Limba turcă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Limba turcă (Türkçe) este o limbă turcică vorbită în principal în Turcia (72,9 milioane), Bulgaria (810.000), Cipru (175.000), Grecia (300.000), România (30.000) și de emigranții turci din Uniunea Europeană (3-4 milioane).

Numărul vorbitorilor nativi este estimat la 80 de milioane, iar numărul total de vorbitori la 95 de milioane. Dacă se includ și alte populații care vorbesc cîteva limbi foarte apropiate, situate în raport de dialect cu turca (azerii, turkmenii, etc.), numărul vorbitorilor nativi atinge 100 de milioane, iar numărul total al vorbitorilor 125 de milioane.

Limba turcă vorbită în Turcia (türkçe sau türk dili) face parte din marele grup al limbilor altaice.

Față de celelalte limbi turcice, apropiate de limba turcă (mai ales azera, găgăuză și turkmena), există deosebiri importante în gramatică, vocabular și fonetică.

Limba turcă este aglutinantă. Folosește preponderent sufixele, iar prefixele mai rar.

Fonetica[modificare | modificare sursă]

Alfabetul[modificare | modificare sursă]

Limba turcă în decursul timpului a folosit diferite sisteme de scriere:

Alfabetul arab a fost folosit din secolul al XIII-lea până la 28 noiembrie 1928, când președintele de atunci al Turciei, Mustafa Kemal Atatürk, a dispus adoptarea alfabetului latin ca alfabet oficial. Alfabetul latin a fost completat cu literele ı ç ğ ş ö ü (primele două litere: rostite [î] și [č], ca în „ce/ci”, iar al treilea semn este mut, de ex. Çobanoğlu, citește [ciobanolu]).

Atatürk adoptând alfabetul latin

Alfabetul turc este relativ "fonetic", dar există și excepții.

Literele alfabetului:

  • a b c ç d e f g ğ h ı i j k l m n o ö p r s ş t u ü v y z
  • A B C Ç D E F G Ğ H I İ J K L M N O Ö P R S Ş T U Ü V Y Z
  • vocale anterioare: e, i, ö, ü
  • vocale posterioare: a, ı, o, u

Vocala â există în cuvintele de origine arabă, se pronunță ca a lung. Exemplu lâzım (necesar).

Caracteristici[modificare | modificare sursă]

Limba turcă are următoarele însușiri:

  • este aglutinantă, folosește sufixe specifice într-o ordine bine definită
  • are armonie vocalică: vocala din sufix se potrivește cu vocala ultimei silabe din rădăcină:ev-de (în casă), ada-da (pe insulă), okul-da (în școală)
  • atributul precede substantivul: güzel çiçek (floare frumoasă)
  • nu există gen gramatical
  • ca și în maghiară semnul pentru plural lipsește în cazul în care se folosește un numeral sau un adverb de cantitate: iki kitap (două cărți), kitaplar (cărți) ,kaç kitap var? (câte cărți sunt?)
  • nu prea suportă aglomerarea de vocale
  • verbul se află la sfârșitul propoziției: Ali Burcu'yu çok seviyor (Ali o iubește foarte mult pe Burcu [burdju])

Ca și celelalte limbi turcice, limba turcă prezintă însușiri de bază asemănătoare sau identice cu ale limbilor uralice (între care finlandeza, estona și maghiara. Ordinea sufixelor și potrivirea lor în funcție de vocalismul rădăcinii prezintă asemănări pentru soluțiile aceleași categorii gramaticale din limbile finice (de exemplu finlandeza) și ugrice (de exemplu maghiara).

Legături externe[modificare | modificare sursă]