Istoria artei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Istoria artei
Lascaux2.jpg

Istoria artei este o știință auxiliară a istoriei, care studiază evoluția artelor vizuale, adică a acelor produse ale activității umane destinate scopurilor estetice, deci care exprimă idei, sentimente, emoții.

Un istoric de artă este o persoană care studiază istoria artei.

De-a lungul timpului, se înregistrează mai multe modalități de clasificare a artei, de la distincția medievală dintre artele liberale și arte vulgare până la demarcația modernă dintre artele frumoase și artele aplicate. La acestea se pot adăuga diverse alte clasificări, care definesc arta ca o manifestare a creativității umane.

În rândul artelor clasice se pot enumera: arhitectura, dansul, sculptura, muzica, pictura, literatura (care include ca genuri literare: poezia, teatrul, arta narativă), filmul, fotografia, banda desenată. La interferența dintre arte plastice și arte vizuale, au apărut mai nou designul și artele grafice. La acestea se adaugă noi forme de expresie artistică precum: moda și gastronomia și noi modalități de expresie ca: video, arta digitală, artele scenice, publicitatea, animația, televiziunea și jocurile video.

Pentru a putea realiza o examinare obiectivă a formelor artistice care aparțin diferitelor epoci, istoria artei este un domeniu multidisciplinar, realizând o clasificare a culturilor, periodizarea acestora și stabilirea particularităților creațiilor artistice și a influențelor reciproce.

Studiul istoriei artei este realizat în mod sistematic începând cu perioada Renașterii, când domeniul de studiu se limita doar la civilizația Europei Occidentale. Cu timpul aria explorată se extinde și la celelalte continente elaborându-se noi concepte, precum cel al sincronizării culturale și al relativismului cultural.

Astăzi, istoria artei deține un domeniu vast, incluzând aici și răspândirea și conservarea operelor de artă din întreaga istorie. Astfel, în secolul al XX-lea se asistă la o proliferare a instituțiilor, fundațiilor, muzeelor și galeriilor de artă, atât ca proprietate privată, cât și în spațiul public, dedicate analizei și catalogării fenomenelor artistice, dar și expunerii către publicul larg. De asemenea, apariția și dezvoltarea mass-media a jucat un rol crucial în popularizarea și studiul operelor de artă.

Mari expoziții periodice, precum Whitney Biennial sau bienalele de la Veneția, São Paulo sau nu mai puțin faimoasa Documenta de la Kassel sunt manifestări expoziționale care contribuie decisiv la cunoașterea și afirmarea a noi stiluri și tendințe în domeniu. Distincții ca Premiul Turner (acordat de Tate Gallery), Premiul Wolf pentru Artă, Premiul Pritzker pentru arhitectură, Premiul Pulitzer pentru fotografie, sau Premiul Oscar pentru cinema, toate acestea nu fac decât să promoveze cele mai bune opere creatoare la un nivel internațional. Instituții precum UNESCO, care a întocmit acea listă de locuri din patrimoniul mondial, contribuie la conservarea celor mai valoroase monumente de artă ale planetei.

Stonehenge-Green.jpg

Arta preistorică (300 000 i.e.n.- mileniul IV i.e.n.)[modificare | modificare sursă]

Venus din Willendorf, statuetă cu trăsături feminine exagerate, simbol al fertilității

Primele produse artistice create de om datează încă din preistorie, când diverse forme de exprimare vizuală sau prin sunet (cântatul ritmic sau transformarea unor obiecte în instrumente de percuție, dansul, vopsirea unor zone ale corpului) au fost încercate de acele ființe hominide, care, prin selecție naturală, au ajuns la un stadiu înalt de dezvoltare intectuală. În acțiuni rituale care precedau vânătoarea, prin muzică și dans, grupul de combatanți intra într-un fel de transă, în care identitatea individuală se integra în identitatea colectivă, astfel încât grupul social respectiv își ridica moralul, fiind astfel capabil să reziste în fața agresiunii animale.

Primele mărturii ale preocupărilor artistice ale omului aparțin Epocii Pietrei. Arheologii au gasit bucăți de oase din mamut datand de pe la 300 000 i.e.n., iar în Africa de Sud s-au descoperit cea mai veche bijuterie cunoscuta si obiecte gravate, vechi de 75 000 de ani. Activitatea artistica neintrerupta a omului Homo Sapiens a inceput in perioada Paleoticului Superior, acum 35 000 de ani. În paleolitic (25.000 - 8.000 î.Hr.) oamenii practicau vânătoarea și locuiau în peșteri, perioadă în care datează primele picturi rupestre. După perioada de tranziție a mezoliticului (8.000 - 6.000 î.Hr.), în neolitic (6.000 - 3.000 î.Hr.) asistăm la apariția comunităților sedentare care înlocuiesc vânătoarea cu agricultura, proces însoțit de evoluția diverselor societăți umane, a căror structură devine tot mai complexă și în cadrul cărora crește ponderea fenomenului religios. În Epoca Bronzului (c. 3000 - 1000 î.Hr.) asistăm la apariția primelor civilizații protoistorice.

Paleolitic[modificare | modificare sursă]

Pictură rupestră din peștera Lascaux reprezentând animale

Primele manifestări ale artei paleolitice au loc cam prin 25.000 î.Hr. Apogeul este atins în magdalenian (15.000 - 8.000 î.Hr.). Primele astfel de obiecte, ce pot fi considerate ca posedând valențe artistice sunt descoperite în sudul Africii, zona Mediteranei, Europa centrală și de est (mai ales în zona Mării Adriatice), Siberia (lacul Baikal), India și Australia. Este vorba de piatră cioplită (cremene, obsidian), lemn sau scule din oase. Pentru a vopsi în roșu era utilizat oxid de fier, pentru negru oxid de mangan iar pentru ocru se folosea argilă.

Alături de picturi rupestre, astfel de vestigii au fost descoperite în regiunea franco-cantabriană. Picturile aveau atât o semnificație magico-religioasă cât și una descriptivă, fiind reprezentate mai ales animale, tema predilectă a vânătorilor. Un exemplu în acest sens îl constituie peșterile de la Altamira, Trois Frères, Chauvet și Lascaux. În ceea ce privește sculptura, un loc central îl ocupă figurile feminine de tip Venus, probabil făcând parte din cultul fertilității, dintre care cele mai cunoscute sunt: Venus din Willendorf, Omul din Brno și Venus din Brassempouy.

Neolitic[modificare | modificare sursă]

Această perioadă (care a debutat cam prin 8.000 în Orientul Apropiat) a însemnat o puternică schimbare pentru societățile umane, care trec la agricultură și creșterea animalelor, o dată cu aceasta asistăm și la o dezvoltare a fenomenului religios.

SantaCruz-CuevaManos-P2210651b.jpg

Un sit arheologic deosebit, inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, îl constituie ansamblul picturilor rupestre din zona Iberică a bazinului mediteran. Acesta datează în perioada dintre mezolitic și neolitic și se remarcă prin prezența a numeroase figuri antropomorfe, în care bărbatul are forma stilizată a unei cruci, iar femeia a unui triunghi. Localitățile în care se găsesc cele mai multe astfel de exemple sunt: El Cogul, Valltorta, Alpera și Minateda. Reprezentări similare s-au descoperit în nordul Africii (Sahara, Munții Atlas), dar și pe teritoriul actualului Zimbabwe. Picturi rupestre la fel de remarcabile se află și în peșterile din regiunea râului Pinturas din Argentina, cea mai cunoscută fiind numită Cueva de la Manos (Peștera mâinilor), deoarece s-au găsit multe imagini de mâini imprimate ale omului preistoric. Tot prin imprimare, dar cu ajutorul scoicilor au început să fie decorată ceramica. Apar materiale ca: cuarț, chihlimbar, jasp.

Asistăm la apariția primelor elemente de sistematizare urbană, lucru vizibil în așezări ca: Ierihon (Palestina), Jarmo (Irak), Çatalhöyük (Anatolia).

Epoca metalelor[modificare | modificare sursă]

În ultima perioadă preistorică, epoca metalelor, apar cuprul, bronzul și fierul. În epoca cuprului se ridică monumentele funerare de tip megalit, precum și alte structuri din piatră, denumite dolmen, menhir, cromlech.

Ca exemplificare, se remarcă celebrul ansamblu Stonehenge, a cărui construcție a început prin 3000 î.Hr. În sudul teritoriul Spaniei înflorește cultura Los Millares cu celebrele vase în formă de clopot și figuri umane cu ochii mari, model ce avea să se extindă în aproape tot vestul Europei, chiar și în insulele britanice. În Malta, sunt remarcabile complexele de temple de la Mnajdra, Tarxien și Ggantija.

Car solar din epoca bronzului (Muzeul Național din Danemarca)

În Insulele Baleare apar complexe megalitice specifice, cum ar fi cele de tip:

  • naveta, un mormânt uriaș de forma trunchi de piramidă, cu camera mortuară mult alungită;
  • taula, două pietre mari verticale peste care este așezată una orizontală;
  • talayot, megalit care are forma unui turn.

