Indicativ

Indicativul este un mod verbal personal și predicativ care exprimă o acțiune, o întâmplare sau o stare prezentată de vorbitor ca un fapt realizat în trecut, care se realizează în momentul vorbirii sau care se va realiza în viitor, dacă apare într-o propoziție enunțiativă. Dacă este folosit într-o propoziție interogativă, exprimă un fapt a cărui realizare rămâne de verificat. Verbul la indicativ poate fi și negat.

Indicativul poate fi definit și negativ, ca modul care în general nu exprimă o acțiune dorită, poruncită, eventuală sau ipotetică.

Acest mod se găsește în toate limbile și este cel mai frecvent folosit.

Indicativul în limba română

Morfologie

Indicativul este singurul mod care are morfemul caracteristic zero. Are cele mai multe forme temporale (șapte).

Prezentul indicativ

conjugarea I infinitiv în -a		conjugarea a II-a infinitiv în -ea a vedea	conjugarea a III-a infinitiv în -e a bate	conjugarea a IV-a
fără sufix a cânta	cu sufixul -ez a lucra			infinitiv în -i		infinitiv în -î
				fără sufix a dormi	cu sufixul -esc a iubi	fără sufix a coborî	cu sufixul -ăsc a hotărî
cânt	lucrez	văd	bat	dorm	iubesc	cobor	hotărăsc
cânți	lucrezi	vezi	bați	dormi	iubești	cobori	hotărăști
cântă	lucrează	vede	bate	doarme	iubește	coboară	hotărăște
cântăm	lucrăm	vedem	batem	dormim	iubim	coborâm	hotărâm
cântați	lucrați	vedeți	bateți	dormiți	iubiți	coborâți	hotărâți
cântă	lucrează	văd	bat	dorm	iubesc	coboară	hotărăsc

Observații:

1. La conjugarea I, în cazul unor verbe, între rădăcină și desinență apare sufixul -ez/-eaz-.
2. Și la conjugarea a IV-a sunt verbe cu sufix. Aici acesta este -esc/-eșt, la verbele cu infinitivul terminat în -i, și -ăsc/-ășt-, la cele cu infinitivul în -î.
3. Persoana subiect este inclusă, fiind exprimată prin desinență. Pronumele personal subiect se folosește numai dacă se dorește scoaterea în evidență a persoanei.
4. În cursul conjugării au loc multe alternanțe fonetice. În exemplele de mai sus acestea sunt: e – ă, e – ea, o – oa, d – z, sc – șt, t – ț.
5. Dacă desinența începe cu o consoană, între aceasta și rădăcină se folosește o vocală de legătură: cântăm, cântați, vedem, dormiți, coborâm.

Imperfectul

conjugarea I	conjugarea a II-a	conjugarea a III-a	conjugarea a IV-a
			infinitiv în -i	infinitiv în -î
cântam	vedeam	băteam	iubeam	coboram
cântai	vedeai	băteai	iubeai	coborai
cânta	vedea	bătea	iubea	cobora
cântam	vedeam	băteam	iubeam	coboram
cântați	vedeați	băteați	iubeați	coborați
cântau	vedeau	băteau	iubeau	coborau

Observație: Desinențele sunt precedate de sufixul -a- la conjugarea I și a IV-a cu infinitivul în -î, și sufixul -ea- la celelalte verbe.

Perfectul simplu

conjugarea I	conjugarea a II-a	conjugarea a III-a		conjugarea a IV-a
		cu sufixul -u-	cu sufixul -se-	infinitiv în -i	infinitiv în -î
cântai	văzui	bătui	zisei ’mondtam’	iubii	coborâi
cântași	văzuși	bătuși	ziseși	iubiși	coborâși
cântă	văzu	bătu	zise	iubi	coborî
cântarăm	văzurăm	băturăm	ziserăm	iubirăm	coborârăm
cântarăți	văzurăți	băturăți	ziserăți	iubirăți	coborârăți
cântară	văzură	bătură	ziseră	iubiră	coborâră

Observații:

1. La perfectul simplu, fiecare clasă de conjugare are un sufix specific înaintea desinențelor: la conjugările I și a IV-a, acesta este terminația infinitivului (-a-, respectiv -â-/-î-). Sufixul conjugării a II-a este -u-. Conjugarea a III-a se împarte în două grupe din acest punct de vedere: cu sufixul -u- și cu sufixul -se-. La conjugarea I, la persoana a III-a singular, sufixul -a- se schimbă în -ă- după o consoană nepalatală sau vocala u (cântă), și în -e- după o consoană palatală sau i (tăie).
2. Pluralul are de asemenea o marcă, sufixul -ră-.
3. Desinența de persoana a III-a singular este ∅. Dat fiind că sufixul verbelor de tipul a cânta este -ă-, această formă se poate confunda în scris cu forma de persoana a III-a singular a prezentului indicativ, dar nu și la oral, căci la perfectul simplu accentul cade pe ultima silabă, pe când la prezentul indicativ pe penultima: ['kɨntə] (prezent) ≠ [kɨn'tə] (perfect simplu).

