Dacia romană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v  d  m 

Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271, deci un total de 165 de ani.

Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu scopul de a hărțui legiunile romane din această zonă.

De asemenea, au existat și multe revolte împotriva stăpânirii romane în interiorul provinciei, astfel că ocupația romană nu a fost deloc ușoară. În aproximativ 100 din cei 165 de ani au existat conflicte armate.

Localizare geografică[modificare | modificare sursă]

Dacia romană

Provincia romană Dacia, după Ptolemeu sau Constantin Giurescu[1], își avea hotare: spre apus Tisa, spre nord munții Carpați, în sud Dunărea, iar spre răsărit râul Hierosos. Crișana, Muntenia, Maramureș, Bucovina, Basarabia și Moldova erau locuite de dacii liberi[2].

La granițele Daciei a fost liniște cât timp a trăit împăratul Traian.

După moartea sa (11 august 117) încep năvăliri ale migratorilor și ale dacilor liberi din nord[3].

Procesul de colonizare[modificare | modificare sursă]

În perioada stăpânirii romane (106 - 271), în provincia cucerită au loc evenimente și transformări importante:

Coloniile erau locuite de coloni, adică cetățenii romani cu toate drepturile. Coloniile au constituit o lovitură grea pentru viața tradițională autohtonă, deoarece pe ele se sprijinea întreaga viață constituțională iar dacii au trebuit în cei 170 de ani să se adapteze prezenței zecilor de mii de romani, sau atfel spus, venirii printre ei a atâtor vorbitori de limbă latină.

Colonizatorii erau de două tipuri: civili și militari. Colonizarea cu civili în Dacia e aproape caz unic în vremea împăraților romani (conform lui Nicolae Iorga). Cei mai mulți coloniști au venit, firesc, din împrejurimile Daciei[4], și foarte puțini din inima imperiului, din Italia de astăzi, deoarece populația se rărise acolo, iar împărații au interzis colonizările cu cetățenii născuți în Peninsula Italică. Cei veniți din apropierea Daciei erau de obicei traci, înrudiți cu geții (dacii), vorbeau aceeași limbă, fapt ce a dus la o apropiere între ei. Din Imperiu au mai venit cei mai prigoniți, mai ales creștinii[5] și preoții lor. Limba geților s-a păstrat precum și modul de viață și ocupațiile autohtonilor.

Deși a avut o perioadă relativ scurtă, colonizarea Daciei cu oameni proveniți din toate provinciile imperiului a fost cea mai intensă, iar limba latină s-a impus ca lingua franca.

Rǎzboaiele daco-romane[modificare | modificare sursă]

Expediția împǎratului Domițian[modificare | modificare sursă]

Decebal
Domitian
Cricau Festival 2013 - Dacians - 2.jpg
Cricau Festival 2013 - Dacians - 4.jpg

Istoricul Dio Cassius scria că regele dac Duras a renunțat la domnie și i-a transmis funcția lui Decebal-Diurpaneus, ce era "ager în planurile de război ca și în împlinirea lor, știind să-și aleagă timpul când să năvălească asupra inamicilor, fiind asemenea și în momentul când trebuia să se retragă, fiind dibaci la întinderea curselor, viteaz la luptă, folosindu-se cu înțelepciune de victorie și de înfrângere." Pe plan intern, Decebal Diurpaneus a reușit să refacă unitatea politică a dacilor.

Conflictul a izbucnit în urma atacului dacilor peste Dunăre în Moesia, la sfârșitul anului 85. Armata lui Oppius Sabinus a fost distrusă, guvernatorul provinciei fiind ucis. Vestea înfrângerii îl determina pe împăratul Titus Flavius Domitianus să pornească o expediție împotriva dacilor. Pentru a înlocui legiunea pierdutǎ și a consolida armata romană în această secțiune, a mutat legiunile IV Flavia din Dalmația , I și II Adiutrix, în Moesia. Regiunea Sirmium a fost anexată la Moesia Superior, în scopul de a avea o singură comandă pe frontiera dacicǎ.

Împăratul s-a oprit la Naissus unde a organizat petreceri și banchete. L-a trimis pe Cornelius Fuscus împotriva dacilor, acesta fiind o fire aventuroasă ce iubea primejdia.

S-au desfășurat tratative în ideea evitării unei confruntări, dacii cerând pacea în schimbul a unei sume de doi oboli plătită de orice roman din imperiu. Expediția lui Fuscus s-a soldat cu un eșec, generalul roman fiind ucis în lupta, iar legiunea V Alaudae fiind anihilatǎ în Prima Bătălie de la Tapae din 87. Dacii le-au capturat steagurile și mașinile de luptă.După această victorie, regele dac Diurpaneus a primit supranumele de Decebalus, însemnând "cel curajos" sau "cel puternic"

În 88, Domitian și-a dat seama de puterea adversarului sǎu și a trimis o armata condusă de Tettius Iulianus. Romanii au traversat Dunărea la Vimiancium și au pătruns în Transilvania dinspre Banat. Romanii obțin o victorie în Prima Bătălie de la Tapae. După cum scria Cassius Dio, Decebal a recurs la o stratagemă, tăind copacii unei păduri întregi, imbracandu-i cu haine de soldați pentru a-i face pe romani să creadă că acesta dispunea forțe mari.

Romanii și dacii au încheiat pace după ce Domițian a suferit înfrângeri și pierderi în confruntările cu quazii și marcomanii, ce îi sprijineau pe daci. Decebal a încheiat o pace favorabilă acestuia cu Domițian în anul 89, Dacia devenind regat clientelar al Romei, primind meșteșugari, constructori, instructori militari și bani pentru a apǎra granițele imperiului. Unii istorici consideră că această pace nefavorabilă romanilor a provocat asasinarea lui Domițian în septembrie 96.

Decebal, în loc să folosească banii așa cum doreau romanii, a hotărât să înceapă construcția unor noi cetăți în munți, în puncte strategice importante, și să le întărească pe cele deja existente. [6]

Expedițiile împǎratului Traian[modificare | modificare sursă]

Traian
Cricau Festival 2013 - Dacians - 5.jpg
Cricau Festival 2013 - Fight - 5.jpg
Columna lui Traian

Primind subvenții în bani și ingineri, Decebal se recunoștea ca rege clientelar al Romei, consolidând timp de 12 ani regatul. Procesul de centralizare a statului dac s-a accelerat, armata fiind echipată și instruită. S-a inițiat un vast program de construcții civile și militare în regiunea Munților Orăștiei. S-au stabilit relații cu populații și state inamice Romei.

După moartea lui Domitian, Nerva este numit împărat, încercând să restabilească prestigiul senatului. A fost succedat de Marcus Ulpius Nerva Traianus sub a cărei domnie, imperiul a atins întinderea teritorială maximă. Traian consideră pacea încheiată în 89 ca fiind rușinoasă și de aceea, a decis să pornească un nou război. [7][8] În primăvară 101 împăratul a traversat Dunărea la Viminacium urmând traseul făcut de Tettius Iulianus. Romanii îi înving pe daci la A Doua Bătălie de la Tapae.

Monumentul triumfal Tropaeum Traiani

Odată cu venirea toamnei, romanii sunt nevoiți să oprească înaintarea spre capitală dacică. Decebal își mobilizează armata , și împreună cu sarmații și bastarnii, traversează Dunărea înghețată cu armata dacică, împreună cu roxolanii și iazigii și atacă garnizoanele romane din Moesia pentru a schimbă soarta războiului. Campania s-a soldat cu un eșec, o parte din cavalerie înecându-se la trecerea fluviului. Garnizoanele romane au rezistat, iar Traian a plecat cu armata din munți, urmându-i pe daci în Moesia, reușind să ajungă cu o parte din trupele sale pentru a sprijini garnizoanele . O prima ciocnire a avut loc în timpul nopții, cu pierderi nesemnificative de ambele părți, și fără un rezultat decisiv. Confruntarea finală s-a dat la Bătălia de la Adamclisi , cu pierderi grele de ambele părți, chiar dacă rezultatul a fost o victorie romană.

