Istoria limbii române

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Harta Balcanilor cu regiunile locuite de români (vlahi)

Istoria limbii române este la fel de controversată ca și cea a poporului român, din două motive principale, unul științific, celălalt politic. Din punct de vedere științific, penuria izvoarelor istorice, în special a celor scrise, permite numeroase interpretări, pe care numai lingvistica comparată, lexicologia și toponimia le pot confirma sau infirma, rareori definitiv. Interesele politice, care exprimă revendicările odinioară teritoriale, astăzi mai mult regionale, culturale, identitare ale statelor vecine, ale României însăși și ale minorităților conlocuitoare, au creat mai multe variante de istorie a limbii române, din acestea derivând variante de istorie a poporului român.

Este interesant de observat că pentru a impune o variantă sau alta de istorie a poporului, se pornește în mare măsură de la istoria limbii acestuia. Astfel se poate spune că istoria limbii române este chiar mai disputată și controversată decât cea a acestui popor, deoarece o concluzie definitivă în acest sens ar duce automat la o concluzie definitivă și în cealaltă privință.

Romanizarea[modificare | modificare sursă]

Evoluția istorică a limbilor romanice orientale după majoritatea autorilor.

Nu există din punct de vedere lingvistic decât o singură certitudine : limba română provine din romanizarea populațiilor antice din bazinul Dunării de jos care, așa cum ne-o spun Herodot și ceilalți autori antici, erau Traco-Dace, iar ulterior această limbă a fot influențată de limbile slave, greacă, maghiară și altele. Este de altfel singurul punct care nu este contestat de nimeni. Controversele privesc nu atât procesul lingvistic și etapele sale, cât teritoriile unde acest proces s-a derulat și întinderea lor.

Continuitatea în Dacia[modificare | modificare sursă]

Varianta oficială a istoriei limbii române, cea mai răspândită între istoricii români contemporani este aceea derivată din teoria romanizării definitive și statornice a Daciei. Conform acestei variante, Imperiul Roman a colonizat Dacia într-o perioadă foarte scurtă de timp cu o masă reprezentativă de coloniști veniți din tot Imperiul, dar în special de cultură latină (aproximativ 80%). Argumentele pentru această colonizare intensivă sunt în particular legate de dârzenia apărării dacice, care, conform izvoarelor latine, a aruncat în luptă aproape toată populația de sex masculin a provinciei, lăsând în urma războaielor o populație decimată. S-a ajuns astfel la o reprezentare infimă a numelor geto-dacice în inscripțiile rămase (au fost studiate aproximativ 4 000 de inscripții, dintre care numai 2% conțineau nume de geto-daci, față de aproximativ 30% ca reprezentare a populației autohtone în alte provincii romanizate).

În urma acestei colonizări neobișnuite a unei provincii romane (acest fenomen nu se mai petrecuse niciodată în Imperiu), limba originală a provinciei, limba dacă, ar fi dispărut, mai puțin câteva cuvinte păstrate în bagajul curent al limbii române.

Această variantă oficială a teoriei continuității se împarte la rândul ei în mai multe sub-versiuni - unele mai îndrăznețe, altele care încearcă doar să rezolve discrepanțele și improbabilitățile din teoria romanizării totale a Daciei.

Astfel, limba română ar continua direct limba dacă, în aceeași arie lingvistică (o limbă din grupul tracic, despre care există date puține și intens controversate). După încheierea cuceririi romane a Daciei, în 106, și până la retragerea trupelor imperiale la sud de Dunăre din 275, populația locală dacică este desigur romanizată, dar nu în zona rămasă neocupată și populată de Dacii liberi. În plus de acestea, s-a argumentat că intervalul de 169 de ani nu a fost un răstimp suficient pentru schimbarea completă, într-un teritoriu relativ întins, a caracterului lingvistic local. Mai mult, din considerații socio-lingvistice, se consideră că proporția copleșitoare a militarilor, meșterilor și negustorilor romani la nord de Dunăre în comparație cu un număr foarte redus de administratori, vorbitori ai limbii latine culte, a împiedicat impunerea acesteia din urmă în bazinul Dunării de Jos, unde s-a generalizat o variantă locală de latină populară. Acest lucru a determinat apariția unei limbi proto-românești ca "lingua franca": o limbă unică, anterioară tuturor dialectelor române.

