Limba aromână

Aromână, macedoromână armãneashti, armãneascã, armãneashce
Vorbită în	SUA, Australia, Franta, Germania, America Latina, Austria, Albania Bulgaria Grecia Republica Macedonia România Serbia
Regiuni	Peninsula Balcanică
Limbă-mamă	latină
Tipologie lingvistică	limbă flexionară SVO
Clasificare
limbi indoeuropene italice romanice orientale Aromână, macedoromână
Statut oficial și codificare
Limbă minoritară recunoscută în	Republica Macedonia (Crushuva)
ISO 639-2	rup
ISO 639-3 (pentru cel mai răspândit dialect)	rup
Extras
Declarația Universală a Drepturilor Omului – articolul 1 Tuti iatsãli umineshtsã s-fac liberi shi egali la nãmuzea shi-ndrepturli. Eali suntu hãrziti cu fichiri shi sinidisi shi lipseashti un cu alantu sh-si poartã tu duhlu-a frãtsãljiljei.
Vizitați Wikipedia în Aromână, macedoromână!
Această pagină poate conține caractere Unicode.

Potrivit unor lingviști, limba aromână sau macedoromână, vorbită de aromâni, este o limbă din grupul limbilor romanice, subgrupul limbilor romanice de est, alături de limbile română (dialectul dacoromân), meglenoromână și istroromână. Alți lingviști o consideră dialect al limbii române, împreună cu dialectele dacoromân, meglenoromân și istroromân. Controversa continuă în prezent printre intelectualii aromâni. Matilda Caragiu Marioțeanu, academician de origine aromână, împărtășea opiniile generale potrivit cărora aromâna a provenit din protoromână (limba română comună).

Teza privind aromâna ca limbă de sine stătătoare și nu dialect al limbii române este recentă și a început să fie cunoscută abia după 1990, într-un context politic al revigorării identităților etnice regionale în Balcani, fiind încurajată tacit de Grecia, care tradițional a căutat să descurajeze identificarea aromânilor și a limbii acestora cu România, respectiv limba română.

Denumirea limbii aromâne nu este unitară la toți vorbitorii ei. În funcție de graiurile regionale, aromânii vorbesc limba armâneascã, armâneșce, armâneaști, rămănește (fărșeroții) sau vlăheaște (cei din Olimp).

Vorbitori

Fișier:AromaniansFlorina.png

Folosirea limbii aromâne în prefectura Florina, Grecia

     Aromâna este vorbită de toate grupurile de vârstă, copii și adulți, în public, precum și de autorități.

     Aromâna este vorbită de persoanele în vârstă de peste 20 de ani, și cu cele în vârstă de până la 20 de ani, care înțeleg limba.

     Aromâna este vorbită de persoanele în vârstă de peste 60 de ani, în particular.

     hașurat cu negru: Zone cu populație vorbitoare de aromână, fără date despre gradul de cunoaștere a limbii.

Numărul total de vorbitori ai aromânei este estimat la aproximativ 250.000, însă numărul de etnici aromâni, incluzându-i pe cei care nu mai vorbesc limba, este estimat la aproape dublu după evaluări în următoarele țări:

• Grecia: 200.000 (1995, estimare a autorităților grecești);
• Albania: 50.000 (1995, T. J. Winnifrith);
• România: 28.000, din care 75% în Dobrogea (estimare oficială);
• Serbia: 15.000 (estimare a aromânilor înșiși);
• Republica Macedonia: 8.467 (1994, recensământ);
• Bulgaria: 4.770 (2000).

În urma emigrărilor din regiunile natale, aromâna se mai vorbește și în Europa Occidentală (Franța, Germania), S.U.A., Canada, America Latină și Australia.

Istorie

Lexiconul de conversaţie al lui Daniil Moscopoleanul

În general se admite că s-a format în sudul Dunării, însă teritoriul de formare este controversat. Majoritatea lingviștilor consideră că acesta este regiunea dintre Dunăre și Munții Balcani, alții susțin ideea formării parțial și în regiunea Pindului sau în sudul Albaniei. Prima atestare documentară a vlahilor în Macedonia îi aparține cronicarului bizantin Kedrenos (în 976). Prima atestare documentară a limbii aromâne datează din 1156: numele propriu Tsintsilukis, interpretat ca provenind de la tsintsi luchi (cinci lupi).

În secolul al XV-lea, cronicarul Laonikos Chalkokondilas remarcă înrudirea aromânei cu româna.

Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae (scrisă între 1714 și 1716), scrie despre limba aromână următoarele:

Un grai mult mai stricat [decât al muntenilor, față de graiul moldovenesc, n.n.] au cuțovlahii, care locuiesc în Rumelia, la hotarul Macedoniei. Ei amestecă într-un chip de mirare graiul țării lor cu cel grecesc și cu cel albanez; așa fel că amestecă, în vorbirea lor valahă, uneori frânturi din graiul grecesc, alteori din cel albanez.

Dar, în tot locul, păstrează sfârșitul moldovenesc la nume [substantive, n.n.] și la verbe. Într-un grai stricat ca acesta se înțeleg, ce e drept, numai între ei, căci nici un grec, albanez sau moldovean nu este în stare să-i priceapă. Dar dacă toți aceștia trei s-ar găsi laolaltă într-un loc și ar auzi un cuțovlah vorbind, atunci ar putea cu siguranță să înțeleagă ce vrea omul, dacă fiecare dintre ei ar tălmăci celorlalți frânturile din graiul său.

Gramatica aromână a lui M.C. Boiagi (Viena, 1813)

Din secolul al XVIII-lea se păstrează primele texte, cu alfabetul grecesc: o inscripție pe o icoană, cu textul aromân tradus în neogreacă, albaneză și latină (1731); un liturghier nedatat și nelocalizat; un vocabular grecesc–aromânesc–albanez; un lexicon de conversație grecesc–albanez–aromânesc–bulgar; un abecedar; o culegere manuscrisă de traduceri religioase nedatate.

La începutul secolului al XIX-lea se trece la alfabetul latin. Apar lucrări filologice influențate de limba română și latinizante.

Începând cu 1864 apar lucrări de literatură cultă (didactică, artistică, publicistică), originală și tradusă. Autorii mai importanți sunt Mihail Nicolescu, Tașcu Iliescu, Constantin Belimace, Nuși Tulliu, Zicu A. Araia, Nicolae Batzaria, George Murnu.

Au fost publicate și culegeri de folclor, cele mai importante după 1890, alcătuite de Gustav Weigand și Pericle Papahagi.

În perioada 1864-1945 au existat forme de învățământ pentru aromâni, dar mai ales în română, în special în Grecia.

În decursul istoriei, limba liturgică a fost în general greaca, cu perioade în care s-a folosit parțial și aromâna.

Situația actuală

În toate țările în care trăiesc aromânii, tendințele de asimilare și, prin urmare, de pierdere a limbii și culturii au fost puternice. Cu toate acestea,limba aromână a continuat să existe, ba chiar, în ultimii douăzeci de ani, situația i s-a îmbunătățit. Există o recomandare adoptată de Adunarea parlamentară a Consiliului Europei la 24 iunie 1997, adresată guvernelor din țările unde locuiesc aromâni, referitoare la facilitarea folosirii limbii aromâne în învățământ, biserică și mediile de informare. Deși recomandarea nu este urmată întru totul, aromâna se predă în unele școli: o școală în Albania, mai multe școli în Republica Macedonia, două școli în România (la Constanța și la Mihail Kogălniceanu).

Există publicație de carte, la Editura Dimândarea Pãrinteascã, Fundația Cartea Aromãnã (în România), Editura Cartea Aromãnã (în S.U.A.). Se editează și periodice: Deșteptarea – Revista Aromânilor, Dimândarea, Bana Armâneascâ (în România), Zborlu a nostru (în Germania).

Limba este cultivată și de diverse societăți culturale aromânești, precum „Uniunea pentru cultura si limba aromână”, organizație cu caracter transnațional de la Freiburg (Germania), cu Biblioteca Macedoromână, Societatea „Fărșărotul” din S.U.A., Asociația „Trâ Armânami” de la Paris.

Aromânii sunt recunoscuți ca minoritate națională în Republica Macedonia, unde în anul 2001 limba aromână a devenit oficială în localitatea Kruševo (în aromână Crushuva).