În Epoca Fierului, în Europa înfloresc două culturi de mare răspândire:

  • Halstatt, care s-a dezvoltat în perioada dintre secolele al VII-lea și al V-lea î.Hr și se caracterizează prin necropole cu morminte în formă de tumul cu camera mortuară din lemn de forma unei mici case, adesea înzestră cu un car cu patru roți. Ceramica era policromică, cu decorații geometrice și ornamente metalice.
  • La Tène, care a evoluat între secolele al V-lea și al IV-lea î.Hr.și a caracterizat în special arta celtică. Este prezentă o largă varietate de obiecte de fier, cum ar fi săbii, sulițe, care din nefericire nu au supraviețuit intacte. Ca decorații pentru scuturi, fibule este utilizat bronzul și avem aici două etape ale acestei culturi. O influență puternică o va exercita arta greacă, etruscă și cea a sciților.

Expansiunea Imperiului Roman care avea să cucerească o mare parte a Europei, pune capăt perioadei epocii metalelor.

Artă antică (3500 i.e.n.- 500 i.e.n.)[modificare | modificare sursă]

Tutanchamun Maske.jpg

Primii europeni, de acum 25 000 de ani, modelau în lut mici figurine reprezentând zeități și animale. Se crede că erau totemuri sau obiecte de cult menite să sporească fertilitatea solului sau să stabilească o cale de comunicare cu spiritele animalelor. Unele populații asiatice pictau, în interiorul peșterilor, imagini realiste înfățișând animale șamani ai tribului și scene de vânătoare. Când oamenii au început să ducă o viață mai stabilă s-au apucat să facă obiecte de ceramica ornamentale și alte lucruri împodobite în China, populația Yang Shao avea oale cu modele geometrice. Pe măsură ce cuprul și bronzul au înlocuit piatra în arme și unelte, prelucrătorii de metale au căpătat importanță, iar uneltele și obiectele făcute de ei erau bogat împodobite. Ei nu urmăreau doar să înfrumusețeze obiectele. Sculptând zei sau simboluri sacre pe unelte și arme, erau încredințați că acestea vor fi mai eficiente. O data cu dezvoltarea așezărilor și orașelor și atingerea prosperității statale, templele impresionante, palatele și construcțiile monumentale au fost decorate cu sculpturi și picturi ce înfățișau modul de viața al oamenilor. De la frescele din Micene până la sculpturile funerare din Egipt și de la sculpturile olmecilor până la ceramica pictată în China, arta oamenilor din antichitate ne-a dat posibilitatea să aflăm cum trăiau ei.

Inițial, chiar și scrierea a fost o activitate artistică (în Mesopotamia și în Egipt), constând în imagini ce reprezentau idei sau obiecte. Pictogramele din China antică simbolizau cuvinte întregi.

Marele eveniment al începutului acestei perioade este apariția scrisului la care protagoniștii sunt marile civilizații ale Orientului Mijlociu: Egiptul antic și Mesopotamia, eveniment prin care arta dobândește noi modalități de expresie. Scrisul permite evidențierea sistematică a activităților economice și comerciale.

Astfel, în jurul lui 3.500 î.Hr. apare în Mesopotamia scrirea cuneiformă, care inițial era bazată pe pictograme și ideograme. Ulterior, sumerienii dezvoltă scrierea prin redarea silabelor, deci bazată pe fonologia și sintaxa specifice limbii sumeriene.

În Egipt apare scrierea hieroglifică, cea mai veche mărturie fiind Paleta lui Narmer (3100 î.Hr.).

Limba ebraică a fost una dintre primele limbi care a utilizat scrierea bazată pe alfabet. Este vorba de sistemul de scriere abjad (1800 î.Hr.) prin care fiecărui fonem este redat printr-un simbol. Alfabetul grec și latin derivă din acesta.

Apar mari cetăți în regiunile unor fluvii ca: Nil, Tigru, Eufrat, Fluviul Galben.

Mesopotamia[modificare | modificare sursă]

Poarta lui Nimrod, capodoperă a artei asiriene (Metropolitan Museum of Art, New York)

Arta mesopotamiană s-a dezvoltat în regiunea cuprinsă între fluviile Tigru și Eufrat (Irakul și Siria de astăzi), unde începând cu mileniul patru î.Hr. au evoluat mai multe culturi ca: Sumeria, Akkad, cea amorită, Caldeea etc.

Arhitectura mesopotamiană avea drept caracteristic utilizarea cărămizii, a lintoului, a arcului și a bolții. Sunt remarcabile ziguratele, temple uriașe de forma unei piramide în trepte, de la care însă nu a supraviețuit timpului decât baza. Mormântul era de fapt un coridor, urmat de o cameră acoperită și un dom fals. Multe asemenea exemple se pot găsi în Ur. De asemenea, s-au construit palate cu ziduri de forma unui zigurat, acordându-se o atenție deosebită grădinilor (exemplu: Grădinile Suspendate ale Semiramidei, considerată una dintre cele șapte minuni ale lumii).

În ceea ce privește sculptura, sunt remarcabile lucrările în lemn cioplit și reliefurile utilizate ca ornament în construcții. Acestea din urmă reprezintă în special scene militare și de vânătoare, fiind înfățișate figuri umane și animale, fie reale sau mitologice. În perioada sumeriană, au fost realizate în număr mare statuete reprezentând personaje fără podoabă capilară și cu brațele încrucișate pe piept. În schimb, figurile umane din perioada akkadiană aveau părul lung și barbă, un exemplu elocvent constituindu-l stela de la Naram-Sin. În ceea ce privește perioada amorită (sau neosumeriană) sunt remarcabile statuetele lui Gudea (guvernatorul cetății Lagaș), în care acesta este reprezentat cu mantie, turban și mâinile aduse la piept. Un exponat valoros din perioada babiloniană este stela lui Hammurabi. Sculptura asiriană are ca trăsături principale reprezentarea antropomorfă a animalelor și prezența figurilor umane înaripate, cu precădere în scene de vânătoare, așa cum apar de pildă în celebru Obelisc negru al regelui Salmanasar al III-lea.

O dată cu apariția și evoluția scrisului, apare și literatura ca o nouă formă de expresie a creativității umane. Literatura sumeriană este reprezentată în primul rând Epopeea lui Ghilgameș, scrisă prin secolul al XVII-lea î.Hr. Aici apar 30 de mituri despre cele mai importante divinități sumeriene și akkadiene. Altă lucrare celebră a literaturii babiloniene este Enuma Eliș care descrie creația lumii.

Muzica se dezvoltă în acea regiune în mileniile al IV-lea și al III-lea î.Hr. și este utilizată în templele sumeriene, unde preoții, adesea însoțiți de un cor, cântă imnuri și psalmi adresați zeilor. Printre instrumente muzicale se pot enumera: flautul, toba, harpa ș.a.

Egipt[modificare | modificare sursă]

În Egipt înflorește una dintre cele mai mari civilizații antice care evoluează între 3.000 î.Hr. și până când are loc cucerirea de către Alexandru cel Mare. Sistemul artistic vast și complex impune existența unor meșteșugari specializați. Arta are valențe simbolistice și religioase și are ca temă centrală nemurirea, în special a faraonului care era venerat asemeni unei divinități.

De aici și existența unor mari opere monumentale. Influența artei egiptene se exercită asupra celei copte și bizantine.

Arhitectura în Egiptul antic se caracterizează prin monumentalitate. Sunt utilizate mari blocuri de piatră și coloane solide. Cele trei mari tipuri de monumente funerare sunt:

Altă categorie de construcții monumentale o constituie templele. Acestea sunt precedate de o alee mărginită de sfincși și obeliscuri. Urmează o pereche de ziduri trapezoidale susținute de piloni și sala hipostilă în care se află altarul. Cele mai celebre sunt templele de la Luxor, Karnak, Philae și Edfu. Alt tip de templu este cel cioplit în stâncă, care are forma unui hipogeu și avem ca exemple templul de la Abu Simbel și Deir el-Bahri.

Pictura este cea care oferă detalii despre viața cotidiană egipteană. Picturile nu înfățișau doar viața pământească, ci și zeii egipteni și așteptata viață de apoi. Figurile, în pictură și în sculptură, se realizau conform unor reguli stricte: proporțiile fixe, împărțirea picturii în fâșii și linia de referința ca bază. Dintre caracteristici lipseau perspectiva abreviantă și umbrele, iar fundalul era doar sugerat, potrivit regulii transmiterii clare și complete a imaginilor care evocau viața celor decedați. Reprezentarea figurii umane s-a schimbat în permanență, de la vederea din profil la una frontală. Mărimea figurii ilustrate direct proporțională cu importanță sociala a individului. Statutul social mai era atribuit și după îmbrăcăminte și bijuterii. Figurile masculine aveau o piele mai închisă decât cele feminine. Sculptura redă doar trăsăturile principale ale persoanelor.

