Ocupația sovietică a României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
RSS Moldovenească
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria militară a României
Istoria românilor

Portal România
 v  d  m 


Ocupația sovietică a României se referă la ocuparea teritoriului României de către trupele Armatei Roșii, pe durata ofensivei din 1944 de pe Frontul de Răsărit din Al Doilea Război Mondial, situație care a fost menținută până în anul 1958. Partea de nord-est a Moldovei a fost ocupată pe durata luptelor din mai până în august, România fiind în acel moment în continuare aliată a Germaniei naziste. Restul țării a fost ocupat după ce România a trecut de partea Aliaților, ca urmare a Actului de la 23 august și ca urmare a Acordul de armistițiu dintre Aliați și România - 1944. Regele a anunțat atunci că România încetează unilateral toate acțiunile împotriva forțelor aliate, a acceptat armistițiul aliat [1], și intră în război împotriva forțelor Axei. Cu toate acestea Armata Roșie a ocupat România în marea ei parte.

Convenția armistițiului și ulterioarele tratate de pace de la Paris din 1947 au conferit baza legală a ocupației militare sovietice a României, care a durat până în august 1958 și a ajuns la 615.000 militari în 1946.[2]

Autorii sovietici, regimul comunist instalat de Armata Roșie și Constituția din 1952 se refereau la evenimentele din 1944 ca la „Eliberarea României de către glorioasa Uniune Sovietică”[3], majoritatea surselor românești de după 1989 și a celor occidentale folosesc însă termenul „Ocuparea sovietică a României”, pentru perioada 1944 - 1958.[4]

Instalarea ocupației sovietice[modificare | modificare sursă]

După retragerea din Basarabia și Bucovina de Nord, ca urmare a ultimatului sovietic din 1940, România s-a aliat cu Germania Nazistă și a declarat război Uniunii Sovietice. Trupele române, aflate sub comandă germană, au intrat în 1941 în război, în cadrul Operațiunii Barbarossa. După reocuparea teritoriului anexat de către Uniunea Sovietică în 1940, România a ocupat și Ucraina de Sud până la Bug. Până la sfârșitul anului 1943 însă, Armata Roșie a eliberat majoritatea teritoriului sovietice avansând spre vest.

Marcă poştală emisă în timpul ocupației pe care scrie „Trăiască frăția de arme Româno-Sovietică”

Pe 23 august 1944, Regele Mihai și partidele politice au lansat o lovitură de stat împotriva guvernului Antonescu, trecând de partea aliaților. Ca rezultat, lovitura de stat din 1944 condusă de Regele Mihai a scurtat Al Doilea Război Mondial cu câteva luni, fiind altfel salvate viețile a sute de mii de persoane. Lovitura de stat a permis totodată și creșterea vitezei cu care avansa Armata Roșie în România [5] și a oferit în același timp Armatei Române posibilitatea de a elibera țara de ocupația germană. În absența unui armistițiu semnat [6], trupele sovietice au tratat în continuare pe români drept inamici. Armistițiul a fost semnat trei săptămâni mai târziu, pe 12 septembrie 1944, în termenii dictați de Moscova. [7] Lovitura de stat a echivalat, practic, cu o „capitulare”[8], o „predare”[7][9] „necondiționată”[10] în fața sovieticilor si a restului Aliaților. Negocierile inter-aliate au întârziat semnarea armistițiului pentru ca sovieticii să ocupe cât mai mult posibil din România astfel încât să poată dicta termenii armistițiului. În această perioadă, un număr de 114.000[6] - 160.000 de soldați români au fost luați prizonieri de război de către sovietici fără luptă, ca urmare a ordinului de încetare a focului dat de rege, [11] și au fost trimiși pe jos în lagăre din Uniunea Sovietică; aproximativ o treime dintre ei murind pe drum.[12]

Până pe 12 septembrie Armata Roșie controla o mare parte din teritoriul țării. Prin armistițiul dintre România și Aliați, România se punea sub controlul unei comisii aliate, alcătuită din Uniunea Sovietică, SUA și Marea Britanie, în timp ce militarii sovietici exercitau controlul de-facto. Basarabia Moldova de Est) și Bucovina de Nord au fost încorporate Uniunii Sovietice.

Documente[modificare | modificare sursă]

Tratatul Armistițiului[modificare | modificare sursă]

În Armistițiul semnat cu România [13] (la Moscova pe 12 septembrie 1944), în articolul 3 se menționa:

„Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferite unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român indiferent că sunt pe pământ, apă sau în aer.”