Variante regionale

Dialectele (sau graiurile) limbii aromâne

     limba aromână: F – fărșerot și muzăchear; M – moscopolean; B – gopeșean-muloviștean și cel din Beala; P – pindean și olimpiot; G – grămostean

     limba meglenoromână

Variantele regionale ale limbii aromâne sunt numite dialecte de cei care o consideră limbă aparte și graiuri de cei care o consideră dialect al limbii române. Aceste variante sunt numeroase și se întrepătrund, iar clasificarea le este controversată. Clasificarea propusă de Theodor Capidan și Tache Papahagi distinge:

• grupul de dialecte (sau graiuri) din nord:
  • fărșerot, vorbit de o populație de aromâni numită fărșeroți, în regiunea orașului Frasheri din Albania
  • moscopolean, în regiunea orașului Moscopole din Albania
  • muzăchear, în Muzachia, regiune din sudul Albaniei
  • gopeșean-muloviștean, în localitățile Gopeș și Muloviște din Republica Macedonia
  • dialectul (sau graiul) din Beala (Republica Macedonia)
  • grămostean, în munții Grammos din Grecia

• grupul de dialecte (sau graiuri) din sud:
  • pindean, în munții Pind, din Grecia
  • olimpiot, în munții Olimp, din Grecia

Între unele variante regionale înțelegerea este mai dificilă decât între altele. Astfel sunt dialectele (sau graiurile) fărșerot, grămoștean și pindean.

Scrierea limbii aromâne

Primele scrieri în aromână au folosit alfabetul grecesc. La începutul secolului al XIX-lea s-a adoptat alfabetul latin, cu o mare varietate în transcrierea sunetelor limbii. S-a folosit și se mai folosește alfabetul românesc, dar scrierea nu este standardizată nici până în prezent. Există o încercare de standardizare începută la Simpozionul pentru standardizarea sistemului de scriere aromânesc de la Bitolia (1997). S-a trecut la această acțiune, care încă nu s-a terminat, fiind îngreunată de lipsa unei instituții oficiale și de polemicile dintre intelectualii aromâni.

Alfabetul adoptat la acest simpozion conține caractere fără diacritice, în afară de ã. O parte din litere au valorile celor din română: c, ce, ci, che, chi, g, ge, gi, ghe, ghi, e și o (inclusiv în diftongi), i și u (inclusiv semivocalici), k, q, w și y în cuvinte străine. În cazul unor sunete se admit două variante în funcție de graiuri.

Litere și grupuri de litere specifice:

Litere	Poziție	În unele graiuri	Corespondent în alte graiuri	Exemplu	Traducere
ã		pronunțată ă	pronunțată ca â/î	cãntã	cântă
dh		[ð], ca în englezescul there	litera d pronunțată ca în română	chirimidhã / chirimidã	cărămidă
dz				dzeanã	deal
gh	înainte de alte litere decât e sau i	[ɣ], fricativă velară, ca γ din greacă	litera g pronunțată ca în română	ighrasie / igrasie	igrasie (umezeală)
	înainte de e sau i	[ɣ], fricativă velară, ca γ din greacă	gh pronunțate ca în română	Ghirmanie	Germania
lj		[ʎ], l muiat, ca în leac, în graiul maramureșean		ljepure	iepure
nj		[ɲ], n muiat, ca în neam, în graiul maramureșean		lunjinã	lumină
sh				sharpi	șarpe
th		[θ], ca în englezescul theatre	litera t pronunțată ca în română	theatru / teatru
ts				tseapã	ceapă
y	înainte de e sau i	[ɣ], fricativă velară, ca γ din greacă	gh pronunțate ca în română	Yirmanie	Germania
	în cuvinte străine, i semivocalic			Yale

Particularități lingvistice în comparație cu româna

Aromâna este limba romanică de est considerată cea mai arhaică, apropiată de structura protoromânei. Este foarte asemănătoare cu limba română, cu deosebiri de morfologie și sintaxă relativ mici. A păstrat mai bine moștenirea latină decât limbile meglenoromână și istroromână, structura și fonetismul ei fiind doar puțin influențate de limbile cu care a fost în contact. Influența acestora se manifestă mai mult în lexic.

Fonologie

Sunetele specifice aromânei apar în tabelul de mai sus:

• ã este pronunțat, în funcție de grai, ă, â/î sau între acestea.
• dz, [ʎ] (lj), [ɲ] (nj) sunt prezente în toate graiurile.
• [ð] (dh) se găsește în împrumuturile din greacă și din albaneză, dar numai în unele graiuri. În altele se pronunță d.
• [θ] (th) este de asemenea împrumutat din greacă, și în general se pronunță ca atare, dar poate fi pronunțat și t.
• [ɣ] (redat prin gh și prin y) provine tot din greacă, dar se mai pronunță și g.

