Declarația Universală a Drepturilor Omului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948, prin Rezoluția 217 A în cadrul celei de a III-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. Printr-un act istoric, Adunarea le-a cerut tuturor țărilor membre să publice textul Declarației, care, după aceea, să fie "distribuit, expus, citit și comentat în școli și alte instituții de învățământ, fără deosebiri ținând de condiția politică a țărilor sau teritoriilor". Pe parcursul acestui document drepturile universale ale omului sunt prezentate ca fiind un cod legal de comportament pentru promovarea conștiinței plenare și totodată reprezentări ale integrării, fiind cele care leagă particularul de universal.

Documentul are un preambul și 30 de articole care definesc principalele drepturi ale ființei umane.

Istoricul definirii drepturilor omului[modificare | modificare sursă]

Viziunea modernă asupra drepturilor omului a început cu adevărat odată cu formarea ONU în 1945. Unul dintre principalele scopuri ale ONU este promovarea și incurajarea “respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. Ulterior, o serie de convenții și înțelegeri au completat lista drepturilor pe care un individ trebuie sa le aibă (prin convenții privind: statutul refugiaților, discriminarea rasială, abolirea muncii forțate, etc.).

Declarația Universală a Drepturilor Omului în Uniunea Europeană[modificare | modificare sursă]

Visul european este unul atrăgător, dar care pare utopic și greu de atins. Este dificil de imaginat sute de milioane de oameni coalizându-se în jurul unei asemenea viziuni grandioase, tocmai din cauza faptului ca oamenii sunt diferiți. Amenințările la adresa supraviețuirii și a securității au crescut, ceea ce a generat formarea statului-națiune. Dar pentru ca lucrurile sa nu se desfășoare în haos, a fost necesara apariția drepturilor universale ale omului și drepturile de proprietate.

Totuși, cum ONU nu are autoritate extrateritorială, Uniunea Europeană este singura care ar putea impune statelor membre respectarea statutelor privind drepturile universale ale oamenilor. În construcția europeană exista un document care face referire la drepturile oamenilor, și exista chiar o instituție (Curtea Europeană de Justiție) care este responsabila cu respectarea prevederilor mai sus menționate, la nivelul statelor care fac parte din UE.

Noul vis european este un amestec diferit de drepturi universale ale omului, rețele și guvernare pe multiple niveluri. Drepturile omului sunt normele care guvernează activitatea rețelelor. Interesele oamenilor sunt puse de acord, astfel încât fiecare participant este important și niciunul dintre ei nu poate determina singur rezultatul care se dorește a fi obținut. Trebuie menționat faptul că prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului acordă fiecărui “cetățean al UE” drepturi universale care înlocuiesc drepturile politice tradiționale conferite de statele-națiune.

Drepturile universale ale omului sunt reprezentarea legală a noului vis european, un tot unitar în care aspirația și comportamentul indivizilor este orientat în asa fel încât urmărește speranțele de viitor ale europenilor, iar succesul acestuia va depinde de iscusința politicienilor precum și de psihologia umană.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Declarația Universală a Drepturilor Omului