Norvegia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Drapel	Stemă

Deviză naţională

Regală: Alt for Norge (Totul pentru Norvegia)
Jurământul din Eidsvoll din 1814: Enige og tro til Dovre faller (Uniţi şi credincioşi până când munţii Dovre vor cădea)

Imn naţional
Ja, vi elsker dette landet
(Da, iubim aceasta ţară)

Capitală
• Populaţie
• Coordonate Oslo
551.832 (2007)
59°56′00″N 10°41′00″E / 59.933333, 10.683333

Limbi oficiale bokmål şi nynorsk
variante ale limbii norvegiane

Sistem politic

monarhie constituţională

Rege
Prim Ministru

Harald V
Jens Stoltenberg

Suprafaţă
• Totală
• % apa Loc 66
385.155 km²
7,0

Populaţie
• Totală
• Densitate Loc 114
4.799.252^[1]
16^[2] loc./km²

PIB (nominal)
• Total (2006)
• PIB per capita Loc 25
$261,7 de miliarde
$56.280

PIB (PPC)
• Total (2006)
• PIB per capita Loc 42
$207,3 de miliarde
$47.800

IDU (2004) 0,965 (loc 1) – înalt

Monedă coroană norvegiană (NOK) = 100 øre

Fus orar
• vară UTC+1
UTC+2

Domeniu internet .no

Prefix telefonic +47

Prefix radiofonic 3YA-3YZ

Siglă pentru maşini N

Cod ISO 578 / NOR / NO

Membru al: ONU, AELS, CSB, OTAN, Consiliul Nordic

Toate statele lumii

Norvegia (bokmål: Norge, nynorsk: Noreg) sau Regatul Norvegiei (Kongeriket Norge, Kongeriket Noreg) este un stat în Europa de Nord, situat în vestul Peninsulei Scandinave, între Oceanul Atlantic (Marea Nordului), Oceanul Arctic (Marea Barentes şi Marea Norvegiei), Federaţia Rusă, Finlanda şi Suedia. Este divizat in 19 districte (fylke). Oraşe principale ale Norvegiei sunt: Oslo (capitală statului), Bergen, Trondheim, Stavanger, Kristiansand, Drammen, Skien, Tromsø şi Molde.

[modifică] Istorie

Pentru detalii, vezi: Istoria Norvegiei.

[modifică] Perioada preistorică şi era vikingă

Descoperirile arheologice arată că teritoriul Norvegiei a fost locuit cel puţin începând cu 10.000 î.Hr. Majoritatea istoricilor consideră că nucleul populaţiilor care au colonizat Scandinavia se află în Germania de astăzi. În primele secole d.Hr., Norvegia de azi era împărţită în mici regate. Conform tradiţiei, Harald Hårfagre a reuşit să unească aceste regate în 872 d.Hr., în urma Bătăliei de la Hafrsfjord din Stavanger, devenind astfel primul rege al unei Norvegii unite.

Era vikingă, secolele VIII-XI d.Hr., a fost caracterizată de expansiune şi emigrare. Mulţi norvegieni s-au stabilit în Islanda, Insulele Feroe, Groenlanda, şi în unele părţi ale Britaniei şi Irlandei. Oraşele moderne Limerick, Dublin şi Waterford au fost fondate de colonişti norvegieni. Tradiţiile nordice au fost înlocuite treptat de creştinism, în secolele X şi XI. Această creştinare este atribuită regilor misionari Olav Tryggvasson şi Sfântul Olav. Haakon cel Bun a fost primul rege creştin al Norvegiei, la mijlocul secolului X, deşi încercarea sa de a răspândi creştinismul în regat a eşuat.