Evoluții din latină:

Fenomen	Latină	Aromână	Română
apariția unui a inițial	romanus	ar(ã)mãn	român
închiderea lui e neaccentuat	genuc(u)lus	dzinuclju	genunchi
închiderea lui i accentuat	*bessica	bishãcã	bășică
închiderea lui i neaccentuat	lacrima	lacãrmã	lacrimă
închiderea lui o neaccentuat	arbor	arbure	arbore
păstrarea lui u final după grupurile consonantice	lignus	lemnu	lemn
căderea unor vocale neaccentuate între două consoane	alapa	arpã	aripă
căderea lui i din prefixul in-/im-	imparto	ãmpartu	împart
căderea lui i din prepoziția in		ãm-pãdure	în pădure
consonantizarea lui u semivocalic înaintea unei consoane	laudo	alavdu	laud
	*cauto	caftu	caut
c [k] + e sau i > ts	*cichoria	tsicoarã	cicoare
d > dz	dico	dzãc	zic
g + e sau i > dz	gelu	dzeru	ger
i + a, o sau u > [ʤ]	jocus	gioc	joc
înmuierea lui l înainte de e	lepus	ljepure	iepure
înmuierea lui l înainte de i	gallina	gãljinã	găină
înmuierea lui m în silabă accentuată	mercuris	njercuri	miercuri
ne, ni > nj	calcaneum	cãlcãnju	călcâi
palatalizarea labialelor	petra	cheatră	piatră
	bene	ghine	bine

Morfologie și sintaxă

Articolul

Articolul hotărât este pus la sfârșitul cuvântului, ca în celelalte limbi romanice de est: luplu (lupul), vitsinlji (vecinii), bisearica (biserica), bisearitsle.

Și numele proprii de persoană masculine pot fi folosite cu articol hotărât: Goglu (Gogu).

În sintagma substantiv + adjectivul demonstrativ atsel + adjectiv calificativ, adjectivul calificativ poate fi articulat sau nearticulat: omlu atsel bunlu sau omlu atsel bun (omul acela bun).

Articolul nehotărât feminin singular este unã: unã featã (o fată).

Substantivul

La plural există și două desinențe preluate din greacă:

• -adzi pentru masculinele cu finală vocalică accentuată: pãradzi (parale)
• -ate sau -ati la feminin: nemusorizmate (zăpadă multă)

În declinare este de remarcat:

• genitivul cu a la masculin singular și plural, precum și la feminin singular și plural, și atunci este exprimat obiectul posedat: muma a ficiorlui, a ficiorlor, a featiljei, a featilor
• a și la dativ: lju dau a vitsinlui
• la genitiv-dativul feminin cu articol hotărât și forma ali feate
• genitiv-dativul numelor proprii de persoană masculine cu articolul hotărât în fața substantivului: al Gog

Substantivele proprii nume de localități cu funcție de complement de loc exprimând destinația și starea se construiesc cel mai adesea fără prepoziție: mi duc Bitule (mă duc la Bitolia), dar și cu prepoziție: s-dusi n Sãrunã (se duse la Salonic).

Adjectivul

Gradele de comparație au următoarele particularități:

• comparativul de superioritate cu adverbele ma sau cama: (ca)ma mari di noi (mai mare decât noi)

• superlativul relativ:
  • (ca)ma + adjectivul articulat: (ca)ma marli di noi (cel mai mare dintre noi)
  • atsel + (ca)ma + adjectivul articulat: atsel (ca)ma marle (cel mai mare)

• superlativul absolut:
  • cu adverbul multu: multu bun(ã) (foarte bun(ă))
  • cu adverbul vãrtos: vãrtos dultse (foarte dulce)
  • cu adverbul dip: un om dip avut (un om foarte bogat)
  • prin repetarea adjectivului, procedeu specific limbilor balcanice: ira linãvoasã-linãvoasã (era foarte leneșă)

Pronumele

Particularități în folosirea pronumelor personale:

• În graiurile din nord, formele mine/mini, tine/tini ale pronumelui personal pot fi folosite și la nominativ, în loc de io, respectiv tu: mine escu (eu sunt), tini ãnsutsi eshti (tu însuți ești). În schimb, în graiurile din sud se folosește uneori io la acuzativ: fãrã di io (fără mine).
• Pronumele personal cu funcție de complement direct se construiește în general fără prepoziție: nu ti voi tine (nu te vreau pe tine).
• Pronumele personal feminin singular neaccentuat în acuzativ se plasează înaintea verbului auxiliar: u ai vidzutã (ai văzut-o).

Pronumele-adjectiv posesiv se declină, având și forme conjuncte, plasate după substantiv: anjeu (meu), tată-nju (tatăl meu), a dadã-meai (mamei mele), avoastrã (voastră), feata-vã (fata voastră), dzinir-su (ginerele său), a doamnã-sai (stăpânei sale).