Un argument comparativ adus deseori în discuție aici este caracterul mult mai latin, evident, al românei în raport cu acela al limbilor vechi celtice, pictice și scotice din insulele britanice - care au fost ocupate militar și continuu romanizate timp de aproape șase secole (55 î. Hr. - 430 d. Hr. apoi până la invazia saxonă).

«Armata romană a avut un rol important în romanizare, ținându-se cont nu numai de prezența legiunilor și a unităților auxiliare lor cu veteranii aferenți , ci și de dispersarea acestora în întreg „capul de pod”, pe care îl configura Dacia în apărarea Imperiului. Astfel, apare și faptul că româna este continuatoarea latinei militare de la frontiera daco-dunăreană a Imperiului Roman.

De altfel, viața militară intensă a Daciei, alături de prestigiul civilizației, culturii și limbii latine, constituie principala explicație pentru rapida romanizare a acestei provincii. În istorie, se mai cunosc cazuri de asimilare, într-o perioadă scurtă, a unei limbi de prestigiu militar și cultural, căci, normanzii (debarcați în 841, în NV-ul Franței, și creștinați în 911), după cucerirea Angliei, în urma bătăliei de la Hastings, în 1066, au influențat, ca vorbitori ai francezei, limba anglo-saxonilor, ceea ce arată că franceza devenise limba lor maternă după numai cca două secole.

Deși armata Rinului, în diverse perioade, era mai mare ca aceea a Daciei, acest fapt nu a fost esențial în romanizarea Galiei, deoarece legiunile renane, erau concentrate la limes-ul cu triburile germanice, între Meusa și Rin, cu centre principale la Mainz, Trier, Köln, și Xantem,[1] (de altfel, regiune în prezent neromanică). Dar nu numai Renania, ci și celelalte regiuni de frontieră ale Imperiului Roman din Europa (ca Pannonia), Africa și Asia nu mai sunt astăzi romanice. Deci, româna nu numai că este continuatoarea unei latine militare de frontieră, ci este și singura limbă neolatină care conservă vestigii ale limbajului de castru (sermo castrensis).»[2]

Altă ipoteză explică trăsăturile latine atât de manifeste dar atât de puțin savante, ale limbii române, prin existența unei îndelungate latinități pre-romane în Dacia, această latinitate difuzându-se prin comerț, prin strămutările (spontane sau forțate) de triburi dacice între nordul Dunării și Imperiul roman, și prin educarea în Imperiu a unor tineri șefi daci luați ostateci de Romani.

În această teorie, Dacia este nucleul original al limbii române (și al etnogenezei poporului român), populațiile romane din sudul Dunării (de exemplu Aromânii) provenind din migrații pornite din Dacia. Lingviștii țărilor din sudul României sunt favorabili acestei ipoteze, deoarece ea se potrivește cu teoriile oficiale ale acestor țări, conform cărora nu existau populații romanice în Balcani în momentul sosirii slavilor.

Continuitatea în Dacia și Moesia[modificare | modificare sursă]

O hartă a etnogenezei Românilor și Albanezilor conformă ipotezelor „Continuității în Dacia și Moesia” și „Dacilor liberi ca strămoși ai Albanezilor”.

În această teorie, nucleul original al limbii române (« vatra străromână » a lui Nicolae Iorga) și deci al etnogenezei românilor, se afla atât în nordul cât și în sudul Dunării (într-o zonă cuprinzând Dacia și Moesia, la nord de linia Jirecek) în timp ce Dacii liberi au migrat spre Balcani alungați de năvălirile goților, hunilor și slavilor, constituind în definitiv poporul albanez, și explicând astfel cuvintele comune dintre limba albaneză și cea română. Tot năvălirile slavilor și cruntul război al bizantinilor împotriva bulgarilor în timpul domniei împăratului Vasile al II-lea Bulgarohtonul, au despărțit definitiv românii din nordul Dunării de aromânii din sud, care au părăsit Moesia pentru a se refugia în Munții Pindului și în Tesalia (atunci denumită « Marea Vlahie »).

