Kosovo

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii.

Calitatea informaţiilor sau a exprimării din acest articol trebuie îmbunătăţită. Acest articol a fost etichetat în 2005

Kosovo (în albaneză: Kosovë / Kosova; în sârbă: Косово и Метохија / Kosovo i Metohija) este de jure o regiune autonomă situată în sudul Serbiei. În prezent acest teritoriu se află sub administraţia ONU, iar statutul său este disputat între populaţia majoritar albaneză, susţinătoare a separatismului, şi guvernul Serbiei. La 17 februarie 2008 Kosovo şi-a autoproclamat independenţa, ^[1] aceasta fiind recunoscută deja de 19 state, inclusiv Statele Unite, Regatul Unit, Franţa, Germania, Polonia şi Albania.

Cuprins 1 Istorie 1.1 Istoria antică 1.2 Istoria medievală 1.2.1 Marile migraţii 1.2.2 Regatul Sârbilor 1.2.3 Imperiul şi despotatul sârb 1.3 Dominaţia otomană 1.4 Focar de conflicte 1.5 Declaraţia de independenţă faţă de Serbia 2 Vezi şi 3 Note 4 Legături externe

[modifică] Istorie

Provincia modernă Kosovo a apărut ca entitate politică în anul 1945. Pînâ atunci, ţinutul a aparţinut parţial sau în întregime altor state: Albania (în perioada ocupaţiei italiene), Serbia, Muntenegru, Imperiul Otoman şi Imperiul Bizantin, Bulgaria şi chiar Imperiul Roman.

[modifică] Istoria antică

[modifică] Istoria medievală

[modifică] Marile migraţii

Slavii au venit în Balcani în secolul al VII-lea. La început, slavii erau mult mai răspîndiţi în Balcani, faţă de zilele noastre, ajungînd chiar şi în Albania şi Grecia. Încă sînt răspîndite în ţările balcanice ne-slavone (mai ales în Albania) toponime derivate din rădăcini ale cuvintelor din limba veche a slavilor (Kamenica). Totuşi slavii au fost asimilaţi acolo unde, din punct de vedere numeric, erau depăşiţi de către popoarele băştinaşe. În alte cazuri însă, slavii au izbutit să-i absoarbă pe băştinaşi.

Originile albanezilor, însă, nu sînt clare. Mulţi cred că aceştia descind din triburile ilirilor, locuitori străvechi ai Balcanilor de Vest în timpul stăpînirii romane. Cei mai mulţi lingvişti şi istorici din comunitatea ştiinţifică internaţională consideră că albanezii sunt descendenţii unei populaţii daco-moesiene din partea centrală a Balcanilor. Unul dintre argumentele lingvistice de căpătîi este acela că terminologia maritimă din albaneză este de împrumut. Alt argument este că illirii au fost romanizaţi încă din primele cîteva secole de influenţă romană. Istoricii albanezi spun că, în jurul secolului al VII-lea, illirii s-au retras din calea invadatorilor slavi către sud, în ţinuturi montane care, în zilele noastre, sunt cunoscute drept Albania. Această teorie este contrazisă de cea susţinută de cronicarii bizantini, care spun că sosirea albanezilor (alvanoi, cum apar ei în cronicile bizantine) din sudul Italiei, în Albania centrală (Durres) a avut loc în anul 1043, în calitate de mercenari în armata lui Maniakis. Lingviştii albanezi spun că vocabularul şi structura limbii albaneze indică o apropiere mai tîrzie de vestul Balcanilor^{[necesită citare]} (locul unde se află şi regiunea Kosovo).

Regiunea Kosovo se întinde între franjurii exteriori ai Imperiului Bizantin şi chiar pe făgaşul expansiunii slave. Între 850 şi 1014 aceasta a fost condusă de Bulgaria. După aceea, puternicul împărat Vasile al II-lea Bulgaroctonul a reinstaurat controlul bizantin. În acele timpuri nu era atestată existenţa Serbiei: un număr de mici regate slave se întindeau la nordul şi vestul regiunii Kosovo, dintre care Raşka (Rascia, Serbia centrală de astăzi) şi Dioclea (Muntenegru şi nordul Albaniei) erau cele mai puternice. În 1180, conducătorul sârb Stefan Nemanja a pus stăpânire pe Dioclea şi pe câteva regiuni ale ţinutului Kosovo. În 1216, urmaşul său omonim a pus stăpânire şi pe restul regiunilor din Kosovo, creând un stat care astăzi este reprezentat de Serbia.