Pronumelui relativ „care” din română îi corespunde aproape totdeauna tse / tsi (ce) în aromână: ficiorlu tsi vini (feciorul care vine).

Tse / tsi se mai folosește și în alte funcții decât cea de subiect, dar tot fără prepoziție: fu dus tu odãlu tse era shi feata (fu dus în odaia în care era și fata).

Numeralul

Particularități ale numeralului cardinal:

• Se păstrează numeralul latinesc viginti > yinyints sau yinyits (douăzeci).
• Se construiesc cu prepoziție numeralele cardinale începând cu 11 (față de 20 în română): unsprãdzatsi di dzãli (unsprezece zile).
• Construcția unitate + spre + zece se aplică și de la 21 la 29: doispriyinyits (douăzeci și doi).
• Numeralele se pot articula cu articolul hotărât și se declină: doilji, a doilor (cei doi, (a) celor doi). Tot cu articol hotărât se folosește numeralul pentru exprimarea orei: tu treile oare (la ora trei).

Numeralul ordinal se formează din numeralul cardinal + articolul hotărât: shasile (al șaselea) noaulu (al nouălea).

Numeralele colective – se formează ca amindoi și amintrei, aminpatru, amintsintsi etc., cu varianta shamindoi etc.

Verbul

Verbele aromânești sunt clasate în patru conjugări, ca cele din română, cu cele două variante (fără sufix și cu sufix) la conjugările I și IV. Iată conjugarea verbelor regulate:

Indicativ prezent

Conj. I	Conj. I cu sufix	Conj. II	Conj. III	Conj. IV	Conj. IV cu sufix
cãntu	lucredzu	cad	bat	dormu	grescu (rom. „grăiesc”)
cãntsã	lucredzi	cadzi	batsi	dornji	greshti
cãntã	lucreadzã	cade	bate	doarme	greashte
cãntãm	lucrãm	cãdem	batim	durnjim	grim
cãntatsi	lucratsi	cãdetsi	batitsi	durnjitsi	gritsi
cãntã	lucreadzã	cad	bat	dormu	grescu

La indicativ imperfect, persoana a III-a plural este identică cu a III-a singular.

Conj. I	Conj. II	Conj. III	Conj. IV
cãntam	cãdeam	bãteam	durnjam
cãntai	cãdeai	bãteai	durnjai
cãnta	cãdea	bãtea	durnja
cãntam	cãdeam	bãteam	durnjam
cãntatsi	cãdeatsi	bãteatsi	durnjatsi
cãnta	cãdea	bãtea	durnja

Indicativul perfect simplu se folosește mai frecvent decât perfectul compus. Se deosebesc verbele cu accentul pe desinență (cele de mai jos) și cele cu accentul pe radical. La cele cu accentul pe desinență, persoana I plural este fără -ră-, iar persoana a II-a plural tot fără -ră- și cu desinențele -at, -ut, -it.

Conj. I	Conj. II	Conj. III	Conj. IV
cãntai	cãdzui	bãtui	durnjii
cãntashi	cãdzushi	bãtushi	durnjishi
cãntã	cãdzu	bãtu	durnji
cãntãm	cãdzum	bãtum	durnjim
cãntat	cãdzut	bãtut	durnjit
cãntarã	cãdzurã	bãturã	durnjirã

La verbele cu accentul pe radical (unele verbe de conjugarea a III-a), persoana I singular are desinența -sh(u): scoshu (scosei), aprimshu (aprinsei), dushu (dusei).

Indicativul perfect compus se formează cu formele complete ale verbului auxiliar am (a avea).

am cãntatã

ai cãntatã

are cãntatã

avem cãntatã

avetsi cãntatã

au cãntatã

Indicativul mai mult ca perfect sintetic a dispărut în aromână, fiind înlocuit cu unul analitic, format cu auxiliarul am la imperfect.

aveam cãntatã

aveai cãntatã

avea cãntatã

aveam cãntatã

aveatsi cãntatã

avea cãntatã

Indicativul viitor se poate forma în mai multe feluri, dintre care cel mai răspândit este cu verbul auxiliar voi (a vrea) la persoana a III-a singular a indicativului prezent la toate persoanele (va) + conjunctivul prezent (vezi mai jos): va s-cãntu (voi cânta).

Indicativul viitor anterior se formează cu va + conjunctivul perfect compus: va s-am cãntatã (voi fi cântat).