Iar articolul 18 preciza:

„O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”

În anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite”, și că această comisie își va avea sediul la București.

În concordanță cu articolul 14 al pactului de armistițiu, au fost create 2 tribunale ale poporului pentru a judeca suspecții de crime de război, unul fiind la București și al doilea la Cluj-Napoca.

Semnatarii plenipotențiari ai armistițiului erau:

Tratatele de pace de la Paris, 1947[modificare | modificare sursă]

Efectul pactului de armistițiu a încetat pe 15 septembrie 1947, când Tratatul de pace cu România a intrat în vigoare. Noul tratat punea bazele unei prezențe sovietice militare nelimatate în România, prin Articolul 21, paragraful 1:

Prin acceptarea prezentului tratat de pace, toate forțele militare aliate vor fi retrase în termen de 90 de zile din România, cu excepția Uniunii Sovietice care își va păstra pe teritoriul României orice forțe armate considerate necesare pentru menținerea liniilor de comunicație cu armata sovietică din zona de ocupație sovietică din Austria.

Delegația română de la Conferința de la Paris a fost condusă de Ministrul de Externe Gheorghe Tătărescu. Tratatul de Pace cu România a fost semnat pe 10 februarie 1947, în Salonul de l’Horloge al Ministerului de Afaceri Externe al Franței. De partea română, cei patru semnatari au fost Gheorghe Tătărescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Voitec, și Dumitru Dămăceanu. Semnatarii din partea forțelor aliate erau Secretarul de Stat al SUA James F. Byrnes, Ministrul de Externe Sovietic Viaceslav Molotov și Secretarul de Stat pentru Afaceri Externe Ernest Bevin.

Forțele de ocupație sovietice din România, 1944–1956[modificare | modificare sursă]

După ce pactul de armistițiu a fost definitivat în 1944, trupele sovietice au ocupat întreg teritoriul României. Estimările dimensiunii trupelor variază între 750.000 și 1 milion de soldați sovietici (estimări ale oficialilor militari britanici), până la 1-1,5 milioane (estimări ale Înaltului Comandament Militar Român); mulți diplomați și experți occidentali referindu-se la trupe de peste 1 milion de soldați.[14]

Dimensiunile estimate ale forțelor sovietice din România (incluzând trupele aeriene, navale, la sol și de securitate), din ziua victoriei în Europa (7 mai 1945) până în 1952, sunt următoarele:

Dimensiunea forțelor sovietice din România[15]
Data Soldați
8 mai, 1945 80.000
1 noiembrie, 1945 500.000
4 ianuarie, 1946 420.000
1 martie, 1946 615.000
1 iunie, 1946 400.000
1 noiembrie, 1946 240.000
1947 60.000 – 130,000
1 mai1 iulie, 1948 35.000
1 octombrie, 1948 32.000
1 iulie, 1949 28.000
1 octombrie, 1949 19.000
1 ianuarie, 1950 32.000
1 aprilie, 1950 33.000
1 septembrie, 1950septembrie 1952 32.000

În a doua parte a anului 1946, mai mult de jumătate din forțele aeriene ale URSS erau staționate în afara țării, cu cea mai mare flotilă staționată în Polonia și România (2.500 de avioane în fiecare dintre cele 2 state).[16] Dimensiunea trupelor au atins un vârf de 615.000 în martie 1946, dar a scăzut după încheierea Tratatului de Pace din 1947. La sfârșitul lui 1946, unitățile sovietice erau concentrate în 5 zone: CraiovaSlatina, SibiuAlba-Iulia, Constanța și BrăilaFocșani. În perioada 1948 - 1956 dimensiunea trupelor a rămas relativ stabilă: două divizii complete plus unități de sprijin formând aproximativ o a treia divizie.[17]

Odată cu Tratatul de Stat Austriac din 1955, motivul prezenței trupelor, așa cum era specificat în Tratatul de la Paris, a încetat să mai existe. Prim-ministrul Gheorghiu-Dej a anunțat însă că trupele vor staționa atâta vreme cât vor mai exista soldați străini în Germania de Vest. [18] Trupele sovietice din România au fost folosite și pentru a suprima Revoluția ungară din 1956.

