Indicativ

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Indicativul este un mod verbal personal și predicativ care exprimă o acțiune, o întâmplare sau o stare[1] prezentată de vorbitor ca un fapt realizat în trecut, care se realizează în momentul vorbirii sau care se va realiza în viitor, dacă apare într-o propoziție enunțiativă. Dacă este folosit într-o propoziție interogativă, exprimă un fapt a cărui realizare rămâne de verificat. Verbul la indicativ poate fi și negat.

Indicativul poate fi definit și negativ, ca modul care în general nu exprimă o acțiune dorită, poruncită, eventuală sau ipotetică.

Acest mod se găsește în toate limbile și este cel mai frecvent folosit.

Indicativul în limba română[modificare | modificare sursă]

Morfologie[modificare | modificare sursă]

Indicativul este singurul mod care are morfemul caracteristic zero. Are cele mai multe forme temporale (șapte).

Prezentul indicativ[modificare | modificare sursă]

conjugarea I
infinitiv în -a
conjugarea a II-a
infinitiv în -ea
a vedea
conjugarea a III-a
infinitiv în -e
a bate
conjugarea a IV-a
fără sufix
a cânta
cu sufixul -ez
a lucra
infinitiv în -i infinitiv în
fără sufix
a dormi
cu sufixul -esc
a iubi
fără sufix
a coborî
cu sufixul -ăsc
a hotărî
cânt lucrez văd bat dorm iubesc cobor hotărăsc
cânți lucrezi vezi bați dormi iubești cobori hotărăști
cântă lucrează vede bate doarme iubește coboară hotărăște
cântăm lucrăm vedem batem dormim iubim coborâm hotărâm
cântați lucrați vedeți bateți dormiți iubiți coborâți hotărâți
cântă lucrează văd bat dorm iubesc coboară hotărăsc

Observații:

  1. La conjugarea I, în cazul unor verbe, între rădăcină și desinență apare sufixul -ez/-eaz-.
  2. Și la conjugarea a IV-a sunt verbe cu sufix. Aici acesta este -esc/-eșt, la verbele cu infinitivul terminat în -i, și -ăsc/-ășt-, la cele cu infinitivul în.
  3. Persoana subiect este inclusă, fiind exprimată prin desinență. Pronumele personal subiect se folosește numai dacă se dorește scoaterea în evidență a persoanei.
  4. În cursul conjugării au loc multe alternanțe fonetice. În exemplele de mai sus acestea sunt: eă, eea, ooa, dz, scșt, tț.
  5. Dacă desinența începe cu o consoană, între aceasta și rădăcină se folosește o vocală de legătură: cântăm, cântați, vedem, dormiți, coborâm.

Imperfectul[modificare | modificare sursă]

conjugarea I conjugarea a II-a conjugarea a III-a conjugarea a IV-a
infinitiv în -i infinitiv în
cântam vedeam băteam iubeam coboram
cântai vedeai băteai iubeai coborai
cânta vedea bătea iubea cobora
cântam vedeam băteam iubeam coboram
cântați vedeați băteați iubeați coborați
cântau vedeau băteau iubeau coborau

Observație: Desinențele sunt precedate de sufixul -a- la conjugarea I și a IV-a cu infinitivul în , și sufixul -ea- la celelalte verbe.

Perfectul simplu[modificare | modificare sursă]

Perfectul simplu în România interbelică:
  Zona de utilizare   Utilizare parțială
  Utilizare rară   Absent
Regiunea istorică Oltenia evidențiată
conjugarea I conjugarea a II-a conjugarea a III-a conjugarea a IV-a
cu sufixul -u- cu sufixul -se- infinitiv în -i infinitiv în
cântai văzui bătui zisei iubii coborâi
cântași văzuși bătuși ziseși iubiși coborâși
cântă văzu bătu zise iubi coborî
cântarăm văzurăm băturăm ziserăm iubirăm coborârăm
cântarăți văzurăți băturăți ziserăți iubirăți coborârăți
cânta văzu bătu zise iubi coborâ

Observații:

  1. La perfectul simplu, fiecare clasă de conjugare are un sufix specific înaintea desinențelor: la conjugările I și a IV-a, acesta este terminația infinitivului (-a-, respectiv -â-/-î-). Sufixul conjugării a II-a este -u-. Conjugarea a III-a se împarte în două grupe din acest punct de vedere: cu sufixul -u- și cu sufixul -se-. La conjugarea I, la persoana a III-a singular, sufixul -a- se schimbă în -ă- după o consoană nepalatală sau vocala u (cântă), și în -e- după o consoană palatală sau i (tăie).
  2. Pluralul are de asemenea o marcă, sufixul -ră-.
  3. Desinența de persoana a III-a singular este ∅. Dat fiind că sufixul verbelor de tipul a cânta este -ă-, această formă se poate confunda în scris cu forma de persoana a III-a singular a prezentului indicativ, dar nu și la oral, căci la perfectul simplu accentul cade pe ultima silabă, pe când la prezentul indicativ pe penultima: ['kɨntə] (prezent) ≠ [kɨn'tə] (perfect simplu).

