Alfabetul limbii române

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Alfabetul limbii române este totalitatea literelor folosite pentru scrierea limbii române. În prezent se folosește un alfabet derivat din cele 26 de caractere ale alfabetului latin la care se adaugă o serie de 5 caractere suplimentare formate prin aplicarea de semne diacritice:

Litere Mari
A Ă Â B C D E F G H I Î J K L M N O P Q R S Ș T Ț U V W X Y Z
Litere Mici
a ă â b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z

Toate literele sunt perechi: literă mare (majusculă sau capitală) – literă mică (minusculă sau de rând).

Cele cinci litere mai sus menționate reiau câte o literă de bază, de care se deosebesc prin prezența deasupra sau dedesubt a trei semne diacritice: căciula ( ˘ ), circumflexul ( ˆ ) și virgulița ( , ). Și punctul suprapus de la i și j este un semn diacritic, dar el nu are rol distinctiv în limba română, unde i și j nu se opun literelor cu aceeași formă, dar fără punct.

  • Căciula ˘ (breve sau semnul scurtimii folosit în transcrierea fonetică) este plasată deasupra lui a: ă.
  • Circumflexul ˆ este plasat deasupra lui a și i: â, î.
  • Virgula sau virgulița , este plasată sub s și t: ș și ț (nu sedila, care se folosește sub c în alte limbi: ş. Conform standardului ISO 8859-2, folosit pentru scrierea în mediile electronice, ș, spre deosebire de ț, apare în mod greșit cu sedilă).

Confuzia legată de sedilă se datorează chiar modului în care este definită sedila:

sedílă, sedile, s.f. Semn diacritic în formă de virgulă (,), care se pune sub unele consoane pentru a le da valoarea altui sunet. - Din fr. cédille. (Dicționarul explicativ al limbii române (DEX) 1998).

Semnele diacritice se notează în limba română și la literele mari, însă punctul suprapus nu se notează la I și J mari. În scrierea de mână, frecvent, semnul diacritic nu se notează nici la j mic.

Această regulă nu este respectată în unele abrevieri, care, din această cauză, se citesc cu unele deosebiri față de numele întreg.

Trebuie însă reținut că literele mari corespunzătoare lui ă, â, î, ș, ț se scriu și ele cu semnele diacritice caracteristice: Ă, Â, Î, Ș, Ț.

Patru litere (k, q, w, y) se utilizează în împrumuturi, în numele proprii străine și în formații bazate pe ele, precum și în unele nume proprii românești de persoane , scrise după model străin.

De aceea aceste litere nu erau incluse, mai de mult, în alfabetul modern al limbii române. w și y în poziție finală de cuvânt sunt încă percepute ca străine limbii române, de aceea la cuvintele cu aceste finale, articolul și desinențele se leagă prin cratimă.

Până în 1860, limba română s-a scris, de regulă, cu alfabetul chirilic și, în perioada ultimă, cu un alfabet de tranziție.

În aceste condiții, dacă inițial se foloseau 43 de litere și alte semne grafice, alfabetul chirilic adaptat a fost redus la 33 de litere în gramatica lui Ienăchiță Văcărescu (1787), apoi la 28 de litere în gramatica lui Ion Heliade-Rădulescu (1828), pentru ca în 1835 să nu mai aibă decât 27 de litere.

În urma reformei din 1953[1], după înlocuirea generală a literei â cu î și eliminarea literei â din alfabetul modern al limbii române, au rămas 27 de litere. Acestea nu includeau literele q, w și y.

În 1964 s-a consfințit, practic, reincluderea literei â în alfabetul modern al limbii române, folosită însă exclusiv pentru notarea cuvintelor având rădăcina român, precum și a numelor proprii, în funcție de dorința purtătorilor lor.

În 1982 s-a consfințit prin publicarea Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM), includerea literelor q, w, y.

Astfel, alfabetul modern al limbii române a ajuns să aibă 31 de litere. În continuare, însă, literele k, q, w și y își păstrează caracterul de litere „aparte”, fiind folosite numai în cuvinte și nume proprii străine.

În 1993, Academia Română a stabilit revenirea la scrierea generalizată cu â în grafia limbii române, în conformitate cu hotărârile adoptate de Academia Română înainte de 1948.

Fiind vorba de o decizie care urmărea, probabil, simplificarea aplicării noilor reguli, ea a fost privită ca având natură politică, fiind contestată de numeroși lingviști. În condițiile în care scrierea cu â a fost considerată dintotdeauna o componentă a originii latine a limbii române, modificarea din 1993 a urmărit ruperea de normele impuse în urma sovietizării de după 1945, precum și de cele adoptate în timpul regimului comunist de dinainte de 1990.

Dorința de ușurare a aplicării noilor norme a fost cel puțin neinspirată, utilizarea lui â în locul lui î nefiind justificată în numeroase cazuri particulare. Acesta a fost și motivul contestării de către lingviști și de către o parte a populației, care, din spirit de frondă, au refuzat folosirea noii norme, scriind în continuare cu î. În plus, caracterul generalizant al noii norme a bulversat multe minți, ajungându-se la construcții hilare de genul ânchis sau capântortură, ultimul apărut chiar în ediția DEX-ului din 1996.

Legătura dintre pronunție și scriere[modificare | modificare sursă]

Scrierea limbii române este în mare măsură o scriere fonetică, asociind fiecărui fonem cîte o literă. Există excepții de la această regulă, dar, prin comparație cu limbi la care scrierea cuvintelor este determinată predominant etimologic, citirea textelor în limba română se învață relativ ușor.

Alfabetul fonetic[modificare | modificare sursă]

Pentru situațiile când transmiterea unui text trebuie făcută literă cu literă (de exemplu în comunicații telefonice) se folosește o serie de cuvinte a căror inițială este litera care trebuie transmisă, în mod similar cu Alfabetul fonetic NATO:[2]

A – Ana
B – Barbu
C – Constantin
D – Dumitru
E – Elena
F – Florea
G – Gheorghe
H – Haralambie
I – Ion

J – Jiu
K – Kilogram
L – Lazăr
M – Maria
N – Nicolae
O – Olga
P – Petre
Q – chiu
R – Radu

S – Sandu
T – Tudor
U – Udrea
V – Vasile
W – dublu V
X – Xenia
Y – I grec
Z – zahăr

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Hotărîre pentru aprobarea noilor norme ortografice ale limbii romîne, București, 16 septembrie 1953, in: Mic Dicționar Ortografic, pp. 3-4.
  2. ^ Alfabet fonetic Român

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Academia Republicii Populare Romîne, Institutul de Lingvistică din București, Mic Dicționar Ortografic, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Ediția a II-a, 1954
  • Academia Republicii Populare Romîne, Institutul de Lingvistică din București, Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1960
  • Academia Republicii Socialiste România, Institutul de Lingvistică al Universității din București, Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM), Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982
  • Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX), 1998
  • Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” - DOOM Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Ediția a II-a revăzută și adăugită - Univers Enciclopedic, București, 2005

Vezi și[modificare | modificare sursă]