Norvegia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Kongeriket Norge
Kongeriket Noreg

Regatul Norvegiei

Norvegia
Drapelul Norvegiei Stema Norvegiei
Drapel Stemă
Deviză
Regală: Alt for Norge (Totul pentru Norvegia)
Jurământul din Eidsvoll din 1814: Enige og tro til Dovre faller (Uniți și credincioși până când munții Dovre vor cădea)
Imnul naționalJa, vi elsker dette landet
(Da, iubim această țară) (de facto)

Sønner av Norge (oficial)


Amplasarea Norvegiei
Capitală Oslo
59°56′00″N 10°41′00″E / 59.93333°N 10.68333°E / 59.93333; 10.68333
Limbi oficiale bokmål și nynorsk
variante ale limbii norvegiene
Sistem politic monarhie constituțională
Suprafață
 -  Total 385,252 km² 
 -  Apă (%) 7,0
Populație
 -  Recensământ  5.009.150 (2012) (locul 114)
 -  Densitate 13,0 loc/km² 
PIB (nominal) estimări 2006
 -  Total $261,7 de miliarde (locul 25)
IDU (2004) Green Arrow Up Darker.svg 0,965 (înalt) (locul 1)
Monedă coroană norvegiană (NOK)
Prefix telefonic 47
Domeniu Internet .no
Fus orar UTC+1
 -  Ora de vară (ODV) UTC+2

Norvegia (bokmål: Norge, nynorsk: Noreg) sau Regatul Norvegiei (Kongeriket Norge, Kongeriket Noreg) este un stat în Europa de Nord, situat în vestul Peninsulei Scandinave, între Oceanul Atlantic (Marea Nordului), Oceanul Arctic (Marea Barents și Marea Norvegiei), Federația Rusă, Finlanda și Suedia. Este divizat in 19 districte (fylke). Orașe principale ale Norvegiei sunt: Oslo (capitală statului), Bergen, Trondheim, Stavanger, Kristiansand, Drammen, Skien, Tromsø și Molde.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Perioada preistorică și era vikingă[modificare | modificare sursă]

Descoperirile arheologice arată că teritoriul Norvegiei a fost locuit cel târziu începând din anii 10000 î.Hr. Majoritatea istoricilor consideră că nucleul populațiilor care au colonizat Scandinavia se află în Germania de astăzi. În primele secole d.Hr. Norvegia de azi era împărțită în mici regate. Conform tradiției, Harald Hårfagre a reușit să unească aceste regate în 872 d.Hr., în urma Bătăliei de la Hafrsfjord din Stavanger, devenind astfel primul rege al unei Norvegii unite.

Era vikingă, secolele VIII-XI d.Hr., a fost caracterizată de expansiune și emigrare. Mulți norvegieni s-au stabilit în Islanda, Insulele Feroe, Groenlanda și în unele părți ale Britaniei și Irlandei. Orașele britanice/irlandeze moderne Limerick, Dublin și Waterford au fost fondate de coloniști norvegieni. Tradițiile nordice au fost înlocuite treptat de creștinism, în secolele al X-lea și al XI-lea. Această creștinare este atribuită regilor misionari Olav Tryggvasson și Sfântul Olav. Haakon cel Bun a fost primul rege creștin al Norvegiei, la mijlocul secolului al X-lea, deși încercarea sa de a răspândi creștinismul în regat a eșuat.

Uniunea de la Kalmar, uniunea cu Danemarca[modificare | modificare sursă]

În 1319 Suedia și Norvegia au fost unite de regele Magnus Eriksson. În 1349 pesta a omorât între 50 și 60 % din populație, rezultând o perioadă de declin social și economic. Politica regală a epocii a însemnat o serie de uniuni personale între țările nordice. Norvegia, Danemarca și Suedia au ajuns să fie stăpânite de regina Margrethe I a Danemarcei, când s-a creat uniunea de la Kalmar. Deși Suedia a decis separarea sa de uniune în 1521, Norvegia a rămas în uniune până în 1814, deci 436 de ani. În timpul naționalismului romantic din secolul al XIX-lea această perioadă a fost metaforic numită „Noaptea de 400 de ani”, deoarece toată puterea regală, administrativă și intelectuală era concentrată în Danemarca, la Copenhaga. Odată cu introducerea protestantismului în 1536 a fost desființat arhiepiscopatul de la Trondheim, și veniturile Bisericii au fost distribuite la Curtea de la Copenhaga. Norvegia a pierdut pelerinii care veneau la moaștele Sfântului Olav de la templul din Nidaros, și asta a însemnat și pierderea contactului cu viața economică și culturală a Europei. În plus, teritoriul Norvegiei a fost redus în secolul al XVII-lea, ea pierzând provinciile Båhuslen, Jemtland și Herjedalen în favoarea Suediei, în urma războaielor dintre Danemarca-Norvegia și Suedia.

