Limbi romanice orientale

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Harta peninsulei Balcanice cu regiunile locuite la începutul secolului XX de vorbitorii limbilor romanice de est (româna, aromâna, meglenoromâna, istroromâna ).
Evoluția istorică a limbilor romanice de est după majoritatea autorilor.

Limbile romanice orientale sau estice formează o grupă de limbi în cadrul subfamiliei limbilor romanice care, la rândul ei, face parte din familia limbilor indo-europene. Acestei grupe îi aparțin limba română, limba aromână, limba meglenoromână și limba istroromână[1]. Majoritatea lingviștilor români[2] consideră că acestea nu sunt limbi aparte, ci dialecte ale limbii române, cel vorbit în spațiul carpato-danubiano-pontic fiind denumit dialectul dacoromân.

Limbile romanice de est s-au desprins dintr-o limbă comună, numită de lingviști protoromână, aproximativ în secolele X-XIII.

Trăsături comune[modificare | modificare sursă]

Asemănările dintre limbile romanice de est constau în primul rând în profunzimea din evoluția fonetică, în structura gramaticală și în vocabularul fundamental.

Există nu numai trăsături comune moștenite din latină, ci și inovații comune, din perioada protoromânei, dar și ulterioare, paralele, de exemplu desinența -m de la imperfect persoana I singular și palatalizarea labialelor[3].

Există mai multe asemănări între cele trei limbi romanice de est sud-dunărene decât între acestea și română. Dintre graiurile acesteia, cele din vest seamănă mai mult cu limbile sud-dunărene decât celelalte graiuri.

Fonologie[modificare | modificare sursă]

Evoluții ale vocalelor[modificare | modificare sursă]

Ordinea limbilor în care se dau exemplele este latină, română, aromână, meglenoromână, istroromână.

  • confuzie între [u] și [u:][4] > [u]:
musca > muscă muscã[5] muscă musche
  • confuzie între [i] și [e:][6] > [e]:
ligo > leg leg leg leg
tres > trei trei tre trei
medium > miez njedzu ńez ml’ez
fervo > fierb hierbu erb
  • diftongarea lui [e] accentuat > ea sau [e] > [[Vocală semideschisă anterioară nerotunjită|[ε]]] sub influența vocalei următoare [a]:
ligat > leagă leagã leagă leghe
  • diftongarea lui [o] accentuat > oa sau [o] > [[Vocală semideschisă posterioară rotunjită|[ɔ]]]:(În Aromână a apărut și diftongul ua).
noctem > noapte noapti noapti nopte
[a] > [ə], [ɨ] sau [ɔ] lana > lână lãnã lǫ lăre
[e] > [i] venit > vine yini vini vire
[o] > [u] bonus > bun bunu bun bur
  • închiderea vocalelor pretonice[7]:
[a] > [ə] barbatus > bărbat bãrbatu bărbat bărbåt
[o] > [u] dominica > duminică duminicã duminică dumireche
  • închiderea vocalelor neaccentuate finale:
[a] > [ə] sau [ε] casa > casă casã casă cåse
[o] > [u] afflo aflu aflu aflu åflu
  • [i] neaccentuat final > [j][8] sau dispariția acestuia:În Aromână se pronunță "j" lung.
lupi > lupi [lupj] lupi lup lup
  • dispariția lui [u] neaccentuat final:În unele Dialecte Aromâne nu a dispărut.
lupus > lup lupu lup lup

Evoluții ale consoanelor[modificare | modificare sursă]

[k] focus > foc foc(u) foc(u) foc(u)
[p] caput > cap capu cap cåp
[t] totus > tot tot(u) tot(u) tot(u)
  • păstrarea lui [s] intervocalic:
casa > casă casã casă cåse
  • dispariția lui [b] și [v] intervocalice:
caballus > cal calu cał
ovis > oaie oaie u̯a{{IPA|i̯e oie
    • excepție comună:
habere > avere aveare veari (a)ve
mola > moară muarã moară more
  • evoluția lui [ll] intervocalic:
[ll] > [w] sau [v] stella > stea(uă) steauã/stealã u̯ă stevu
[ll] > [l] callis > cale cale cali cåle
  • palatalizarea și africatizarea[9] oclusivelor velare și dentale înaintea lui [e] sau [i]:
[k] > [ʧ] sau [ʦ] caelum > cer tseru tser țer
[t] > [ʧ] sau [ʦ] *fetiolus[10] > fecior ficioru fitšor fițor
[t] > [ts] titia > țâță tsãtsã tsǫtsă țițe
[g] > [ʤ], [ʣ], sau [z] generum > ginere dzinire ziniri ziner
[d] > [ʤ], [ʒ] sau [z] deorsum jos giosu jos zos
  • evoluția lui [kw] și [gw] + [e] sau [i] la fel ca a lui [k] și [g]:
[kw] + [e] sau [i] > [ʧ] sau [ʦ] cinque > cinci tsintsi tsints cinci/ținț
[gw] + [e] sau [i] > [ʤ], [ʣ], sau [z] sanguem > sânge sãndzi sǫnzi sănze
  • [kw] + [a] > [p]:
aqua > apă apã apu åpe
  • [gw] + [a] > [b]:
lingua > limbă limbã limbă limbe
  • păstrarea grupurilor [bl], [pl] și [fl]:
*blastemo > blestemu blastim blastim
plenus > plin plinu ạmplin plir
flore > floare floare floari
  • palatalizarea lui [l] în grupurile [kl] și [gl] > [kʎ] și [gʎ], dispariția sa în română:
clamo > chem cljemu cl’em cl’em
ingluto > înghit (ã)ngljitu (ă)ngl’it
  • [gn] > [mn]:
lignum > lemn lemnu lemn lemne
  • [ks] > [ps]:
coxa > coapsă coapsã
  • [kt] > [pt]:
lacte > lapte lapti lapti låpte
*cubium > cuib cuibu cub cul’b

Accentuarea[modificare | modificare sursă]

Accentuarea este liberă și are rol fonologic: cântă ['kɨntə] (indicativ prezent) vs. [kɨn'tə] (perfect simplu).