Arta clasică( 500 i.e.n.-500 e.n.)[modificare | modificare sursă]

Artele se dezvoltă treptat ca expresie a creativității și pentru decorarea caselor, a străzilor și a obiectelor de uz curent. Averile acumulate de imperii și de negustorii din orașe au fost întrebuințate pentru sponsorizarea și susținerea artiștilor, ceea ce a dus la progrese semnificative în creația artistică. Realismul câștigă teren, statuile și picturile grecilor și romanilor înfățișau nemijlocit și amănunțit, într-un nou stil, oamenii și mediul în care aceștia trăiau. În Grecia, cele mai frumoase opere de artă au fost create în perioada clasică, al cărui apogeu a fost atins prin secolele V-III î. Hr. O dată cu campaniile lui Alexandru cel Mare, în India au ajuns ideile grecești referitoare la realismul în artă, iar răspândirea budismului le-a purtat mai spre est, până în China, Japonia și în Asia de Sud-Est. Artiștii romani au copiat deseori operele grecilor și au elaborat un stil realist propriu și șocant. În imperiile acestei perioade, casele celor bogați erau decorate cu frize viu colorate, statui, basoreliefuri și mozaicuri. Clădirile erau ornamentate cu sculpturi și picturi migăloase. În Africa și pe continentele americane, stilurile artistice s-au dezvoltat independent de restul lumii, dar și în China existau stiluri proprii, nemaiântâlnite în altă parte. Chinezii confecționau obiecte din lemn lăcuit și pictau în mătase. În aceeași perioadă, grecii au inventat teatrul, reprezentând situații inspirate din viata. Ei au fost primii care au exprimat stări și emoții prin intermediul artei. Întrucât, creativitatea făcea parte din natura umană, orice cultură este caracterizată de forme de artă proprii: sculpturi din lemn sau din piatră, scrieri sau picturi pe papirus sau scoarța de copac, coaserea veșmintelor și a tapiseriilor sau turnarea metalelor. Prin arta au ieșit la lumina idei noi, iar în epoca clasică s-au pus bazele multor stiluri, dintre care unele se mențin și în zilele noastre.

Grecia antică[modificare | modificare sursă]

Caracterizată prin naturalism, utilizarea măsurilor și a proporțiilor și o estetică inspirată din natură, arta Greciei antice constituie punctul de plecare pentru întreaga artă europeană de mai târziu. Debutul îl constituie culturile minoică și miceniană.

Arta greacă antică evoluează de-a lungul a trei perioade principale:

  • homerică: apar primele elemente ale templului grec;
  • arhaică: se trece la arhitectura în piatră și se afirmă sculptura;
  • clasică: se dezvoltă artele plastice, iar formele și proporțiile monumentelor ating perfecțiunea clasică.
  • elenistică.

Primele stiluri ale artei grecești au fost cele protogeometrice și geometrice, între 1050 î.Hr. și 700 î.Hr. Vasele erau împodobite cu ornamente măsurate cu precizie și, ulterior, cu meandre și cu reprezentări statice de figuri umane și animale.

În perioada arhaică de la jumătatea secolului VII î.Hr., au apărut două tipuri de sculpturi monumentale: KOUROS și KORE. Kouros reprezenta un bărbat gol, un zeu războinic, tânăr și puternic. În cazul lui se respecta simetria, și frontalitatea, trăsături definitorii pentru arta egipteană. Echivalentul feminin era Kore, o tânără femeie stând în picioare, înfășurată într-o robă. Folosite ca ofrande, ambele sunt înfățișate schițând un zâmbet în colțul gurii, emblematic pentru majoritatea sculpturilor egiptene.

Tehnica pictării în negru a figurilor pe vase s-a dezvoltat în secolul VI î.Hr.. Aceasta a fost urmată de tehnica pictării în roșu, folosită începând cu prima jumătate a secolului VI î.Hr.. Ambele au atins un stil narativ, realist, în perioada clasică. Ceea ce era doar sugerat în sculpturile kouros și-a găsit împlinirea în sculpturile clasice ale sec. V și IV .Hr. În faza intermediară dintre arhaic și clasic, în prima jumătate a sec. VI î.Hr., artiștii au creat un stil sobru, cu o combinație specială de mișcări corporale (contrapost) și o perspectivă abreviată. Reprezentanții stilului bogat au încercat totodată să surprindă expresia sufletului. Poziția de contrapost este atribuită sculptorului Policlet. Statuile lui (printre care și Doriforul, după care s-au păstrat până în zilele noastre numai copii) întruchipează omul în Grecia Antica și simbolizează democrația. Piciorul de sprijin și cel în stare de repaos, precum și combinația dintre mișcare și calm, sugerează deopotrivă echilibru și armonie.

Colosso de rodes.jpg

În arhitectură au existat trei ordine de construcții: doric, ionic și corintic. Edificiile erau construite în piatră pe un soclu (krepis), cu sau fără pridvor în față (amphiprostyl) și erau adesea folosite coloanele, care adesea înconjurau întreaga clădire (peripteros). La nivelul frontonului era pusă în evidență friza, în general bogat decorată cu sculpturi în relief. Un exemplu de referință îl constituie Acropola din Atena, la care se remarcă templul doric Partenon, și cele ionice: Erechteionul și templul zeiței Nike Apteros. Alte lucrări de valoare sunt: teatrul din Epidaur și monumentul lui Lysicrates, unde se remarcă geniul artistic al lui Hipodam din Milet.

Arta greaca s-a răspândit în timpul Imperiului lui Alexandru cel Mare. Membrele și drapajele figurilor au devenit mult mai dinamice în perioada elenistică, între secolele IV-I î.Hr.. Formele statice au cedat locuri unor lucrări însuflețite dramatic.

Discophoros BM.jpg

Roma antică[modificare | modificare sursă]

Trajans column from SE.jpg
Statue-Augustus.jpg

Istoria artei romane se divide în două mari perioade:

  • republicană: aflată la început sub influența artei etrusce, apoi a celei grecești;
  • imperială: arta atinge deplina maturitate, arhitectura este corelată cu concepțiile urbanistice, iar sculptura și elementele de artă decorativă decorează edificiile fastuoase.

La început, arta romană este dominată de influențe etrusce și grecești (încât unii o consideră chiar o copie a acestor arte), ca apoi să devină o artă originală, cu trăsături specifice, care a supraviețuit de-a lungul istoriei, exercitând influențe asupra perioadelor ulterioare (Renașterea, neoclasicismul). Având un caracter statal, este o artă unitară, bazată pe talentul organizatoric, spiritul utilitar și simțul practic al romanilor. De la Roma pornesc principiile, soluțiile, noutățile, pentru a se extinde apoi în toate provinciile.

În timp ce, în secolul II î.Hr., statele elenistice intrau în declin, în Roma lua naștere o nouă formă artistică distinctă, care s-a extins apoi în întregul imperiu. Romanii au imitat, în sculpturi și lucruri decorative, modele italice și elenistice, dezvoltându-și imagistica proprie, specifică, în portrete și reliefuri. Busturile care reproduceau fidel subiectele erau populare grație cultului străbunilor din perioada republicii, până în 27 î.Hr.. În timpul domniei primului împărat roman, Augustus, când au fost promovate științele și artele, în portretistică a apărut stilul monumental. Statuile conducătorilor, reliefurile funerare, arcurile de triumf și columnele redau scenele de luptă și evenimentele istorice.

Printre cele mai valoroase monumente arhitectonice sunt: Colosseumul, Forumul Roman, Panteonul, Arcul lui Constantin. În domeniul sculpturii, printre lucrările mai valoroase se situează: bustul lui Nero, statuia lui Cezar August de la Prima Porta, bustul lui Caracalla. De asemenea, pictura romană s-a bucurat de un real prestigiu în decorarea edificiilor publice și a locuințelor.

Pompejanischer Maler um 70 001.jpg

Pictura romană, pe lângă influențele bizantine, a împrumutat elemente și din arta populară. Tehnicile folosite sunt cele tradiționale: fresca, în care culoarea aplicată pe tencuiala proaspătă se întărește ca piatra, prin uscare; pictura grecească, realizată pe mai multe straturi de tencuială uscată, dar care se umezește în timpul aplicării. Personajele sunt aplicate pe un fond de o singură culoare sau pe benzi paralele. Anumite forme (cutele veșmintelor, trăsăturile feței, părți ale corpului omenesc) sunt desenate după niște formule de execuție specifice și, din acest motiv, toate personajele par a fi gemene. Acestea sunt utilizate pentru decorarea palatelor și a templelor. Temele pot fi: subiecte mitologice sau din viața cotidiană, personaje imperiale sau militare, naturi moarte, peisaje sau motive ornamentale geometrice, florale, figurative etc. Măiestria artei picturii și a mozaicului este dovedită și de reușita creării iluziei realității (trompe l'œil) Exemplificări:

  • pictura: Casa Misterelor, vila împărătesei Livia Augusta, Prima Porta, Roma, Vila lui Hadrian de la Tivoli;
  • mozaic: mozaicul pavimentar din Ostia, Roma; casa de aur a lui Nero de lângă Colosseum, Roma; Casa Faunului; Casa Venerei, Pompei.

Artă orientală[modificare | modificare sursă]

India[modificare | modificare sursă]

Locul de naștere al hinduismului, jainismului și budismului, India antică găzduiește manifestări artistice caracterizate prin puternice influențe religioase. Astfel sculpturile concurează în reprezentarea lui Buddha, picturile murale reprezintă personaje pline de vitalitate, iar lăcașele de cult erau supraetajate, imitau munții și erau bogat ornamentate cu sculpturi, cele mai reprezentative fiind templele de la Mamallapuram și Ellura.

Arta Indiei antice a evoluat de-a lungul a mai multor perioade:

  • cultura Indusului (2500 - 1200 î.Hr.)
  • perioada vedică (secolele al XIII-lea - al VI-lea î.Hr.) și cea pre-Maurya (secolele al VI - III î.Hr.)
  • perioada Imperiului Maurya (secolele III - II î.Hr.)
  • arta din Gandhara (secolele II î.Hr. - I d.Hr.)
  • școlile Mathurā și Amarāvatī (secolele I - IV d.Hr.).

