Dacia romană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria militară a României
Istoria românilor

Portal România
 v  d  m 

Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271, deci un total de 165 de ani.

Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu scopul de a hărțui legiunile romane din această zonă.

De asemenea, au existat și multe revolte împotriva stăpânirii romane în interiorul provinciei, astfel că ocupația romană nu a fost deloc ușoară. În aproximativ 100 din cei 165 de ani au existat conflicte armate.

Localizare geografică[modificare | modificare sursă]

Dacia romană

Provincia romană Dacia, după Ptolemeu sau Constantin Giurescu[1], își avea hotare: spre apus Tisa, spre nord munții Carpați, în sud Dunărea, iar spre răsărit râul Hierosos. Crișana, Muntenia, Maramureș, Bucovina, Basarabia și Moldova erau locuite de dacii liberi[2].

La granițele Daciei a fost liniște cât timp a trăit împăratul Traian.

După moartea sa (11 august 117) încep năvăliri ale migratorilor și ale dacilor liberi din nord[3].

Procesul de colonizare[modificare | modificare sursă]

În perioada stăpânirii romane (106 - 271), în provincia cucerită au loc evenimente și transformări importante:

Coloniile erau locuite de coloni, adică cetățenii romani cu toate drepturile. Coloniile au constituit o lovitură grea pentru viața tradițională autohtonă, deoarece pe ele se sprijinea întreaga viață constituțională iar dacii au trebuit în cei 170 de ani să se adapteze prezenței zecilor de mii de romani, sau atfel spus, venirii printre ei a atâtor vorbitori de limbă latină.

Colonizatorii erau de două tipuri: civili și militari. Colonizarea cu civili în Dacia e aproape caz unic în vremea împăraților romani (conform lui Nicolae Iorga). Cei mai mulți coloniști au venit, firesc, din împrejurimile Daciei[4], și foarte puțini din inima imperiului, din Italia de astăzi, deoarece populația se rărise acolo, iar împărații au interzis colonizările cu cetățenii născuți în Peninsula Italică. Cei veniți din apropierea Daciei erau de obicei traci, înrudiți cu geții (dacii), vorbeau aceeași limbă, fapt ce a dus la o apropiere între ei. Din Imperiu au mai venit cei mai prigoniți, mai ales creștinii[5] și preoții lor. Limba geților s-a păstrat precum și modul de viață și ocupațiile autohtonilor.

Deși a avut o perioadă relativ scurtă, colonizarea Daciei cu oameni proveniți din toate provinciile imperiului a fost cea mai intensă, iar limba latină s-a impus ca lingua franca.

Răscoale[modificare | modificare sursă]

Dacii (geții) s-au răsculat de mai multe ori. Prima răscoală începe după moartea lui Traian și începutul domniei succesorului său, împăratul Hadrian. Răscoala a antrenat și dacii liberi și neamurile vecine. Alte două răscoale au avut loc în timpul împăratului Antonius Pius (138161). Cea mai lungă și puternică răscoală a fost între 166175, amenințând la un moment dat capitala Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica.

Administrație. Societate[modificare | modificare sursă]

Dacia romană în 125

Dacia era o provincie imperială, condusă de un trimis al împăratului, numit Legatus Augusti propraetore. El era ajutat de trei administratori financiari, numiți procuratores, câte unul pentru fiecare dintre cele trei provincii în care fusese împărțită administrativ Dacia. Organul superior local, corespunzător organului central, era Legatus Augusti; și, colaborând cu acesta, exista un Concilium Provinciarum Daciarum trium, adică un fel de Parlament alcătuit din cca. cel puțin o sută de cetățeni. Pentru încasarea impozitelor se cerea un corp de funcționari care să-i ajute pe cei trei procuratori. Locuitorii aveau obligațiile următoare: censul – impozit asupra pământului, capitația – impozitul personal pe cap de locuitor, o dare asupra moștenirilor, o dare la eliberarea sclavilor, prestarea unor munci.

Societatea romanilor era stratificată într-o nouă viziune a romanilor. În frunte erau cetățenii romani, care aveau toate drepturile. Urmau locuitorii municipiilor cu drepturi limitate, cetățeni de clasa a doua. Urmau apoi peregrinii, adică băștinașii, dacii. După aceștia era liberții, adică sclavii eliberați, iar în cele din urmă sclavii sau robii, care n-aveau libertate personală și niciun drept. Constantin Giurescu crede că existau cel puțin în secolul al III-lea în Dacia și un alt tip de coloni – țăranii înglodați în datorii, astfel că taxele lor le plăteau stăpânii moșiilor pe care lucrau.