Conjunctivul are patru timpuri: prezent, imperfect, perfect și perfect compus. Se folosește cu conjuncția sã, cu variantele se, si, s-.

La conjunctiv prezent, conjugarea I, persoana a III-a nu diferă de cea de la indicativ prezent: s-cãntã (să cânte), s-lucreadzã (să lucreze).

Conj. I	Conj. I cu sufix	Conj. II	Conj. III	Conj. IV	Conj. IV cu sufix
s-cãntu	s-lucredzu	s-cad	s-bat	s-dormu	s-grescu
s-cãntsã	s-lucredzi	s-cadzi	s-batsi	s-dornji	s-greshti
s-cãntã	s-lucreadzã	s-cadã	s-batã	s-doarmã	s-greascã
s-cãntãm	s-lucrãm	s-cãdem	s-batim	s-durnjim	s-grim
s-cãntatsi	s-lucratsi	s-cãdetsi	s-batitsi	s-durnjitsi	s-gritsi
s-cãntã	s-lucreadzã	s-cadã	s-batã	s-doarmã	s-greascã

Conjunctiv imperfect: s-cãntam.

Conjunctiv perfect compus: s-am cãntatã.

Conjunctiv mai mult ca perfect: s-aveam cãntatã.

Condiționalul-optativ prezent este sintetic:

s-cãntarim (rom. „aș cânta”)

s-cãntari

s-cãntare / cãntari

s-cãntarim

s-cãntarit

s-cãntare / cãntari

Condiționalul-optativ perfect se formează cel mai adesea din imperfectul verbului voi la forma unică vrea + condiționalul prezent: vrea s-cãntarim (aș fi cântat).

La imperativ, în afară de formele de persoana a II-a asemănătoare cu cele din română (imperativul propriu-zis), mai sunt forme și pentru persoana I, cu conjuncția as, din greacă, iar la persoana a III-a, pe lângă conjuncția s(ã) se mai folosește și las + conjunctiv prezent: las batã (să bată).

Conj. I	Conj. I cu sufix	Conj. II	Conj. III	Conj. IV	Conj. IV cu sufix
as cãntu!	as lucredzu!	as cad!	as bat!	as dormu!	as grescu!
cãntã!	lucreadzã!	cade!	bate!	dornji!	grea!
las cãntã!	las lucreadzã!	las cadã!	las batã!	las doarmã!	las greascã!
as cãntãm!	as lucrãm!	as cãdem!	as batim!	as durnjim!	as grim!
cãntatsi!	lucratsi!	cãdetsi!	bãtetsi!	durnjitsi!	gritsi!
las cãntã!	las lucreadzã!	las cadã!	las batã!	las doarmã!	las greascã!

Infinitivul scurt nefiind folosit, imperativul negativ la persoana a II-a singular are aceeași formă ca imperativul pozitiv: nu cãntã! (nu cânta!)

La infinitiv se păstrează numai forma lungă:

Conj. I	Conj. II	Conj. III	Conj. IV
cãntare	cãdeare	batire	durnjire

Se folosește mai ales cu valoare substantivală. Cu valoare verbală se folosește mai puțin, în următoarele cazuri:

• în construcția impersonală cu va sau lipseashte (trebuie): va scriare unã carte (trebuie să se scrie o scrisoare), lipseashte zburãre cu un mastur (trebuie vorbit cu un meșter)
• subordonat unor verbe de mișcare: vru s-ducã avinare (vru să se ducă să vâneze)
• în construcția cu adverbul unã: unã strigare, tutsi se-adunarã (îndată ce strigă, toți se adunară)
• în locul supinului (care nu există în aromână): trã beare (de băut)

La gerunziu, desinențelor asemănătoare cu cele din română li se adaugă -a sau -alui.

Conj. I	Conj. II	Conj. III	Conj. IV
cãntãnda(lui)	cãdzãnda(lui)	bãtãnda(lui)	durnjinda(lui)

La participiu există o singură formă pentru masculin și feminin singular.

Conj. I	Conj. II	Conj. III	Conj. IV
cãntatã	cãdzutã	bãtutã	durnjitã

Verbele de conjugarea a III-a numite „cu accentul pe radical” au forme diferite: arsu (ars), aprimtu (aprins), coptu (copt).

Participiul se folosește și cu unele funcții diferite de cele din română:

• cu sens activ: duruta mumã (mama iubitoare)
• în locul infinitivului lung substantivat: tru ishitã din hoarã (la ieșirea din sat)
• cu adverbul unã: unã intratã n casã, o bagã chiatra sun limbã (cum a intrat în casă, pune piatra sub limbă)
• cu negație: tini, nivinitã, vrei s-fudzi? (tu, abia ai venit și vrei să pleci?)

