Ortografia limbii române

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung, 1521

Ortografia limbii române este ansamblul de reguli care stabilesc scrierea corectă a limbii române. De la primul text scris în limba română care s-a păstrat (Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, 1521) până la scrierile de astăzi, normele ortografice au trecut prin nenumărate etape.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Limba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune” europene, alfabete latine, grecești, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziție și în final din nou latine.

Despre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii.

Limba slavonă și scrierea chirilică înlocuiesc limba latină și alfabetul latin în biserica românilor prin secolul al X-lea și se consolidează în secolele următoare, ca urmare a impunerii acestora de către Imperiul Bulgar și ca reacție la propaganda catolică.

Totuși, Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenta (1432), așadar, încă mai mult de 400 de ani după schisma de la 1054. Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărților și textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic și limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în țară. Mihail Kogălniceanu, un mare istoric și cărturar român, a susținut aceeași teză, la 1838, în revista Alăuta Românească.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învățați ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Dimitrie Onciul și alții au afirmat că limba slavă a fost introdusă în țările române înainte de Conciliul de la Florența, respectiv în secolele X-XII, după creștinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente și izvoare de ordin filologic și istoric.

Rugăciunea Tatăl nostru în alfabetul chirilic, datând din jurul anului 1850. Transliterare: „Tatăl nostru, carele ’ești în ceriuri, sfințascăse numele tău: Vie înpărățiia ta: Fie voia ta, pre cum în ceriu, și pre pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dăneo noao astăzi: Și ne iartă noao datoriile noastre pre cum și noi ’ertăm datornicilor noștri: Și nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveaște de cel rău. Că a ta iaste înpărățiia, și Putearea, și mărirea în veaci, amin.”

Așadar, începând cu secolele X-XV, cărțile bisericești răspândite la români sunt scrise în limba veche bisericească, paleoslava, în care au scris Chiril și Metodiu, iar grafica nu se schimbă în decursul mai multor secole. Ortografia urmează regulile stabilite la reforma patriarhului Târnovei Eftimie, un cărturar de seamă din secolul al XIV-lea.

Primele documente românești, care au ajuns până la noi, erau toate scrise cu ajutorul alfabetului chirilic, datorită influențelor limbii slavone (limba slavă bisericească), care era folosită ca limbă de cult și de cancelarie în spațiul balcanic în secolele XI - XVII.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, învățații Școlii Ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în scrierea limbii române este reintrodus alfabetul latin în locul celui chirilic, după o perioadă de tranziție.

Reintroducerea alfabetului latin pentru scrierea limbii române a fost propusă de Școala Ardeleană în cca. 1780 și adoptat oficial abia în 1881, înainte de aceasta folosindu-se în diverse forme alfabetul chirilic (adaptat sunetelor românești) și alfabetul grecesc, și rareori cel latin, adaptat cu greu. Deși izolate, trebuie amintite pentru valoarea lor anticipativă două texte românești cu grafie latină de la sfârșitul secolului al XVI-lea: Carte de cântece (1571-1575?) în Transilvania și Tatăl nostru, scris de boierul Luca Stroici și tipărit între 1593-1597.

Înainte de 1780[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul secolului al XVI-lea diaconul Coresi face primele încercări de standardizare a ortografiei. Prin cărțile pe care le-a tradus și tipărit în românește (Întrebarea creștinească în 1560, Liturghierul în 1570 etc.) el pune bazele unei limbi române literare și liturgice unitare.

Dimitrie Eustatievici din Brașov este autorul celei mai vechi lucrări dedicate gramaticii limbii române care ni s-a păstrat (1757) și în care se enunță o serie de reguli ortografice pentru limba română scrisă cu alfabetul chirilic.

Lexiconul de la Buda, 1825 (coperta interioară)

Școala Ardeleană[modificare | modificare sursă]

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, preocuparea pentru ortografia limbii române s-a intensificat odată cu lupta dusă de Școala Ardeleană pentru demonstrarea latinității poporului și limbii române. La această luptă au contribuit printre alții Gheorghe Șincai, Petru Maior și Samuil Micu. Acesta din urmă a propus primele reguli ortografice pentru scrierea cu alfabetul latin în Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestian (Viena, 1779), prima tipăritură în limba română scrisă cu alfabet latin.