Uniunea cu Suedia (secolul al XIX-lea)[modificare | modificare sursă]

După ce Danemarca-Norvegia a fost atacată de Marea Britanie, a intrat într-o alianță cu Napoleon, dar războiul a dus la condiții grele de viață și la foametea din 1812. Cum regatul Danemarcei a fost printre statele învinse în 1814, a fost obligat să cedeze Norvegia în favoarea regatului Suediei, în timp ce vechile provincii norvegiene Islanda, Groenlanda și Insulele Feroe au ajuns să depindă de coroana daneză. Norvegia a profitat de ocazie pentru a-și proclama independența, adoptând o Constituție bazată pe modelul american și cel francez, iar prințul danez Christian Fredrik a fost proclamat rege la 17 mai 1814. Asta a cauzat izbucnirea războiului între Suedia și Norvegia. Cu toate acestea armata suedeză nu era suficient de puternică încât să-i înfrângă pe norvegieni, iar trezoreria Norvegiei nu îi permitea acesteia susținerea unui război îndelungat, plus că flotele britanice și rusești blocaseră coasta norvegiană; din toate aceste motive Norvegia a acceptat să intre într-o uniune personală cu Suedia. În urma acestei înțelegeri Norvegia și-a putut păstra constituția liberală și instituțiile independente, cu excepția ministerului de externe.

Această perioadă a fost marcată și de afirmarea naționalismului romantic în Norvegia, norvegienii căutând să-și definească și să-și exprime un caracter național separat. Mișcarea s-a manifestat în toate domeniile culturii, inclusiv în literatură (Henrik Wergeland, Bjørnstjerne Bjørnson, Peter Christen Asbjørnsen, Jørgen Moe, Henrik Ibsen), în pictură (Hans Gude, Edvard Munch, Adolph Tidemand), în muzică (Edvard Grieg), și chiar și în limba în sine. Încercările de a stabili o limbă norvegiană literară au dus la cele două forme oficiale ale norvegienei de astăzi: bokmål și nynorsk.

Istoria modernă[modificare | modificare sursă]

Christian Michelsen, un magnat al transportului naval norvegian și om de stat, prim-ministru al Norvegiei din 1905 până în 1907, a jucat un rol important în separarea pașnică a Norvegiei de Suedia de la 7 iunie 1905. După ce un referendum național a conchis că populația dorește o monarhie, și nu o republică, guvernul norvegian a oferit tronul Norvegiei prințului danez Carol, și parlamentul l-a ales rege în unanimitate. A fost proclamat rege cu numele Haakon al VII-lea, nume inspirat de regii medievali ai Norvegiei independente. În 1898 s-a instaurat sufragiul universal pentru bărbați, urmat de cel pentru femei în 1913.

În timpul Primului Război Mondial Norvegia a fost un stat neutru. Cu toate acestea Norvegia fusese obligată de Marea Britanie să cedeze Marii Britanii o mare parte din flota ei comercială, vânzând-o la prețuri mici, și a fost obligată să respecte blocada comercială impusă Germaniei.

Norvegia s-a declarat neutră și în Al Doilea Război Mondial, dar a fost invadată de trupe germane la 9 aprilie 1940. Norvegia nu era pregătită pentru un astfel de atac surpriză, așa că rezistența ei militară a durat doar două luni. Forțele armate din nord au lansat o ofensivă împotriva trupelor germane în Bătăliile de la Narvik, dar au fost obligate să se predea la 10 iunie, după ce căderea Franței a însemnat imposibilitatea Aliaților de a mai ajuta Norvegia. Regele Haakon și guvernul norvegian au continuat lupta din exilul lor la Londra, cartierul Rotherhithe. În ziua invaziei liderul cooperaționist al micului partid Național-Socialist Nasjonal Samling, Vidkun Quisling, a încercat să preia puterea în Stat, dar a fost oprit de ocupanții germani. Puterea adevărată a ajuns în mâna liderului autorităților germane ocupante, Reichskommissar Josef Terboven. Quisling, în calitate de prim-ministru, a format un guvern cooperaționist, sub control german. De-a lungul celor cinci ani de ocupație nazistă norvegienii au format o mișcare de rezistență, care i-a combătut pe germani pe calea armelor și prin dezobediență civilă. Mai important pentru Aliați, însă, a fost rolul sprijinitor al flotei comerciale norvegiene. La ora invaziei Norvegia era pe locul patru în lume în ceea ce privea marina comercială, care era condusă de compania norvegiană de transport naval Nortraship, aflată atunci sub controlul Aliaților, și care a luat parte la toate operațiunile militare, de la evacuarea orașului Dunkirk până la debarcarea în Normandia.

