Ion Popescu-Gopo

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Ion Popescu-Gopo şi Omuleţul lui

Ion Popescu-Gopo (n. 1 mai 1923, București; d. 29 noiembrie 1989, București) a fost un artist plastic român, creatorul a nenumărate filme de desen animat în care personajul principal era „omulețul lui Gopo”, o creație proprie care l-a făcut celebru și i-a câștigat câteva premii naționale și internaționale, actor, editor de film, scenarist și regizor de film.

Gopo s-a impus, prin creațiile sale artistice, ca o mare personalitate a cinematografiei românești, câștigând, în 1957, premiul "Palme d'or" la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, Franța, cu filmul de scurt metraj Scurtă istorie. A primit titlul de Artist Emerit (anterior anului 1962).

Pseudonimul său de Gopo provine de la numele de familie ale părinților săi, numele de fată al mamei sale, Gorenco, și numele tatălui, Popescu.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Ion Popescu-Gopo s-a născut la data de 1 mai 1923 în orașul București. Gopo a debutat în presă în anul 1939 publicând caricaturi, la fel ca și pionierii animației românești Aurel Petrescu și Marin Iorda. A studiat la Academia de Arte din București, pe care nu a absolvit-o. A urmat în schimb la Moscova un curs de animație pe care l-a absolvit.

În animație debutează în anul 1949 alături de tatăl său și Matty Aslan cu scurt-metrajul de animație Punguța cu doi bani. Din anul 1950 începe lucreze la Studioul cinematografic București, în cadrul secției de animație. Primele desene animate erau zoomorfe și constituiau fabule educative în spiritul epocii.

În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: Rățoiul neascultător. Urmează, în regia aceluiași, Albina și porumbelul, apoi: Doi iepurași (1952), Marinică (1953), O muscă cu bani (1954), Șurubul lui Marinică și Ariciul răutăcios (1955), Galateea (1957) etc.

Omulețul lui Gopo[modificare | modificare sursă]

Fiind un spirit inovator și nonconformist, Gopo a încercat întotdeauna să depășească barierele tehnice și modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. „Omulețul lui Gopo”, sau, mai simplu, „omulețul”, creația lui Ion Popescu-Gopo, este personajul nud și schițat din câteva linii, care interpretează însă atât de complet problemele lumii contemporane.

Mai târziu a mărturisit că nereușind să realizeze desene animate de perfecțiunea tehnică a filmelor americane de animație, Gopo a inițiat o revoltă anti-Disney:[1]

„Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe-nu, culoare-nu, gingășie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul.”
—Ion Popescu-Gopo

Primul său succes, Marele Premiu (Palme d'or) la Cannes (1957) cu Scurtă istorie, a fost și cel mai mare. Iată cum a apreciat la vremea respectivă Georges Sadoul inovația lui Gopo:

„Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm și imaginație. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici școlii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleț a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu.”
—Georges Sadoul

Însuși Ion Popescu-Gopo declara, peste ani:[2]

„Am făcut un omuleț cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu și-i poate da peste cap și nici nu se uită galeș. Mi-am redus de bunăvoie posibilitățile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feței. Subiectul însă a căpătat forță.”
—Ion Popescu-Gopo

Cu 7 arte (1958) Gopo a atins apogeul (obținând Marele Premiu pentru cel mai bun film de animație, la Festivalul de Film de la Tours), dar Ecce homo! (1977) a fost primit cu răceală, astfel încât artistul și-a abandonat pentru moment Omulețul.

El creează la mijlocul anilor '60 filmul-pilulă. Câteva exemple de parabole condensate care ilustrează genul sunt: Balanța, Ploaia, Ulciorul.

În anii 1980, Ion Popescu-Gopo experimentează noi tehnici de animație: mișcarea acelor de gămălie (Și totuși se mișcă, 1980), a firelor de tutun (Animagic film, 1981), animarea obiectelor, statuetelor, părului (Tu, 1983).

Realizator de filme cu actori[modificare | modificare sursă]

În paralel cu filmele sale de animație, Gopo abordează încă din anul 1956 și filmul cu actori în "Fetița mincinoasă". El a fost atât scenarist, cât și regizor, încercând paradoxal să realizeze filme, uneori cu mult deasupra mijloacelor tehnice și materiale.