În 1819, Petru Maior publică Ortographia Romana sive latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur, cu anexa Dialog pentru începutul limbii române întră nepot și unchiu, reeditate în 1825 în Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemțesc..., primul lexicon cvadrilingv al limbii române, cunoscut și sub numele de Lexiconul de la Buda, operă monumentală la redactarea și revizuirea căreia a lucrat și Petru Maior.

Ion Heliade Rădulescu[modificare | modificare sursă]

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Ion Heliade Rădulescu publică o lucrare despre gramatica limbii române (1828) în care propune simplificarea alfabetului chirilic prin alcătuirea unui alfabet mixt. În același timp el susține principiul fonetic în scrierea limbii române.

Alfabetul mixt[modificare | modificare sursă]

Fragment din Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria, de Dimitrie Bolintineanu, tipărită în 1858 cu alfabetul de tranziție, mixt, cu caractere chirilice și latinești.

Transliterarea textului alăturat, Călătorii..., scris de Dimitrie Bolintineanu:

Klos vine din Paeonia și din muntele Rodope: taie prin mijloc muntele Hemus și se varsă în acelașĭ fluviŭ. Angrus curge din Ilira spre nord, trece prin lunca Tribalină și se varsă în Brongus și acest din urmă în Ister; asfel [sic] încăt [sic] Isterul primește tot într’un timp apele a doă [sic] rîurĭ marĭ. Karpis și Alpis es [= ies] din țară maĭ sus de Obricĭ, curge spre nord și se perd [sic] în acelaș [sic] fluviŭ... Isterul ese [= iese] din țara Celților, și după ce trece Europa întreagă, întră [sic] prin Skiția printr’una din mărginile eĭ.

Observații:

  • i semivocalic notat cu ĭ
  • încăt, cu ă
  • elidarea prin apostrof (menținută până la reforma din anii 1950)
  • nediftongarea verbelor a pierde, a ieși
  • întră, a întra - formă păstrată dialectal îndeosebi în Transilvania

Alfabetul latin[modificare | modificare sursă]

În 1860 și 1862 se adoptă în mod oficial alfabetul latin, dar, contrar propunerii lui Ion Heliade Rădulescu, a fost preferat principiul etimologic pentru scrierea limbii române. Una dintre lucrările importante din această perioadă a fost Dicționarul limbii române scris între 1871 și 1876 de August Treboniu Laurian și Ioan C. Massim, într-o ortografie latinizantă. Lucrarea a fost criticată de Ovid Densusianu în Istoria limbii române (1901) pentru încercarea de epurare a vocabularului de toate elementele nelatine, proces în care autorii au făcut și greșeli cauzate de necunoașterea etimologiei unor cuvinte.

Iată una din definițiile acestui dicționar — cuvântul băiețel — în grafia originară:

„BAIATELLU, s. m., deminutivu d’in baiatu, 1. in intellessu propriu: are unu baiatellu formosu ca unu angerellu; — 2. in intellessu metaforicu, cu espressione de desmerdare, in locu de amatu: de candu te ai dussu, baiatelle, n'amu mai pusu la gutu margelle.

Lupta dintre etimologism și fonetism[modificare | modificare sursă]

În anii care au urmat s-a dus o intensă luptă de argumente între intelectualii care susțineau principiul fonetic (printre care Aron Pumnul) și cei care considerau că scrierea oficială, etimologică, este cea mai potrivită pentru limba română (reprezentați de Timotei Cipariu).

Titu Maiorescu[modificare | modificare sursă]

Titu Maiorescu este cel care împreună cu alți tineri reîntorși de la studii din străinătate (P. P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rossetti și Iacob Negruzzi) a înființat în 1864 la Iași Junimea care avea să editeze începând cu 1 martie 1867 Convorbiri literare, binecunoscuta revistă de literatură prin care s-au afirmat marii noștri poeți clasici. Este membru al Societății Academice Române din 20 iulie 1867, mai târziu Academia Română.