Istoria postbelică[modificare | modificare sursă]

Din 1945 până în 1961 Partidul Muncitoresc Norvegian a deținut o majoritate absolută în parlament. Guvernul, condus de prim-ministrul Einar Gerhardsen, a pus în practică un program bazat pe ideile economice ale lui Keynes, punând accent pe industrializare finanțată, cooperare între sindicatele de comerț și organizațiile angajatorilor. Multe dintre măsurile statului de controlare a economiei, impuse pe durata războiului, au continuat, cu toate că raționalizarea produselor lactate s-a anulat în 1949. Cu toate acestea, controlul prețurilor și raționalizarea caselor și mașinilor a continuat până în 1960.

Alianța cu Marea Britanie și SUA de pe vremea războiului a fost continuată în perioada postbelică. Deși aveau ca scop implementarea unei economii socialiste, Partidul Laburist s-a distanțat treptat de comuniști (în special după ce Uniunea Sovietică a preluat controlul asupra Cehoslovaciei în 1948), și a întărit legăturile cu SUA în ceea ce privea politica externă și de apărare. Norvegia a beneficiat de Planul Marshall începând cu 1947, s-a alăturat CEE un an mai târziu, și a intrat în NATO în 1949 ca membru fondator.

În jurul anului 1975 atât procentajul, cât și numărul absolut al muncitorilor industriali și-a atins apogeul. De atunci, industriile care aveau nevoie de forță de muncă masivă, și serviciile precum producția în masă în fabrici și transportul naval au ajuns să depindă de sedii în alte țări. În 1969 compania Philips Petroleum a descoperit resurse de țiței în zona maritimă numită Ekofisk. În 1973 guvernul a fondat compania de petrol controlată de stat Statoil. Producția de petrol nu a constituit un venit net până în 1980, din cauza investițiilor majore care au fost necesare în industria de petrol.

Norvegia a fost unul dintre membrii fondatori ai Asociației Europene de Liber Schimb (AELS). Două referendumuri privind aderarea la Uniunea Europeană s-au lovit de refuzul populației, chiar dacă doar la limită, în 1972 și 1994. În 1981 un guvern al conservatorilor condus de Kåre Willoch i-a înlocuit pe laburiști, încercând să stimuleze economia prin reduceri de taxe, liberalizarea economiei, deregularizarea piețelor, și măsuri de reducere a inflației (13,6 % în 1981).

Prima femeie care a ajuns prim-ministru al Norvegiei, Gro Harlem Brundtland (Partidul Muncitoresc Norvegian), a continuat multe dintre reformele conservatorilor, susținând însă și preocupări tradiționale ale laburiștilor precum securitatea socială, ecologismul și egalitatea sexelor. Spre sfârșitul anilor 1990 Norvegia își plătise datoria externă, și începuse să acumuleze un fond bugetar suveran. De atunci, una dintre problemele importante dezbătute în politică a fost modul în care se cheltuiesc veniturile provenite din petrol.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Imagine tipică din şesurile Norvegiei, lângă Trondheimsfjord

Teritoriul țării este străbătut de Alpii Scandinavici, munți vechi în mare parte erodați, cu aspect de platouri în zona centrală, puternic accidentate de văi adânci, dominate de culmi muntoase, cu piscuri înalte (alt. max. 2.469 m - vârful Galdhøpiggen), în sud-vest, scăzând în înălțime spre nord-est și coborând brusc spre vest, formând aici țărmurile abrupte și crestate de fiorduri. Pe litoral câmpiile ocupă suprafețe foarte restrânse. Alte piscuri: Glittertind (2.405 m), Snøhetta (2.286 m), Rondane (2.183 m), Gausta (1.883 m), Borge (1.703 m).

Râuri: Glomma, Otra, Lagen, Klar, Tana. Numeroase lacuri, dintre care mai mari sunt Mjosa, Femunden, inclusiv cel mai adânc lac din Europa (Hornindalsvatnet - 515 m). Munții sunt acoperiți la mari înălțimi de ghețari și zăpezi persistente, iar la altitudini mai joase de păduri de conifere.

Fauna: lupi, vulpi, elani, hermeline, balene, pești, păsări.

Clima[modificare | modificare sursă]

Curentul Golfului contribuie la clima temperată oceanică, relativ blândă, considerând situarea geografică. Majoritatea porturilor nu îngheață iarna, dar multe regiuni au cel puțin 3 luni cu zăpadă pe an. În nordul țării, de exemplu la Tromsø, soarele nu este vizibil între noiembrie și ianuarie.