În primăvară 102, romanii au reluat înaintarea spre Sarmizegetusa. Romanii ocupă cu succes cetatea Costești, determinându-l pe Decebal să ceară încheierea păcii. Condițiile de pace încheiate au fost severe pentru daci: erau înapoiate armele, mașinile de război, prizonierii și stindardele furate în 87, erau predați prizonierii, zidurile cetăților erau dărâmate, de asemenea, aveau interdicția de a mai primi dezertori. Decebal a cedat teritorii din regatul sau și a fost silit să renunțe la orice formă de politică externă independența. Traian a concentrat trupe noi în Moesia și l-a însărcinat pe arhitectul Apolodor din Damasc să construiască un pod de piatră peste Dunăre la Drobeta.

[9][10] Decebal a încălcat prevederile păcii în 102 și i-a atacat pe iazygii din câmpia Tisei, aliați ai romanilor. Senatul roman i-a declarat război lui Decebal, declarându-l dușmanul Romei. Războiul a fost reluat în 105. Decebal a fost atacat din mai multe direcții, cetatea Costești fiind asediată și incendiată. Capitală sa, Sarmizegetusa Regia, a fost înconjurată și supusă unui asediu îndelungat. Primul asalt a fost respins cu pierderi grele. Romanii au construit o fortificație paralelă cu cea a dacilor și la o mică distanță față de această. La al doilea asalt, romanii pătrund în oraș. Dacii au incendiat orașul, iar o parte din căpetenii s-au otrăvit pentru a nu cădea prizonieri. Decebal se refugiază pentru a organiza o nouă rezistență antiromană. Urmărind fiind de călăreții romani, Decebal a preferat să se sinucidă decât să fie capturat. Un apropiat al său, Bicilis, l-a trădat și i-a lăsat pe romani să descopere tezaurul dac estimat la 165.500 de kilograme de aur și 331 000 de kilograme de argint. Al Doilea Război Daco-Roman se încheie la Porolissum în vara 106. Regatul dac a fost desființat și pe cea mai mare parte a teritoriului este formată provincia romană "Dacia".


Din ordinul împăratului, a fost clădită o columnă la Roma, în Forul lui Traian, în 113, basorelieful în formă de spirală comemorând victoria romană în războiul cu dacii. Columna are o înălțime de 30 de metri și conține 18 blocuri de marmură de Carrara, cântărind fiecare 40 de tone. Inițial, în vârful columnei, se află statuia lui Traian, fiind înlocuită în secolul XVI cu statuia Sfântului Petru. Basorelieful prezintă scene de lupta din războaiele daco-romane din 101-102 și 105-106, precum și scenele din viețile dacilor și romanilor, din timpul pregătirii războaielor , plecarea romanilor către Dacia, din portul Ancona, armatele romane în zona cetăților dacice, tehnicile de lupta, asaltul cetăților dacice, luptele, victoriile obținute și scenele postbelice. Soldații romani și daci sunt prezentați în timpul bătăliei în 124 de episoade care îmbracă în spirală triunchiul coloanei, ilustrând "Comentariile lui Traian" (De bello dacico), fiind un document istoric și un act de naștere al populației române. Apar lucrări genistice ale arhitectului Apollodor din Damasc, iar învingătorul Traian apare de 59 de ori, la inagurarea podului peste Dunăre de la Drobeta. Dacii, fiind învinși, apar în scene apărându-și cetățile lor, în luptele cu romanii, închinarea unor nobili Tarabostes lui Traian și a solilor regelui Decebal. Către final apar scene normale cu cei învinși. După scenele cu Sarmizegetusa cucerită, urmează scenele cu sinuciderea apărătorilor sau cu cei care părăsesc cetatea pentru a rezistă în altă parte, precum și scenă în care romanii descoperă comorile regelui dac. În final, sunt scenele cu prinderea copiilor lui Decebal, sinuciderea regelui dac și expunerea capului regelui dac în față trupelor romane. Figura lui Decebal apare doar de 6 ori. [11]

Traian a ridicat un alt monument triumfal, Tropaeum Traiani, la Adamclisi în anii 106-109 pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în 102. A fost reconstruită în 1977 după unul dintre modelele ipotetice ale vechiului monument aflat în ruine. În muzeu se găsesc părți ale monumentului original. Tropaeum Traiani reconstruit de către arheologi este alcătuit dintr-un soclu cilindric, care are la baza rânduri de trepte circulare, iar la partea superioară se află un acoperiș conic, cu solzi pe rânduri concentrice de piatră, din mijlocul căruia se ridică o structura hexagonală. La partea superioară se află trofeul bifacial, înfățișând o armură cu patru scuturi cilindrice. La baza trofeului se află două grupuri statuare care conțin fiecare reprezentarea trupurilor a trei captivi. Înălțimea monumentului împreună cu trofeul este aproximativ egală cu diametrul bazei și circa 40 metri. De jur împrejur, cele 54 de metope din calcar de Deleni, înfățișează în basorelief scene de război. Metopele erau lespezi dreptunghiulare cu înălțimea de 1,48-1,49 m. Din cele 54 de metope inițiale, se mai păstrează doar 48. Deasupra metopelor se află o friza cu 26 de creneluri, din care s-au păstrat 23, sculptate în basorelief, care alcătuiesc coronamentul nucleului circular. Ansamblul, din care făcea parte monumentul, mai cuprindea un altar funerar, pe ai cărui pereți erau înscrise numele a 3800 de soldați romani căzuți în lupta de la Adamclisi, și de asemenea, un mausoleu, cu trei ziduri concentrice, în care a fost înmormântat comandatul care a obținut victoria cu prețul vieții sale. Apar scene cu călăreți catrafracti de origine sarmatică și bastarna ce au participat alături de Decebal. Romanii au folosit doar piesele de artilerie pentru a rari rândurile catrafactilor îmbrăcați cu armuri din nenumărate plăcute metalice, prinse pe bucăți de piele tăbăcită, ceea ce le asigura un nivel de protecție nemaintalnit.

Administrația[modificare | modificare sursă]

Dacia romană
Dacia romană în 125

Organizarea[modificare | modificare sursă]

Provincia romană Dacia cuprindea Transilvania (fără partea sud-estică dintre Olt și Carpați), Banatul și vestul Olteniei, restul teritoriilor ocupate fiind alipite Moesiei Inferioare. Noua provincie era una imperială, subordonată împăratului, fiind administrată de un guvernator numit de Senat și purta titlul de "legatus Augusti pro praetore", fiind de rang consular. Capitala provinciei era Ulpia Traiana Sarmizegetusa, fondată în 108-110 din ordinul guvernatorului Daciei romane, Decimus Terentius Scaurianus.

După ce o revoltă autohtonă sprijinta de dacii liberi și sarmați a fost suprimată, împăratul Hadrian a abandonat sudul Moldovei și o parte din Muntenia pentru a se ocupat de reorganizarea provinciei. Din celelalte teritorii ce aparțineau provinciei Moesia Inferioară împreună cu vestul Olteniei, a format provincia Dacia Inferioară, pe când provincia organizată de Traian era denumită Dacia Superioară. În Dacia Superioară, guvernatorul senatorial era de rang pretorian căci trupele ce staționau erau mai puține numeric decât înainte. Legatul imperial era comandantul legiunii XIII Germina la Apulum, fiind ajutat de un procurator cu atribuții financiare care rezidă la Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia. În Dacia Inferioară stationau trupe mai numeroase, conduse de un procurator presidial cu reședința la Drobeta. În 124, are loc o a două reorganizare, împăratul desprinzând din Dacia Superioară regiunea nordică de cursul superior al Mureșului și de valea Arieșului, formând Dacia Porolissensis cu capitala la Napoca, guvernată de un procurator.

Împăratul Antonius Pius a dus războaie cu dacii liberi de la hotarele nordice și estice în 143 și 157-158. Sub Marcus Aurelius, Dacia este din nou reorganizată. Determinat de războaiele cu marcomanii, împăratul a reorganizat Dacia în două rânduri:

  • 168: desființează Dacia Inferioară, alipind-o Daciei Superioare, denumind-o Dacia Apulensis
  • 169: desprinde Banatul de vest din Dacia Apulensis și îl transformă în Dacia Malvensis cu capitala la Malva.