Așezările provinciei Dacia cuprindeau coloniile, municipiile și satele.

Economia[modificare | modificare sursă]

Vestigiile arheologice dovedesc o continuitate a dezvoltării meșteșugurilor: prelucrarea metalelor, ceramica, tehnica sticlăriei. Mai mult, inscripțiile descoperite în zona Petroșani, atestate în jurul anului 205, indică existența unui collegium fabrum (corporația fierarilor), ceea ce dovedește preocupări pentru prelucrarea fierului în Dacia în timpul ocupației romane. Centre metalurgice vechi sunt menționate la Ghelari, Teliuc, Gilău, Grădiștea Muncelului.

În 246 împăratul roman Filip Arabul (Marcus Iulius Philippus) (244 - 249) acordă Daciei dreptul de a emite monedă de bronz proprie; emisiunile au durat până în anul 256.

Declinul[modificare | modificare sursă]

În 271, după o incursiune a goților din nord-vest, Împăratul Aurelian hotărăște să retragă granița imperiului la sud de Dunăre pentru o mai bună apărare, sfârșind dominația romană.

Teorii cu privire la (non)permanența creștinismului după retragerea romană[modificare | modificare sursă]

Arheologul Ion Motzoi-Chicideanu explică faptul că sursele arheologice și epigrafice infirmă tradiția Bisericii Ortodoxe Române, care susține că, pe teritoriul României, creștinismul s-a propagat prin străduința apostolului Andrei. În timpul misionariatului în Dobrogea, apostolul Andrei ar fi hirotonit preoți și episcopi. La rândul lor, aceia au uns alți preoți și alți episcopi.[6]

Pe teritoriul României, creștinismul a apărut la fel ca în restul Imperiului Roman, cu precădere în orașe. De aceea, cei opuși creștinilor erau denumiți păgâni, adică locuitorii satelor, având în vedere că în limba latină la sat se zicea „pagus”. Creștinii, care trăiau în mediul citadin, erau străini care fuseseră aduși din afara provinciei Dacia, pentru a asigura sistemul socio-politic roman și au creat aici comunități creștine.[6]

Imperiul Roman în jurul anului 120 d.Hr., aflat la întinderea sa maximă, şi provincia Dacia, inclusiv teritoriile deţinute temporar.

După ce Imperiul Roman s-a retras de pe teritoriul României de astăzi, unde a stăpânit relativ puțin timp (106-275 d. Hr.), orașele au fost depopulate de creștini, care au plecat și ei odată cu armata, cu administrația romană, cu excepția celor din orașele din Dobrogea, unde autoritate romană a continuat să se exercite.[6]

După retragerea romană nu se mai găsesc dovezi de prezență creștină la nord de Dunăre. În fosta provincie Dacia au venit succesiv populații migratoare, care aveau alte credințe. Este vorba, pentru început, de vizigoți (a căror cultură materială este foarte prezentă pe teritoriul României, în special la Sântana de Mureș - Cerneahov). După vizigoți au venit ostrogoții, germanici și ei. După aceea mai vin și alte populații, între care, hunii. Aceste popoare erau animiste. Cea mai semnificativă, și de lungă durată, a fost apoi invazia slavă. Slavii au ajuns până în Peloponez, ceea ce i-a obligat pe împărații bizantin să facă eforturi militare considerabile ca să-i oprească.[6]

Cercetătorul Uwe Fiedler, de la Berlin, analizând descoperirilor arheologice din România și din Bulgaria, a redactat lucrarea „Studii asupra înmormântărilor din secolele VI-IX la Dunărea de Jos", apărută în 1992 la Bonn, în care a discutat comportamentul funerar al comunităților de la Dunărea Inferioară, atingând și problema identificării complexurilor funerare creștine într-o vreme când, la nord de Dunăre, erau prezenți slavii. După ce autorul a analizat mai multe cimitire de incinerație sau birituale din România, acordând o atenție deosebită și cimitirului slav de la Sărata Monteoru, datat în sec. VI-VII, care cuprinde 1.536 de morminte, a constatat că, după ritualul funerar, nu prea e vorba de creștini. Arheologii au constat faptul că cimitire creștine apar abia către sfârșitul secolului al IX-lea.[6]