Strămutarea din Balcani spre Dacia[modificare | modificare sursă]

Această teorie pornește de la relatările lui Eutropius (care afirmă că toți locuitorii Daciei ar fi fost transferați în sudul Dunării în momentul retragerii romanilor) și de la scrierile lui Eduard Robert Rösler care consideră că proximitatea geografică în Balcani explică de ce există cuvinte comune între limbile albaneză și română, și conclude că nucleul original al limbii române trebuie căutat în actuala Macedonie, de unde migrații ulterioare, în secolul XIII, ar fi adus « vlahii » în nordul Dunării, la chemarea regilor maghiari, pentru a popula Transilvania până atunci deșartă. Lingviștii țărilor din vestul României sunt favorabili acestei ipoteze, deoarece ea se potrivește cu teoriile oficiale ale acestor țări, conform cărora nu existau populații romanice în Transilvania în momentul sosirii maghiarilor. În această teorie, limba aromână este cea mai apropiată de forma originală a limbii române.

Unitatea[modificare | modificare sursă]

O caracteristică esențială a limbii daco-române este lipsa dialectelor. Pretutindeni la nord de Dunăre, graiurile din Banat, Ardeal, Maramureș, Moldova (atât regiunea din România, cât și Republica Moldova), Oltenia, Muntenia și Dobrogea sunt aproape identice, existând și relativ puține regionalisme. Un filolog de reputația lui Alexandru Philippide insistă chiar asupra unicității limbii daco-române ca limbă fără dialecte, vorbind doar de subdialecte. Este interesant de menționat aici că alte limbi europene foarte vechi, deci conservatoare, la fel de stabile și „mereu vii“ ca româna, de exemplu euskara (limba bască) au în zilele noastre, pentru circa 800 000 vorbitori declarați, pe un teritoriu relativ mic față de aria lingvistică românească, cinci sau opt dialecte principale (bascii au nevoie să o unifice artificial prin normativa euskara batua). Alf Lombard a calificat starea de fapt a unicității în care se află limba daco-română drept una „fără precedent“.

Conform ipotezelor zise „runice“ care există și în literatura istorico-fantastică (mai ales slavă, celtică și germanică, și în general legată de curentele naționaliste), maturitatea și armonia limbii române ar fi în legătură cu succesul fenomenal al „patriei comune“ din care s-au răspândit, în neoliticul îndepărtat, toate limbile indo-europene, dintre care foarte aproape de trunchi, mai aproape ca latina, se află limba dacilor[3]. Mai prozaic dar mai realist, majoritatea filologilor universitari explică această unitate și armonie prin intensa circulație transhumantă a păstorilor români de la o țară românească la alta, precum și prin frecventele strămutări și dedublări de sate din motive climatice, hidrologice sau istorice (Brad-Brădet-Brădeni-Brădești...)[4].

Unitatea lingvistică românească este însă oprită în secolul XI odată cu scăderea influenței imperiale bizantine și cu creșterea rolului slavonei liturgice.

Numeroasele popoare migratoare (germanice, turcice, slavice, sau fino-ugriene) care au parcurs aria lingvistică românească, au contribuit la rândul lor, intervenind fiecare punctual, în evoluția limbii române, prin diversificarea fondului de cuvinte neprincipal, lăsând însă structura gramaticală „latină“ sau pre-latină aproape neatinsă.

Importanta influență slavă în daco-română este pusă în legătură cu bilingvismul, cu istoria țaratelor româno-bulgare și cu rolul slavonei, limbă liturgică și limbă oficială a voievodatelor române. În schimb, faptul că celelalte limbi romanice de est, din sudul Dunării, nu au suferit influența lexicală slavă cu aceeași intensitate ca daco-româna, este pus în legătură cu evoluția separată a populațiilor proto-române din nordul și din sudul lanțului munților Balcani după instalarea slavilor la Dunărea de Jos începând cu secolul VI.

Primele atestări[modificare | modificare sursă]

Cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, este Scrisoarea lui Neacşu de Câmpulung, datând din anul 1521. Aceasta a fost scrisă cu alfabetul chirilic.