Reorganizarea Armatei Române[modificare | modificare sursă]

Ocuparea sovietică a României a dus la o completă reorganizare a Armatei Române, sub supravegherea Armatei Roșii. Inițial toate elementele pro-germane au fost eliminate din cadrul forțelor armate românești. În perioada 1944–45, au fost formate două divizii din voluntari români, ex-prizonieri de război, antrenați și îndoctrinați în Uniunea Sovietică pe perioada războiului, dar și din activiști comuniști precum Valter Roman. Una dintre divizii era Prima Divizie de Voluntari, Tudor Vladimirescu, comandată de Colonelul Nicolae Cambrea, iar cea de-a doua era Divizia Horia, Cloșca și Crișan, sub comanda Generalului Mihail Lascăr (care va deveni ulterior Ministru al Apărării în perioada 1946 - 1947). Aceste două unități au format nucleul noii Armate Române controlate de sovietici. După ce Partidul Comunist Român a preluat controlul țării, 30% dintre ofițeri și restul trupelor (majoritatea soldați experimentați și o sursă potențială de opoziție față de sovietizarea armatei) au fost eliminați din rândul cadrelor militare. [19]

După crearea PCR și asimilarea puterii de către comuniști, sovietizarea armatei s-a intensificat, sub supravegherea noului Ministru al Apărării, Emil Bodnăraș. Aceasta a presupus copierea modelului sovietic de organizare militară și politică, precum și schimbarea doctrinei militare de atac și apărare determinate, între altele, și de includerea României în sistemul strategic al Sovietelor, la începutul Războiului rece[20]

Ofițeri sovietici au fost numiți pentru a superviza reorganizarea eficientă a armatei. Ei aveau atribuții de control și supraveghere a rolurilor din principalele instituții de stat, dar și în alte domenii mai puțin importante. La început ei au ocupat doar câteva funcții în Ministerul Apărării, Staful General, secțiunile politice din cadrul armatei (DSPA). Numărul lor a crescut treptat, iar pozițiile lor s-au permanentizat. În noiembrie 1952, existau 105 consilieri permanenți și 17 poziții temporare în școlile militare. După 1955, numărul lor a scăzut treptat: 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 și 10 în 1958.[21]

După 1945 au fost definite o serie de noi reglementări militare bazate pe modelul Armatei Roșii, reglementări finalizate în perioada 1949–1952 [22]. Drept urmare, un număr de ofițeri și studenți militari au fost trimiși în Uniunea Sovietică pentru formare. [23] Între 1949 și 1952, 717 de studenți au mers în URSS pentru studii, iar în 1958 existau 471 de studenți militari acolo. Numărul lor a scăzut în anii următori. [24]

Reorganizarea serviciilor de securitate[modificare | modificare sursă]

Imediat după 23 august 1944, comuniștii au inițiat acțiuni de infiltrare în Ministerul Afacerilor Interne pe scară largă. Direcția Generală pentru Securitatea Poporului (DGSP, denumit uzual Securitatea) a fost fondată oficial la 30 august 1948 prin decretul 221/30. Securitatea a fost creată de către SMERSH, o unitate NKVD, destinată a distruge serviciile de informații existente în statele ocupate de sovietici în Europa de Est și a le înlocui cu unități subordonate structurilor sovietice. Unitatea SMERSH din România, denumită și Brigada Mobilă, a fost condusă până în 1948 de către colonelul NKVD Boris Grünberg, cunoscut în România și ca Alexandru Nicolschi. Scopurile exprimate de el erau de a "apăra cuceririle democrației și a garanta siguranța Republicii Populare Române în fața dușmanilor interni și externi." Primul director al Securității a fost generalul NKVD Panteleimon Bondarenko, care a folosit în România numele Gheorghe Pintilie. Alexandru Nicolschi (în acel moment ajuns general) și un alt ofițer sovietic, Generalul Vladimir Mazuru (născut Mazurov), au deținut funcții directoriale.

Expulzarea germanilor[modificare | modificare sursă]

Armata Roșie a jucat un rol crucial în expulzarea sașilor din România, începând cu ianuarie 1945. În octombrie 1944, guvernul Sănătescu, la solicitarea Comisiei de Control Aliate, a început arestarea cetățenilor tineri români de etnie germană, care au fost puși la dispoziția comandamentului sovietic. Sub guvernarea Rădescu, în urma ultimatumurilor sovietice, trenuri încărcate cu sași au fost trimise înspre Uniunea Sovietică. Într-un protest, datat 13 ianuarie 1945, guvernul Rădescu nota obligația guvernului României de a proteja fiecare dintre cetățenii săi, indiferent de etnie și lipsa oricărei baze legale a deportării sașilor.[25] Ulterior, Cea de-a Patra Convenție de la Geneva (1949, ratificată de România in 1954), a prevăzut în articolul 49: "Transferurile individuale sau în masă, ca și deportările persoanelor protejate din teritoriile ocupate în teritoriile Puterilor Ocupante sau în orice altă țară, ocupată sau nu, sunt interzise, indiferent de motiv."