Istoricii teologi acceptă și ei faptul că în România creștinismului timpuriu îi lipsesc confirmările arheologice, dar explică prin speculații continuitatea creștinismului. În lucrarea „Istoria Bisericii Ortodoxe Române", Pr. prof. Mircea Păcurariu susține că Dacia romană a avut un puternic element creștin, care s-a datorat mai multor factori:[7]

În primul rând, credința în Hristos a fost adusă de coloniști. Aceștia au preferat să se refugieze la marginea Imperiului, în Dacia, pentru a scăpa de persecuții. Un alt val de creștini l-au reprezentat soldații din legiunile cantonate la nord de Dunăre. La fel de importanți pentru creștinarea Daciei ar fi fost și sclavii, negustorii sau captivii care au ajuns aici după cucerirea regatului lui Decebal. Retragerea romanilor de la nord de Dunăre nu ar fi afectat creștinismul zonei, ci dimpotrivă, l-ar fi favorizat, susține teologul. Scăpați de autoritatea Imperiului, creștinii ar fi putut activa în voie, odată ce asupra lor nu mai plana pericolul persecuțiilor dictate de împărați. Astfel au putut răspândi credința în Hristos pe tot teritoriul României de astăzi.[6]

Dacia romană, așa cum apare ea în Tabula Peutingeriana

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Giurescu Constantin; D. Giurescu – Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi; București , 1975, pag. 86-87
  2. ^ Nicolae Iorga – Istoria Românilor, vol.II, ediția a II-a; București , 1936, pag. 360
  3. ^ Giurescu Constantin; D. Giurescu – Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi; București , 1975, pag. 131
  4. ^ Nicolae Iorga – În luptă cu absurdul revizionism maghiar , Ed. Globus, București, 1991, pag. 93
  5. ^ Munteanu, Patriarhul României Nicodim – Vatra neamului românesc - monastirile; Tipografia Mănăstirii Neamțu , 1941, pag. 12
  6. ^ a b c d e f Creștinismul a dispărut odată cu retragerea romană
  7. ^ Pr. prof. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române", București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Radu Ardevan & Livio Zerbini, La Dacia romana, Soveria Mannelli 2007. ISBN 978-88-498-1827-7
  • J. Bennet, Trajan, Optimus Princeps, Bloomington 2001. ISBN 0-253-21435-1
  • F. Coarelli, La colonna Traiana, Roma 1999. ISBN 88-86359-34-9
  • E. Condurachi & C.Daicoviciu, Archeologia Mundi: Romania, Roma 1975.
  • J.R. González, Historia de las legiones Romanas, Madrid, 2003.
  • D. Nardoni, La colonna Ulpia Traiana, Roma 1986.
  • I.A. Oltean, Iona A., Dacia, landscape, colonisation, romanisation, New York 2007. ISBN 978-0-415-41252-0.
  • Ronald Syme, Danubian Papers, Londra 1971.
  • P. Wilcox & J. Embleton, Rome's enemies: Germans and Dacians, Oxford 2004.
  • Theodor Mommsen, Istoria romană, Editura Enciclopedică, București, 1991, (Vol. IV - Provinciile și locuitorii de la Caesar până la Dioclețian) ISBN 973-29-0189-6
  • Orașe, Tîrguri și sate în Dacia Romană, Dumitru Tudor, Editura Științifică, 1968
  • Romanii în Dacia, Dumitru Tudor, Editura Enciclopedică Română, 1969
  • Italicii și veteranii din Dacia: mărturii epigrafice și arheologice, Nicolae Branga, Editura Facla, 1986
  • Viața în Dacia romană, Mihail Macrea, Editura Științifică, 1969
  • Răscoale și atacuri "Barbare" în Dacia Romană: secolele II-III e.n, Dumitru Tudor, Editura Științifică, 1957
  • Istoria militară a Daciei romane, Vasile Christescu, Editura Fundația Regele Carol I, 1937
  • Inceputurile vieții romane la gurile Dunării, Vasile Pârvan, Editura Cultura națională, 1923
  • Geto-Dacii din Muntenia, în epoca romană, Gh Bichir, Editura Acad. Republicii Socialiste România, 1984
  • Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei și numismaticii, D. Protase, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966
  • Autohtonii în Dacia: Dacia romană, D. Protase, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980
  • Orizonturi Daco-Romane, Volume 1, D. Protase, Editura Carpatica, 1995
  • Funeraria dacoromana: arheologia funerară a Daciei romane, Mihai Bărbulescu, Editura Presa Universitară Clujeană, 2003

Legături externe[modificare | modificare sursă]