Graiul moldovenesc
 |
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea susținerii bibliografice pentru afirmațiile conținute. |
Graiul moldovenesc al limbii române este ramura estică a dialectului dacoromân al limbii române, fiind vorbit în provincia istorică Moldova (azi împărțită de statele moderne România, Republica Moldova și două regiuni din Ucraina). Moldovenii sunt vorbitorii acestui grai. Din anumite considerații, în special de ordin fonologic și după anumite tipicuri lexicale, graiul moldovenesc ar putea fi văzut drept extensie a graiurilor din Ardeal și Banat.
Graiul moldovenesc are aspect oral, motiv pentru care este eronată accepțiunea că acesta s-ar afla la baza „limbii moldovenești” — potrivit Constituției Republicii Moldova, limba de stat este „limba moldovenească” — care nu este decât un nume oficial dat limbii române în această țară.[1][2] Așadar, limba moldovenească nu este o formă scrisă a graiului moldovenesc, ci doar o denumire alternativă pentru limba română, fiind identică cu această și având deci ca bază graiul muntenesc.
Diferențele față de ramura de la est de Prut sunt neglijabile limitându-se la vocabular. Acestea au apărut datorită separării regiunilor începând cu anul 1812 până în anul 1918 și apoi, din nou, de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, și se referă la puținul material lexical de origine rusă și ucraineană intrat mai târziu în graiul moldovenesc estic. Există de asemeni unele regionalisme dispărute la vest de Prut, dar păstrate în est, după cum există regionalisme păstrate în vestul Moldovei și uitate în est.
Cuprins |
Caracteristici ale graiului moldovenesc [modificare]
Cea mai proeminentă diferență între graiul moldovenesc și limba literară constă în palatalizarea consoanei ș în România spre deosebire de pronunția intensă a consoanei în Moldova: Opoziția teoretică între ș și ș' este practic ignorată în Moldova, lucru remarcabil în special în folosirea în vorbire a conjuncției „și”, respectiv, în diferența – inexistentă practic la nivel fonetic – între singularul și pluralul substantivelor terminate în ș (ex. „ostaș” - „ostași”). Situația este valabilă și pentru formele de plural ale substantivelor terminate în consoanele ț și j care sunt pronunțate în Moldova tare, ca în formele de plural „soldaț” (soldați) și „praj” (praji), dar și pentru s: „sarî” (seară), „mătasî” (mătase) sau z: „zamî” (zeamă). Acest fenomen fonetic specific se regăsește în operele marilor clasici ai literaturii române proveniți din regiunea istorică Moldova, precum și în multe alte graiuri ale dialectului dacoromân, în special în graiurile ardelenești, bănățean și variantele vecine din graiul muntenesc. Cu toate acestea, aceste variante de pronunție sunt evitate pe cât posibil în limbajul actual, cu precădere în mass media.
În limba vorbită există încă câteva variații: [č] (AFI: [tʃ]) este pronunțat în limbajul colocvial ca un [ș'] palatalizat (împărtășit în vest de graiul bănățean, precum și parțial de cel mehedințean și cel ardelean din zona Bistrița-Năsăud): Și fași? (Ce faci?). Confuzia în pronunție între ce și și este evitată, deoarece rostirea sunetului ș din conjuncție este mai pronunțată. Exemplul ce arată și obiceiul subdialectal, dar nu regulat, de a reduce e-ul surd la i.
În mai multe cuvinte de sorginte latină, în care [d] a devenit [z], se păstrează, însă nu și în limba scrisă, consoana oclusivă din grupul [dz], de exemplu dzece, dzeși, dzăși (zece), Dumnedzău (Dumnezeu/Dumnezău), vedz (vezi), verdz (verzi) (fonetism împărtășit și de dialectul aromân și parțial de graiul maramureșean). În plus, în uzul colocvial se află, printre altele, și variantele vechi ale verbelor a intra și a umbla: a întra (a intra), a îmbla (a umbla), existente și în graiurile ardelenești și bănățean, cucoș (cocoș), șăsî (șase).