[modifică] Uniunea de la Kalmar, uniunea cu Danemarca

În 1319, Suedia şi Norvegia au fost unite de regele Magnus Eriksson. În 1349, pesta a omorât între 50% şi 60% din populaţie, rezultând o perioadă de declin social şi economic. Politica regală a epocii a însemnat o serie de uniuni personale între ţările nordice. Norvegia, Danemarca şi Suedia au ajuns să fie stăpânite de regina Margrethe I a Danemarcei, când s-a creat uniunea de la Kalmar. Deşi Suedia a decis separarea sa de uniune în 1521, Norvegia a rămas până în 1814, deci 436 de ani. În timpul naţionalismului romantic din secolul XIX, această perioadă a fost metaforic numită „Noaptea de 400 de ani”, deoarece toată puterea regală, administrativă şi intelectuală era concentrată în Danemarca, la Copenhaga. Odată cu introducerea protestantismului în 1536, a fost desfiinţat arhiepiscopatul de la Trondheim, şi veniturile Bisericii au fost distribuite la Curtea de la Copenhaga. Norvegia a pierdut pelerinii care veneau la resturile Sfântului Olav de la templul din Nidaros, şi asta a însemnat şi pierderea contactului cu viaţa economică şi culturală a Europei. În plus, teritoriul Norvegiei a fost redus în secolul XVII, ea pierzând provinciile Båhuslen, Jemtland, şi Herjedalen în favoarea Suediei, în urma războaielor dintre Danemarca-Norvegia şi Suedia.

[modifică] Uniunea cu Suedia (secolul al XIX-lea)

După ce Danemarca-Norvegia a fost atacată de Marea Britanie, a intrat într-o alianţă cu Napoleon, dar războiul a dus la condiţii grele de viaţă şi la foametea din 1812. Cum regatul Danemarcei a fost printre statele învinse în 1814, a fost obligat să cedeze Norvegia în favoarea regatului Suediei, în timp ce vechile provincii norvegiene Islanda, Groenlanda şi Insulele Feroe au ajuns să depindă de coroana daneză. Norvegia a profitat de ocazie pentru a-şi proclama independenţa, adoptând o Constituţie bazată pe modelul american şi cel francez, iar prinţul danez Christian Fredrik a fost proclamat rege pe 17 mai 1814. Asta a cauzat izbucnirea războiului între Suedia şi Norvegia. Cu toate acestea, armata suedeză nu era suficient de puternică încât să-i înfrângă pe norvegieni, iar tezoreria Norvegiei nu îi permitea acesteia susţinerea unui război îndelungat, plus că flotele britanice şi ruseşti blocaseră coasta norvegiană; din toate aceste motive, Norvegia a acceptat să intre într-o uniune personală cu Suedia. În urma acestei înţelegeri, Norvegia şi-a putut păstra constituţia liberală şi instituţiile independente, cu excepţia ministerului de externe.

Această perioadă a fost marcată şi de afirmarea naţionalismului romantic în Norvegia, norvegienii căutând să-şi definească şi exprime un caracter naţional separat. Mişcarea s-a manifestat în toate domeniile culturii, inclusiv literatura (Henrik Wergeland, Bjørnstjerne Bjørnson, Peter Christen Asbjørnsen, Jørgen Moe, Henrik Ibsen), pictura (Hans Gude, Edvard Munch, Adolph Tidemand), muzica (Edvard Grieg), şi chiar şi limba în sine. Încercările de a stabili o limbă norvegiană literară au dus la cele două forme oficiale ale norvegienei care există astăzi : bokmål şi nynorsk.

[modifică] Istoria modernă

Christian Michelsen, un magnat al transportului naval norvegian şi om de stat, prim ministru al Norvegiei din 1905 până în 1907, a jucat un rol important în separarea paşnică a Norvegiei de Suedia, pe 7 iunie 1905. După ce un referendum naţional a decis că populaţia doreşte o monarhie, şi nu o republică, guvernul norvegian a oferit tronul Norvegiei prinţului danez Carol, şi parlamentul l-a ales rege în unanimitate. A fost proclamat rege cu numele Haakon al VII-lea, nume inspirat de regii medievali ai Norvegiei independente. În 1898, s-a instaurat sufragiul universal pentru bărbaţi, urmat de cel pentru femei în 1913.