Toate cel trei provincii erau guvernate de un guvernator ce purta denumirea de "legatus augusti pro praetore Daciarum trium". Dacia Malvensis era condusă de un procurator presidial, iar Dacia Porolissensis era condusă de un guvernator fiscal. Guvernatorul din Dacia Apulensis îl înlocuia la nevoie pe guvernatorul suprem. Reședința se afla la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. [12] Sub împăratul Commodus, populația autohtonă s-a răsculat conform Historia Augusta. Succesorul său, Septimius Severus a acordat câtorva așezări rangul de oraș, refăcând drumurile și ridicând fortificații pentru a apară Oltenia și teritoriul roman din stânga Oltului, construind un val de pământ "limes Transalutanus" și un șanț, precum și o serie de castre și fortificații. Caracalla a dus războaie împotriva carpilor și a fortificat granițele nord-vestice ale provinciei. Sub Severus Alexandrus, a fost înființat conciliul reprezentativ al Daciei-"concilium Daciarum trium", din care făceau parte delegați ai orașelor și ai districtelor rurale. Conciliul își desfășura ședințele la metropola Sarmizegetusa, fiind prezidat de marele preot al cultului imperial "coronatus Daciarum trium", discutând problemele și nevoile provinciei și formulând plângeri împotriva dregătorilor abuzivi, aducând elogii guvernatorului în funcție și exprimându-și loialitatea față de împărat. [13] Succesorii săi, printre care Maximian Tracus sau Aurelian s-au confruntat cu năvălirile dacilor liberi, sprijiniți de goți. Fostul guvernator al Moesiei și împărat, Decius, a dus războaie cu carpii și goții și a reorganizat provincia, sprijind orașele din Dacia după expedițiile de jaf ale goților conform inscripției descoperite la Apulum, prin care colonia îi mulțumea împăratului prin oferirea titlului de reîntemeietor al Daciilor.[14]

Armata[modificare | modificare sursă]

Sestertius Philip 247-lv lxiii.jpg

Pentru apararea Daciei, erau necesare trupe numeroase. Conform surselor, armata Daciei era estimata la 30-40 000 de soldati, o zecime din trupele Imperiului. Armata romana era alcatuita din legiunile urmatoare:

  • XII Gemina-la Apulum
  • V Macedonica-la Potaissa

Erau alcatuite din unitati de infanterie de elita, recrutate numai din cetateni romani, si din trupe auxiliare, recrutate dintre provincialii care nu aveau cetatenie romana: cohortele si cavaleria. Trupele auxiliare au stationat pe cuprinsul provinciei, fiind multi-etnice: britani, asturi, lusitanieini, bosporani, iturei, batavi, commageni, gali, ret, vindelici, numizi, mauri, antiohieni, ubi, panoni, bessi, traci. Din trupele auxiliare faceau parte numeri, garda guvernatorului si alte detasamente. Dupa terminarea serviciului roman de 25 de ani, soldatii trupelor auxiliare dobandeau cetatenie romana si primeau loturi de pamant in provincia in care servea, constituind un factor de romanizare.

Roman Gothic Walls Romania Plain.svg

Sistemul defensiv[modificare | modificare sursă]

Porta Praetoria at castra Porolissum
Castru Arutela

Dacia era apărată de castre care închidea căile de acces spre interiorul provinciei. Castrele erau tabere întărite permanent, având 1-2 șanțuri de apărare și un val de pământ sau un zid de piatră. În față liniei castrelor se află o linie de turnuri, că cel de la Messes, la hotarul nord-vestic al provinciei. Valul de pământ continuu există numai în stânga Oltului (limes Transalutanus) și în fața orașului Porolissum, pe o distanță de câteva zeci de km. Un val de pământ închidea accesul dinspre vest în Depresiunea Zarandului. Un val de pământ era alcătuit dintr-un șanț lat și adânc, al cărui pământ era așezat pe lângă șanț și paralel cu el, formă un dublu obstacol pentru atacator. Valul avea și lucrări făcute din piatră. Erau castre romane construite și în interiorul provinciei: Apulum, Potaissa, Acidava, Praetorium, Palendava, Buridava, Germisara. Erau dispuse castrele unor trupe auxiliare care supravegheau ordinea internă la Castra Nova, Islaz, Teregonva, Dichiseni, Listevea, Rusidava, Desa, Romula.

Drumurile au constituit importante cai de comunicație, nefiind largi, fiind alcătuite dintr-un strat gros de bolovani și unul de prundiș, legate în ciment, iar deasupra erau plăcile de piatră de dimensiuni mari, legate bine între ele. De asemenea, erau construite drumuri cu un strat de prundiș, sau erau simple șleauri, apoi erau utilizate și drumurile naturale. Drumul principal care străbătea întreagă provincie pornea de la Lederata, traversând Banatul, Culoarul depresionar de la Poartă de Fier a Transilvaniei, trecând prin Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa, Napoca și ajungea la Porolissum.

Un alt drum pornea de la Valea Mureșului, ducea la Târnave, Oltul transilvănean și ajungea la Augustiae, ieșind prin pasul Oituz și îndreptându-se prin Moldova spre Tyras, la gurile Nistrului. Mai erau drumurile Dierna-Tibiscum, Drobeta-pasul Vîlcan și cel care urcă pe la Dunăre pe Valea Oltului. În Dobrogea sau Dacia Pontică erau trei drumuri, unul de-a lungul Dunării, continuând traseul din Moesia și trecând prin toate localitățile de la Transmarisca și până la Salsovia; al doilea era paralel cu țărmul marii și lega orașele grecești de la Histria până la Dionysopolis, unindu-se apoi cu un drum dunărean de la miazănoapte de Halmyrisl; cel de-al treilea străbătea Dobrogea prin mijloc de la Abrittus, traversând prin Tropaeum Traiani, prin Ulmetum până la Ibida, unde se bifurcau, formând o ramură spre Aegyssus și cealaltă spre Noviodonum.

Răscoale[modificare | modificare sursă]

Dacii (geții) s-au răsculat de mai multe ori. Prima răscoală începe după moartea lui Traian și începutul domniei succesorului său, împăratul Hadrian. Răscoala a antrenat și dacii liberi și neamurile vecine. Alte două răscoale au avut loc în timpul împăratului Antonius Pius (138161). Cea mai lungă și puternică răscoală a fost între 166175, amenințând la un moment dat capitala Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica.

Dacii "liberi"[modificare | modificare sursă]

Dacii "liberi" erau geti din Muntenia, carpi in Moldova, costoboci din Carpatii Nordici si dacii "mari" din nord-vest ce nu se aflau sub stapanire romana si nu intrau in componenta provinciei romane Dacia. Dar s-au aflat in diferite sisteme de dependenta fata de Imperiul Roman, fiind regate clientelare ce intreineau relatii dinamice cu Dacia romana si imperiul, precum si cu celelalte populatii vecine ca sarmati, goti si vandali, asimiland elemente de cultura romana provinciala. O mare parte traiau dincolo de limesul nordic, rasaritean si vestic al provinciei romane: geto-dacii si tracii liberi septentrionali ca biefii, arsietai, carpii si costobocii. Erau cunoscuti pentru actiunile lor razboinice. Dacii din vest sunt atestati in zona Crisanei, Maramures, pana in Slovacia. Dupa anexarea regatului dacic, asezarile fortificate de la vest si nord de provincia romana sunt abandonate si dacii "liberi" se stabilesc in zona colinara si de campie. Dacii de vest erau stramtorati de sarmati, de vandali si de romani. Sunt mentionati in discursul rostit de retorul Aelius Aruistides, Polyaion si in lucrarile Oracula Sibyllina si Historia Augusta. Eusebiu din Cezareea aminteste triburile dacice aflate in conflict cu Marcus Aurelius la granita dunareana. Dacii liberi din vest si-au pastrat organizarea politica si militara proprie, conform unei inscriptii de la Roma care o mentioneaza pe Zia, fiica unui tarabostes dac, Tiatus. In Historia Augusta scrie ca in timpul lui Commodus, triburile de mauri si de daci au fost invinse, iar Dio Cassius scrie ca Sabinanus a adus sub ascultare 12 000 de daci din vecinatate, fiind alungati din tara lor de bastina, fagaduindu-le ca le va oferi pamant in Dacia. Dio Cassius aminteste ca Dacia a fost amenintata cu invazia in timpul lui Caracalla si Macrinus, provincia fiind pustiita, precum si in timpul lui Maximus Tracul ce a purtat razboaie cu dacii. Decius, Gallienus si Aurelian au primut titlul de "dacicus" in anumite inscriptii. In Historia Augusta scrie ca in cursul reprimarii rascoalei monetarilor, imparatul a pierdut 7000 de soldati, printre care si daci proveniti din cei supusi imparatului in timpul luptelor si inrolati in armata romana. Apar daci sculptati pe arcul de triumf de la Thessalonic al imparatului Galerius. [15]