Titu Maiorescu scrie un raport către Academia Română (sesiunea generală din 1880) „asupra unui nou proiect de ortografie” având în vedere la momentul respectiv scrierea de tranziție din Principate și trecerea treptată (impusă de altfel de Junimea) la alfabetul latin, optându-se pentru un sistem de scriere fonetică.

Comisia descrisă la paragraful precedent prezintă - printre altele - și această recomandare pentru Academie[necesită citare]:

II. Sunete și cerințe ortografice ale limbii române pentru care nu se află litere în alfabetul latin
5. ... [vorbește la început despre formele Early Cyrillic letter Yeru.png și YiChirilic.svg transformare în litere cu semnul ˇ (păstor, păscut, etc.; inclusiv forme de ě la care s-a renunțat mai târziu: věd (văd), vězěnd (văzând), etc.) cu o excepție la persoana a treia singular a perfectului simplu la conjugarea I unde se va însemna cu â (accent circumflex).] Acolo unde nu se constată proveniența lui Early Cyrillic letter Yeru.png și YiChirilic.svg înlăutrul limbii române se va însemna cu ă, în afară de i la începutul cuvintelor cu in, care se va însemna cu i. [n.e.> Ca exemple sunt date, printre altele: lăudâ, umblâ, mănă, pănă, cănd, făntănă, in, indată, inceput, etc. ]
„D-nii, Alecsandri și Quintescu au rămas de părere că să se introducă un semn deosebit pentru î, și anume i cu circumflex”
„Ceea ce a condus pe majoritate a fost pe lângă sfiala de a introduce prea multe semne nouă, mai ales convingerea că î este numai o nuanță de pronunțare a lui Early Cyrillic letter Yeru.png, că în unele dialecte române nici nu se aude, și că din manuscriptele vechi (până pe la 1750) se vede o completă amestecare între Early Cyrillic letter Yeru.png și YiChirilic.svg, care (în afară de î începător) se deosebeau numai caligraficește, așa încât Early Cyrillic letter Yeru.png final se însemna mai întotdeauna cu semnul YiChirilic.svg, și YiChirilic.svg mijlociu mai întotdeauna cu semnul lui Early Cyrillic letter Yeru.png.” [n.e.> De aici ideea de mai târziu (1904) de a diferenția î de â.]
„La obiecția că î este o particularitate esențială a pronunțării române se poate răspunde că scrierea nu este chemată să exprime toate nuanțele pronunțării, ci numai sonurile radicale și de valoare flecționară. Și nazalul este o particularitate a limbei franceze, și Early Cyrillic letter Yeru.png în loc de e în Mutter, Vater, etc., este o particularitate a limbei germane; toți le pronunță, dar nimeni nu le scrie.”

(Notă: Cuvântul sînt era grafiat cu semnul Early Cyrillic letter Yeru.png. Pentru î din prepoziția în și prefixul în- era utilizată o literă care arăta ca un lambda suprapus pe un I. Vezi în nota de subsol linkul către rugăciunea Tatăl nostru scrisă în alfabetul chirilic românesc de dinainte de simplificarea lui sub forma alfabetului de tranziție.)

(Studiul continuă cu expunerea faptului că Petru Maior considera în Ortographia romana sive latino-valachia că nu există î în vorbirea românească ce îi era contemporană și apoi cu alte reguli propuse).

De aici se vede clar originea ideii lui Sextil Pușcariu de a forma două variante a sunetului î în limba română prin folosirea lui î și a lui â.

Norma din 1904[modificare | modificare sursă]

În 1904 Titu Maiorescu scria Academiei Române un „Raport înfățișat Academiei Române în numele secțiunii literare în sesiunea generală de la 1904” referindu-se la revizuirea ortografiei. În preambul se referea la faptul că revizuirea anterioară începuse în 1869, cu 24 de ani în urmă, printr-o comisie formată din domnii Alecsandri, Bariț, Hașdeu, Quintescu și Maiorescu. Această comisie reușise în 1880 să aducă aprobarea în plen asupra unor reguli întemeiate pe un „etimologism puțin temperat prin concesiuni fonetice, ortografia primită de majoritatea de la 1880 era în esență un fonetism temperat prin «necesități etimologice»”.