În timpul dinastiei Nemanja, multe biserici şi mănăstiri ortodoxe sârbe au fost construite pe teritoriul sârbesc, mai ales în Kosovo, care a devenit centrul economic, demografic, religios şi politic. Liderii din această dinastie au folosit drept capitale atât oraşul Prizren, cât şi Priştina. Mai multe domenii au fost dăruite mănăstirilor sârbeşti în Metohia (care includea şi părţi din Albania şi Muntenegru), datorită cărora Metohia mai este denumită şi "tărâmul monastic". Cea mai impunătoare biserică din Kosovo - Patriarhatul, din oraşul Peć (citeşte Peci), biserica din Gračanica (citeşte Graceaniţa) şi mănăstirea de la Visoki Dečani, lângă Dečani, au fost înfiinţate în această perioadă.

Kosovo a fost important din punct de vedere economic, pentru că Priştina, actuala capitală a regiunii, a reprezentat un important centru economic pe drumurile ce duceau la porturile de la Adriatica. De asemenea, industria minieră a fost foarte dezvoltată în regiunea Novo Brdo şi Janjevo (citeşte Ianievo), unde se aflau comunităţi de imigranţi din Saxonia şi de negustori raguzani.

[modifică] Regatul Sârbilor

În 1217, Regatul sârb a fost recunoscut. În 1219, a fost creată Biserica Ortodoxă Sârbă, cu Hvosno, Prizren şi Lipljan ca principalele episcopii din Kosovo. Până la sfârşitul secolului al XIII-lea, centrul Bisericii Sârbe s-a mutat de la Žiča la Peć.

În secolul al XIII-lea, Kosovo a devenit inima vieţii religioase şi politice a Serbiei, muntele Šar fiind centrul politic al regilor sârbi. Principala cetate era la Pauni. După 1291, tătarii au invadat întreg teritoriul, până la Peć. Regele Serbiei Stefan Milutin a reuşit să-i învingă. El a ridicat templul Maicii Domnului de la Ljeviška în Prizren în jurul anului 1307, care a devenit sediul episcopiei Prizren, şi Gračanica în 1335, sediul Escopiei Lipljan.

[modifică] Imperiul şi despotatul sârb

Regatul sârb a fost transformat într-un imperiu în 1346. Stefan Dušan l-a primit pe Ioan VI Cantacuzino în 1342 la Castelul din Pauni pentru a discuta posibilitatea unui război anti-bizantin. În 1346, arhiepiscopia de la Peć a devenit Patriarhie.

După ce a decăzut puţin timp înainte de moartea lui Dušan în 1355, imperiul a căzut în anarhie feudală în timpul domniei ţarului Stefan Uroš V. Kosovo a devenit domeniu al Casei Mrnjavčević, în timp ce prinţul Voislav Voinović îşi extindea teritoriul în Kosovo. Armatele lui Vukašin Mrnjavčević din Priştina şi ale aliaţilor lui l-au învins pe Voislav în 1369, oprindu-i avansul. După Batălia de la Marica de pe 26 Septembrie 1371, în care fraţii Mrnjavčević au murit, Đurađ I Balšić din Zeta a preluat controlul asupra Prizrenului şi Pećului în 1372. O parte din Kosovo a devenit fieful Casei de Lazarević.