Lexic

Fondul de cuvinte

Limba aromână păstrează cuvinte și sensuri latinești care nu mai există în celelalte limbi romanice de est: bashu (sărut), cusurinu (văr), dimãndari (poruncă), uinu (de oaie), agiunu (flămând), fumealje (familie, copii), largu (departe), vatãmu (ucid).

Împrumuturi:

• slave: celnicu (stăpân, proprietar), dobru (bun), mutrescu (privesc)
• albaneze: bãnedzu (trăiesc), etã (timp, veac), minduescu (gândesc, cred)
• neogrecești (cele mai multe): arisescu (îmi place), asime (argint), hoarã (sat), xen (străin), lipseashce (trebuie), nostimu (gustos)
• turcești: adets (obicei), bitisescu (sfârșesc), cãsãbã (oraș).

În limba literară actuală, cuvintele străine sunt în general cele care au intrat în română și în toate limbile moderne din franceză sau engleză: proectu, entsiclopedii, completu, orighinalu, litsentsã.

Derivarea

Sufixe specifice:

• -ame: bãrbatame (mulți bărbați), urãtsame (urâțenie)
• -ic, -icã: frãtic (frățior), fiticã (fetiță)
• -ice: gurice (guriță)
• -inã: fucurinã (loc unde s-a făcut foc)
• -ãriu: vãcãriu (mulțime de vaci)
• -ish: muntish (de munte)
• -iu: limniu (grămadă de lemne)
• -ut: plãngut (plânset)

Prefixe specifice:

• xenu- (din greacă): xenulucredzu (lucrez lucru străin), csenuzburãscu (vorbesc aiurea)
• para- (din greacă): parafac (fac prea mult), paralucredz (lucrez prea mult)
• sum-: sumarãd (râd pe jumătate)

Exemplu de text

Iată mai jos trei variante ale rugăciunii Tatăl nostru în limba aromână:

Tatâ a nostru, cari hii tu țeru, s-aiseascâ numa a Ta, s-yinâ amiral'iea a Ta, s-facâ vrearea a Ta, ași cumu n țeru, ași ș-pisti locu. Pânea a noastrâ ațea di tuti dzâlili dă-nâ u a noauâ adzâ ș-nâ li l'artă amărtiili noastri, ași cumu li l'rtămu ș-noi unu a lântui. Ș-nu nâ du pi noi la cârtiri, ma nâ aveagl'i di ațelu arău. Câ a Ta easti amiral'iea ș-putearea, a Tatălui ș-a Hil'iului ș-a Spiritului Sântu, tora, totana și tu eta etiloru. Aminu.

Tatã a nostru, cai eshci ãn tser, s-ayisescã numa a Ta, s-yinã vãsilia a Ta, s-facă vrerea a Ta, ashi cum sh-ãn tser, ahi sh-pi tutã-n loc. Pãne a nostrã atsea di cathi dzuã dã-nã-u a nao sh-azã shi ljartã-nã-le amãrtiile-a nostre, ashi cumu le-ljirtãm shi noi a tsilor cai nã-fac amãrtie. Shi nu nã-du tu pirazmo, ma aveglji-nã di atselu arãolu. Cã a Ta easte vãsilia shi puterea, a Tatãlui sh-a Hiljlui shi-a Spiritlui Ayiu, tora, totana shi tu eta etilor. Amin.

Afendi a nostu, tsi eshtsã tu tseru, s aysiseascã numa Tauã, yie amirãria Tauã, S adarã vrearea Tauã, cumu tu tseru, ashi sh pisti locu, cumu ndzeanã, ashi sh npadi. Pãnea a noastã atsea di daima dã nu a nauã cathi dzuuã sh nã iartã cãbãtsli a noasti, cumu sh noi irtãmu atsilor tsi nã cãbãtisescu. Sh nu nã du pi noi tu pirazmo, ma aveaghinã di iehtrul atselu lailu. Cã a Tauã iasti tinjia anamea sh pirifanjea tu aiestã amirãrie, tora di daima sh tu ieta ietilor. Aminu (ashi s hibã).