| Moldova | Muntenia |
|---|---|
| pătlăgică | roșie |
| harbuz | pepene |
| zămos/dzămos | pepene galben |
| omăt | zăpadă |
| barabulă/cartof | cartof |
| Notă: Aceste variante sunt preferate în amândouă regiuni, însă toate cuvintele sunt folosite în amândouă țări | |
Articolul posesiv a este folosit în graiul moldovenesc pentru toate numerele și genurile, înlocuind formele variabile „al”, „a”, „ai”, „ale”, ceea ce în secolul XIX era încă standard și în limba română literară. Terminația „-eá” din imperfectul verbelor, și chiar din formele de infinitiv este înlocuit cu „-é” [ǣ], ca în formele „vedé”, „triș'é” și „viné” sau „a vedé” (fonetism împărtășit și de graiurile ardelenești). În comunicațiile orale, formele de viitor „am să fac”, „o să fac” și „oi face” sunt preferate în fața formei literare „voi face” (la fel ca în celelalte graiuri ale dialectului dacoromân). Modul perfect compus se face cu auxiliarul „o” la persoana a treia, spre deosebire de literarul „a” (împărtășit de toate graiurile din Banat și Transilvania). În ceea ce privește lexicul, unele cuvinte preferate în România sunt folosite și în Moldova, deși ca o variantă mai pretențioasă din punct de vedere stilistic, așa cum se vede în tabelul din dreapta.
De o mare răspândire se bucură o formă secundară de infinitiv: supinul, un termen colectiv pentru diverse acțiuni, care cuprinde atât forme fără prepoziție (de exemplu „făcut”), cât și cu prepoziție („de făcut”, „la făcut”, „pentru făcut”). Anumite aplicații ale acestei forme au devenit punct de plecare în dezvoltarea ulterioară a limbii vorbite, pe parcursul căreia, „de” și-a pierdut calitățile sale prepoziționale, iar terminațiile „-at”, „-ut”, „-it”, „-ît”, „-s” cele ale unei terminații de participiu, devenind un „confix” de tipul [de + participiul verbului]. Această utilizare a supinului, neintrodusă în gramaticile oficiale, este caracteristică timpurilor actuale, dar se regăsește și în texte mai vechi – deși mai rar – ca în cazul cronicarului Miron Costin (1633-1691): „nu era altu mijloc, numai de mersu la împărăție”. A. Mateevici (1888-1917) citează istoricul valah Constantin Cantacuzino (1650-1716) cu referire la această formă de exprimare: „jalnic și plânguros este de văzut atâta micșurare”. Ulterior, prin gramatica oficială a limbii române s-a cerut evitarea acestor construcții.
Deși subdialectele (graiurile) românești se diferențiază puțin, există diferențe mai puternice de vorbire pe teritoriul României decât între româna standard și cea din Republica Moldova. Subdialectul moldovenesc este răspândit pe un teritoriu mai întins în România decât în Republica Moldova, motiv pentru care nu este specific acesteia din urmă. Acesta este omogen într-un procent de 90%. Există un standard urban, a cărui trăsătură distinctă este palatizarea labialei, ca de exemplu în ghini (bine), chișior (picior), jin(ars) (vin(ars)), a hierbe și a șerbe (a fierbe) (împărtășit în măsură considerabilă mai ales de graiurile ardelenești). Diferențele în vorbire între cele trei zone dialectale periferice (nord-vest, nord-est și sud-vest) nu sunt problematice.[4][5] În cadrul politicii sovietice de alfabetizare, graiul moldovenesc a suferit unele modificări stilistice, în limba literară existând o tendință de consolidare a unor caracteristici menite să-i dea un aspect de limbă literară aparte.[6][7]
Vezi și [modificare]
Bibliografie [modificare]
- Die Enzyklopädie des Europäischen Ostens, Mark A. Gabinskij: de „Moldawisch” (Moldovenește)
Note [modificare]
- ^ Kogan Page 2004, p 242
- ^ „Concepția politicii naționale a Republicii Moldova” pe situl web al Parlamentului Republicii Moldova:
Concepția pornește de la adevărul statornicit istoricește și confirmat de tezaurul literar comun: poporul moldovenesc și poporul român folosesc o formă literară comună [...]. Avînd originea comună, dispunînd de un fond lexical de bază comun, limba națională moldovenească și limba națională română își păstrează fiecare lingvonimul/glotonimul său ca însemn identificator al fiecărei națiuni: moldovenească și română. 
- ^ Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova și Bucovina. III. Harta III, p. 6-7
- ^ Удлер Р. Я., 1976 - „Диалектное членение молдавского языка”, I-II, Кишинёв
- ^ Gogin G., 1989: Limba moldovenească vorbită, Chișinău
- ^ Comarnițchi V.A., 1959: Expresiile dialectale «mai delicat», «mai pi cultură», «mai în politică», «în politică». Limba și literatura moldovenească 2, 72-73
- ^ Turculeț A., 1994: Limba română în Barabia, în: Limba română 5-6, 38-39
Legături externe [modificare]
|
||||||||||||||||||||||||||