„Când am început să lucrez cu actorii, mi-am descoperit parcă niște independențe în mișcare, m-am simțit ca un dinozaur cu membre lungi și neascultătoare", afirma el la începutul anilor '80.”
—Ion Popescu-Gopo

Deși filmele sale cu actori nu au merite artistice deosebite, Gopo a încercat să ridice filmele la înălțimea imaginației sale. El și-a câștigat astfel incontestabile merite de pionierat, abordând cu curaj basmul, feeria, teme universale și science-fiction-ul, aceasta în condițiile unei dotări tehnice insuficiente. Cunoscând faptul că mijloacele tehnice avute la dispoziție sunt imperfecte, Gopo recurge la parodia SF, realizând filme cum ar fi: Pași spre Lună (1963) sau Comedie fantastică (1975).

Basmele ecranizate de către Ion Popescu-Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate și interpretate. Spre exemplu, Maria Mirabela (1981) nu e o simplă lectură a basmului Fata moșului și fata babei, ci un musical; în Rămășagul (1985) își face apariția o zână care se deplasează pe bicicletă ș.a.m.d.

Pe lângă activitatea sa de scenarist și regizor, Gopo a și interpretat câteva roluri în filmele proprii: Faust XX, Galax, Rămășagul, O zi la București, dar și în filme ale altor regizori: O noapte de pomină (1939, r. Ion Șahighian) sau Dimitrie Cantemir (1973, r. Gheorghe Vitanidis), unde l-a interpretat pe țarul Petru cel Mare.

În paralel, ca o recunoaștere a valorii operei sale, Gopo a fost ales în funcții de conducere ale organizațiilor cineaștilor: vicepreședinte al Asociației Internaționale a Filmului de Animație, președinte al Asociației Cineaștilor din România (1969-1989), director al secției de film din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Funcțiile sale din cadrul OMS și al UNESCO explică didacticismul unora din desenele sale animate, cum ar fi Alo, Hallo! (1962).

Deși realizările cinematografice ale sale, majoritatea irelevante estetic, provin dintr-un context istoric nefavorabil, Ion Popescu-Gopo este aproape întotdeauna unicul cineast român menționat în enciclopediile cinematografice. Marele cineast român a murit la data de 29 noiembrie 1989 în urma unui infarct, în timp ce își împingea mașina rămasă înzăpezită pe trotuar pentru a o aduce în curte.[2]

Moartea sa a însemnat și sfârșitul animației românești clasice, studioul Animafilm (lipsit de sprijinul statului) ajungând aproape de faliment.

Citate[modificare | modificare sursă]

„Diavolul binefăcător al acestui nobil univers delicat și tonic, intercalat în forfota timpului și a existenței agitate, se cheamă cu numele pământesc de GOPO, celebru și căutat împrejurul planetei. Filmele acestui român, cu nume derivat din Popescu, a ridicat Popeștii noștri, luați până mai deunăzi în răspăr, până la prestigiul mondial. America îi cere Buftei filmele lui, pe nevăzute.[3]
—Tudor Arghezi

Filmografie[modificare | modificare sursă]

Regizor[modificare | modificare sursă]

  • Albina si porumbelul (1951)
  • Rățoiul neascultător (1951)
  • 2 iepurași (1952)
  • Marinică (1953)
  • O muscă cu bani (1954)
  • Șurubul lui Marinica (1955)
  • Ariciul răutăcios (1955)
  • Fetița mincinoasă (1956)
  • Scurtă istorie (1957)
    Animația a fost premiată la Cannes (prima de acest gen din România).
  • Galateea - (1957)
  • 7 arte - (1958)
  • O poveste obișnuită… o poveste ca în basme (1959)
  • Homo sapiens (1960)
  • S-a furat o bombă (1962)
  • Alo, Hallo! (1962)
  • Pași spre lună (1963)
  • De-aș fi... Harap Alb (1965)
  • Faust XX (1966)
  • De trei ori București (1967)

Scenarist[modificare | modificare sursă]

Actor[modificare | modificare sursă]

Premiile Gopo[modificare | modificare sursă]

Premiile Gopo, denumite în onoarea complexului creator cinematografic român, constituie o festivitate anuală de premiere a celor mai bune acte din cinematografia românească a ultimului an cronologic (de la 1 ianuarie la 31 decembrie). Prima ediție a avut loc la 26 martie 2007 la București. Cea de-a șaptea ediție a festivităților de decernare a premiilor Gopo s-a desfășurat la Opera Națională din București pe data de 25 martie 2013.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Agenda Liternet - Ion Popescu-Gopo
  2. ^ a b Gopo a lansat primul omulet in Cosmos, 23 februarie 2004, Jurnalul Național, accesat la 5 iulie 2012
  3. ^ Săptămâna financiară, 20 iunie 2005 - Tristețea omulețului lui Gopo

Legături externe[modificare | modificare sursă]