Stilul budist al templelor influențează și arta regiunilor învecinate, printre edificiile reprezentative fiind: templul Angkor Wat, cel din Borobudur, precum și multe altele din China, Japonia și Tibet.

China[modificare | modificare sursă]

Along the River 7-119-3.jpg

Beneficiara unei tradiții îndelungate și mai puțin supuse influențelor exterioare, arta Chinei antice dezvoltă o gamă de culori și forme subtile și utilizează materiale deosebite cum ar fi: jadul, porțelanul, bronzul etc.

Perioadele cele mai importante, în care au evoluat diverse forme și stiluri artistice, sunt corelate cu dinastiile conducătoare:

  • perioada Song (960 - 1279): edificiile au acoperișuri înalte, cu colțurile ridicate, decorate cu sculpturi, picturi și olane multicolore; se dezvoltă arhitectura parcurilor.
  • perioada Han (206 î.Hr. - 220 d.Hr.): se manifestă realismul în sculptură, ceramică, țesături, prelucrarea fildeșului.
  • perioada Tang (618 - 917): se dezvoltă pictura portretistică și peisagistică.
  • perioada Ming (1368 - 1644): restaurarea vechilor tradiții artistice.

Arta Africană[modificare | modificare sursă]

Încă din epoca preistorică, în spațiul african au fost realizate o gamă largă de specimene artistice, fie pentru ritualurile și ceremoniile tribale, fie în scopuri pur decorative. Astfel, primele reprezentări artistice datează în 7000 î.Hr. fiind desene pe stânci cu animale și vânători. O dată cu evoluția societăților, arta reprezintă și o modalitate de a exprima diferențierile tribale și ne referim aici la bogăția cromatică a picturii corporale și la diversitatea măștilor utilizate în ceremoniile religioase.

Considerată la început primitivă, arta africană avea să influențeze arta vest-europeană de la începutul secolului XX. Pictori ca: Picasso, Matisse, Vincent van Gogh, Paul Gauguin și Modigliani vor utiliza astfel de teme și motive în lucrările lor, devenind adevărați inovatori.

Arta islamică[modificare | modificare sursă]

Caligrafie islamică cu un celebru text religios

La început, monumentele arhitectonice islamice (palate, moschei, mausolee, fortărețe) au fost influențate de stilul bizantin (de exemplu: Moscheea Omar din Ierusalim). Ulterior s-a adoptat planul dreptunghiular al moscheilor, cu o mare curte interioară, încadrată de porticuri (de exemplu: moscheile Ibn-Tulun și Amru din Cairo). În secolele X - XII dimensiunile edificiilor cresc (exemple: El-Azhar și El-Akmar din Cairo). Remarcabile sunt monumetele arhitecturii maure din Spania (Marea Moschee din Córdoba, secolele VIII - X, Palatul Alhambra din Granada, secolele XIII - XIV), cu nesfârșitele lor colonade.

Alături de arhitectură s-a dezvoltat și artele decorative (mozaicul, prelucrarea metalelor, a lemnului, a pieilor, ceramica, covoarelor), pictura de manuscris și caligrafia.

Supusă preceptelor religioase, arta decorativă islamică nu folosește, în general, reprezentarea figurii omenești sau a animalelor, ci manifestă preferință pentru ornamentul pur, decorațiile bogate și caligrafia artistica (exemplu: arabescul).

Artiștii islamici din perioada dinastiei Omneiazilor s-au decantat de stilul și moștenirea bizantină clasică târzie, dezvoltând forme diferite, complexe, decorații împletite și întrețesute. Credința în Coran interzicea reprezentarea artistică a ființelor. Artiștii se străduiau să prezinte textul Coranului în cea mai frumoasă caligrafie, decorată cu motive împletite și alte forme abstracte. În interiorul moscheilor, modelele geometrice împletite complex decorau amvoanele sculptate în lemn (mimbar), precum și covoarele, țesăturile, obiectele de ceramică și vasele de bronz.

Turcii tulunuzi, ca viceregi ai Califatului Abbasid al Bagdadului, au adus arta lor în Siria și în Egipt. Smalțul a ajutat la dezvoltarea producției de ceramică în orașul irakian Samarra, dând obiectelor un luciu metalic. După secolul X, sub dominația Fatimizilor din Cairo au fost realizate primele sculpturi din fildeș, reprezentând figuri umane. Selgiucizii din Anatolia au produs manuscrise cu ilustrații extraordinare. Cele mai vechi covoare înnodate erau țesute manual în Konya, capitala Selgiucizilor. În sec. XII-XIII, au înflorit miniaturile în Irak. Operele literare, științifice și istorice aveau ilustrații elaborate minuțios. Datorită mongolilor, motivele asiatice, cum ar fi florile de lotus, animalele mitice și pâlcurile de nori, au intrat în tezaurul de forme ale artei islamice, în special în arta persana. Fabricarea sticlei s-a dezvoltat în perioada mamelucilor, în Egipt și în Siria. Stilul maur s-a impus în Peninsula Iberică, un exemplu fiind Palatul Alhambra. Covoarele înnodate, cu scene de vânătoare, probează virtuozitatea impresionantă din perioada Safavizilor persani. În Imperiul Otoman era folosită teracota de ceramica la ornarea suprafețelor de interior și exterior. Combinarea stilurilor islamic, persan și hindus în subconștientul indian a produs un stil naturalist în timpul împaraților moguli. În Imperiul Otoman a apărut stilul saz, cu mai puține figuri geometrice.

Arta medievală(500-1500)[modificare | modificare sursă]

Monreale
Wilton diptych.jpg
Lorenzetti amb.effect2.jpg

Bisericile, moscheile și templele din toată lumea i-au atras pe cei mai buni artizani și muzicieni. Sentimentele religioase i-au stimulat să creeze opere delicate și complexe. Marii artiști talentați erau instruiți de autoritățile religioase. Religia le oferă oamenilor obișnuiți o cale de înălțare a cugetului și o speranța pentru vremuri mai bune sau pentru viața de apoi. Marii regi și împărați războinici, cruzi și aprigi aveau și ei parte de blândețe și religiozitate, de aceea au adus la curțile lor artiști, muzicieni, poeți și gânditori cărora le asigurau fonduri, punlic și materialele necesare. Sperau și căutau să arate că Dumnezeu era de partea lor, iar ei sunt trimișii divinității care aveau datoria de-a menține controlul și ordinea asupra societății. Templele, bisericile și moscheile erau bogate și se serveau de artă pentru a răspândi istorisiri și idei religioase. Cum gradul de analfabetism era foarte crescut în Europa medievală, iar în multe regiuni ceremoniile religioase se desfășurau în limbi străine, se propovăduia pentru înălțare spirituală prin imagini, muzică, sculpturi, mozaicuri și arhitectură. Fiecare cultură și-a dezvoltat stiluri artistice, muzicale și literare proprii. Bisericile bizantine erau decorate cu mozaicuri murale și icoane. În mănăstirile europene, călugării petreceau multe ore copiind de mana cărțile, împodobind majusculele din texte și chenarele paginilor cu modele migăloase. Musulmanii se specializaseră în caligrafie și în ornamentarea clădirilor cu modele geometrice complicate. În Asia, budiștii pictau scene din viața lui Buddha. Sub dinastiile Tang și Song, chinezii au pictat și au sculptat în stiluri noi de arta peisagistică și naturalistă și fabricau obiecte din porțelan fin. În Mexic, manuscrisele, sculpturile în piatră și picturile murale făceau parte din cotidian.

Chartres - cathédrale - rosace nord

Spre sfârșitul Evului Mediu, creativitatea artistică era în floare. Artele plastice și muzica medievală progresaseră, iar stilurile și tehnicile deveneau tot mai rafinate. Existau instituții mai importante, ca Biserica de pilda, unde operele erau necesare, iar numărul patronilor bogați, care cumpărau opere de artă și îi întrețineau pe artiști sporea. Arta plastică din China dinastiilor Tang și Song au atins noi culmi în rafinamentu în perioadele Yuan si Ming. Toate formele artistice, ceramica, literatura, muzica, teatrul, peisajele pictate și grădinăritul, obiectele de lac și sculptură au prosperat. În Japonia, stilurile locale le-au înlocuit pe cele chinezești, de import. Toltecii și Aztecii din America Centrală au preluat și adaptat vechile stiluri de la Teotihuacan și de la mayași. Arta islamică fusese modernizată de diversele școli filosofice din Spania, Maroc, Egipt și Samarkand. În Europa, cea mai mare parte din creația artistică și muzicală era destinată Bisericii, ca vitraliile, tapiseriile și muzica corală. În sec. XIV-XV, unii artiști, lucrând în particular, au început să picteze în stil realist. În Europa aveau loc așa zisele reprezentații de mistere, bazate pe Biblie sau pe mituri tradiționale, precum și recitări ale unor poeme despre eroi, ca împăratul Carol cel Mare și regele Arthur. Geoffrey Chaucer a scris despre dragostea romantică și despre oamenii de rând. Cărțile erau accesibile unui public mai larg, deoarece începuseră să fie scrise în limbile locale decât în latină.

Codex Aureus Sankt Emmeram

În Evul Mediu apar noi specii artistice: orfevrăria, obiectele de sticlă, miniaturile manuscriselor etc. Pictura medievală dobândește și dezvoltă modalități ca: fresca, icoanele, vitraliile.