Perfectul compus[modificare | modificare sursă]

Elementele componente ale perfectului compus sunt formele de prezent indicativ ale verbului a avea specializate ca verb auxiliar și participiul invariabil al verbului de conjugat.

am cântat / văzut / bătut / zis / iubit / coborât
ai cântat
a cântat
am cântat
ați cântat
au cântat

Mai mult ca perfectul[modificare | modificare sursă]

Morfemul acestui timp este sufixul -se-, la care se adaugă desinențele perfectului simplu. De exemplu, forma cântasem este alcătuită din: rădăcina cânt + sufixul perfectului simplu -a- + sufixul mai mult ca perfectului -se- + desinența -m. Dat fiind că sufixul de perfect simplu al verbelor din a doua grupă a conjugării a III-a este tot -se-, forma de mai mult ca perfect a unui asemenea verb este, de exemplu, zisesem.

Viitorul[modificare | modificare sursă]

Acest timp are trei tipuri formale. Primul, folosit în limba literară, se constituie din formele de prezent indicativ specializate ca verb auxiliar ale verbului a vrea și infinitivul verbului de conjugat:

voi cânta / vedea / bea / zice / iubi / coborî
vei cânta
va cânta
vom cânta
veți cânta
vor cânta

În limba vorbită, unul din tipurile formale ale viitorului se alcătuiește din formele obișnuite ale prezentul indicativ al verbului a avea și formele de prezent conjunctiv ale verbului de conjugat:

am să cânt / văd / bat / zic / iubesc / cobor
ai să cânți / vezi / bați / zici / iubești / cobori
are să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare
avem să cântăm / vedem / batem / zicem / iubim / coborâm
aveți să cântați / vedeți / bateți / ziceți / iubiți / coborâți
au să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare

Formele de persoana a III-a ale acestui tip formal sunt rar folosite, iar cele de persoana I și a II-a plural și mai rar, dar există și un tip formal de limbă vorbită mai simplu, cu verbul auxiliar invariabil o:

o să cânt / văd / bat / zic / iubesc / cobor
o să cânți / vezi / bați / zici / iubești / cobori
o să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare
o să cântăm / vedem / batem / zicem / iubim / coborâm
o să cântați / vedeți / bateți / ziceți / iubiți / coborâți
o să cânte / vadă / bată / zică / iubeasă / coboare

Viitorul anterior[modificare | modificare sursă]

Acest timp, rar folosit în limba vorbită, se formează din viitorul literar al verbului auxiliar a fi și participiul invariabil al verbului de conjugat.

voi fi cântat / văzut / bătut / zis / iubit / coborât
vei fi cântat
va fi cântat
vom fi cântat
veți fi cântat
vor fi cântat

La viitorul anterior, verbul auxiliar a vrea are încă o formă, mai puțin folosită: oi, ăi, o, om, ăți, or.

Valori și sintaxă[modificare | modificare sursă]

Verbul la modul indicativ poate fi predicatul multor tipuri de propoziții.

Considerându-se propozițiile în sine, indicativul se poate găsi cu valoarea sa specifică în propozițiile reale enunțiative sau interogative, exclamative sau neexclamative, pozitive sau negative: Vin., Vii?, Nu vin., Nu vii?, Nu vin!

În mod nespecific, luând valoarea altor moduri, indicativul poate fi predicat în propoziții enunțiative potențiale (Mai bine plecam atunci. = Mai bine aș fi plecat atunci.) și enunțiative imperative: Te duci / Ai să te duci imediat! = Du-te imediat!

Avându-se în vedere sintaxa frazei, indicativul se poate găsi în propoziție principală și în orice tip de propoziție subordonată necircumstanțială. Prezintă resticții de folosire numai în cazul unor subordonate circumstanțiale. Astfel, nu poate fi predicatul unei propoziții circumstanțiale de scop și al unor subtipuri de alte circumstanțiale.

În subordonate, indicativul este cerut mai ales de verbe regente care exprimă:

  • declarația: Eu zic că este bine așa.
  • opinia la pozitiv: Cred că am procedat greșit.
  • percepția: Văd că ați reușit.
  • certitudinea/incertitudinea: (Nu) sunt sigur că ai să fii mulțumit.
  • probabilitatea/improbabilitatea: (Nu) e probabil că mă înșel.

În cazul unor verbe regente există concurență între indicativ și conjunctiv. Este vorba de verbe care exprimă:

  • speranța: Sper că va veni/să vină și Petre.
  • opinia la negativ: Nu cred că este/să fie bine așa.
  • un sentiment, o stare sufletească (dacă verbul regent este la indicativ): Mă tem că pleacă/să nu plece.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Pentru simplificare, folosim în continuare numai termenul „acțiune” pentru acestea.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]