Vecini[modificare | modificare sursă]

Costobocii erau un trib dacic situat in nordul Daciei, Moldovei si in Basarabia actuala pana in sudul Galitiei, Polonia. Locuiau in zona Carpatilor nordici si au ramas independenti pana in secolul II. Apartineau grupelor tracice. Sunt atestati de Ptolemeu printre cele mai importante 15 triburi dace. Au creat cultura Lipita, atestata arheologic. O inscriptie atesta un rege, Pieporis, cu care orasele ca Piroboridava , Tamasidava, Utidava si Trifulon erau asociate. Existau doua triburi de costoboci la un moment dat: transmontanoi ce locuiau in extremitatea nordica a Carpatilor, locuind la Setidava si costobocii din Dacia Romana. Sunt mentionate si alte nume de regi: Bithoporus,Pieporus,Natoporus . Costobocii au luptat impotriva romanilor in primul razboi Marcomanic in 166-172, alaturi de biessoi si sabokai. Historia Augusta mentineaza o mare coalitie antiromana a populatiilor barbarice de la frontierele Daciei romane si Moesiei Inferior, cuprinzand sarmatii, marcomanii, getii si dacii. In 170-171, costobocii aliati cu bastarnii si sarmatii, au traversat Dunarea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungand pana in Grecia. 18 000 de daci "liberi" au fost primit in Dacia Romana, intemeind orasele Piroboridava si Tamasidava.[16]

Carpii erau un trib tracic ce traia in Moldova, de la Muntii Carpati pana la Nistru. Sunt mentionati la Ephoros. Locuintele lor erau sub forma unor bordeie, fie la suprafata. Nu erau asezari fortificate. Se cunosc 50 de necropole carpice, unele langa asezari in care s-au cercetat 1500 de morminte, multe fiind de incineratie, cu depunerea resturilor funerare in urne sau in groapa. [17] Se ocupau cu agricultura si cresterea animalelor, cu anumite mestesuguri ca obtinerea si prelucrarea fierului, olaritul, tesutul. S-a descoperit la Bornis un fragment de vas, pe care era zgariat in pasta arsa numele Scorilo, cunoscut in antroponimia dacica. S-au descoperit amfore si obiecte ceramice, obiecte din metal, fibule, catarame, chei, monede provenind din subsidii. Sunt atestate existenta unei organizari de tip politic si militar, fiind descoperit tezaur de vase de argint la Muncelul de Sus, piesele de harnasament de bronz placate cu foita de argint de la Sabaoni, sau inventar de urne funerare de la Padureni, incluzand fragmente de tesatura cu fire de aur si obiecte de podoaba. Traiau sub tutela altor populatii de la est si nord-est de Carpati. Dupa infrangerea costobocilor de catre Marcus Aurelius, carpii s-au manifestat si au patruns in Dobrogea in 238. Imparatul Maxim Tracul l-a trimis pe Iullius Menophilus cu armata sa-i tina in frau si in 241 incheie pace, convenind sa le plateasca bani gotilor. Carpii, ce au luptat alaturi de goti, au cerut si ei bani. Menophilus a refuzat, si dupa retragerea armatei romane din Dobrogea, carpii ataca tinutul dintre Dunare si Marea Neagra in 242. Imparatul Gordian III se intoarce din Persia si ii confrunta pe navalitori. In 245, carpii ataca din nou si Filip Arabul ii infrunta, preluand titulatura de "Carpicus". Abandoneaza Muntenia si retrage granita provinciei la Olt. Carpii ii sprijina pe goti ce sunt respinsi de Decius, ce pierde lupta de la Abrritus si este ucis. In timpul lui Gallus, gotii, boranii, urugunzii si carpii jefuiesc tinutul in 253. Dupa infrangerea de la Naissus a gotilor in 268, carpii organizeaza o incursiune si sunt invinsi in Dobrogea de Aurelian. Au mai fost respinsi de Galerius dupa ce au fost sprijinit de sarmati si bastarni sa atace frontiera dunareana. Unii carpi au fost transferati in imperiu, altii au continuat sa traiasca in teritoriul de bastina, alaturi de goti si huni. Galerius i-a raspandit pe captivi printre posturile de paza de pe frontierele romane. Un istoric grec, Zosimos, ii mentioneaza pentru ultima oara in 381 sub numele de carpo-daci, fiind invinsi de Theodosiu.

Cultura materiala a populatiei dace din Muntenia este cunoscuta sub denumirea de Chilia-Militari, dezvoltandu-se pe baza aspectului tarziu al Laten-ului dacic, sub influenta romana si sarmatica. Operatiunile de evacuare intreprinse de Aelius Catus si Plautius Silvanus Aelianus au afectat zona de campie, iar populatia dacica a coborat din zona subcarpatica si de dealuri, umpland golul demografic. S-au descoperit 120 de asezari de tip Chilia-Militari, situate in zone de dealuri si de campie, in apropierea surselor de apa. Nu s-au gasit asezari fortificate. Cimitirele erau plane, iar ca rit funerar se practica incineratia. Ocupatiile principale erau agricultura, cresterea animalelor, mestesuguri precum confectionarea ceramicii, prelucrarea lemnului, metalurgia fierului. Au fost gasite obiecte din metal si ceramica de uz curent de import, monede romane. Asezarea de la Chilia si celelalte aparinteua culturii situate intre Olt si limesul transalutanus, ce apartinuse provinciei Dacia Malvensis dupa secolul III. Dacii din vestul Munteniei erau inclusi printre locuitorii autohtoni ai Daciei Romane, locuind in teritoriul militar al castrelor si fiind obligati sa pleasca dijma si sa presteze corvezi pentru garnizoanele romane de pe limes.

Populația și așezările[modificare | modificare sursă]

Populația[modificare | modificare sursă]

Femeile dace
Dac captiv
102 Conrad Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Tafel CII.jpg

Dacii au suferit pierderi semnificative în urma războaielor. Eutropius a susținut că Dacia a fost secătuită de bărbați. În realitate, majoritatea populației dacice continuă să trăiască sub stăpânire romană. Este cunoscută existența unor unități militare auxiliare formate din daci după domnia lui Traian, unele fiind recrutate în secolul III. Chiar au fost daci ce au ocupat funcții în armata și în administrație, ca Regalianus, un dac romanizat ce a fost general și guvernator al Illyricumului în timpul lui Gallienus.

În inscripțiile latine din provincie apar nume traco-getice, aparținând autohtonilor, însă în număr mic: 2% din umele proprii atestate epigrafic, asta pentru că populația dacică ce locuia în zona rurală nu era foarte alfabetizată. Dacii din elită aristocratică au primit cetățenie romană și au primit nume romane. Cei ce locuiau în mediul urban nu își afirmau originea datorită intereselor practice. [18]

Nume de orașe din provincia Dacia și-au păstrat denumirile dinainte de cucerirea română (Tibiscum, Drobeta, Potaissa, Napoca), preluate de la autohtoni de către coloniști. De asemenea, sunt menținute numele râurilor ca Mariș (Mureș), Samus (Someș), Alutus (Olt) și Tibiscum (Timiș). Hadrian a adăugat epitetul dacic de Sarmizegetusa capitalei provinciei ce se numea în timpul lui Traian "Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacică". S-au descoperit numeroase urme de cultură materială dacică de datează din sec. II-III, în Transilvania, fiind vase și fragmente de vase dacice autohtone amestecate cu obiecte române. Au fost descoperite așezări dacice ca Lechinta de Mureș, Casolt, Obreja, Noslac, Calbor, Soporu de Câmpie. [19] Numeroși coloniști proveniți din Dalmația, Moesia, Pannonia, Tracia, Italia, Grecia, Asia Mică, Siria, Hispania, Gallia s-au stabilit în Dacia, în speranța unei vieți mai ușoare sau a unui câștig mai bun. Colonizarea a fost organizată de statul roman. Colonizarea a făcut ca populația să sufere o puternică influență romană, preluând tehnică și cultură spirituală romană, limba latină în administrație is justiție, negustorii, proprietarii de moșii, coloniștii și soldații care primeau loturi de pământ, înrudindu-se cu autohtonii, întemeindu-și gospodării și familii.