Doi cronicari bizantini, Teofan Mărturisitorul( care a trăit în secolele VIII-IX d.H.) și Teofilact din Symocatta secolul VII amintesc faimosul episod al expediției militare contra avarilor, din 587, cunoscut sub numele de (re)torna, (torna,) fratre. Există numeroase ediții și comentarii ale acestor pasaje care spulberă mitul lipsei de documente istorice ale limbii române vechi. Poate cea mai remarcabilă trimitere va rămâne Patrologiae cursus completus. Series graeca, vol. 116, col. 109, 531, 1361 editat de JP Migne.

Folosirea numelui de română pentru limba noastră cea frumoasă[5] precum și a numelui de români pentru a desemna vorbitorii acestei limbi, nu a așteptat întemeierea statului România, cum se poate citi în articolele anglofone din Wikipedia privind "limba moldovenească". Deși supușii voevodatelor se desemnau ca "ardeleni" (sau "ungureni" în Miorița), "moldoveni" sau "munteni", numele de "rumână" sau "rumâniască" pentru limbă este atestat în secolul secolului XVI la mai mulți călători străini[6] precum și în documente românești ca Palia de la Orǎștie sau Letopisețul Țării Moldovei.

În 1534, Tranquillo Andronico notează că " Valachi nunc se Romanos vocant" ("Valahi acuma se numesc români")[7]. Francesco della Valle scrie în 1532 că românii "se denumesc Romei în limba lor", iar mai departe el citează expresia : "Sti rominest ?"[8]. După o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se chiamă “românești” ("romanesci")[9]. Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei, “ se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba “românește”, adică romana”[10]. Sasul ardelean Johann Lebel scrie în 1542« Vlachi » se numeau între ei « Romuini »[11] iar cronicarul polonez Stanislaw Orzechowski (Orichovius) notează în 1554în limba lor « walachii » se numesc « romini »[12]. Croatul Ante Verančić precizează în 1570« Vlahii » din Transilvania, Moldova și Țara Românească se desemnează ca « romani »[13] iar maghiarul ardelean Martinus Szent-Ivany în 1699 citează frazele: « Si noi sentem Rumeni » ("Și noi suntem români") și « Noi sentem di sange Rumena » ("Noi suntem de sânge român")[14].

În Palia de la Orǎștie (1581) scrie lămurit « ...că văzum cum toate limbile au și înfluresc întru cuvintele slǎvite a lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare muncǎ scoasem de limba jidoveascǎ si greceascǎ si srâbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărți ale lui Moisi prorocul si patru cărți și le dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multǎ... și le-au dăruit voo fraților români,... și le-au scris voo fraților români »[15] iar în Letopisețul Țării Moldovei al cronicarului moldovean Grigore Ureche citim: «  În Țara Ardialului nu lăcuiesc numai unguri, ce și sași peste seamă de mulți și români peste tot locul... »([16].

Cel mai vechi document păstrat, scris în română, este Scrisoarea lui Neacșu, o scrisoare din 1521, în care Neacșu de Câmpulung îi scria primarului brașovean despre atacurile iminente ale turcilor. Aceasta era scrisă cu alfabetul chirilic, la fel ca majoritatea scrierilor românești din acea perioadă. O primă folosire a alfabetului latin este atestată printr-un document transilvănean, scris după convențiile alfabetului maghiar la sfârșitul secolului XVI.

Iată mai jos un text de la începutul secolului XIX, care folosește o versiune arhaică a alfabetului latin:

Liturgiariu:
"Santu esci cu adeveritu, si présantu, si nu este mesura maretîei santîei tale, si dreptu esci intru tóte lucrurile tale. Ca cu dreptate si cu multa sîlintia adeverita, ne ai adusu tóte. Ca plasmuindu pe omu, si luandu terana d'in pamentu, si cu tipulu teu cinstindulu, Dumnedieule, pusulu ai in raiulu resfaçului, fogaduindui intru padia porunciloru tale, vieati'a ceea fara de mórte si moscenirea bunatatîloru tale celoru vecinice..."
Transliterare:
"Sfânt ești cu adevărat și preasfânt, și nu este măsură măreției sfinției tale, și drept ești întru toate lucrurile tale. Căci cu dreptate și cu multă silință adevărată ne-ai adus toate. Că plăsmuind pe om, și luând țărână din pământ, și cu chipul tău cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai în raiul răsfățului, făgăduindu-i, întru paza poruncilor tale, viața cea fără de moarte și moștenirea bunătăților tale celor veșnice..."


