Acord (gramatică)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În gramatică, acordul dintre două cuvinte este manifestarea relaţiei lor sintactice prin modificări morfologice. Lipsa acordului în situaţiile în care vorbitorii se aşteaptă la prezenţa lui este percepută ca o greşeală de limbă. De exemplu, în propoziţia Ele citesc, predicatul citesc are forma corespunzătoare persoanei a III-a şi numărului plural, formă impusă prin acordul cu subiectul ele (un pronume personal la persoana a III-a plural), iar exprimarea Ele citeşte este considerată greşită.
Ponderea acordului în determinarea formei cuvintelor diferă drastic de la o limbă la alta. Astfel, unele limbi nu cunosc acordul deloc (de exemplu limba japoneză) sau acesta îşi face simţite efectele numai în mod foarte limitat (limba engleză actuală), în altele acordul afectează cuvintele într-o măsură mică (limba franceză vorbită) sau într-o măsură mai mare (limbile română, franceza scrisă, greacă, latină), în timp ce în sfîrşit în unele limbi o bună parte din cuvinte trebuie puse în formele cerute de acordurile de multiple tipuri (de exemplu limba maghiară).
[modifică] Tipuri
După relaţia sintactică pe care o marchează, acordurile gramaticale pot fi de mai multe tipuri, printre care:
- de la subiect la predicat;
- de la substantiv la adjectiv, articol sau alţi determinanţi;
- de la complementul direct la predicat (de exemplu în limba maghiară).
În aceste exemple primul termen este donorul acordului, cuvîntul care îşi impune caracteristicile gramaticale — adesea un substantiv sau un pronume —, iar al doilea este receptorul, cuvîntul care îşi modifică forma.
În unele limbi se poate întîmpla ca receptorul să-şi modifice forma în urma acordurilor simultane cu mai mult decît un donor, de exemplu forma unui predicat să depindă în acelaşi timp de subiect şi de complementul direct.
După categoria gramaticală care se repetă acordurile se pot face în:
[modifică] Efecte
Existenţa diverselor tipuri de acorduri are o serie de efecte, diferite de la o limbă la alta. De exemplu, schimbarea formei verbelor în funcţie de persoana şi numărul subiectului duce în limbile respective la subînţelegerea, şi deci omiterea, subiectului: în fraza Ştiu unde ai ascuns cartea cele două verbe nu sînt însoţite de subiecte pentru că acestea — eu, respectiv tu — se subînţeleg din formele verbelor.
Limbile care prezintă o pondere mai mare a acordurilor au în general o ordine mai flexibilă a cuvintelor în propoziţii, permisă de faptul că prin acorduri se clarifică raporturile sintactice dintre cuvinte; în celelalte limbi o parte din aceste raporturi se deduc din ordinea cuvintelor. De exemplu, dispariţia treptată a unei bune părţi din paradigma verbelor din limba engleză veche a fost însoţită de o scădere în flexibilitatea structurii propoziţiei.