Muzica începe să dobândească fundamentare teoretică prin apariția notelor muzicale, a portativului. În cadrul Bisericii Catolice se dezvoltă muzica gregoriană ca are ca origine muzica primilor creștini din Imperiul Roman de Apus. În paralel cu muzica religioasă, evoluează și cea laică, interpretată de trubaduri, truveri francezi și acei Minnesänger germani.

Arta paleocreștină[modificare | modificare sursă]

Apariția și răspândirea creștinismului (secolele I - V d.Hr.) este marcată de schimbări radicale în formele de expresie artistică. Apar case particulare (pentru desfășurarea ritualurilor noului cult), catacombe și primele biserici.

Imaginile cele mai frecvente sunt: Isus, crucea și alte simboluri ale credinței creștine: mielul, păstorul, porumbelul, peștele etc. Treptat, imaginile dobândesc o semnificație narativă și educativă și sunt reprezentare o diversitate de teme biblice.

Arta paleocreștină este originea stilului bizantin de mai târziu.

Arta germanică[modificare | modificare sursă]

Arhitectura popoarelor germanice rezultate în urma dezintegrării Imperiului Roman se caracterizează printr-o gamă redusă de mijloace de expresie și lipsa de imaginație a concepțiilor edilitare. O creație reprezentantă pentru această perioadă este Mausoleul lui Theodoric din Ravenna. În ceea ce privește tehnica sculpturii, se pot menționa basorelifurile și statuetele care ornează lăcașurile de cult din Poitiers (Franța) și Cividale del Friuli (regiunea Friuli-Veneția Giulia din Italia). Pictura se dezvoltă în special în domeniul ornamentelor miniaturale ale cărților religioase.

Stabiliți în nordul Spaniei de astăzi, vizigoții au dezvoltat un sistem arhitectural complex. Au utilizat arcul de forma unui cerc (nu de semicerc ca până acum), capitel în stil corintic, iar decorațiile conțineau în special motive animale și vegetale. Cele mai multe edificii reprezentative se află în provinciile Palencia și Toledo.

Arta preromanică[modificare | modificare sursă]

Formă de tranziție către arta romanică, acest tip de artă s-a dezvoltat cu precădere în regatul francilor și în spațiile învecinate și a evoluat în mai multe stiluri independente între ele:

Arta bizantină[modificare | modificare sursă]

Mozaic

Ca o continuatoare a artei Imperiului Roman de Răsărit, arta bizantină este dedicată în primul rând cultului religios creștin. Si-a dezvoltat un stil artistic propriu. Picturile sacre ale sfinților, numite icoane, au fost realizate respectând un anumit canon de reguli. Splendidele mozaicuri murale, care îi înfățișau pe sfinți alături de suverani, sunt o demonstrație impresionantă de artă bizantină. Aceste mozaicuri nu erau menite să portretizeze cu exactitate persoanele. Ele reprezentau măreția și caracterul sublim al personajelor având un aer de parcă erau în ceruri.

Bizanțul a avut o influență perenă în arta religioasă a țărilor Europei de Est, unde creștinismul ortodox este predominant. Iconarii continuau sa picteze după vechile canoane. Se remarcă simplitatea formelor și stilizarea acestora. Accentul cade pe utilizarea mozaicului, a picturii icoanelor și menținerea unor reguli de reprezentare stricte (canoane), ceea ce va îngrădi creativitatea.

Arta romanică[modificare | modificare sursă]

Odată cu apariția stilului romanic prin anii 1000, sculptorii abandonează statuile în rondebosse, optând pentru figuri adosate la portalurile bisericești în interiorul acestora, lucrări menite să transmită credincioșilor neștiutori principiile de baza ale creștinismului.

Caracteristică perioadei feudalismului consolidat, arta romanică reprezintă primul stil artistic cu caracter internațional din cadrul culturii vest-europene. A evoluat în spațiul Germaniei, Italiei, Franței și nordului Spaniei, ca o continuare a stilului preromanic. În spațiul britanic stilul este adus de cucerirea normandă fiind deci cunoscut sub numele de stil normand.

Arta gotică[modificare | modificare sursă]

Stilul gotic apare în Europa Occidentală pe la începutul secolului al XII-lea, fiind contemporan cu stilul romanic. Au apărut noi forme de sculptură, ca parte a arhitecturii, marcând trecerea artistică de la arhaicul stil romanic la suplul și delicatul stil gotic.

Moralia in Job MS dragonslayer

Anterior, doar monarhii și Biserica comandau lucrări de arta, acum însă acestora li se adaugă și elitele orașelor, care s-au îmbogățit din comerț sau cămătărie. Portretele donatorilor și sculpturile funerare exprimau conștiința propriei valori. Ordinele calugarilor cerșetori propovăduiau cultul Fecioarei Maria. Alături de Judecata de Apoi și de întruparea lui Hristos, figura Maicii Domnului a devenit o temă centrală. Din secolul XIV, numărul sculpturilor rondebosse a crescut. Începând din secolul XII, în urma cruciadelor, elementele stilistice din arta bizantină și din tradiția clasică au ajuns în centrul și sudul Europei. Mozaicurile bizantine erau foarte răspândite, în Veneția și în Sicilia. Modelele bizantine au inspirat pictura pe lemn și frescele italiene și i-a influențat pe artiștii secolului XIV, ca Duccio di Buoninsegna și Giotto di Bondone, precursorii renașterii, care le-au oferit lucrărilor lor mai multă naturalețe și individualitate, de la zugrăvirea vesmintelor și chipurilor la peisajele în locul fundalelor aurii tradiționale.

Picturile pe lemn, în contrast cu cele murale, erau folosite mai ales la altare și la lucrările devoționale.

Bisericile gotice aveau putin spațiu pentru picturile murale, cu excepția coloanelor și bolților. De aceea s-au dezvoltat monumentalele ferestre cu vitralii. S-au remarcat frescele lui Giotto în Assisi și Florența și picturile murale ale lui Pietro Lorenzetti în Palazzo Publico din Siena. Spre deosebire de acesta, construcțiile nu mai sunt greoaie, întunecoase, ci înalte, zvelte, cu interiorul bine iluminat. Printre noile elemente introduse în arhitectură se situează: bolta pe ogive (nu pe arce semicirculare), arcul butant și ornamentația inspirată din natură.

S-au realizat construcții impresionante ca: Notre-Dame de Paris, catedrala din Chartres, Sainte-Chapelle, domul din Köln, catedrala din Magdeburg, Catedrala Westminster, Catedrala Canterbury, Domul din Milano. În România, sunt celebre edificiile gotice din orașele Transilvaniei: Biserica Neagră, Biserica Sfântul Mihail din Cluj, Biserica Sfântul Bartolomeu din Brașov și multe altele

Aceeași tendință spre verticalitate poate fi regăsită și în cadrul picturii și sculpturii: sunt reprezentate în special personaje religioase sau politice în atitudini dinamice, pline de viață și dramatism.

Stilul curtenesc[modificare | modificare sursă]

În anii 1400, în Alpi, în Boemia, Franța și Burgundia flamanda debutează delicatul și elegantul stil curtenesc al goticului. Subiectul predominant era Madona, curbată în formă de S și în veșminte largi. Pe lângă obișnuitele lucrări religioase, erau împodobite tot mai multe manuscrise laice, activitate realizată nu numai în mănăstiri, ci și în ateliere orășenești. Frații Limburg au ilustrat o carte de rugăciune pentru Ducele de Berry. Miniaturile din lucrarea Tres Riches Heures du Duc de Berry denotă plăcerea de a povesti, încântarea de a înfățișa frumusețea naturii și satisfacția de a nota detalii precise. În perioada goticului târziu, s-au remarcat artiștii precum Tilman Riemenschineider din Germania (Jelirea lui Hristos), Veit Stross din Transilvania (Moartea Fecioarei) care au creat sculpturi în lemn de o mare expresivitate sau prin naturalismul lor, pictorii ca Robert Campin și Jan van Eyxk anticipau deja stilurile care aveau să apară odată cu Renașterea, prin naturalismul picturilor lor.

Arta renascentistă (secolele XIV-XVII)[modificare | modificare sursă]

Creaţia lui Adam (1508 - 1512) de Michelangelo, Capela Sixtină

Deși cu rădăcini adânci în tradiție, artele au evoluat cu altă imaginație, tulburătoare, și cu o vigoare crescândă. În Europa, Renașterea a influențat puternic toate artele-pictura, sculptura, teatrul, muzica si arhitectura. Învățământul și religia au cunoscut o perioada de înflorire. Totodată, învățământul se laiciza. Și-au desfășurat activitatea numeroși artiști: Tizian, Holbein cel Bătrân și Holbein cel Tânăr, Rafael, Durer, Leonardo da Vinci, Brueghel, Botticelli și Michelangelo, care au conceput noi viziuni și modalități realiste de a le reprezenta. în Anglia a luat avânt literatura și dramaturgia, în special datorita operelor lui William Shakespeare. Publicul a început să aibă acces la arte și să le aprecieze în mare măsură, acestea nemaifiind un apanaj al regelui și Bisericii. Noile clase de mijloc, negustorii și meseriașii, plăteau sume importante pentru operele de arta, iar a fi patron al artelor devenise o chestiune modestă. Pe continentele americane, aztecii și incașii au creat podoabe de aur și argint în stiluri noi, deși nu știau să producă unelte din metal. Au creat noi forme arhitectonice. La granița dintre Europa și Asia, turcii otomani au realizat o apropiere între stilurile islamic și european, încurajându-i pe creatorii din Spania, Italia și Egipt să dezvolte o nouă arhitectură și o nouă literatură. Rusia, țară abia formată, a contopit în biserici ăi clădiri stilurile bizantin, european și tătar. Artele au cunoscut o perioadă de înflorire și în Persia safavida, și în India mogulilor, combinând și dezvoltând stilurile persan, musulman și hindus. Dar în China și Japonia inovațiile au fost mai puține din cauza izolaționismului crescând adoptat de conducători. În Africa, civilizațiile timpurii au început să-și piardă impetuozitatea când s-au văzut confruntate cu colonialismul european.