Raportul continuă cu constatări despre aplicarea regulilor și aduce în discuție necesitatea ca Academia să își revizuiască modul de scriere. În urma reformării comisiei, de data aceasta formată din Iacob Negruzzi și Ioan Bianu în locul domnilor Alecsandri și Barițiu care decedaseră, se formulează o serie de cereri Academiei printre care, din cauza lipsei unei reguli clare în acest caz și a faptului că fiecare scria cum dorea, și:

„6. Sonul î se scrie cu î, însă acolo unde este imediat precedat de consoanele c sau g se scrie cu â. Motivul acestei din urmă modificări este analogia cu uzul general, introdus la noi ca și la italieni, de a citi literele c și g înainte de i drept ce și ge, iar înainte de a drept k și gh. Astfel dacă am scrie, d. e., gînd, cînd, cîntec, cu î, acest i, cu tot circumflexul deasupra lui, ne-ar sminti obiceiul cetirii acelor consonante înaintea vocalei i, pe când scriind cu â rămânem în conformitate cu deprinderea de mult admisă la c și g.”
În continuare propunerea numărul șase propune o excepție la cuvântul român și derivațiile sale (inclusiv România) să fie scris în acest fel.

Raportul se finalizează prin obligația pe care și-o asumă un comitet format din domnii I. Bianu, Ovid Densusianu și Titu Maiorescu, aleși de secțiunea literară să alcătuiască, în cazul în care punctul numărul șase se aprobă neschimbat de plen, „o broșură cuprinzând aplicări la cât mai multe cazuri înduioase, pentru a pune ortografia adoptată la îndemâna scriitorilor români”.

Plenul Academiei Române, considerând mult prea grea această regulă propusă, a simplificat-o astfel: „sonul î se scrie cu â în corpul cuvintelor (cânt, vând, român, etc.) și cu î la începutul lor (înger, îndoit, însă, etc.)”.

Mostră de ortografie inconsecventă, cu amestec de reguli anterioare reformei din 1904 (de exemplu literele ĭ, ŭ; carĭ valabil până în 1932) și reguli introduse decenii mai târziu, în anii '50:

PROGRAMUL
Partidului social-democrat al muncitorilor
DIN ROMÎNIA
Desvoltarea economico-socială a societăților burghezo-capitaliste moderne are o tendință neapărată și neînlăturată de a concentra, de a monopoliza toate mijloacele de producție în mâinele unei clase, a claseĭ capitaliste.
Prin această concentrare și monopolizare, societatea burghezo-capitalistă desparte pe producătorĭ de mijloacele de producție, desparte pe meseriașĭ de unelte, pe miciĭ agricultorĭ țăranĭ, de pămnît [sic] prefăcîndu-ĭ în proletarĭ ce n’aŭ nicĭ un drept asupra productuluĭ munceĭ lor; iar capitaliștiĭ prin faptul monopolizăreĭ mijloacelor de producere, ajung ei, carĭ nu muncesc, stăpînĭ pe productul muncitorilor.

(După fragmentul în facsimil reprodus în Dicționar enciclopedic român, vol. IV, Q-Z, Academia Republicii Socialiste România, Editura politică, București, 1966, p. 203. PSDMR a fost înființat în 1893)

1953[modificare | modificare sursă]

În urma dezbaterilor Academiei R.P.R. desfășurate în 1953, s-a elaborat o nouă ortografie, aprobată printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri. Ea era de fapt reluarea formulei propuse în perioada interbelică de lingvistul Ion Candrea și istoricul Gheorghe Adamescu, aplicată în Dicționarul enciclopedic ilustrat (Cartea Românească, 1931). Aceste norme au început să fie aplicate din primăvara lui 1954. Una dintre cele mai importante schimbări consta în dispariția literei â din alfabetul limbii române, scriindu-se cu î peste tot, inclusiv (spre deosebire de varianta Candrea) în romîn, Romînia și derivatele lor. Normele au intrat în vigoare de la data de 1 aprilie 1954 (vezi Hotărârea Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Romîne la "Discuție").