Imperiul Otoman a invadat Kosovo şi s-a ciocnit cu coaliţia Prinţului Lazar la 28 iunie 1389 lângă Priştina, la Gazi Mestan. Armata sârbă a fost asistată de diverşi aliaţi. A urmat Bătălia de la Kosovo Polje, în care Prinţul Lazar a murit. Prinţul Lazar adunase 70.000 de oameni pe câmpul de luptă împotriva a 140.000 de otomani. Sultanul Murad a pierit şi el în luptă, iar noul sultan Baiazid I a trebuit să se retragă, în ciuda victoriei, pentru a-şi consolida puterea. Sultanul otoman a fost înmormântat împreună cu unul din fiii săi la Gazi Mestan. Atât Lazar cât şi Miloš Obilić, cel care l-a ucis pe Murad, au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Sârbă. Casa locală Branković a preluat rolul conducător în Kosovo, sub Vuk Branković, cu o cădere temporară în mâinile Despotatului Sârb în 1439. O altă mare bătălie a avut loc între trupele ungare susţinute de conducătorul albanez Gjergj Kastrioti supranumit Skanderbeg pe de o parte, şi forţele otomane susţinute de Casa Branković pe de altă parte în 1448. Trupele lui Skanderbeg, care urmau să vină în ajutorul lui Iancu de Hunedoara au fost oprite de armatele lui Branković, care era vasal al turcilor. Voievodul Transilvaniei şi regent al Ungariei, Iancu de Hunedoara, a pierdut bătălia, după o luptă de 2 zile, dar a reuşit să oprească înaintarea otomanilor spre nord. Kosovo a devenit vasal al Imperiului Otoman, până la incorporarea sa directă în imperiu, odată cu căderea finală în 1459 a Serbiei.

[modifică] Dominaţia otomană

Imperiul Otoman a adus islamizarea, mai ales în oraşe, şi mai târziu a creat vilayetul Kosovo, ca una din entităţile teritoriale otomane. Aceasta a adus masive schimbări, întrucât populaţia sârbă a pierdut majoritatea în favoarea turcilor şi albanezilor. Multe biserici creştine au fost dărâmate sau transformate în moschei. Deşi Biserica Ortodoxă Sârbă a fost desfiinţată în 1532, un sârb islamizat din Bosnia, vizirul Mehmed-paşa a restaurat Patriarhia din Peć în 1557.

Kosovo a fost preluat de trupe austriece în timpul războiului austro-turc din 1683–1699 cu ajutorul a 5.000 de albanezi conduşi de arhiepiscopul catolic Pjetër Bogdani. Acesta a murit de ciumă în timpul războiului, iar mormântul său a fost ulterior redeschis, iar rămăşţele lui împrăştiate şi date de otomani la câini drept răzbunare pentru participarea acestuia la revoltă. În 1690, o dată cu retragerea armatelor austriece, care înaintaseră prea mult în Balcani, patriarhul sârb din Peć Arsenije III Čarnojević a emigrat din Kosovo împreună cu 37.000 de familii după reocuparea teritoriului de către otomani. Majoritatea celor care l-au urmat erau sârbi. Sârbii fuseseră de partea armatei imperiale şi se temeau de răzbunarea turcilor. Aceasta a fost numită marea migraţie.^[2] Kosovo şi cea mai mare parte a Serbiei medievale au fost părăsite de o mare parte a populaţiei. Susţinuţi de austrieci, refugiaţii sârbi au colonizat: Banatul (în dauna românilor), Voivodina (spre nemulţumirea ungurilor) şi Croaţia (în regiunea denumită ulterior Krajna). Aici îşi au originea multe din conflictele care tulbură zona şi în secolul XXI.

Până la sfârşitul secolului XIX, albanezii au devenit principalul grup etnic în Kosovo.

În 1766, Imperiul Otoman a desfiinţat patriarhia de la Peć.

[modifică] Focar de conflicte

Masacrul de la Prekaz (martie 1998): Forţele sârbe au atacat satul Prekaz pentru a-l captura pe primul comandant al Armatei de Eliberare din Kosovo, formaţiune paramilitară care a luptat pentru secesiunea regiunii. Adem Iashari şi mulţi dintre membrii familiei sale au fost ucişi atunci de militarii sârbi. Dramaticul episod a amplificat dorinţa albanezilor de a-şi obţine independenţa şi a dus la extinderea confruntărilor dintre etnia majoritară şi minoritatea sârbă.

[modifică] Declaraţia de independenţă faţă de Serbia

La 17 februarie 2008, primul ministru Hashim Thaçi a citit în faţa Parlamentului de la Priştina declaraţia de independenţă a provinciei, iar legislativul a votat declaraţia. Statele Unite, Franţa, Marea Britanie susţin proclamarea independenţei provinciei ^[3], în timp ce Rusia şi Serbia se opun vehement ^[4]. Printre statele care se opun proclămării independenţei Kosovo sînt: România ^[5], Spania, Slovacia, Cipru şi Grecia. China şi-a exprimat îngrijorarea faţă de reacţiile în lanţ pe care le-ar putea avea faptul că un stat şi-a proclamat unilateral independenţa ^[6].