SovRom-urile[modificare | modificare sursă]

SovRom-urile au fost societăți mixte româno-sovietice înființate în România la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și care au existat până în 1954–1956. Între cele două țări a fost semnată pe 8 mai 1945 la Moscova o înțelegere în privința creării acestor organizații. Teoretic ele trebuiau să genereze venituri pentru reconstrucție după devastările războiului. În realitate ele au funcționat drept mijloace de asigurare a unor resurse pentru sovietici, slăbind și mai mult resursele României după ce fusese obligată de sovietici să plătească daune severe de război prin Tratatele de pace de la Paris, 1947, daunele pretinse de URSS însumând 300 milioane de dolari.[26] Contribuția sovietică la SovRomuri a constat în principal în vânzarea de echipament militar părăsit de trupele germane pe câmpul de luptă, echipament supraevaluat de fiecare dată și plătit de România.[27] Bunurile trimise de România către Uniunea Sovietică au fost estimate la 2 miliarde de dolari, depășind cu mult daunele de război pretinse de sovietici,[28] iar până în 1952, 85% din exporturile românești au fost redirijate spre Uniunea Sovietică.[26] Ultimul Sovrom a fost dizolvat în 1956.

În cultura populară[modificare | modificare sursă]

  • Davai ceas, davai palton. Bine-cunoscutul actor Constantin Tănase juca în București, la un an după sosirea trupelor sovietice. El obișnuia să satirizeze obiceiul soldaților sovietici de a confisca obiectele personale ale oamenilor pe care îi întâlneau (în particular hainele și ceasurile), spunându-le "Davai ceas, davai palton". Există suspiciuni asupra sorții sale, în august 1945, el fiind găsit mort la două zile după ce a jucat într-una din piesele sale satirice.[29]
  • Printre martorii evenimentelor din 1944 s-a aflat și scriitorul Mihail Sebastian. În jurnalul său Jurnal, 1935-1944: Anii fasciști), el a descris atmosfera din Bucureștiul acelor clipe astfel: "Sălbăticie, teamă, neîncredere. Soldații ruși violează femeile (după cum îmi povestea Dina Cocea ieri). Soldații opresc mașinile, scot afară șoferul și pasagerii, se urcă la volan și demarează. Magazine jefuite. În după-amiaza aceasta, la Zaharia, trei dintre ei au spart magazinul și au furat ceasuri. (Ceasurile sunt jucăriile pe care le plac cel mai mult.)"[30] Sebastian a murit într-un accident de tramvai la câteva săptămâni după ocuparea sovietică a României. Jurnalul său a fost publicat recent în vest. În 2004, actorul american David Auburn a scris o piesă de teatru intitulată Jurnalul lui Mihail Sebastian; a fost jucată pentru prima oară în același an la New York, cu Stephen Kunken în rolul lui Sebastian.
  • Ora 25. Cea mai cunoscută carte a lui Virgil Gheorghiu descrie viața unui tânăr fermier, Johann Moritz, sub ocupație nazistă și apoi sovietică. Johann este trimis la la muncă forțată de un căpitan de poliție care o dorea pe soția sa, Suzanna. La început el este etichetat ca evreu, dar este "salvat" de un ofițer nazist, care îl forțează să lucreze pentru propaganda germană. Întemnițat după război, este bătut până aproape de moarte de către temnițerii ruși, apoi judecat de forțele aliate pentru activitatea sa pentru naziști. În 1967, Carlo Ponti a produs un film bazat pe această carte, film regizat de Henri Verneuil și avându-i ca actori pe Anthony Quinn ca Johann și Virna Lisi ca Suzanna.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ "Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle" - Din proclamația către națiune a Regelui Mihai din noaptea de 23 august 1944, Curierul Național, 7 august, 2004
  2. ^ Verona, pp. 49–51
  3. ^ en National Minorities in România -Romanian Politics and Nationality Policy Since 1956