În timpul primului război mondial, Norvegia a fost un stat neutru. Cu toate acestea, Norvegia fusese obligată de Marea Britanie să cedeze o mare parte din flota ei comercială, vânzând-o Marii Britanii la preţuri mici, şi a fost obligată să respecte blocada comercială impusă Germaniei. Norvegia s-a declarat neutră şi în al doilea război mondial, dar a fost invadată de trupe germane pe 9 aprilie 1940. Norvegia nu era pregătită pentru un astfel de atac-surpriză, aşa că rezistenţa ei militară a durat doar două luni. Forţele armate din nord au lansat o ofensivă împotriva trupelor germane în Bătăliile de la Narvik, dar au fost obligate să se predea pe 10 iunie, după ce căderea Franţei a însemnat imposibilitatea Aliaţilor de a mai ajuta Norvegia. Regele Haakon şi guvernul norvegian au continuat lupta din exilul lor în Rotherhithe, Londra. În ziua invaziei, liderul cooperaţionist al micului partid Naţional-Socialist Nasjonal Samling, Vidkun Quisling, a încercat să preia puterea în Stat, dar a fost oprit de ocupanţii germani. Puterea adevarată a fost în mâna liderului autorităţilor germane ocupante, Reichskommissar Josef Terboven. Quisling, în calitate de ministru preşedinte, a format un guvern cooperaţionist, sub control german. De-a lungul celor cinci ani de ocupaţie nazistă, norvegienii au format o mişcare de rezistenţă, care i-a combătut pe germani pe calea armelor şi prin dezobedienţă civilă. Mai important pentru Aliaţi, însă, a fost rolul flotei comerciale norvegiene. La ora invaziei, Norvegia era pe locul patru în lume în ceea ce privea marina comercială. Era condusă de compania norvegiană de transport naval Nortraship, aflată atunci sub controlul Aliaţilor, şi a luat parte la toate operaţiunile militare, de la evacuarea oraşului Dunkirk până la debarcarea în Normandia.

[modifică] Istoria postbelică

Din 1945 până în 1961, Partidul Laburist a deţinut o majoritate absolută în parlament. Guvernul, condus de prim ministrul Einar Gerhardsen, a pus în practică un program bazat pe ideile economice ale lui Keynes, punând accent pe industrializare finanţată, cooperare între sindicatele de comerţ şi organizaţiile angajatorilor. Multe dintre măsurile Statului de controlare a economiei, impuse pe durata războiului, au continuat, cu toate că raţionalizarea produselor lactate s-a anulat în 1949. Cu toate acestea, controlul preţurilor şi raţionalizarea caselor şi maşinilor a continuat până în 1960.

Alianţa cu Marea Britanie şi SUA de pe vremea războiului a fost continuată în perioada postbelică. Deşi aveau ca scop implementarea unei economii socialiste, Partidul Laburist s-a distanţat treptat de comunişti (în special după ce Uniunea Sovietică a preluat controlul asupra Cehoslovaciei în 1948), şi a întărit legăturile cu SUA în ceea ce privea politica externă şi de apărare. Norvegia a beneficiat de Planul Marshall începând cu 1947, s-a alăturat CEE un an mai târziu, şi a intrat în NATO în 1949 (ca membru fondator).

În jurul anului 1975, atât procentajul, cât şi numărul absolut al muncitorilor industriali şi-a atins apogeul. De atunci, industriile care aveau nevoie de forţă de muncă masivă, şi servicii precum producţia în masă în fabrici şi transportul naval, au ajuns să depindă de sedii în alte ţări. În 1969, Philips Petroleum a descoperit resurse de ţiţei în Câmpia Ekofisk. În 1973, guvernul a fondat compania de petrol controlată de Stat, Statoil. Producţia de petrol nu a constituit un venit net înainte de 1980, din cauza investiţiilor majore care au fost necesare în industria de petrol.

Norvegia a fost unul dintre membrii fondatori ai Asociaţiei Europene de Liber Schimb (AELS). Două referendumuri privind aderarea la Uniunea Europeană s-au lovit de refuzul populaţiei, totuşi la limită, în 1972 şi 1994. În 1981, un guvern al conservatorilor condus de Kåre Willoch i-a înlocuit pe laburişti, încercând să stimuleze economia prin reduceri de taxe, liberalizarea economiei, deregularizarea pieţelor, şi măsuri de reducere a inflaţiei (13,6% în 1981).

Prima femeie care a ajuns prim ministru al Norvegiei, Gro Harlem Brundtland (Partidul Laburist), a continuat multe dintre reformele conservatorilor, susţinând însă şi preocupări tradiţionale ale laburiştilor, precum securitatea socială, ecologismul şi egalitatea sexelor. Spre sfârşitul anilor 1990, Norvegia îşi plătise datoria externă, şi începuse să acumuleze un fond bugetar suveran. De atunci, una dintre problemele importante dezbătute în politică a fost modul în care se cheltuiesc veniturile provenite din petrol.

[modifică] Geografie

Pentru detalii, vezi: Geografia Norvegiei.