[modifică] Vezi şi

• Balcanii de Vest

[modifică] Note

[modifică] Legături externe

• Kosovo e Serbia
• New Kosova
• New Kosova Report - Kosovo News and Views Portal
• the official webportal of Tourism in Kosovo
• Loss of the Kosovo Cultural Heritage (Fabio Maniscalco)- "Web Journal on Cultural patrimony"
• Serbia's Title Over Kosovo - Website led by the Belgrade law students

v • d • m Provincii în Serbia
Vezi şi: Serbia Centrală
Kosovo¹ • Voivodina
¹ A declarat independenţă unilateral, dar nu este recunoscut de către majoritatea statelor lumii.

v • d • m Fosta Iugoslavie
State suverane	Bosnia şi Herţegovina • Croaţia • Muntenegru • Republica Macedonia • Serbia • Slovenia
Regiuni autonome	Districtul federal Brčko (Bosnia şi Herţegovina) • Federaţia Bosnia şi Herţegovina (Bosnia şi Herţegovina) • Kosovo¹ (Serbia) • Republica Srpska (Bosnia şi Herţegovina) • Voivodina (Serbia)
Foste state	Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor • Regatul Iugoslaviei • Republica Socialistă Federativă Iugoslavia • Republica Federală Iugoslavia • Serbia şi Muntenegru
¹ A declarat unilateral independenţa la data de 17 februarie 2008 şi a fost parţial recunoscut.

v • d • m Europa
State suverane	Albania • Andorra • Armenia² • Austria • Azerbaidjan¹ • Belarus • Belgia • Bosnia şi Herţegovina • Bulgaria • Cipru² • Croaţia • Danemarca¹ • Elveţia • Estonia • Finlanda • Franţa¹ • Georgia¹ • Germania • Grecia • Irlanda • Islanda • Italia • Kazahstan¹ • Letonia • Liechtenstein • Lituania • Luxemburg • Malta • Monaco • Muntenegru • Norvegia¹ • Polonia • Portugalia¹ • Regatul Unit • Republica Cehă • Republica Macedonia • Republica Moldova • România • Rusia • San Marino • Serbia • Slovacia • Slovenia • Spania¹ • Suedia • Turcia¹ • Ţările de Jos¹ • Ucraina • Ungaria • Vatican
Teritorii dependente şi autonome	Adjaria (Georgia) • Adîgheia (Rusia) • Akrotiri şi Dhekelia (Regatul Unit) • Åland (Finlanda) • Azore (Portugalia) • Başchiria (Rusia) • Cabardino-Balcaria (Rusia) • Calmîchia (Rusia) • Canare¹ (Spania) • Carelia (Rusia) • Catalonia (Spania) • Cecenia (Rusia) • Ceuta¹ (Spania) • Ciuvaşia (Rusia) • Corsica (Franţa) • Crimeea (Ucraina) • Daghestan (Rusia) • Feroe (Danemarca) • Friuli-Veneţia Giulia (Italia) • Găgăuzia (Republica Moldova) • Gibraltar (Regatul Unit) • Groenlanda¹ (Danemarca) • Guernsey (Regatul Unit) • Inguşetia (Rusia) • Jersey (Regatul Unit) • Karaciai-Cerkessia (Rusia) • Komi (Rusia) • Madeira¹ (Portugalia) • Man (Regatul Unit) • Mari El (Rusia) • Melilla¹ (Spania) • Mordovia (Rusia) • Muntele Athos (Grecia) • Nahicevan¹ (Azerbaidjan) • Neneţia (Rusia) • Osetia de Nord (Rusia) • Sardinia (Italia) • Sicilia (Italia) • Tatarstan (Rusia) • Trentino-Tirolul de Sud (Italia) • Ţara Bascilor (Spania) • Udmurtia (Rusia) • Valle d'Aosta
State nerecunoscute	Abhazia • Cipru de Nord¹ ³ • Kosovo³ • Nagorno-Karabah • Osetia de Sud • Transnistria
¹ O parte a teritoriului său sau teritorii dependente se află în afara Europei. ² O ţară se află în întregime în alt continent, dar are conecţiuni geopolitice mai puternice cu Europa. ³ Recunoscut parţial.