  4. ^ termenul "ocupație" este acceptat de către majoritatea istoricilor vestici și români post-revoluționari. Exemple ar fi:
    • "Forțele sovietice au ocupat România în 1944 și au rămas pentru mai bine de o decadă." Roger E. Kirk, Mircea Răceanu, România Versus the United States: Diplomacy of the Absurd, 1985-1989, p. 2. Palgrave Macmillan, 1994, ISBN 0-312-12059-1.
    • "Trupele de ocupație sovietice au fost retrase în 1958." Gordon L. Rottman, Ron Volstad, Warsaw Pact Ground Forces, p. 45. Osprey, 1987, ISBN 0-85045-730-0.
    • Țara a trebuit să suporte o lungă ocupație sovietică (până în 1958), și să plătească sovieticilor daune imense." Lucian Boia, Romania: Borderland of Europe, p. 106. Reaktion Books, 2001, ISBN 1-86189-103-2.
    • "Forțele de ocupație sovietice din România au intervenit în orice mod în viața politică din România." Verona, p. 31.
    • "În iunie 1958, ca urmare a unor aranjamente complexe stabilite între români, ruși și iugoslavi, trupele ocupatoare ale armatei sovietice au părăsit România." Tismăneanu, p. 25. "Comuniștii români au fost o grupare nedorită de nimeni, până la ocuparea țării de către Armata Roșie în 1944." ibid., p. 59. "Armata Sovietică a ocupat teritoriul României și ... formațiunea politică PCR, controlată, de sovietici a exploatat această situație pentru a instaura un regim stalinist cât mai repede posibil, indiferent de costurile umane pe care le-ar fi implicat." ibid., p. 91.
    • "principalul scop a fost ocuparea și a restului României din 1944 până în 1958... Nu există nici o îndoială legat de faptul că ocuparea sovietică a avut un impact economic, politic și social devastator asupra României." Aurel Braun, Armata Roșie în România, în Slavic Review, Vol. 61, No. 1, 146-147, 2002.
    • "Retragerea trupelor sovietice a semnificat sfârșitul ocupației militare a țării, ocupație care a durat 14 ani." Istoria României în date, p. 553. Editura Enciclopedică, București, 2003, ISBN 973-45-0432-0
    • "Wisner (care a fost martor, în calitate de ofițer OSS, la brutalitatea ocupației sovietice a României)", David F. Rudgers, "The origins of covert action", Journal of Contemporary History, vol. 35 , no. 2 (2000), 249–262
    • Flori Stănescu, Dragoș Zamfirescu, Ocupația sovietică în România - Documente 1944-1946 . Vremea, 1998, ISBN 973-9423-17-5.
  5. ^ Country Studies: România. Chap. 23. US Library of Congress
  6. ^ a b Ioan Vlad, Alexandru Baboș, Războiul României pentru reîntregirea națională(1941-1945), Ch. 3, în Istoria artei militare, Sibiu, 1996
  7. ^ a b en Country Studies: România. Chap. 23. US Library of Congress
  8. ^ en "Hitler recurge la 'marionete' în România", Washington Post, 25 august, 1944
  9. ^ en "Bulgaria - Rezistența bulgară la alianța Axei", Enciclopedia Britannica
  10. ^ en "Regele proclama predarea națiunii și dorinta de a ajuta Aliații", The New York Times, 24 august, 1944
  11. ^ [1]
  12. ^ Vartan Arachelian "Pamfil Șeicaru despre 23 august: 'Mai multă rușine, mai puține victime' ", Ziua, 16 august 2004
  13. ^ en Textul armistițiului
  14. ^ Verona, pp. 46–47
  15. ^ Verona, pp. 47–51
  16. ^ Verona, p. 49
  17. ^ Verona, pp. 58–59
  18. ^ Gravitational Pull - Revista Time, 5 septembrie 1955
  19. ^ en "Development of the Românian Armed Forces after World War II", în Library of Congress Country Studies și CIA World Factbook
  20. ^ Oroian, p. 28
  21. ^ Oroian, p. 29-30
  22. ^ Oroian, p. 37
  23. ^ Oroian, p. 38-40
  24. ^ Oroian, p. 40-41
  25. ^ Marga
  26. ^ a b Cioroianu
  27. ^ Alexandrescu
  28. ^ Roper
  29. ^ A cazut cortina!, 15 ianuarie 2007, Paula Mihailov Chiciuc, Jurnalul Național, accesat la 5 iulie 2012
  30. ^ Micu

Referințe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]