 2012 referendumul a fost invalidat de Curtea Constituțională, iar Traian Băsescu s-a întors la Cotroceni.

Atlas istoric

• 

  Imperium şi Barbaricum în 250.

• 

  "Proto-românii" în Europa în 850, după Anne Le Fur

• 

  "Regnum Valachorum" în 1250, după Anne Le Fur

• 

  Formațiunile politice românești înaintea secolului XIV.

• 

  Voievodatele române după întemeierea Ţării Româneşti (1330) şi a Moldovei (1359)

• 

  Voievodatele române în faţa imperiului Otoman

• 

  Voievodatele române ca vasale ale Turcilor

• 

  Voievodatele române unite sub Mihai Viteazul în 1600

• 

  Voievodatele române pe vremea Renaşterii

• 

  Principatele române pe vremea expansiunii imperiului Habsburgic

• 

  Principatele române între 1793 şi 1812

• 

  Principatele române în faţa imperiului Rusesc

• 

  Principatele române sub influenţa imperiului Rusesc

• 

  Principatele române după Războiul din Crimeea

• 

  Principatele unite, 1859-1878

• 

  Vechiul regat : România independentă

• 

  Vechiul regat şi unirile din anul 1918

• 

  Formarea României întregite : Vechiul regat până în 1913 : violet ; teritoriile unite după Al Doilea Război Balcanic şi după Primul Război Mondial : portocaliu (pierdute între timp) şi trandafiriu (păstrate până astăzi)

• 

  România Mare" între 1918 şi 1940

• 

  România în vara 1940, după pactul Hitler-Stalin : roşu = teritoriul cedat URSS, galben = teritoriul cedat Ungariei, verde = teritoriul cedat Bulgariei

• 

  1941

• 

  România în vara 1945, după Al Doilea Război Mondial: în verde teritoriul păstrat sau recuperat (actual), în galben teritoriile pierdute.

• 

  Rețeaua de închisori și lagăre a regimului comunist.

• 

  Împărțirile politice ale României și Republicii Moldova după 2001.

Bibliografie

• Academia Română, „Istoria românilor”, 4 vol., Editura Enciclopedică, București 2001.
• Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, 1975
• „O istorie sinceră a poporului român”, Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, 2012
• Ciobanu, Mircea (1991), Convorbiri cu Mihai I al României, București: Editura Humanitas, ISBN 973-28-0242-1 
• „Istoria contemporană a României (1918-2001)”, Ioan Scurtu, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002
• „Istoria Românilor în secolul XX”, Ioan Scurtu, 1999
• „România și Marile Puteri”, Ioan Scurtu, Editura Fundației România de Mâine, București, 1999
• „Românii în secolele XIX-XX. Europenizarea”, Ion Bulei, Editura Litera, 2011

• „Democrația la români. 1866 - 1938”, Ioan Scurtu, 1990

• „România. Evoluție în timp și spațiu”, Ioan Scurtu, 1996

• România, țară de frontieră a Europei, Lucian Boia, Humanitas, 2002, 2005, 2007, 2012

• Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Neagu Djuvara, Humanitas, 1995
• O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Neagu Djuvara, seria Istorie, Humanitas, 1999
• Cum s-a născut poporul român, seria Humanitas Junior, Neagu Djuvara, 2001

• „Mică enciclopedie de cultură și civilizație românească”, Dan Petre, Editura Litera International, 2005 - [1]
• „Enciclopedia civilizației române”, Dumitru Tudor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

• „Dicționar Biografic de Istorie a României”, Stan STOICA, Vasile MĂRCULEȚ, Stănel ION, Alexandru V. ȘTEFĂNESCU, Valentin VASILE, Valentina BILCEA, George MARCU, Constanța PIROTICI, Editura Meronia, ISBN 973-8200-39-8 - [2]

• „România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”, Bogdan Murgescu, Editura Polirom, 2010 [3]

Vezi și

• România
• Istoria Dobrogei
• Istoria vlahilor de la sud de Dunăre
• Lista domnilor Țării Românești (până în 1859)
• Lista domnilor Moldovei (până în 1859)
• Listă de domnitori transilvăneni (până în 1918)
• Regii României (1859 - 1947)
• Reginele României (1859 - 1947)
• Președinții României (din 1947)
• Premierii României (din 1862)
• Pierderi teritoriale ale României

Legături externe

• Reconstituire 3d ideala a unei asezari dacice; Unip; judetul Timis
• Soarta orașelor din Dacia după anul 271
• ro Ion Calafeteanu, Istoria României Mari
• ro Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I
• en Ion Calafateanu, History of Romanians
• ro Monumentele istorice din Romania
• ro Cicerone Ioanitoiu, "Rezistenta Anticomunista din muntii Romaniei, 1946 1958"
• Cei mai buni și cei mai răi ani din istoria României, 9 iunie 2008, Valentin Sandulescu, Adrian-silvan Ionescu, Radu Iftimovici, Descoperă