Constantin Brâncoveanu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte sensuri, vedeți Brâncoveanu.
Constantin Brâncoveanu
Domnitor al Țării Românești
Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu și fiii săi
Domnie 1688 - 1714
Născut 1654
Brâncoveni
Decedat 15 august 1714
Kostantiniyye
Predecesor Șerban Cantacuzino
Succesor Ștefan Cantacuzino
Căsătorit cu Marica
Tată Matei „Papa” Brâncoveanu
Mamă Stanca Cantacuzino
Sfinții Mucenici Brâncoveni:
Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi
Date importante
Născut/ă 1654
Decedat/ă 15 august 1714
Venerat/ă în Biserica Ortodoxă Română
Canonizat/ă 20 iunie 1992, București
Rămășițe pământești Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București
Sărbătoare 16 august

Gloriole.svg Sfinți

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 - d. 15 august 1714) a fost un mare boier, Domn al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. În perioada în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale.

În 1714, pe 15 august, a fost executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu. Cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni.

Origini[modificare | modificare sursă]

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în județul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei („Papa”) Brâncoveanu și al Stancăi (Cantacuzino), sora domnitorului Șerban Cantacuzino.[1] Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentat de seamă al culturii umaniste în spațiul românesc), care i-a oferit o educație aleasă pentru acele vremuri, învățând, printre altele, greaca, latina și slavona.

Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei[2] și șapte fiice: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda.[3]

Soția sa, Doamna Marica, a fost adevăratul administrator al întregii averi a Brâncovenilor, despre care se afirma pe atunci că era fabuloasă. Ea știa rostul fiecărei moșii, al fiecărei case și al tuturor sumelor de bani depozitate în băncile din vestul Europei, la Viena, Veneția sau Amsterdam.

Începutul domniei[modificare | modificare sursă]

În vremea sa au avut loc intense acțiuni politice și diplomatice pentru stăvilirea expansiunii țariste și otomane în Europa de Sud-Est. Folosind o politică abilă, s-a menținut 26 de ani la domnie. Fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui, determinată și de cererile mereu sporite ale Porții otomane, a îngreunat viața țăranilor și târgoveților. A dus o politică externă șovăitoare. Ajungându-se să se dea ajutor lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc din 1710-1711, el a adoptat, în timpul acestui război, o atitudine de expectativă. Învinuit de trădare de către turci, a fost executat la Istanbul în 1714, împreună cu cei patru fii ai săi.[4]

Politica internă[modificare | modificare sursă]

Anii domniei lui Brâncoveanu au fost marcați de un progres economic și cultural-artistic, de inițiative de modernizare a aparatului statal, de reformare a sistemului fiscal. A organizat cancelaria statului în vederea întreținerii raporturilor cu puterile străine. Epoca brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale care au început să prevaleze asupra celor orientale. Astfel s-a creat o sinteză originală națională, prin aportul tradiției răsăritene și a celei occidentale.[5]

Principalele direcții ale politicii lui Constantin Brâncoveanu au fost:

  • întărirea rolului domniei;
  • reorganizarea sistemului fiscal;
  • promovarea unor relații strânse cu Moldova și Transilvania.

Politica externă[modificare | modificare sursă]

Constantin Brâncoveanu - imagine de pe o monedă

Până în anul 1709, Constantin Brâncoveanu a reușit să mențină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, și Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic), a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Țării Românești (după cucerirea Transilvaniei, recunoscută de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699).

