Limba tracă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Limba tracă este o limbă indo-europeană, vorbită în antichitate, în Dacia și în Peninsula Balcanică de o populație numeroasă. Este cunoscută numai din ceea ce s-a pastrat în notațiile aproximative din textele latinești și grecești (c. 100 de cuvinte izolate și 2200 de nume proprii).[1]

Materialul lingvistic păstrat este sărac: cele mai multe date sunt nume de persoane sau toponime.[2] O inscripție pe un inel găsist la Ezerovo, Bulgaria, este unul dintre puținele materiale lingvistice păstrate în limba tracă.

Traca a constituit substratul limbii române. O serie de cuvinte românești provin din tracă: „balaur”, „balegă”, „cioară”, „copil”, „gușă”, „vatră” etc.

A fost o limbă de tip satem (adică a păstrat în evoluția ei „s” înaintea vocalelor „e” și „i”).

Fiind vorbită pe un teritoriu întins, se presupune că ar fi existat diferențe dialectale, sau chiar diferite limbi: limba dacă în nordul teritoriului ocupat de traci și limba tracă la sud-est de acest teritoriu.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr., Mic dicționar enciclopedic, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1986
  2. ^ Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile lumii-mică enciclopedie, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1981, p. 248

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Limbile lumii-mică enciclopedie, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1981

Vezi și[modificare | modificare sursă]