Sandro Botticelli - Naşterea lui Venus- Galleria degli Uffizi, Florenţa

În Europa, Imperiul Otoman, Japonia și China, diferențele între cultura oamenilor de rând și cea a claselor conducătoare s-au adâncit. Cultura asiaticilor de rând nu a fost păstrată în scris, dar exista o mulțime de informații despre cultura de masă. În Europa însă, s-a extins datorită evoluției tiparului, teatrului și vieții citadine. În Italia a apărut un nou tip de pantomimă, numit commedia dell'arte, în care actorii din trupa își creau replicile pe loc. Între timp, europenii bogați au incurajat dezvoltarea unui nou stil, numit baroc. Pictorii, sculptorii și arhitecții l-au folosit pentru a crea efecte de o măreție spectaculoasă. Artisti ca Rubens, Rembrandt și Van Dyck, din Țările de Jos, și Velasquez, din Spania, erau căutați pentru portretele pictate într-un stil aproape fotografic. Ruisdael din Țările de Jos, Salvator Rosa din Italia și Claude Lorraine din Franța erau pictorii peisagisti la modă. Autori ca Cervantes, Milton, Pepys și Bunyan au scris cărți de succes cu subiecte din viața de toate zilele. Dintre instrumentele muzicale, lăutele, clavecinele, orgile și viorile ajunseseră destul de răspandite. Se fabrică mobila tapițată, lustruită și bogat împodobită. Compozitorii europeni au scris primele concerte pentru orchestră, sonate, opere și oratorii. Otomanii s-au remarcat prin palatele, moscheile și clădirile oficiale ornamentate migălos. Dinastia Qing, din China, izolată de viața chinezilor de rând, a creat stiluri elaborate, mode și obiceiuri care prin anul 1800 ajunseseră mai rigide și rupte de realitate. În Japonia dinastiei Tokugawa situația era puțin deosebită, deoarece țara fusese modernizata. Aici au apărut teatrul Kabuki, romane și forme noi de distracție.

Renașterea europeană[modificare | modificare sursă]

Apărută în Italia, Renașterea reprezintă o eliberare de rigiditatea dogmatică a Evului Mediu prin care se deschid noi drumuri în istoria artei. Este redescoperită antichitatea clasică și sunt reînviate formele armonioase ale acesteia. O altă sursă de inspirație o constituie natura, iar atenția nu mai este îndreptată către divinitate, ci către om.

Dezvoltarea artei în Renașterea italiană are loc la începutul secolului al XV-lea în Florența. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al Renașterii, descoperă perspectiva liniară - caracteristică artei din această perioadă - și realizează cupola Domului din Florența (1436).

Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porților de bronz ale Baptisteriului din fața Domului, numite, mai târziu, de către Michelangelo "Porțile Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul său plastic, a influențat și pictura. Printre cele mai importante opere ale sale este statuia de bronz a lui David, prima sculptură care, ca în timpurile antichității, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără veșminte. Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din Padova sau tribuna de marmoră Cantoria pentru Domul din Florența.

În pictură, Cimabue (1240-1302) și elevul său Giotto di Bondone (1266-1337) - frescele din capela "Scrovegni" din Padova și din capela "Santa Croce" din Florența -, pot fi considerați ca precursori.

Masaccio - Izgonirea din Eden - Capella Brancacci, Florența
Leonardo da Vinci - Cina cea de Taină - Santa Maria delle Grazie, Milano

Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste și aplicarea perspectivei în desen, este socotit deschizătorul de drum în pictura din perioada timpurie a Renașterii. Ciclul de fresce în "Cappella Brancacci" din biserica "Santa Maria delle Carmine" din Florența impresionează prin individualitatea și plasticitatea noului stil.

Și Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia di San Romano", "Il Condottiere Giovanni Acuto" - este fascinat de potențialul perspectivei în pictură. Alți maeștri din această perioadă sunt călugărul dominican Fra Angelico (1400-1455), Jacopo Bellini (1400-1470), Piero della Francesca (1416-1492), care a scris și lucrări teoretice în domeniul matematicii și perspectivei.

Pictorii din generația următoare au contribuit la înnoirea redării în perspectivă a peisajelor, compunerea minuțioasă a tablourilor, finețea redării figurilor. Printre aceștia se numără: Antonio Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio (1435-1488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) - în Florența; Andrea Mantegna (1431-1506) - în Padova; Giovanni Bellini (1430-1516) și Giorgione (ca.1477-1510) - în Veneția. Aceștia din urmă au dat o orientare decisivă școlii venețiene, prin simțul nou al organizării spațiale, al luminii și culorii, în contrast cu stilul florentin, în care predomină desenul. Un loc aparte îl ocupă Sandro Botticelli (1445-1510), care a lucrat pentru familia Medici din Florența și pentru Vatican. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale sunt de menționat "Nașterea lui Venus" (La nascita di Vènere) (1482) și "Primăvara" (1474).

În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florența, venind de la Milano, unde pictase fresca Cina cea de Taină pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest timp, Michelangelo (1475-1564) lucrează la statuia de marmură a lui "David", care avea să devină semnul distinctiv al orașului Florența.

Mona Lisa, by Leonardo da Vinci, from C2RMF retouched.jpg

Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care încurajează realizarea unor proiecte ambițioase înăuntrul și în afara Vaticanului. Domul "Sfântul Petru" (San Pietro), este construit după planurile lui Donato Bramante (1444-1514), în "Capela Sixtină" Michelangelo pictează plafonul și fundalul ("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele (Le Stanze di Raffaello) din palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra "Școală din Atena", în care sunt figurați diverși filozofi ai antichității.

Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al Renașterii în Veneția. El pictează și pentru Carol Quintul, care îl numește pictor oficial al curții regale spaniole.

Un alt reprezentant de seamă al picturii din această perioadă a fost Correggio (1489-1534), care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Parma, unde a realizat principalele sale opere (de exemplu, frescele din biserica San Giovanni Evangelista).

Manierismul[modificare | modificare sursă]

Începând aprox.cu anul 1590, prevalează arta manieristă cu diverse tendințe stilistice, în care - în contrast cu seninătatea clasică a perioadei precedente - repertoriul formelor devine exagerat, corpurile omenești apar șerpuitoare și crispate (Figura serpentinata), tablourile sunt încărcate cu multe elemente decorative, anunțând ivirea stilului "baroc".

Reprezentanți valoroși ai manierismului sunt:

În pictură se descoperă perspectiva și reprezentarea în spațiu.

Barocul[modificare | modificare sursă]

Peter Paul Rubens, Vânătoare de lei

Barocul a aparut ca o reflectare în artă a principiilor Bisericii Catolice, consolidate în urma Conciliului de la Trento. Sunt realizate compoziții ample cu multe personaje și sunt valorificate situațiile dramatice.

Imagine 8 - Baroc. Eneas scapă din Troia în flăcări, de Federico Barocci, 1598. Un tablou ce a fost pictat în clar stil baroc, caracterizat de: dramatismul situației descrise, finețea detaliilor ne-echivoce, puternicul contrast dintre lumină și întuneric (clarobscur), folosirea dinamică a ambelor diagonale ale imaginii, utilizarea expresivă a întreagii game de culori calde (alb, galben, auriu, roșu, ocru, maroniu de diferite nuanțe) și, bineînțeles, etc..

Pictura baroc a fost în floare în multe culturi europene între sfârșitul secolului al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o perioadă din istoria europeană caracterizată de bogăție, strălucire și fast.

Pictorii care au excelat în folosirea elementelor stilului baroc în pictură au folosit în mod accentuat figuri umane surprinse în decursul mișcării, puternice contraste de lumină și întuneric (acea tehnică cunoscută sub numele generic de clarobscur), culori puternice, saturate și un echilibru compozițional mai degrabă dinamic decât static, considerat de multe ori chiar dezechilibru compozițional. De asemenea, folosirea liniilor de compoziție de forme curbate, asemănătoare unor litere S multiple, a diagonalelor repetate de tip ascendent și descendent comparativ cu liniile drepte, orizontale și/sau verticale, folosite preponderent anterior, sunt alte elemente tipice ale barocului de tip vizual.

Tintoretto (pe numele său real Jacopo Robusti) a fost unul dintre cei mai mari pictori ai școlii venețiene, probabil ultimul mare pictor al Renașterii italiene și fără îndoială unul din primii pictori folosind o manieră baroc în pictură. În Cina cea de taină, folosirea accentuată a clar-obscurului, a diagonalei ascendente în jurul căreia gravitează întrega compoziție, a dramatismului momentului surprins în punctul său critic și redat ne-echivoc cu măiestrie, precum și a culorilor saturate, ce umplu cadrul picturii, reprezintă tot atâtea elemente baroc.