Cu Imperiul Habsburgic, domnul Țării Românești a încheiat mai multe tratate secrete. În schimbul anumitor servicii, Brâncoveanu a primit pentru el și pentru familia sa mai multe moșii și titluri nobiliare ale Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. În 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă și greșelile politice ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la dezastrul familiei. Atunci, regele Suediei, Carol al XII-lea, fusese învins de Petru cel Mare la Poltava. Scapată de amenințarea suedo-germană pentru prima dată în istorie, armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a lupta cu sultanul. Brâncoveanu s-a gândit atunci să se alieze cu rușii. I-a scris lui Petru cel Mare o scrisoare în care i-a promis că îl va ajuta cu aprovizionarea armatei. În schimb, țarul i-a trimis mulțumirile sale și 300 de pungi cu aur, pentru plata serviciilor. Pentru mai multă siguranță însă, Înalta Poartă l-a trimis de îndata ca domn în Moldova pe Dimitrie Cantemir, dușman știut al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea de a raporta Divanului orice mișcare făcută de acesta. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu țarul. Prudent, Brâncoveanu a încercat să mențină un echilibru între cele două tabere. El și-a adunat oștile în tabăra de la Urlați, Prahova, aproape de granița cu Moldova. În cazul în care rușii ar fi vrut să intre în Țara Românească, se alia cu ei. El intenționa însă să rămână de partea turcilor dacă aceștia ar fi fost mai rapizi. Planurile i-au fost date peste cap însă de vărul sau, spătarul Toma Cantacuzino, care împreună cu mai mulți boieri ai lui Brâncoveanu a fugit în lagărul țarului. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis lui Petru cel Mare cele 300 de pungi înapoi, iar turcilor proviziile, contribuind la eșecul militar al țarului, în bătălia de pe Prut (Stănilești, 1711), care s-a văzut nevoit să încheie pace cu turcii.

Dezvoltarea culturală a Țării Românești în timpul lui Constantin Brâncoveanu[modificare | modificare sursă]

Statuia lui Constantin Brâncoveanu, în Bucureşti

În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.

Domnitorul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul brâncovenesc. Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectura și artele plastice din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de baroc brâncovenesc.[6]

Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Țara Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la școala românească din Șcheii Brașovului.[7] S-a înconjurat de personalități de cultură din țară și străinătate, susținând financiar și diplomatic pregătirea tinerei generații de cadre în școlile europene.

În 1689 l-a adus de la Istanbul pe Antim Ivireanul, viitorul mitropolit, sub îndrumarea căruia s-au tipărit numeroase cărți românești, grecești, slave și chiar arabe, turcești și georgiene.

Constantin Brâncoveanu a înființat în 1694 Academia domnească din București, o școală superioară („colegiu public pentru pământeni și străini”) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstireaSfântul Sava”. În 1707 el a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învățatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.

În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcționau și alte școli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonește și în românește. Așa au fost școlile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și Colțea, amândouă în București, care pregăteau dieci pentru cancelariile domnești, preoți și dascăli. O serie de școli românești existau în orașele țării, în mănăstiri și chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat ființă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino, postelnicul) și biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

Ctitorii brâncovenești[modificare | modificare sursă]

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici și mănăstiri din țările române.[7]

Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi, Dâmbovița și alta la Mogoșoaia, lângă București.

După ce s-a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în București încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”, demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut și Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, existentă și azi în centrul capitalei, recent restaurată. În această din urmă biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soția sa, doamna Marica.

A mai zidit o biserică în satul Doicești, Dâmbovița - în 1706.

Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.

În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale: Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinții împărați Constantin și Elena.

Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi, Prahova.[8]

Sfârșitul domniei[modificare | modificare sursă]

În anul 1711, sultanul a hotărât să se răzbune. Pentru aceasta a pus la cale un plan, aplicat abia după trei ani, când Brâncoveanu nici nu mai bănuia că ar mai avea dușmani. Toate rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se întoarseră însă împotriva lui. Brâncoveanu pregătea la vremea aceea nunta fiului său, Radu. Mireasa, fata lui Antioh Vodă Cantemir, se afla la Istanbul. Pentru a nu supăra Înalta Poartă, Brâncoveanu i-a trimis o scrisoare sultanului, împreună cu 4.000 de galbeni și o blană de samur. Ali Pașa, comandantul oștilor otomane, pregătea atunci o mare lovitură împotriva Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, motiv pentru care s-a decis să-l scoată pe Brâncoveanu din joc înainte de începerea luptelor. Viclean, Ali Pașa i-a comunicat lui Vodă că Poarta nu se opune căsătoriei. Brâncoveanu a trimis la Istanbul, după mireasă, un convoi condus de domnița Bălașa și de soțul ei. Era pe la sfârșitul iernii anului 1713, când domnița Stanca, una dintre fiicele domnitorului, s-a îmbolnăvit grav. Înaintea morții ea a avut o viziune: pe peretele din fața patului i-a apărut o ceată de turci, care îl ducea pe tatăl ei în lanțuri la Istanbul.