Pătrund elementele culturii materiale ca ceramică, uneltele productive, obiectele casnice și podoabele, apoi au fost adoptate credințele și obiceiurile romane, numnele romane alături de vechile nume dacice, folosite că și porecle în limba latină. La retragerea aureliană, provincia era locuită de o populație profund romanizată.

Orașele[modificare | modificare sursă]

Apulum[modificare | modificare sursă]

Napoca[modificare | modificare sursă]

Drobeta[modificare | modificare sursă]

Tibiscum[modificare | modificare sursă]

Potaissa[modificare | modificare sursă]

Porolissum[modificare | modificare sursă]

Sarmizegetusa[modificare | modificare sursă]

Dacia romană, așa cum apare ea în Tabula Peutingeriana
Milliarum of Aiton, modern copy erected in Turda, Romania in 1993

Au existat trei tipuri de așezări: Urbane:

  • coloniae-colonii
  • municipia-municipii

Rurale:

  • vici-sate
  • pagi-comune

Coloniile erau alcătuite din cetățeni romani cu drepturi depline de alegere a înalților demnitari la Roma și beneficiind de sufragii și de "honorum". Unele colonii făceau parte din Italia, fiindu-le conferite privilegii de a nu plăti dări directe. Coloniile constituiau centre puternice de romanizare. Municipiile erau orașe cu mai puține drepturi decât coloniile, iar locuitorii lor reprezenta sub raport juridic un stadiu intermediar între peregrini și coloniști. Puteau fi ridicate la rangul de colonii, după cum satele puteau deveni municipii. Unele municipii aveau multe drepturi, altele mai puține. Romanii provocau o emulație și dădeau un impuls al acțiunii de asimilare.

Conducerea era orânduită după modelul roman. Există un ordo decurionum-consiliu municipal și diverși magistrați. Dregătorii erau doi în colonii și patru în municipii. Răspundeau de întreagă conducere a orașelor, îndeplineau deciziile luate în consiliul decurionilor, judecau procesele. Alți magistrați erau edili însărcinați cu îngrijirea clădirilor publice, cu poliția orașului, cu întreținerea străzilor, aprovizionarea publică, organizarea spectacolelor, alții erau questori care se ocupau cu finanțele. Toți magistrații erau aleși din rândul cetățenilor înstăriți, aceștia fiind plaitit prin renumerație.

Ptolemeu atestă 44 de orașe în Dacia. Unele ajung la rang superior de colonii precum Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia, Napoca, Apulum, Drobeta, Romula ,Potaissa, Malva. Alte orașe dobândesc decât titlul de municipii că Dierna, Tibiscum, Ampelum, Porolissum.

Așezările rurale[modificare | modificare sursă]

Pagi erau comune mari, situate pe teritoriul unei colonii romane.Vici erau simple așezări rurale. Erau conduse de unul sau doi magistrați sau de un prefect. Dintre așezările rurale din Dacia cele mai importante erau Alburnus Maior, Micia, Aquae, Salinae, Sucidava. Sunt sate ale căror nume roman nu este cunoscut, dar au fost descoperite: Cristești, Lechinta de Mureș, Obreja.

Economia[modificare | modificare sursă]

Rosia Montana
Unelte agricole
Unelte
Unealta pentru minerit, Ocna Mures

Deși a continuat viată economică din timpul lui Decebal, s-au produs o serie de schimbări în domeniile economice tradiționale și în noile activități economice înregistrate în nouă provincie imperială. Principalele sectoare economice erau agricultură, creșterea animalelor, mineritul, meșteșugurile, comerțul și circulația monetară. Românii au adus o forță de muncă specializată pentru valorificarea resurselor solului și subsolului. Cele mai bune pământuri aparțineau coloniștilor. Erau frecvent întâlnite proprietăți mici și mijlocii, pe când cele de dimensiuni mari erau rare. În centrul marilor proprietăți se află villa rustică, având locuințe, magazine, ateliere, că cea de lângă Sarmizegetusa, descoperită la Ciumfaia. Se cultivau cereale, provincia fiind un grânar al trupelor ce stationau în provinciile alăturate. Se cultiva viță-de-vie. Pădurile erau exploatate. Creșterea animalelor era la fel de importantă. Întinse pășuni erau în proprietatea statului imperial roman ce erau oferite aristocrației. Pășunile și salinele, precum și comerțul cu sare erau arendate.

Erau extrase metale din munți, mai ales aur din minele de aur din Munții Apuseni, prin galerii și puțuri, se obținea aur și din nisipul râurilor, prin spălare. Minele de aur erau exploatate direct de către statul român fiind o proprietate imperială. În galerii lucrau sclavi și oameni liberi. Din Dalmația au venit chiar specialiști în minerit pentru a exploata Baia de Criș, Brad, Baia de Arieș, centrul lor fiin la Alburnus Maior-Roșia Montana. Administrația minelor de aur avea sediu la Ampelum-Zlatna, condusă de un procurator aurarium, ajutat de o armata de funcționari subalterni. Erau exploatate argintul și plumbul din mine de aramă de la Micia. Fierul era extras de la Ghelar și Teliuc. Se extrăgea piatră de carieră că marmură din Bucova, calcar de la Călan, andezit de la Deva. Sarea era extrasă din Ocna Mureșului, Ocna Dejului, Cojonca.

Metalurgia fierului și bronzului, prelucrarea fierului și a lemnului, olăritul, țesutul se dezvoltă. Meșteșugarii se grupau în asociații profesionale numite collegia, cel mai cunoscut fiind colegiul făurarilor-collegium fabrum, din care făceau parte dulgherii, olarii și zidarii. Mai erau colegii de aurari, postăvari, lemnari, pietrari, corăbieri, plutăși și purtători de lectică. Membrii unor colegii aveau rol de popmpieri în orașe, fiind împărțiți în decurii și organizați în colegii de tip paramilitar. Centre importante erau și așezările rurale, ca Micia unde era prelucrată piatră, Cristești-centru de olărit. Erau des întâlnite cărămidăriile și atelierele de opaițe și statuiete.

Producția meșteșugărească și agricultura s-au intensificat, ceea ce a dus la dezvoltarea unui comerț intens.Numeroși negustori de origine orientală sunt atestați în inscripții. Existau și un schimb cu celelalte provincii romane și în afară pe lângă comerțul intern. Dacia trimitea aur extras din mine la Roma, iar în provincii trimiteau cereale, sare, miere, ceară, lemn, țesături, piei, primind în schimb stofe, undelemn, vinuri superioare și articole de lux.