Prima tipăritură românească a fost un Catehism tipărit la Sibiu în 1544, care s-a pierdut. Prima tipăritură care s-a păstrat a fost Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul (Sibiu, 1551-1553). Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din 1560 a episcopului român Pavel Tordasi.[17]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Cristian Mihail, Cuvinte de mediu militar (daco-) roman în română, dacoromania.inst-puscariu.ro
  2. ^ Cristian Mihail, Limbajul militar (daco-)roman și influența sa asupra limbii și istoriei poporului român, Editura Militară, 2012
  3. ^ vezi Cicerone Poghirc și Doru Todericiu
  4. ^ Dimitrie Macrea în Probleme de lingvistică română, ed. Științifică, București 1961, p. 58-59
  5. ^ "Limba noastră cea frumoasă" este imnul Republicii Moldova
  6. ^ Ștefan Pascu, Documente străine despre români, ed. Arhivelor statului, București 1992, ISBN 973-95711-2-3
  7. ^ Tranquillo Andronico în Endre Veress, Fontes rerum transylvanicarum: Erdélyi történelmi források, Történettudományi Intézet, Magyar Tudományos Akadémia, Budapest, 1914, S. 204
  8. ^ "...si dimandano in lingua loro Romei...se alcuno dimanda se sano parlare in la lingua valacca, dicono a questo in questo modo: Sti Rominest ? Che vol dire: Sai tu Romano ?..." în: Claudiu Isopescu, Notizie intorno ai romeni nella letteratura geografica italiana del Cinquecento, în Bulletin de la Section Historique, XVI, 1929, p. 1- 90
  9. ^ “Anzi essi si chiamano romanesci, e vogliono molti che erano mandati quì quei che erano dannati a cavar metalli...” în: Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, București, Editura Stiințifică, 1970, vol. II, p.158 – 161
  10. ^ "Tout ce pays: la Wallachie, la Moldavie et la plus part de la Transylvanie, a esté peuplé des colonies romaines du temps de Trajan l’empereur… Ceux du pays se disent vrais successeurs des Romains et nomment leur parler romanechte, c'est-à-dire romain … " în Voyage fait par moy, Pierre Lescalopier l’an 1574 de Venise a Constantinople, în: Paul Cernovodeanu, Studii și materiale de istorie medievală, IV, 1960, p. 444
  11. ^ "Ex Vlachi Valachi, Romanenses Italiani,/Quorum reliquae Romanensi lingua utuntur.../Solo Romanos nomine, sine re, repraesentantes./Ideirco vulgariter Romuini sunt appelanti", Ioannes Lebelius, De opido Thalmus, Carmen Istoricum, Cibinii, 1779, p. 11 – 12
  12. ^ "qui eorum lingua Romini ab Romanis, nostra Walachi, ab Italis appellantur" St. Orichovius, Annales polonici ab excessu Sigismundi, in I. Dlugossus, Historiae polonicae libri XII, col 1555
  13. ^ „...Valacchi, qui se Romanos nominant...„ “Gens quae ear terras (Transsylvaniam, Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania ducit originem, tametsi nomine longe alieno...“ De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transaplinae, in Monumenta Hungariae Historica, Scriptores; II, Pesta, 1857, p. 120
  14. ^ "Valachos...dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni: etiam nos sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena: Nos sumus de sanguine Romano" Martinus Szent-Ivany, Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae, Tyrnaviae, 1699, p. 39
  15. ^ Palia de la Orǎștie (1581 – 1582), Bucuresti, 1968
  16. ^ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, p. 133-134
  17. ^ Al. Piru, Istoria literaturii române, Ed. Grai și suflet-Cultura națională, București, 1994, p. 14

Legături externe[modificare | modificare sursă]