Politica[modificare | modificare sursă]

Norvegia este o monarhie constituțională cu un sistem de guvernare parlamentar.

Casa regală provine din familia princiară Glücksburg, din regiunea Schleswig-Holstein din Germania. Atribuțiile regelui Harald V sunt în mare doar protocolare, dar el este important ca simbol al unității naționale. Deși constituția din 1814 acordă puteri executive importante regelui, acestea sunt aproape întotdeauna exercitate prin intermediul Consiliului de Stat în numele regelui. Puterea extraordinară acordată monarhiei de către constituție este totuși importantă, monarhia având un rol decisiv în domeniul securității statului, ultima oară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Consiliul de Stat constă dintr-un prim-ministru și miniștrii săi, cu toții nominalizați întâi de către rege. Guvernul trebuie apoi să fie confirmat de Parlament și numit oficial de către rege, act final care este o formalitate.

Stortinget, Oslo

Parlamentul Norvegiei, Stortinget, are în prezent 169 de membri, aleși din cele 19 comitate pentru un mandat de patru ani, în conformitate cu un sistem de reprezentare proporțională. Parlamentul a fost până în 2009 bicameral (Odelsting și Lagting) dar din septembrie 2009 este unicameral. Legile sunt propuse de guvern printr-un membru al Consiliului de Stat sau de un membru al parlamentului și sunt apoi votate.

Justiția este compusă din Curtea Supremă, Høyesterett, curți de apel, districtuale și orășenești.

Pentru a forma un guvern, mai mult de jumătate (10 din 19 membri) din Consiliului de Stat trebuie să aparțină de Biserica Norvegiei.

Politica externă[modificare | modificare sursă]

Norvegia avea în decembrie 2008 87 de ambasade.[1]

Ajutor de dezvoltare[modificare | modificare sursă]

În 2007 Norvegia a contribuit cu 21.840.000.000 coroane la ajutorarea țărilor în curs de dezvoltare.[1]

Economie[modificare | modificare sursă]

Țară cu economie puternic dezvoltată, bazată pe industrie diversificată, pe servicii în transporturi și comerț. PIB (1992): 35 % industrie, 62 % servicii, 3 % agricultură. Dispune de bogate resurse de subsol (petrol, gaze naturale, minereuri de fier, cupru, zinc, plumb, molibden, pirite) și de un substanțial potențial hidroenergetic, în baza cărora s-a dezvoltat intens electrometalurgia (feroaliaje, oțeluri, aluminiu, nichel, cupru). Ramuri industriale în ascensiune: construcții de mașini (nave, echipamente și utilaje electrotehnice, mașini unelte), prelucrarea lemnului, fabricarea hârtiei, industria chimică (îngrășăminte azotoase, carbid), textilă și de confecții, alimentară (produse lactate, margarină, conserve de carne și de pește). În agricultură predomină creșterea animalelor (bovine, porcine, ovine), producția de cereale (orz, ovăz, secară) și de cartofi. Pescuit intens (se vânează balene).

Exportă petrol, gaze naturale, echipamente industriale și de transport, nave maritime, metale, produse textile și alimentare (din pește, carne).

Importă mijloace de transport, produse metalice, fructe, legume.

Partenerii principali de comerț: Marea Britanie, Suedia, Germania, Danemarca.[necesită citare]

Căi ferate: 4.026 km.

Căi rutiere: 90.174 km. Căi navigabile interne. Flotă maritimă de mare capacitate.

Știință și tehnologie[modificare | modificare sursă]

Norvegia a lansat prima sa rachetă, numită „Ferdinand I”, la data de 18 august 1962 de pe insula Andøya. A fost o rachetă de tipul Nike-Cajun, scopul a fost cercetarea ionosferei, zborul a durat 302 secunde și racheta a atins o altitudine de 102 km.[2]

Demografie[modificare | modificare sursă]

Populația Norvegiei numără aproximativ 4,8 milioane de locuitori. Majoritatea norvegienilor sunt norvegieni etnici (un grup etnic indigen din nordul Europei și alte țări scandinave). Populația sami se întâlnește în general în zonele centrale și de nord ale Norvegiei și Suediei, precum și nordul Finlandei și în Rusia, pe Peninsula Kola. O altă minoritate națională o reprezintă populația kven, descendentă a poporului finlandez, ce s-a mutat în nordul Norvegiei din secolul al XVIII-lea până în secolul al XX-lea. Atât populația sami cât și populația kven au fost supuse unei puternici politici de asimilare de către guvernul norvegian, din secolul al XIX-lea până în 1970.