Religia și cultură[modificare | modificare sursă]

Mitha de la Apulum
Alba Iulia National Museum of the Union 2011 - Relief, Apulum.JPG
Sarcofag daco-roman din Cluj-Napoca, Gradina Botanica

Conform inscripțiilor și monumentelor artistice descoperite, locuitorii provinciei romane venerau o varietate extraordinară de divinități:

  • Jupiter-zeul suprem
  • Junona(Iunona)-soția lui Jupiter,zeiță nașterilor,căsătoriei,protectoarea Romei
  • Minerva-zeiță înțelepciunii și a meșteșugurilor
  • Mercur-zeul comerțului,solul zeilor
  • Apollo-zeul luminii,al soarelui și al prezicerilor
  • Venus-zeiță frumuseții și a dragostei
  • Silvanus-zeitate a câmpiilor și pădurilor
  • Liber și Liberă-zeități ale vegetației
  • Bachus-zeul vinului
  • Diana-zeiță vânătorii
  • Mithra-zeul Soarelui nebiruit (de origine persană), principiul binelui în lupta cu principiul răului

Se manifestă sincretismul, fenomen ce constă în contopirea divinităților similare, dar de origine diferită într-una singură. Este răspândit cultul lui Iupiter Dolichenus, divinitate sincretică născută din contopirea romanului Iuppiter cu semiticul Baal din orașul Doliche din Asia Mică. Sunt adorate divinități neromane cu nume romane (interpretatio romană), ca Diana Augusta, Hercules Invictus și Liber et Liberă. Era răspândit cultul cavalerilor danubieni, divinități iliro-traco-dace. De asemenea, era venerat cultul lui Augustus și al împăratului aflat la domnie. La Ulpia Traiana a fost descoperit un palat al ordinului religios-politic al Augustalilor. [20]

Erau construite clădiri tipice arhitecturii române: temple, amfiteatre, edificii, băi publice, vile suburbane și rustice. Au fost descoperite urme ale unor temple în orașe și sate, precum și a unor amfiteatre pentru luptele de gladiatori la Sarmizegetusa, Porolissum și Micia. S-au descoperit băi publice în orașe și în castrele de la Bivolari, Bumbești, Copăceni. O baie romană era alcătuită din multe săli, una cuprinzând bazinul cu apă rece, o altă în cae venea, printr-un sistem de tuburi aerul cald și o sală cu pături unde oamenii se odihneau după îmbăiere. Erau și săli de așteptare și vestibule. [21] Au existat și influențe orientale: contraforții zidurilor, sarcofage de piatră în formă de casă cu acrotere de la capacele lor, leii funerari care să apere decedatul. Erau influențe occidentale: medalioane funerare cu portretele celor decedați, monumente în formă de triunchi de piramidă cu lături arcuite. S-au găsit statui artistice că cea a lui Venus de la Potaissa, capul de bronz al lui Decius de la Sarmizegetusa, fragmentele unei statui ecvestre al împăratului Caracalla de la Porolissum, producții artistice din Italia și Grecia, opere ale meșteșugarilor autohtoni, statuete de lut ars. Erau sculptate geme, pietre semiprețioase ce erau purtate într-un inel, un atelier pentru gravarea gemelor fiind găsit la Romula și Porolissum. La Sarmizegetusa și la Apulum se atestă existența artei mozaicului.

Mormantul de la Niculitel
Donariul de la Biertan

Crestinismul a patruns in spatiul carpato-danubiano-pontic din primul secol. Conform miturilor, insusi apostolul Andrei, unul dintre discipolii predicatorului galileean Isus, a predicat noua credinta in Scytia Minor, in Dobrogea de azi. Crestinismul, persecutat de autoritatile imperiale in primele trei secole, a avut un rol decisiv in privinta integrarii populatiilor migratoare ce s-au stabilit pe teritoriul imperiului. S-au gasit dovezi literare si arheologice ce dateaza din secolul IV in spatiul nord-dunarean, ca gema de la Potaissa, donariul de la Biertan, discul cu monograma lui Christos, opaite din bronz decorate cu semnul crucii, parti ale unui candelabru din bronz, ce atesta prezenta unor lacasuri de cult. Pe ruinele fostului castru roman de la Porolissum sunt atestate biserici crestine. S-au gasit urme de bazilici la Sucidava si la Morisena. S-au gasit locasuri de cult ce indica existenta unor preoti si ierarhi. S-au gasit marturii lingvistice ce atesta astfel raspandirea crestinismului, pastrandu-se cuvinte ca "basilica", "credinta", "lege", "cruce", "inviere" etc. In Scytia Minor, crestinismul a luat avant mai repede decat in Dacia, Dobrogea ramanand in componenta imperiului mult timp, permitand existenta vietii urbane si a structurilor religioase. La primul Sinod ecunemic a participat un episcop din Tomis, in anul episcopului Betranion. In secolul V sunt atestati episcopii: Timotim, Timotei, Iona si Alexandru, primii doi participand la cel de-al doilea sinod ecunemic. In secolul al VI-lea s-au construit 14 episcopii in Dobrogea, in principalele orase ale provinciei.

Declinul[modificare | modificare sursă]

Scritorii antici că Aurelius Victor, Orosius, Eutropius, Rufius Festus și Iordanes au scris despre abandonarea Daciei sub împăratul Gallienus. Ultimii trei scriu că Dacia a fost părăsită sub împăratul Aurelian în timpul incursiunilor goților după 271. Flavius Vopiscus, biograf al lui Aurelian scria : "Văzând Illyricul devastat și Moesia pierdută,(Aurelian) a părăsit provincia întemeiată de Traian peste Dunăre,Dacia,disperând de a o mai putea menține,și a retras din ea armata și pe provinciali.Oamenii luați de acolo i-a așezat în Moesia și a numit(nouă așezare) Dacia sa Aureliană ,care acum desparte cele două Moesii". În plus, Historia Augusta nu-l învinuiește pe Gallienus pentru pierderea provinciilor nord-dunărene. [22]

Vizigotii, ramura apuseana a gotiilor, au fost primii migratori ce si-au facut aparitia in teritoriul Daciei parasite de Aurelian, lasand vestigii materiale ca cimitirul de la Santana de Mures si tezaurul de la Simleul Silvaniei, ce apartin culturii Santana de Mures-Cerneahov, cimitirele de inhumatie de la Spantov si Tirgsor. Gotii au fost invinsi de huni in 376, ceea ce ii vor determina sa migreze la sud de Dunare. Putini goti ramasi vor disparea in masa populatiei autohtone.Conform descoperirilor arheologice, prezenta gotilor era ca o tabara militara, percepand tribut de la populatia autohtona. Gotii nu au avut o influenta insemnata asupra populatiei din Dacia romana. Iazygii de neam sarmatic si vandalii au patruns in Banat, iar ceilalti s-au asezat in zona Crisei fara a traversa muntii. Ostrogotii, ramura estica a gotilor, au lasat in urma lor tezaurul de la Pietroasa din Buzau, ce dateaza din secolul V.

Hunii au pornit spre nord-vest, traversand pasurile Carpatilor Nordici, coborand si stabilindu-se in Campia Pannonica la vest de Tisa, de unde vor declansa sub conducerea lui Atiila numeroase expeditii de prada spre vest si sud, navalirile respective afectand cetatile dunarene ca Sucidava. Stapanirea lui Attila a asigurat stabilitate politica regiunii. Dupa moartea sa din 453, puterea hunilor a slabit si sunt imprastiati de gepizi. Au lasat putine dovezi arheologice, ce constau in obiecte de podoaba ca diademe de aur, podoabe de caciulite cu incrustatii de pietre semipretioase, ce proveneau din morminte ca cele de la Rotopanesti si cazanele de bronz descoperite la Buhaeni, Balteni, Dulceana, Desa, Hotarani, Sucidava, Bosneagu.

Gepizii, ce au fost supusi un timp hunilor, s-au rasculat si i-au invins in 454, preluand stapanirea asupra Pannoniei. Nu s-au stabilit efectiv in fosta provincie Dacia. S-au gasit asezari gepide din secolul VI, fiind tabere militare atestate la Moresti, pe Mures si la Porumbenii Mici in estul Transilvaniei, gasindu-se rasnite de piatra, vase de lut ars si greutati pentru razboiul de tesut. Unele obiecte apartineau autohtonilor cu care gepizii au convietuit, fiind gasite si asezari cu cimitire gepide si autohtone. Au fost invinsi de longobarzi in 567 si avari, gepizii fiind imprastiati si asimilati de autohtonii teritoriilor stapanite de ei.