Morfologie[modificare | modificare sursă]

  • păstrarea genului neutru, dar reorganizat, devenit la singular identic cu masculinul și la plural cu femininul;
  • formarea pluralului la substantive și adjective: desinențele -e și -le la feminin, -i la masculin, -uri la neutru;
  • păstrarea desinenței -e de genitiv-dativ la feminin singular și de vocativ la masculin singular;
  • alternanțe vocalice[12] și cumul de mărci;
  • articolul hotărât postpus și declinarea articulată;
  • articolul demonstrativ (cel, cea, cei, cele) și articolul posesiv-genitival (al, a, ai, ale);
  • formarea comparativului cu mai;
  • formarea numeralelor cardinale 11 – 19 cu spre: doisprezece;
  • formarea numeralului ordinal din articolul posesiv-genitival + numeral cardinal articulat: al doilea;
  • declinarea pronumelor personale: de exemplu, formele accentuate de acuzativ din *mene, *tene;
  • desinența de feminin și neutru plural -le la pronumele posesive: mele, tale, sale;
  • păstrarea celor patru conjugări din latină;
  • conjunctivul cu ;
  • verbe cu sufix la indicativ prezent și la conjunctiv prezent, la conjugarea I (-ez) și la conjugarea a IV-a (-esc);
  • perfectul compus cu verbul auxiliar a avea la toate verbele;
  • viitorul cu verbul auxiliar a vrea;
  • diateza reflexivă cu valoare pasivă;
  • formele am (persoana I singular) și are (persoana a III-a singular) ale verbului a avea.

Sintaxă[modificare | modificare sursă]

  • restrângerea folosirii infinitivului și înlocuirea sa cu conjunctivul în propozițiile subordonate având același subiect ca propoziția regentă: Vreau să plec., Am venit ca să rămân.;
  • posibilitatea de a nu exprima subiectul prin pronume personal, ci de a-l include, a-l exprima prin desinența predicatului;
  • redundanța în exprimarea complementului direct și indirect prin substantive nume proprii și comune de persoane, dublarea sa cu forma neaccentuată a pronumelui personal corespunzător: O iubește pe Maria., Îi arată directorului dosarul.;
  • ordinea părților de propoziție relativ liberă;
  • concordanța timpurilor relativ liberă.

Lexic[modificare | modificare sursă]

  • unele cuvinte latine păstrate numai în limbile romanice de est: a(d)sterno > aștern, lingula > lingură;
  • unele sensuri specifice ale unor cuvinte latine păstrate numai în aceste limbi: anima > inimă, tener > tânăr;
  • unele cuvinte latine absente numai din limbile romanice de est și înlocuite cu altele, tot latine sau nelatine: grandis înlocuit cu mare (latinesc), ploro înlocuit cu plango (latinesc) > plâng, centum înlocuit cu sută (cuvânt de origine slavă,în Aromână s'a păstrat tsentu);
  • cuvinte comune presupuse a proveni din substratul traco-dac: baci, cătun, copac, moș, sâmbure, țap;
  • cuvinte și afixe lexicale comune de origine slavă: babă, coasă, nevastă, a plăti, slab, prefixul ne-, sufixul -iță.

Deosebiri[modificare | modificare sursă]

Înțelegerea reciprocă dintre limbile romanice de est este numai parțială. Aceasta se datorează în primul rând izolării îndelungate dintre ele. Numai aromâna și meglenoromâna sunt relativ apropiate una de alta. Prin urmare, limbile romanice de est au suferit influențe străine diferite, mai ales în ceea ce privește lexicul: influență neogreacă și albaneză asupra aromânei, macedoneană asupra meglenoromânei, croată asupra istroromânei, cultă latino-romanică asupra românei.

Despre deosebiri mai pe larg, vezi articolele Limba aromână, Limba meglenoromână și Limba istroromână.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Lingviști care le consideră limbi aparte: G. Giuglea, Alexandru Graur, Ion Coteanu.
  2. ^ Gustav Weigand, Ovid Densușianu, Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Theodor Capidan etc.
  3. ^ Schimbarea locului de articulare a consoanelor bilabiale și labiodentale la locul unde se articulează consoanele palatale.
  4. ^ [u] lung.
  5. ^ Pentru scrierea aromânei aplicăm alfabetul adoptat la Simpozionul de standardizare a scrierii aromânești (Simpozionlu trã standardizarea a scriariljei armãneascã), ținut la Bitolia în august 1997, iar pentru meglenoromână folosim notația lui Theodor Capidan în Meglenoromânii, vol. III, Dicționar meglenoromân, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, Depozitul General Cartea Românească.
  6. ^ [e] lung.
  7. ^ Dinaintea vocalei accentuate.
  8. ^ [j] abia perceptibil, numit și șoptit.
  9. ^ Schimbarea modului de articulare a unor consoane astfel încât să fie ca cel al africatelor.
  10. ^ Cu asterisc se marchează cuvintele neatestate și reconstituite de lingviști.
  11. ^ Schimbarea locului unor sunete între ele.
  12. ^ Schimbarea naturii unor vocale în cursul flexiunii (declinării și conjugării).

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Sala, Marius et al., Enciclopedia limbilor romanice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

Vezi și[modificare | modificare sursă]