Imagine tipică din şesurile Norvegiei, lângă Trondheimsfjord

Teritoriul ţării este străbătut de Alpii Scandinavici, munţi vechi, în mare parte erodaţi, cu aspect de platouri în zona centrală, puternic accidentate de văi adânci, dominate de culmi muntoase, cu piscuri înalte (alt. max. 2469 m - vf. Galdhøpiggen), în sud-vest, scăzând în înălţime spre nord-est şi coborând brusc spre vest, formând aici ţărmurile abrupte şi crestate de fiorduri. Pe litoral câmpiile ocupă suprafeţe foarte restrânse. Alte piscuri: Glittertind (2405 m), Snøhetta (2286 m), Rondane (2183 m), Gausta (1883 m), Borge (1703 m). Râuri: Glomma, Otra, Lagen, Klar, Tana. Numeroase lacuri, dintre care mai mari sunt Mjosa, Femunden, inclusiv cel mai adânc lac din Europa (Hornindalsvatnet - 515 m). Clima temperată oceanică influenţată de curentii de ape calde (Gulf Stream). Munţii sunt acoperiţi la mari înălţimi de gheţari şi zăpezi persistente, iar la altitudini mai joase de păduri de conifere. Fauna: lupi, vulpi, elani, hermeline, balene, peşti, păsări.

[modifică] Politica

Pentru detalii, vezi: Politica Norvegiei.

Norvegia este o monarhie constituţională cu un sistem de guvernare parlamentar.

Casa regală provine din familia princiară Glücksburg, din regiunea Schleswig-Holstein din Germania. Atribuţiile regelui Harald V sunt în mare ceremoniale, dar el este important ca simbol al unităţii naţionale. Deşi constituţia din 1814 acordă puteri executive importante regelui, acestea sunt aproape întotdeauna exercitate prin intermediul Consiliului de Stat în numele regelui. Puterea extraordinară investită în monarhie de constituţie este totuşi importantă, monarhia având un rol important în domeniul securităţii statului, ultima oară în timpul celui de-al doilea război mondial. Consiliul de stat este format din primul ministru şi miniştrii săi, numiţi formal de către rege. Guvernul trebuie să fie confirmat de Parlament iar numirea de către rege este o formalitate.

Stortinget, Oslo

Parlamentul Norvegiei, Stortinget, are în prezent 169 de membri, aleşi din cele 19 comitate pentru un mandat de patru ani, în conformitate cu un sistem de reprezentare proporţională. Parlamentul e împărţit în două camere Odelsting şi Lagting când e votată legislaţia. Legile sunt propuse de guvern printr-un membru al Consiliului de Stat sau de un membru al Odelsting şi sunt apoi votate de Odelsting şi Lagting, în cazul neînţelegerii repetate în cadrul Parlamentului reunit. În prezent, totuşi, Lagting rareori se opune, şi în general doar aprobă deciziile luate în cadrul Odelsting.

Justiţia este compusă din Curtea Supremă, Høyesterett, curţi de apel, districtuale şi orăşeneşti.

Pentru a forma un guvern, mai mult de jumătate (10 din 19 membri) din Consiliului de Stat trebuie să aparţină de Biserica Norvegiei.

[modifică] Economie

Pentru detalii, vezi: economia Norvegiei.

Ţară cu economie puternic dezvoltată, bazată pe industrie diversificată, pe servicii în transporturi şi comerţ. PIB (1992): 35% industrie, 62% servicii, 3% agricultură. Dispune de bogate resurse de subsol (petrol, gaze naturale, minereuri de fier, cupru, zinc, plumb, molibden, pirite) şi de un substanţial potenţial hidroenergetic, în baza cărora s-a dezvoltat intens electrometalurgia (feroaliaje, oţeluri, aluminiu, nichel, cupru). Ramuri industriale în ascensiune: construcţii de maşini (nave, echipamente şi utilaje electrotehnice, maşini unelte), prelucrarea lemnului, fabricarea hârtiei, industria chimică (îngrăşăminte azotoase, carbid), textilă şi de confecţii, alimentară (produse lactate, margarină, conserve de carne şi de peşte). În agricultură predomină creşterea animalelor (bovine, porcine, ovine), producţia de cereale (orz, ovăz, secară) şi de cartofi. Pescuit intens (se vâneaza balene). Exportă petrol, gaze naturale, echipamente industriale şi de transport, nave maritime, metale, produse textile şi alimentare (din peşte, carne). Importă mijloace de transport, produse metalice, fructe, legume. Comerţ cu Marea Britanie, Suedia, Germania, Danemarca. Căi ferate: 4026 km. Căi rutiere 90174 km. Căi navigabile interne. Flotă maritimă de mare capacitate.