[23]

Patrunderea gotilor in zona nord-pontica a determinat aparitia unei noi notiuni etno-geografice: Gothia, fiind atestata in inscriptia de la Frigia, in care este mentionata Gothia si Carpia, gacand referire la tinuturile de la Bug si Nistru, de unde isi porneau raidurile de prada. Pe emisiunile monetare lui Constantil de la Trier, apare legenda Gothia alaturi de Alamania, Francia si Sarmatia, populatiile respective recunoscand stapanirea romana. Dupa 332, gotii se aflau in Campia Muneniei in calitate de federati ai imperiului. Dalmatius, nepotul lui Constantin, avea in paza ripa Gothica. Gotii erau catalogati ca populatii scitice, si ajungand la Dunarea de jos, sunt nimiti "geti", facandu-se o confuzie dintre geti si goti. Unele edificii au capatat rol de fortificatii, ca amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Interiorul vechilor castre de la Slaveni, Racari, Micia, Apulum, Potaissa au prezenta urme de locuire civila. Viata urbana a continuat sa existe, orasele romane pastrandu-si partial menirea ca centre mestesugaresti, locuri de schimb, centre bisericesti ca cele de la Sucidava si Porolissum, castrul de la Slaveni si termele de la Apulum serveau ca aadapost pentru personalitatile crestine, iar basilicile crestine sunt atestate la Recidava si Litterata, in zona Biertan, precum si targurile de la frontiera, acestea fiind deschise pentru romani si pentru hiuni de catre Attila. Navalirile duc la distrugera centrelor urbane de catre huni, afectand legaturile economice si spirituale dintre Dacia carpatica si lumea romana, viata urbana primind lovitura decisiva in arhhitectura si in functiile ei umane cotidiene. Miscarile de populatii antrenate de navalirile hunice au produs modificari esentiale in organizarea si functionarea asezarilor umane. Isi fac aparitia slavii in tinuturile de la Dunare si Carpati, ramanand impresionati de zidurile vechilor orase si cetati romane, numindu-le Gradiste, Jidova si Balgrad. [24]

Etnogeneza[modificare | modificare sursă]

Limba romana reprezinta un idiom romanic, care isi trage originea din vechea latina. Fiind o limba romanica de rasarit, limba romana, apartine in acelasi timp de marele grup al limbilor neolatine din care mai fac parte italiana, franceza, spaniola si portugheza. Dintre toate acestea, limba romana, datorita conditiilor specifice de evoluare, a conservat cele mai multe elemente arhaice, din care cauza anume ea, in raport cu alte limbi neolatine, se gaseste in cea mai apropiata relatie cu latina antica. In acelasi timp, spre deosebire de alte limbi romanice, limba romana este unitara in tot spatiul etnic romanesc, fara a avea dialecte regionale. Numele etnic propriu al romanilor sau etnonimul (de la "etnos" - popor si "nyme" - nume) se gaseste in legatura directa cu numele vechilor romani. Etnonimul Roman reprezenta o forma lingvistica evoluata a etnonimului Romanus Timpul etnogenezei romanilor reprezinta o perioada indelungata de restructurari etnoculturale, lingvistice si spirituale, desfasurate pe parcursul a circa 900 ani, avand drept limita inferioara sec. II-I a.Chr. si limita superioara sec. VII-VIII p. Chr. Procesul etnogenezei romanilor s-a inceput din momentul declansarii expansiunii civilizatiei romane in Dacia si s-a sfarsit odata cu consolidarea daco-romanilor pe o baza etnolingvistica calitativ noua. Factorii etnogenezei reprezinta elemente care determinata caracterul noului popor. In dependenta de conditiile istorice pot fi evidentiati diferiti factori ai etnogenezei. In cazul etnogenezei romanilor rolul decisiv l-au avut doi factori de natura spirituala: romanitatea si crestinismul. Romanitatea a determinat profilul etnolingvistic al poporului roman, limba si constiinta lui nationala. Prin factorul roman, poporul roman a devenit un etnos romanofon. Crestinismul a determinat mentalitatea romanica a neamului romanesc, spiritualitatea, unitatea si continuitatea lui in conditiile migratiunii popoarelor. Prin crestinism romanii au devenit un etnos profund spiritual, un etnos religios, calitati care in mare masura au contribuit la pastrarea fiintei romanice a neamului. Premisele etnogenezei reprezinta conditiile care au generat noul etnos. La baza procesului de etnogeneza a romanilor s-au aflat trei premise fundamentale. Prima premisa a constituit-o civilizatia traco-geto-daca, care servit drept teren al etnogenezei romanilor. A doua premisa a rezultat din incadrarea traco-geto-dacilor in sec. VII-II a.Chr. in sistema valorilor antice grecesti. Cea de-a treia premisa a etnogenezei romanilor a fost integrarea geto-dacilor in sec. I a.Chr. - sec. IV p. Chr. in cadrul civilizatiei antice de tip roman. Civilizatia traco-geto-daca a constituit materialul primar al etnogenezei romanilor. Influentele eline au format conditiile necesare pentru distantarea traco-geto-dacilor de lumea barbara si apropierea lor de valorile civilizatiei antice. In fine, includerea traco-geto-dacilor in sistema civilizatiei romane a creat cele mai favorabile conditii pentru desfasurarea procesului de asimilare etnoculturala a autohtonilor si de constituire a unei noi etnii. Etapele etnogenezei ilustreaza fazele de constituire a noului etnos Procesul etnogenezei romanilor cuprinde doua etape de baza: etapa primara (sec.II-I a.Chr. - sec.V p. Chr.) cand se formeaza comunitatea romanica de rasarit (daco-romanii) etapa finala (sec. VI-VIII) cand se constituie poporul roman propriu-zis.

Romanizarea a cuprins doua faze consecutive: asimilarea economico-culturala si asimilarea lingvistico-spirituala. Procesul romanizarii traco-geto-dacilor a avut o durata cronologica destul de mare si o raspandire teritoriala foarte larga. Timpul romanizarii cuprinde perioada dintre sec. II-I a.Chr. si sec. IV-V p. Chr., iar spatiul romanizarii include intregul teritoriu al Daciei istorice, inclusiv regiunile dacilor liberi si jumatatea de nord a Traciei balcanice. Premisele romanizarii. Romanizarea traco-geto-dacilor a avut la baza un sir de premise favorabile, printre care se evidentiaza: originea comuna, indo-europeana, a traco-geto-dacilor si a romanilor; includerea traco-geto-dacilor in sistema relatiilor de tip antic prin intermediul lumii grecesti; gradul relativ inalt de dezvoltare al civilizatiei traco-geto-dace; gradul inalt de compatibilitate dintre civilizatia traco-geto-daca si cea romana. Caile romanizarii. Fenomenul romanizarii a decurs pe doua cai de baza: oficiala si populara. Calea oficiala a romanizarii reprezenta politica de stat a Romei Antice de asimilare a altor popoare. Calea populara a romanizarii reprezenta procesul de implementare a civilizatiei romane, inclusiv a limbii latine, in mediul traco-geto-dacic. Factorii romanizarii. Romanizarea traco-geto-dacilor s-a realizat datorita unor factori, care in dependenta de timp, spatiu si alte conditii au contribuit la asimilarea relativ rapida a traco-geto-dacilor. Printre factorii de baza ai romanizarii traco-geto-dacilor pot fi evidentiati urmatorii: limba latina, colonizarea romana, armata romana, institutia cetateniei romane, dreptul roman, sistem administrativa provinciala, cultele religioase romane, religia crestina, casatoriile mixte daco-romane, educatia de tip roman, valorile culturale si morale romane, urbanizarea, asezarile rurale romane, relatiile economico-comerciale, sistemele de aliante cu dacii liberi, limesul dacic, etc. Factorii hotaratori ai romanizarii au fost limba latina si crestinismul. Etapele romanizarii. Procesul romanizarii s-a desfasurat in trei etape de baza: etapa preliminara din sec.II-I a.Chr. - 106 p. Chr., etapa decisiva din perioadei de existenta a provinciei Dacia intre anii 106-275 p. Chr. si etapa finala din perioada antica tarzie, de la retragerea administratiei romane din provincia Dacia in anul 275 pana la definitivarea procesului de formare a comunitatii daco-romane, in sec. V. Procesul romanizarii geto-dacilor. In procesul romanizarii a fost antrenat tot spatiul geto-dacic, atat regiunile incluse in cadrul provinciilor romane (Dacia, Moesia Inferior, Scithia Minor, etc.) cat si regiunile dacilor liberi, ramase in afara limesului roman. Orasele din provinciile dunarene (Ulpia Traiana, Apullum, Napoca, Potaisa, Drobeta, Dierna, Tropaeum Traiani, Noviodunum, etc.) erau cele mai efective nuclee de iradiere a romanizarii romane, constituind retele inchegate si bine organizate. In cadrul oraselor romane erau concentrate majoritatea institutiilor purtatoare a procesului de romanizare, care reprezentau in acelasi timp factori fundamentali ai romanizarii: administratia, instantele judiciare, marile centre religioase, teatre, scoli, congregatii mestesugaresti, etc. Tabere militare romane au reprezentat un alt nucleu important al romanizarii. Teritoriile provinciilor Dacia si Scithiei Minor erau impanzite cu tabere militare romane de tip castrum si castella si asezari civile ale familiilor ostasilor romani de tip canabae. Limba latina a reprezentat principalul factor al romanizarii. Raspandirea rapida a limbii latine printre daci s-a datorat faptului ca latina era unicul mijloc de comunicare in administratie, in instante judiciare, in unitati militare, in relatiile comerciale, in centrele religioase, in educatie, etc. Institutia cetateniei romane a reprezentat unul dintre cele mai efective instrumente ale romanizarii, dat fiind ca titlul de cetatean al Romei deschidea numeroase drepturi de ordin social, economic, politic, etc. Semnarea de catre imparatul Caracala a decretului din anul 212 privind acordarea cetateniei romane tuturor oamenilor liberi din imperiul roman, inclusiv populatiei dacice a reprezentat un eveniment crucial pentru procesul de romanizare a populatiei autohtone din Dacia. Cel mai important factor a romanizarii geto-dacilor din perioada de dupa anul 275 a fost religia crestina, care patrunde la nordul Dunarii in mod sporadic inca in timpul stapanirii romane