1964[modificare | modificare sursă]

Se revine la â pentru cuvântul român și derivatele lui.

Dicţionarul enciclopedic român: primele două volume au pe copertă scris romîn.

Mărcile poștale au din nou inscripționarea POSTA ROMANA sau POȘTA ROMÂNĂ. În 1964 apar volumele 1 și 2 (din patru) ale enciclopediei întitulate Dicționar enciclopedic romîn, sub egida Academiei Republicii Populare Române. Însă în aceste două volume (literele A–C și D–J), romîn și derivatele nu au putut fi modificate.[1] Spre exemplu:

Vol. 1
„Lucrarea nu înlocuiește deci dicționarul limbii romîne și dicționarele de specialitate (Prefață)”
Dicționarul enciclopedic romîn cuprinde cele mai importante noțiuni de specialitate. (Indicații la început)”
„Covoare romînești (Listă de hărți și planșe, la început)”
Aaron, Petru Pavel, episcop al bisericii romîne unite din Transilvania. (p. 1)”
Vol. 2
Ghiață, Dumitru, (n. 1888) pictor romîn, artist al poporului din R.P.R. (p. 550)”
Justinian Marina, patriarh al Bisericii ortodoxe romîne. (p. 937)”

De asemenea: Decorații ale Republicii Populare Romîne, Frescă romînească, Grafică romînească.

1993[modificare | modificare sursă]

În 1993 Academia Română a decis printr-un vot revenirea la grafia cu litera  în loc de Î în anumite poziții ale cuvintelor și la scrierea formelor sunt, suntem, sunteți în loc de sînt, sîntem, sînteți. La vot au participat toți membrii Academiei, indiferent de specialitate. La momentul respectiv Academia avea doi membri lingviști: Ion Coteanu, care s-a abținut, și Emanuel Vasiliu, care a votat împotrivă.[2]

Critici aduse literei „â”[modificare | modificare sursă]

Ideea de a utiliza o singură literă pentru sunetul /ɨ/ a apărut cu mult înainte de 1953. Necesitatea de a reduce deosebirile dintre ortografie și pronunție a fost susținută încă din 1880 de Titu Maiorescu, care scria: „Nu poate exista o gramatică a scrierii în contra gramaticei vorbirii.”

În 1904, Sextil Pușcariu scria în Convorbiri literare (nr. 11, articolul Ortografia revizuită a Academiei Române): „Țelul ortografiei noastre e a avea pentru fiecare sunet simplu al graiului nostru un singur semn grafic și fiecărei litere scrise să-i corespundă în grai un singur sunet.”

În 1908, Titu Maiorescu insista în prefața la „Despre scrierea limbei române” în privința necesității „de a scrie sonul î pretutindeni cu î”.

August Scriban scria în 1912 (în „Ortografia românească”) că este „inadmisibilă existența literelor î și â pentru un singur sunet”.

În anii 1925, 1926 și 1927 a avut loc o serie de congrese ale filologilor români, în urma cărora, în 1927, Al. Procopovici publică „Ortografia românească”. Prima cerință din această lucrare era „renunțarea la folosirea lui â și î și generalizarea folosirii lui î”.

În 1932, Ovid Densusianu cerea în articolul „Noua ortografie” publicat în „Grai și suflet” (vol. V, nr. 2) „să se renunțe la orice concesiune pentru â [...] Nu cîștigăm nimic cu [această] literă.”

La 31 mai 1929, filozoful Constantin Rădulescu-Motru afirma la ședința Academiei: „Pronunțarea sunetului î e singură [...]; a-l scrie cînd î, cînd â e deci inutil.”

În articolul „Proiect de reformă a ortografiei române” (1929), Sextil Pușcariu afirma: „Ortografia urmează ortoepia. Principiul este «scrie cum vorbești».” Tot Sextil Pușcariu își amintește că în 1932 s-a hotărît la Academie ca „la ortografia generală cu î să se admită o singură excepție cu â pentru român și derivatele lui”.