Datorită acestui proces de „norvegizare” multe familii de origine sami și kven acum se autoidentifică cu etnia norvegiană. Acest fapt, combinat cu o lungă istorie de conviețuire a populației sami și a popoarelor germanice de nord pe peninsula scandinavă, face ca afirmațiile privind statistica populațiilor etnice sa fie mai puțin exacte decât se sugerează de obicei. Alte grupuri recunoscute ca minorități naționale sunt evreii, skogfinner („finlandezii de pădure”) și rromii.

Până în 1975 Norvegia a dus o politică de liberă imigrație, ceea ce a dus la un val de imigranți din Iugoslavia, Turcia, Maroc, India și Pakistan, iar țările nordice au un sistem de piață de muncă comună din 1954, care a dus la un val de imigranți din această regiune.[3]

În ultimii ani imigrația a influențat creșterea populației cu procente mai ridicate de 50 % din creșterea totală. Conform statisticilor Norvegiei (SSB), un recod de 612.000 de imigranți au sosit în țară în anul 2007, cu 35 % mai mult decât în 2006. La începutul anului 2010 552.313 persoane din Norvegia au fost înregistrate ca având fond de imigrație (imigranți propriu-ziși sau născuți din părinți imigranți), cuprinzând 11,4 % din totalul populației. 210.725 persoane au fost din țările occidentale (UE / SUA / Canada / Australia / Noua Zeelandă) și 341.588 erau din alte țări. Cele mai mari grupuri de imigranți sunt polonezi, suedezi, pakistanezi, irakieni, somalezi, germani, vietnamezi și danezi.

Norvegienii de origine pakistaneză sunt cel mai mare grup minoritar din Norvegia iar majoritatea lor, 31.000 de persoane, locuiesc în și în apropiere de Oslo. Imigrația cetățenilor de origine irakiană a arătat o creștere în ultimii ani. După extinderea Uniunii Europene din anul 2004 a existat un aflux de imigranți din Europa Centrală și de Est, în special din Polonia. Cea mai mare creștere de imigranți a fost în 2007 din Polonia, Germania, Suedia, Lituania și Rusia.

Conform recensămîntului din 2006 din SUA există aproximativ 4,7 milioane de americani cu origine norvegiană, aceasta fiind aproximativ egal cu populația actuală a Norvegiei. La recensământul din 2006 din Canada 432.515 cetățeni canadieni au susținut că sunt de origine norvegiană; cifra reprezintă 1,4 % din populația Canadei.

Media[modificare | modificare sursă]

Ziare[modificare | modificare sursă]

În 2008 apăreau 2.598 de ziare în Norvegia, dintre care 1.941 apăreau cel puțin de 6 ori pe săptămână.[1] Principalele ziare norvegiene sunt:

  • Verdens Gang- circulație (2008): 284.414
  • Aftenposten (ediția de dimineață)- circulație (2008): 247.556
  • Dagbladet- circulație (2008): 123.383
  • Aftenposten (ediția de seară): 124.807

Religia[modificare | modificare sursă]

Marea majoritate a norvegienilor (77 %) aparțin de biserica de stat („Den norske kirke”)[4], 1,7 % sunt musulmani, 1,7 % sunt umaniști („Human-Etisk Forbund”), iar 1,1 % sunt romano-catolici [1]. Cu toate acestea, doar 20% din norvegieni spun că religia ocupă un loc important în viața lor (potrivit unui sondaj Gallup 2009), al patrulea cel mai scăzut procent din lume (doar Estonia 14%, Suedia 17% și Danemarca 18% având procente mai mici).[5] La începutul anilor 1990, s-a estimat că între 4,7% - 5,3% dintre norvegieni participau la slujba religioasă săptămânal. Această cifră a scăzut la aproximativ 2%, cel mai mic procent din Europa - potrivit datelor din 2009 și 2010.[6][7]

Organizare administrativă[modificare | modificare sursă]

Norwegian Regions.png

Teritoriul Norvegiei este împărțit în 19 unități administrativ-teritoriale, numite fylker.

Patrimoniu mondial[modificare | modificare sursă]

Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt înscrise următoarele obiective din Norvegia:

  • Biserica "Stavkirke" din Urnes (1979)
  • Cartierul "Bryggen" din Bergen (1979)
  • Orașul minier Røros (1980)
  • Picturile rupestre din Alta (1985)
  • Arhipelagul Vega (2004)
  • Fiordurile Geirangerfjord und Næerøyfjord din vestul țării (2005)
  • Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Norvegiei) (2005)

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Norvegia