Perfectul compus

Elementele componente ale perfectului compus sunt formele de prezent indicativ ale verbului a avea specializate ca verb auxiliar și participiul invariabil al verbului de conjugat.

am cântat / văzut / bătut / zis / iubit / coborât

ai cântat

a cântat

am cântat

ați cântat

au cântat

Mai mult ca perfectul

Morfemul acestui timp este sufixul -se-, la care se adaugă desinențele perfectului simplu. De exemplu, forma cântasem este alcătuită din: rădăcina cânt + sufixul perfectului simplu -a- + sufixul mai mult ca perfectului -se- + desinența -m. Dat fiind că sufixul de perfect simplu al verbelor din a doua grupă a conjugării a III-a este tot -se-, forma de mai mult ca perfect a unui asemenea verb este, de exemplu, zisesem.

Viitorul

Acest timp are trei tipuri formale. Primul, folosit în limba literară, se constituie din formele de prezent indicativ specializate ca verb auxiliar ale verbului a vrea și infinitivul verbului de conjugat:

voi cânta / vedea / bea / zice / iubi / coborî

vei cânta

va cânta

vom cânta

veți cânta

vor cânta

În limba vorbită, unul din tipurile formale ale viitorului se alcătuiește din formele obișnuite ale prezentul indicativ al verbului a avea și formele de prezent conjunctiv ale verbului de conjugat:

am să cânt / văd / bat / zic / iubesc / cobor

ai să cânți / vezi / bați / zici / iubești / cobori

are să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare

avem să cântăm / vedem / batem / zicem / iubim / coborâm

aveți să cântați / vedeți / bateți / ziceți / iubiți / coborâți

au să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare

Formele de persoana a III-a ale acestui tip formal sunt rar folosite, iar cele de persoana I și a II-a plural și mai rar, dar există și un tip formal de limbă vorbită mai simplu, cu verbul auxiliar invariabil o:

o să cânt / văd / bat / zic / iubesc / cobor

o să cânți / vezi / bați / zici / iubești / cobori

o să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare

o să cântăm / vedem / batem / zicem / iubim / coborâm

o să cântați / vedeți / bateți / ziceți / iubiți / coborâți

o să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare

Viitorul anterior

Acest timp, rar folosit în limba vorbită, se formează din viitorul literar al verbului auxiliar a fi și participiul invariabil al verbului de conjugat.

voi fi cântat / văzut / bătut / zis / iubit / coborât

vei fi cântat

va fi cântat

vom fi cântat

veți fi cântat

vor fi cântat

La viitorul anterior, verbul auxiliar a vrea are încă o formă, mai puțin folosită: oi, ăi, o, om, ăți, or.

Valori și sintaxă

Verbul la modul indicativ poate fi predicatul multor tipuri de propoziții.

Considerându-se propozițiile în sine, indicativul se poate găsi cu valoarea sa specifică în propozițiile reale enunțiative sau interogative, exclamative sau neexclamative, pozitive sau negative: Vin., Vii?, Nu vin., Nu vii?, Nu vin!

În mod nespecific, luând valoarea altor moduri, indicativul poate fi predicat în propoziții enunțiative potențiale (Mai bine plecam atunci. = Mai bine aș fi plecat atunci.) și enunțiative imperative: Te duci / Ai să te duci imediat! = Du-te imediat!

Avându-se în vedere sintaxa frazei, indicativul se poate găsi în propoziție principală și în orice tip de propoziție subordonată necircumstanțială. Prezintă resticții de folosire numai în cazul unor subordonate circumstanțiale. Astfel, nu poate fi predicatul unei propoziții circumstanțiale de scop și al unor subtipuri de alte circumstanțiale.

În subordonate, indicativul este cerut mai ales de verbe regente care exprimă:

• declarația: Eu zic că este bine așa.
• opinia la pozitiv: Cred că am procedat greșit.
• percepția: Văd că ați reușit.
• certitudinea/incertitudinea: (Nu) sunt sigur că ai să fii mulțumit.
• probabilitatea/improbabilitatea: (Nu) e probabil că mă înșel.

În cazul unor verbe regente există concurență între indicativ și conjunctiv. Este vorba de verbe care exprimă:

• speranța: Sper că va veni/să vină și Petre.
• opinia la negativ: Nu cred că este/să fie bine așa.
• un sentiment, o stare sufletească (dacă verbul regent este la indicativ): Mă tem că pleacă/să nu plece.

Bibliografie

• Mioara Avram, Gramatica pentru toți, Humanitas, București, 2001, ISBN 973-28-0769-5