Deși Brâncoveanu făcuse mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani că gestul spătarului Toma Cantacuzino (trecerea de partea rușilor în timpul războiului ruso-turc din 1711) nu exprimase și voința sa, o nouă acuzație s-a adăugat la adresa voievodului. Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Rașid că „adunase multe bogății și arme pentru a se opune și pregăti o răscoală, așteptând ca să-și arate dorința de a domni în chip absolut independent[9], Brâncoveanu a fost mazilit in 1714, în apropierea Paștilor. Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul și închis la Edicule, iar toate averile sale i-au fost confiscate.

Martiriul[modificare | modificare sursă]

Ianache Văcărescu, ginerele[10] și sfetnicul principal al domnitorului, a fost decapitat primul.[3] Au urmat fiii cei mari. Înspăimântat, Matei, mezinul, a fost gata să renunțe la creștinism: "Dă-mi voie să-mi trăiesc tinerețea. Mai bine vreau să fiu mahomedan decât să mor nevinovat”. Brâncoveanu s-a împotrivit, iar călăul i-a retezat și capul copilului. Constantin Brâncoveanu însuși a îngenuncheat ultimul în fața gâdelui.[11] Capetele celor șase au fost plimbate pe străzile Istanbulului în vârfuri de sulițe, iar trupurile, aruncate în mare. Doamna Maria a aflat vestea în închisoare. Cu ajutorul Patriarhiei Constantinopolului a început pescuitul cadavrelor, care și-au găsit odihna veșnică în insula Halki, într-o veche mânăstire grecească ridicată de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul.[12]

Iată cum descrie Gheorghe Șincai martiriul voievodului:

„Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta...”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare. Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.”
Gheorghe Șincai - Cronica românilor și a mai multor neamuri[13]

Ulterior, trupul lui Constantin Brancoveanu a fost înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorie a sa.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ L'arbre généalogique de la famille Cantacuzino, accesat 5 aprilie 2011
  2. ^ Pagină despre Constantin Brâncoveanu, pe site-ul Bisericii Ortodoxe Române
  3. ^ a b Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Ed. Cartea Românească, București, 1925
  4. ^ Stoica, Vasile (1919). The Roumanian Question: The Roumanians and their Lands. Pittsburgh: Pittsburgh Printing Company. p. 19. http://www.wdl.org/en/item/7314/view/1/19/ 
  5. ^ Bărbulescu, M., Deletant, D., Hitchins, K., Papacostea, Ș., Istoria României, Editura Corint, București, 2007. ISBN 978-973-135-837-0
  6. ^ Răzvan Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550-1800), Editura Meridiane, București, 1987
  7. ^ a b Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia "Neamul Românesc", Vălenii de Munte, 1908
  8. ^ Popescu, F., Ctitorii Brâncovenești, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2004. ISBN 978-973-712-029-8
  9. ^ Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol.II, ediția a II-a, București, 1936
  10. ^ Pagină despre Constantin Brâncoveanu, mariromani.ro
  11. ^ Arsenie Boca despre Moartea lui Constantin Brâncoveanu
  12. ^ CrestinOrtodox.ro - Cum au fost descoperite trupurile Brâncovenilor, accesat 13 aprilie 2011
  13. ^ Gheorghe Șincai, Cronica românilor și a mai multor neamuri, I-III, ediție îngrijită de F. Fugariu, București, 1978

Legături externe[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
Șerban Cantacuzino
Domnitor al Țării Românești
1688 - 1714

Succesor:
Ștefan Cantacuzino