În Eneas scapă din Troia în flăcări, prezentat aici, Federico Barocci face dovada însușirii și aplicării cu brio a elementelor definitorii ale stilului baroc în pictură. În anul 1598, anul realizării picturii, acestea erau deja clar cristalizate și "standardizate," cel puțin în Italia.

Peter Paul Rubens, considerat de mulți specialiști cel mai mare pictor european, maestru incontestabil al barocului pictural, a folosit compoziții complexe cu personaje multiple, pictate din unghiuri diferite, efectuând sincron diferite lucruri slujind unui scop comun. Spre exemplu, în Vânătoarea de lei, artistul flamand a folosit la refuz spațiul existent, grupând șapte vânători, dintre care trei pe cai, înarmați cu 5 sulițe, 2 săbii și multiple pumnale în jurul a doi lei, care urmează a fi străpunși fiecare de mai multe arme simultan.

Deși este considerat, de către cei mai mulți, un pictor reprezentativ al școlii spaniole, de către alții un pictor manierist, El Greco, pictor care a excelat în a prezenta în pictura sa scene biblice și, mai ales, mistice, a pictat și sub influența barocului. Mai exact, tehnica sa de a picta are multiple elemente baroc, și, aidoma lui Rubens, artistul spaniol de origine greacă folosește culori saturate aplicate cu tușă groasă, de multe ori delimitând clar, dar alteori nedelimitând limpede, aidoma artiștilor ce foloseau tehnica numită sfumato, liniile de contur dintre personaje sau dintre personaje și fondul picturii.

Pictorii francezi ai genului baroc, precum Nicolas Poussin și Claude Lorrain, nu au făcut altceva decât să continue tradiția clasică a personajelor ce umplu cadrul picturii având atitudini fie statuare, fie dinamice, dar întotdeauna dramatice, și găsindu-se în mijlocul unor peisaje ușor ireale ce amintesc mai degrabă de parcuri (desigur, baroc) decât de un peisaj real.

În timp ce Rembrandt și alți maeștri olandezi ai barocului s-au aplecat în compozițiile lor mai ales asupra scenelor cotidiene, spaniolul Diego Velázquez, artist neafiliat vreunei școli, dar puternic individualizat ca pictor baroc, deși a realizat și picturi inspirate din cotidian, mai ales în perioada italiană, este cunoscut îndeobște pentru realizarea de portrete minunate ale membrilor Curții Regale a Spaniei, compoziții pline de culoare, viață, exuberanță și realism.

Fișier:David Bernini 1623.jpg
Imagine 10 - Baroc. Gian Lorenzo Bernini, David, (16231624) -- Acțiunea este surprinsă în momentul său relevant, chiar dacă atitudinea personajului afișează pe lângă gravitatea momentului și o ușoară teatralitate.

Precum întreaga mișcare artistică a barocului, sculptura realizată în acest stil este în primul rând destinată unei citiri directe, adresându-se direct simțurilor umane și componentei emoționale a privitorului.

De asemenea, sculptura barocă este caracterizată printr-o dorință irezistibilă a artistului de a sugera mișcarea prin surprinderea unei acțiuni în timpul execuției sale, preferabil în momentul său cel mai important, relevant și/sau critic.

Imagine 11 - Baroc. Prometheus de Nicolas-Sébastien Adam, 1737 (expusă la Louvre) -- Un puternic echilibru dinamic al personajului, ce pare a fi pe punctul de a cădea, alături de alegoria, emoția și tensiunea momentului surprins sunt elementele esențiale ale acestei sculpturi extraordinar de frumoase.

Aidoma sculpturilor cu un singur personaj, în cele de tip baroc având mai multe ființe umane prezente, aflate întotdeauna în mijlocul unei acțiuni comune, grupul afișează o anumită importanță sau gravitate, dând solemnitate momentului surprins.

Ca atare, există întotdeauna în aceste sculpturi un dinamism și o concentrare de energii ale formelor umane prezente. Ca elemente determinante ale sculpturilor baroce se pot distinge omniprezenta spirală ce creează un fel "zid" în jurul unui gol central (un vortex) din care pare a emana acțiunea, folosirea, pentru prima dată, a unor unghiuri multiple de prezentare a personajelor implicate și prezența, tot pentru prima dată, a elementelor extra-sculpturale, cum ar fi, de pildă, apa (în fântâni).

Maestrul incontetabil al barocului vizual al anilor 1600 a fost, fără nici o îndoială, italianul Gian Lorenzo Bernini (15981680). Acest artist remarcabil, comparabil ca forță și dimensiune a creației doar cu Michelangelo Buonarroti, a fost la superlativ architect, pictor, sculptor, dramaturg și regizor.

Opera sa cea mai complexă și relevantă este Capela papei Alexandru VII, exemplu edificator de concepție unitară a unui singur artist dar și de aplicare simultană a stilului baroc arhitecturii, picturii și sculpturii unei întregi clădiri.

Altar german în stil rococo

Sculptura Extazul Sfântei Tereza (a cărei fotografie se poate vedea în introducere) de același Gian Lorenzo Bernini, din Capela familiei Cornaro a bisericii Santa Maria della Vittoria, Roma, realizată între anii 1645 - 1652, este, de asemenea, un superb exemplu de lucrare complexă baroc.

Barocul sculptural nu s-a manifestat doar în statui sau în transpuneri multiple ale stilului în opere comandate exclusiv de Biserica Romano-Catolică. În cazul barocului din alte țări, spre exemplu în cazul barocului englez, s-a manifestat și în realizarea de opere pur laice.

Un exemplu tipic de folosire a stilului baroc în cazul unui domeniu ce a fost supus unei transformări profunde din punct de vedere arhitectural, sculptural, precum și al întregului peisaj, este Palatul Blenheim (Castelul Blenheim sau Domeniul Blenheim) și domeniul înconjurător aferent, aflat în Woodstock, Anglia, operă complexă a arhitectului Sir John Vanbrugh.

Construite între 1705 - 1722, atât palatul, cât și anexele sale, grădina cu statui, parcul, pădurea, pajiștea și lacul au fost create pe un loc unde înainte nu existase nimic din ceea ce astăzi constituie elemente aparte ale unuia din locurile cele mai vizitate și admirate din Anglia.

Michaelangelo Moses.jpg

Clasicismul[modificare | modificare sursă]

Clasicismul atinge apogeul în secolul al XVII-lea și este arta academică prin excelență. Se inspiră din antichitate și Renaștere și respectă cu strictețe tratatele de artă și canoanele de reprezentare estetică. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseții morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice și principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legați indisolubil de soarta statului, înzestrați cu cele mai înalte virtuți morale și capabili de fapte eroice.

Rococo[modificare | modificare sursă]

Stilul rococo evoluează în secolul al XVIII-lea și este succesorul barocului. Este asociat cu regalitatea franceză și în special cu domnia lui Ludovic al XV-lea. Bogăția ornamentației vecină cu opulența, curbele ornamentale infinit încolăcite folosite cu obstinație, respectiv accentuarea cu precădere a artelor decorative și a designului interior, au creat un fel de tratare cu indulgență superioară a întregului curent în prima treime a secolului al XIX-lea, când rococo-ul atinsese apogeul său. Oricum, relativ repede, termenul de rococo s-a impus în lumea criticii de artă a anilor 1850, nemaifiind privit peiorativ, ca ceva vetust ci, așa cum o merita, ca o întreagă perioadă artistică marcantă.

Arta modernă (secolul XVII-secolul XX)[modificare | modificare sursă]

Cele mai importante curente artistice ale secolului XIX sunt:

  • romantismul: apare la începutul secolului ca o reacție la clasicism și raționalism și este caracterizat prin emoție, subiectivism și manifestarea eului interior.
  • realismul: realitatea este explorată atent și prezentată fără deformări și se utilizează introspecția.
  • naturalismul: o ramură a realismului care explorează mai ales situațiile și personajele neobișnuite, patologice.
  • impresionismul: apare la sfârșitul secolului și marchează ruptura de academismul tradițional și începutul artei moderne. Este prezent mai ales în pictură și caracterizează lucrările în aer liber și cu o cromatică luminoasă, caldă.

Neoclasicismul[modificare | modificare sursă]

Psyche revived Louvre MR1777

Acest curent artistic evoluează cu precădere în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ca o extensie a clasicismului, fiind numit și clasicism târziu.

Folosind aceleași surse de inspirație (antichitatea și Renașterea), are ca punct de interes personalitățile istorice, care să evoce anumite virtuți și calități și are ca obiectiv realizarea unor forme cât mai corespunzătoare modelelor canonice.