În „Gramatica limbii române” (1937), Iorgu Iordan afirma: "Distincția dintre î și â ar trebui să dispară, fiindcă nu se întemeiază pe fapte de limbă.” Și filologul August Scriban (în „Dicționarul limbii românești”, publicat la Iași în 1939) susținea că „litera î e totuna cu â și încurcă învățarea limbii române. Principiul științific e un sunet, o literă”. În același an, în revista „Tempo” , Alexandru Graur promova aceeași idee: „De ce să avem două semne pentru un singur sunet? Nu e nevoie...”

2005[modificare | modificare sursă]

În octombrie 2005, Academia Română impune[necesită citare] să se scrie într-un singur cuvânt niciunul, niciuna, niciun, nicio, după modelul vreunul etc. Excepție se face atunci când nici are valoare de adverb sau conjuncție (v. mai jos).

Tot atunci se mai schimbă următoarele:

  • Despărțirea la capăt de rând se poate face fie pe bază de pronunțare (ex: i-ne-gal, de-zo-biș-nu-it, a-nor-ga-nic), fie pe baza structurii cuvintelor, ținând seamă de elementele constitutive, în special prefixe (ex: in-e-gal, dez-o-biș-nu-it, an-or-ga-nic);
  • Adaptări: bodyguard/ bodigard, cocktail/ cocteil;
  • Forme noi de plural: anacoluturi, algoritmuri, aragaze, jobene, pandișpane;
  • Forme verbale noi: (eu) continui;
  • Adverbul odată se va scrie legat: Odată ce am stabilit aceste reguli, le vom respecta;
  • Sunt corecte ambele forme: anteturi/antete, căpșune/căpșuni, cireșe/cireși, ferăstrău/fierăstrău, ligheane/lighene, tumoare/tumoră;

„Niciunul”[modificare | modificare sursă]

Ediția a doua a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române precizează următoarele despre scrierea legată a cuvântului niciunul și a derivatelor sale:

Se revine astfel la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui niciunul și ale adjectivului pronominal corespunzător niciun (niciuna, nici o etc.) — la fel ca a lui vreunul, vreun —, prin aplicarea consecventă a principiului conform căruia compusele trebuie distinse și grafic de îmbinările libere asemănătoare: nici un adverb + articol (Nu e nici un om prost, nici un incult), adverb + numeral (Mă confundați, eu nu am nici un frate, nici mai mulți), *nici unul adverb + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt).

Ortografia actuală în România[modificare | modificare sursă]

Împotriva deciziei din 1993 a Academiei Române și-au exprimat poziția numeroși lingviști. Astfel, Dumitru Irimia scrie în „Gramatica limbii române”, (Editura Polirom, Iași, 1997) următoarele: „Schimbarea normei ortografice prin Hotărîrea Academiei Române din 17.II.1993 a fost impusă cu mijloace intrînd în contradicție cu principii fundamentale ale desfășurării vieții științifice. Modificările impuse (î din â) nu au întemeiere științifică.” Poziții similare au luat savanți ca Eugen Coșeriu, Alf Lombard, Mioara Avram și George Pruteanu.

Ortografia actuală în Republica Moldova[modificare | modificare sursă]

Academia de Științe a Moldovei a recunoscut atât hotărârea Academiei Române din 1993, cât și reforma ortografică din 2005.[3]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Titu Maiorescu, Din „Critice”, ediție îngrijită de Domnica Fimilon-Stoicescu, colecția Lyceum 12, Editura Tineretului, București, 1967. (pag. 200 - 201; 209 - 210)
  • Titu Maiorescu, Critice, două volume apărute la Editura pentru literatură, „Minerva”, București, 1967.
  • Mioara Avram: Ortografie pentru toți, Editura Litera, 2002. Disponibilă în format digital la Pruteanu.ro (fișier PDF arhivat în format ZIP).
  • „Marele dicționar ortografic al limbii române”, editura Litera, 2008
  • en Glanville Price, Encyclopedia of the languages of Europe, Editura Wiley-Blackwell, 2000

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Din istoricul ortografiei românești: secolul al XVII-lea, Fr Király, Editura Universitatea din Timișoara, Facultatea de Filologie, 1986

Legături externe[modificare | modificare sursă]