Rolul slavilor in etnogeneza romanilor. Populatia slava veche a migrat in spatiul Carpato-Dunarean in sec. VI-VII. Extinderea acestor triburi in Balcani, a avut drept consecinta divizarea lumii romanice orientale in doua parti distincte: romanici nord-danubieni si romanici sud-dunareni. Romanicii nord-dunareni (daco-romanii), in secolele urmatoare vor supravietui in valtoarea migratiunilor, ii vor asimila pe slavii ramasi in regiunea Carpato-Danubiano-Nistrean si vor sfarsi cu formarea unei etnii noi, a poporului roman. In acelasi timp, romanicii sud-dunareni se vor pierde in cea mai mare parte in masa slavilor si vor pastra doar unele insule izolate in diferite regiuni ale peninsulei Balcanice. Finalizarea etnogenezei romanilor. In sec. VII-VIII, in conditiile presiunii tot mai puternice din partea diferitor popoare migratore, la nord de Dunare are loc un proces de generalizare etnoculturala si etnolingvistica a populatiei romanice. In acest context se finalizeaza procesul etnogenezei si profilarii poporului roman, popor nou cu trasaturi distincte si originale. Aparitia limbii romane. Odata cu incheierea etnogenezei s-a finalizat si procesul formarii limbii romane, care a parcurs practic aceleasi etape si a cuprins aceiasi durata de timp. Limba romana s-a format din latina populara (vulgara) raspandita in provinciile romane dunarene si preluata de catre traco-geto-daci. In sec.


Civilizatia veche romaneasca purta un caracter profund rural. In comparatie cu civilizatiile agro-urbane din Europa Occidentala, civilizatia veche romaneasca s-a constituit ca o civilizatie pur agrara, o civilizatie taraneasca, o civilizatie a obstilor satesti alcatuite din tarani liberi, care au format uniuni de obsti, sau tari, care au constituit nucleele viitoarelor state medievale romanesti. Surse Rufius Festus a scris in anul 372 A.D. despre situatia din Dacia post-romana in lucrarea sa Scurta istorie a poporului roman Mentionarea romanilor in Cintecul nibelungilor sub denumirea de vlachi.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Giurescu Constantin; D. Giurescu – Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi; București , 1975, pag. 86-87
  2. ^ Nicolae Iorga – Istoria Românilor, vol.II, ediția a II-a; București , 1936, pag. 360
  3. ^ Giurescu Constantin; D. Giurescu – Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi; București , 1975, pag. 131
  4. ^ Nicolae Iorga – În luptă cu absurdul revizionism maghiar , Ed. Globus, București, 1991, pag. 93
  5. ^ Munteanu, Patriarhul României Nicodim – Vatra neamului românesc - monastirile; Tipografia Mănăstirii Neamțu , 1941, pag. 12
  6. ^ Georgescu 1991, p. 6.
  7. ^ Oltean 2007, p. 48.
  8. ^ Schmitz 2005, p. 10.
  9. ^ Bunson 2002, p. 165.
  10. ^ Pârvan 1928, pp. 157-158.
  11. ^ Pop 1999, p. 16.
  12. ^ Opper 2008, p. 67.
  13. ^ Oltean 2007, p. 56.
  14. ^ MacKendrick 2000, p. 127.
  15. ^ Grant 1996, p. 65.
  16. ^ MacKendrick 2000, p. 133.
  17. ^ Burns 1991, pp. 110-111.
  18. ^ Opreanu 2006, p. 78.
  19. ^ Pop 1999, p. 25.
  20. ^ Dorcey 1992, p. 78.
  21. ^ Oltean 2007, p. 227.
  22. ^ Nixon & Saylor Rodgers 1994, p. 116.
  23. ^ Williams 2000, pp. 76-77.
  24. ^ Moisil 2002, pp. 79-120.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Surse antice[modificare | modificare sursă]

Surse Moderne[modificare | modificare sursă]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Radu Ardevan & Livio Zerbini, La Dacia romana, Soveria Mannelli 2007. ISBN 978-88-498-1827-7
  • J. Bennet, Trajan, Optimus Princeps, Bloomington 2001. ISBN 0-253-21435-1
  • F. Coarelli, La colonna Traiana, Roma 1999. ISBN 88-86359-34-9
  • E. Condurachi & C.Daicoviciu, Archeologia Mundi: Romania, Roma 1975.
  • J.R. González, Historia de las legiones Romanas, Madrid, 2003.
  • D. Nardoni, La colonna Ulpia Traiana, Roma 1986.
  • I.A. Oltean, Iona A., Dacia, landscape, colonisation, romanisation, New York 2007. ISBN 978-0-415-41252-0.
  • Ronald Syme, Danubian Papers, Londra 1971.
  • P. Wilcox & J. Embleton, Rome's enemies: Germans and Dacians, Oxford 2004.
  • Theodor Mommsen, Istoria romană, Editura Enciclopedică, București, 1991, (Vol. IV - Provinciile și locuitorii de la Caesar până la Dioclețian) ISBN 973-29-0189-6
  • Orașe, Tîrguri și sate în Dacia Romană, Dumitru Tudor, Editura Științifică, 1968
  • Romanii în Dacia, Dumitru Tudor, Editura Enciclopedică Română, 1969
  • Italicii și veteranii din Dacia: mărturii epigrafice și arheologice, Nicolae Branga, Editura Facla, 1986
  • Viața în Dacia romană, Mihail Macrea, Editura Științifică, 1969
  • Răscoale și atacuri "Barbare" în Dacia Romană: secolele II-III e.n, Dumitru Tudor, Editura Științifică, 1957
  • Istoria militară a Daciei romane, Vasile Christescu, Editura Fundația Regele Carol I, 1937
  • Inceputurile vieții romane la gurile Dunării, Vasile Pârvan, Editura Cultura națională, 1923
  • Geto-Dacii din Muntenia, în epoca romană, Gh Bichir, Editura Acad. Republicii Socialiste România, 1984
  • Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei și numismaticii, D. Protase, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966
  • Autohtonii în Dacia: Dacia romană, D. Protase, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980
  • Orizonturi Daco-Romane, Volume 1, D. Protase, Editura Carpatica, 1995
  • Funeraria dacoromana: arheologia funerară a Daciei romane, Mihai Bărbulescu, Editura Presa Universitară Clujeană, 2003

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]