Romantismul[modificare | modificare sursă]

Eugène Delacroix - La liberté guidant le peuple

Conform lui Giulio Carlo Argan în opera sa Artă modernă, romantismul și neoclasicismul sunt pur și simplu două fețe ale aceleași monede. Pe când neoclasicimul caută idealul sublim, sub o formă obiectivă, romantismul face același lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele două mișcări sunt legate, deci, prin idealizarea realității. Primele manifestări romantice în pictură vor apărea când Francisco Goya începe să picteze la pierderea auzului. O pictură cu tematică neoclasică precum Saturn devorându-și fiii, de exemplu, prezintă o serie de emoții pentru spectatorul pe care îl face să se simtă nesigur și speriat. Goya creează un joc de lumini și umbre care accentuează situația dramatică reprezentată. Deși Goya a fost un pictor academic, romantismul va ajunge mult mai târziu la Academie. Francezul Eugène Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin excelență. Tabloul său Libertatea conducând poporul reunește vigoarea și idealul romantic într-o operă care este compusă dintr-un vârtej de forme. Tema este dată de revoluționarii de la 1830 ghidați de spiritul Libertății (reprezentați aici de o femeie purtând drapelul francez). Artistul se plasează metaforic ca un revoluționar din vârtej, deși vedea evenimentele cu o anumită rezervare (reflectând influența burgheză asupra romantismului). Aceasta este probabil opera romantică cea mai cunoscută.

Căutarea de exotic, de neprimitor și de sălbatic va reprezenta o altă caracteristică fundamentală a romantismului. Exprimarea senzațiilor extreme, paradisurile artificiale și naturalețea în aspectul său rudimentar, lansarea în „aventuri” și îmbarcarea în nave cu destinația polilor, de exemplu, i-au inspirat pe anumiți artiști ai romantismului. Pictorul englez William Turner a reflectat acest spirit în opere precum Furtună pe mare unde apariția unui fenomen natural este folosit pentru atingerea sentimentelor menționate mai sus. Alții, folosind figuri mai mici au ales pictura istorică, cum ar fi Salvator Rosa, care picta în maniera lui Claude Lorrain, artist baroc târziu cu elemente romantice în picturi.

Realismul[modificare | modificare sursă]

Adolph Menzel - Eisenwalzwerk - Google Art Project

Realismul este o ideologie estetică, în care se pune accentul pe relația dintre artă și realitate. Instrumentul indispensabil al artei autorului este observarea atentă a realității și reflectarea ei veridică, obiectivă în creație. Realismul a avut un impact major în epică, în special asupra romanului și în dramaturgie. Una dintre trăsăturile caracteristice ale acestuia este interesul acordat de către scriitori raporturilor dintre om și mediu, dintre individ și societate. Elementele unui stil realist pot fi identificate în diferite culturi și epoci istorice. În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, realismul capătă, pe plan european, caracterul unui curent, al unei orientări estetice, teoretizate de către artiști și de către critici și ilustrate prin numeroase creații. Autori celebri de romane realiste sunt considerați a fi Honoré de Balzac, Stendhal și Gustave Flaubert în Franța, Charles Dickens și William Makepeace Thackeray în Anglia, Lev Nikolaevici Tolstoi, Feodor Mihailovici Dostoievski și Ivan Sergheevici Turgheniev în Rusia.

Impresionismul[modificare | modificare sursă]

Precursori ai impresionismului au fost pictorii spanioli Diego Velasquez și Francisco Goya, pictura engleză cu William Turner și John Constable, precum și francezii Courbet, Ingres și reprezentanții Școlii de la Barbizon.

Manet, Edouard - Olympia, 1863

În 1863, Édouard Manet pictează tabloul intitulat Olympia, care a provocat un scandal enorm, reprezentând-o pe zeița Venus în chip de curtezană. Nu se vorbește încă de impresionism, dar se pot deja întrevedea caracteristicile principale ale acestei mișcări, care îl vor duce în aer liber să picteze faimoasele sale peisaje. Respinse de juriul Salonului Oficial, Manet își va expune picturile, printre care celebra Le Déjeuner sur l'herbe, împreună cu Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour și alții în "Salonul refuzaților" (Le Salon des Refusés), spre stupefacția publicului conservator și entuziasmul tinerilor pictori, care se vedeau confruntați cu problemele ce-i frământau. Salonul din [1866] acceptă lucrările unora din pictorii aparținând noii orientări, ca Edgar Degas, Frédéric Bazille, Berthe Morisot, Claude Monet, Camille Pissarro, respinge însă pe Cézanne, Renoir și din nou pe Manet, ceea ce provoacă reacția scriitorului Émile Zola într-o diatribă violentă la adresa oficialităților, publicată în gazeta L'Évènement. Războiul franco-german din 1870 îi risipește, Cézanne se retrage în provincie, Pissarro, Monet și Sisley se duc la Londra, ceea ce va marca o etapă importantă în dezvoltarea impresionismului, descoperind acolo pictura lui William Turner, care va exercita o puternică influență asupra picturii lor ulterioare. În anul 1874, din nou reuniți sub numele Société anonyme des peintres, des sculpteurs et des graveurs ("Societatea anonimă a pictorilor, sculptorilor și graficienilor"), compusă din Pissarro, Monet, Sisley, Degas, Renoir, Cézanne și Berthe Morisot, organizează o expoziție colectivă în saloanele fotografului Felix Nadar. Monet adusese, printre altele, o pictură reprezentând un peisaj marin din Le Havre. Întrebat asupra titlului tabloului pentru alcătuirea catalogului, răspunse: "Mettez, Impression: Soleil levant" ("Puneți, Impresie: Răsărit de soare"). În ziua următoare, în revista Charivari apare articolul cronicarului de artă Louis Leroy, intitulat Exposition des Impressionnistes ("Expoziția Impresioniștilor"). Un cuvânt destinat să facă carieră. Totuși dificultățile făcute de reprezentanții oficiali ai artei nu au încetat. Când însă în 1903 , Camille Pissarro, patriarhul impresionismului, încetează din viață, toată lumea era conștientă că această mișcare a reprezentat revoluția artistică cea mai importantă a secolului al XIX-lea și că pictorii ce i-au aparținut se numără printre cei mai mari creatori din istoria artelor plastice. Impresionismul a fost punctul de plecare pentru Georges Seurat și Paul Signac, maeștri ai neoimpresionismului, pentru Paul Gauguin, Henri de Toulouse-Lautrec, Vincent van Gogh și pentru mulți alți "postimpresioniști" din Franța și alte țări. În Germania, reprezentanți ai impresionismului au fost Lovis Corinth și Max Liebermann, în Italia, Giorgio Boldini, Simone Lega și alții, grupați sub denumirea Macchiaioli ("Măzgălitorii" !), în Danemarca, Peter Krojer, în Suedia , Anders Zorn.

Postimpresionism[modificare | modificare sursă]

VanGogh-starry night ballance1

Începând cu anul 1870, operele pictorilor impresioniști au contribuit la formarea unei concepții noi privind creația artistică, un prim pas în direcția artei moderne. Postimpresioniștii au mers în continuare pe acest drum, dezvoltând însă mai departe spontaneitatea și virtuozitatea predecesorilor lor. Tendința predominantă este realizarea unui tablou reprezentând o construcție de sine stătătoare, obiect al unei combinații pure între formă și culoare, cu scopul provocării unei emoții estetice și al transmiterii nemijlocite a sensibilității subiective a artistului. Tabloul este împărțit într-un eșafodaj de suprafețe și linii, care se îndepărtează de reprezentarea obișnuită a corpurilor și obiectelor. Petele de culoare pot constitui suprafețe de lumină sau umbră, uneori se reduc la puncte de culoare crudă (pointilism), care nu se regăsesc în natura reală. Pictura analitică a lui Cézanne transformă motivele într-un sistem de volume și obiecte și conduce, în special în redarea peisjelor, la structuri cristaline, în așa fel încât, se poate prevedea trecerea spre cubism.

Van Gogh - Selbstbildnis mit verbundenem Ohr

Gauguin dezvoltă un stil decorativ cu tonuri de culoare violentă și forme simplificate, stil pe care el însuși îl caracterizează cu termenul "sintetism", o încercare de reunire sintetică a aparenței exterioare a lucrurilor cu sensibilitatea artistului. Toulouse-Lautrec, influențat de gravurile japoneze, realizează litografii în culori reprezentând viața de noapte din cartierul Montmartre. Creațiile lui Van Gogh din perioada 1886-1890, în care culoarea ca mijloc de comunicare se substituie vorbirii, au ceva din trăsăturile expresionismului de mai târziu. Georges Seurat accentuează deasemenea elementul cromatic, totuși fără exuberanța lui Van Gogh. Pe baza unor studii teoretice asupra tehnicii picturale, conform cărora întrepătrunderea culorilor realizează un efect optic de o deosebită intensitate, el creează tablouri dintr-un mozaic de puncte colorate (Pointilism sau Divizionism). Bazându-se pe concepții diferite, uneori divergente, pictorii postimpresioniști au deschis calea artei moderne. Trăsătura lor comună constă în faptul de a fi renunțat la imitarea naturii și de a fi creat opere cu existență de sine stătătoare.

Arta secolului XX[modificare | modificare sursă]

Fișier:Munch01.jpg
Edvard Munch, Țipătul (1893), celebră lucrare aparținând expresionismului
Fișier:Dali11.jpg
Salvador Dalí - Persistența memoriei (detaliu), 1931

În secolul XX, în artă pătrund tot mai mult știința și tehnologia și apar o multitudine de stiluri și mijloace de expresie:

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Arta în Istoria Umanității, enciclopedie semnată de Mary Hollingsworth, Editura RAO, 2004 - recenzie
  • Istoria artei, Sir Ernst Gombrich, Editura ART, 2012 - recenzie

Legături externe[modificare | modificare sursă]