Bibliografie

• ru BARA, Mariana; KAHL, Thede; SOBOLEV, Andrej N., Južnoaromynskij govor sela Turia: Krania Grevenon, Pind. Etnolingvistika, Leksika, Sintaksa, Teksty (Graiul aromân de sud din satul Turia: Krania Grebene, Pind. Etnolingvistică, lexic, sintaxă, texte), Marburg, Sankt-Peterburg, 2005, ISBN 3-932331-59-1.
• fr BARA, Mariana, Le lexique latin hérité en aroumain dans une perspective romane, LincomEuropa Verlag, München, 2004, 231 p.; ISBN 3-89586-980-5.
• BARA, Mariana, "Limba armãneascã. vocabular și stil", Editura Cartea Universitară, București, 2007, 204 p.; ISBN 978-973-731-551-9.
• CAPIDAN, Theodor, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, București, 1932
• CARAGIU-MARIOTEANU, Matilda; Saramandu, Nicolae, Manual de aromână, Editura Academiei Române, București, 2005
• CARAGIU-MARIOTEANU Matilda, “Fono-morfologie aromână : studiu de dialectologie structurală” București : Editura Academiei RSR, 1968.
• CARAGIU-MARIOTEANU Matilda, “Definition einer Volksgruppe : Glotta und Ethnos der Aromunen” in Österreichische Osthefte, no 2 (Wien : 1971). P. 140-151.
• CARAGIU-MARIOTEANU Matilda, “La romanité sud-danubienne : l’aroumain et le mégléno-roumain” in La Linguistique, vol. 8, fasc. 1 (Paris : 1972). P. 105-122.
• rup CUNIA, Tiberius, Dictsiunar a limbãljei armãneascã, Editura Cartea Aromãnã, 2010
• en CUNIA, Tiberiu, On the Standardization of the Aromanian System of Writing. The Bituli-Macedonia Symposium of August 1997
• DAHMEN Wolfgang, KRAMER B, KRAMER Johannes, ROLSHOVEN J, “Dialektologische Forschungen bei den Aromunen” in Balkan Archiv, neue Folge no 1, Hamburg : 1976. P. 7-78.
• DAHMEN Wolfgang, KRAMER Johannes, “Enquête directe à l’aide d’enregistrement sur bandes magnétiques : expériences faites au cours d’enquêtes pour l’Atlas linguistique des parlers aroumains de la Grèce” in Archives sonores de dialectologie. Amiens : 1978. P. 55-63.
• en FRIEDMAN, Victor A., The Vlah Minority in Macedonia: Language, Identity, Dialectology, and Standardization, Selected Papers in Slavic, Balkan, and Balkan Studies, ed. Juhani Nuoluoto, Martii Leiwo, Jussi Halla-aho, Slavica Helsingiensa, 21. Universitatea din Helsinki, 2001
• GHEORGHEVIC-SPOA Risto, IOVANOVIC Zoran “Cântiti armânesti” Skopije : Societatea armâneasca Pitu Guli, 1982.
• GOLAB Zbigniev “Szic dialektu Arumunow macedonskich” in Zeszyty naukowa uniwersytetu Jagielonskiego-fil, Cracovia : 1961. P. 175-200.
• JANURA P. “Sufixe nominale të perbashta në gjuhët romune (aromune) dhe shqipe : disa krahasime me sufixet e gjuhëve të balkanike” in Je, no 1-2 (1969) P. 108-129 : no 3 (1969) P. 87-105. Tirana.
• KAHL, Thede, Istoria aromânilor, Editura Tritonic, București, 2006
• PAPAHAGI Tache, “Dicționarul dialectului aromân, general și etimologic = Dictionnaire aroumain (macédo-roumain)” București : Ed. Academiei RPR, 1963 [2e éd. 1974]
• POGHIRC Cicerone. 1990 “Romanisation linguistique et culturelle dans les Balkans : survivances et évolution” in Les Aroumains, Paris : Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est ; 8). P. 9-45.
• SALA, Marius (coordonator), Enciclopedia limbilor romanice, E. Ș. E., București, 1989.
• TRUDGILL P., “Ausbau sociolinguistics of Greece” in Plurilinguismes no 4 (june 1992). P. 167-191.

Vezi și

• Lista Swadesh a limbii aromâne

Legături externe

• Situl Consiliul Macedonenilor/Aromânilor
• en Aromânii (vlahii) în Grecia
• Așezările în care trăiau aromâni la începutul secolului XX (hartă)
• fr Fărșeroții: limba și originea lor
• en Koukoudis, Asterios, "Studii despre vlahi"
• rup Lecții de scriere cu alfabetul aromânesc nou propus
• fr Limba aromână în Grecia
• en Macedoromâna, o limbă din Grecia
• en Omniglot. Sisteme de scriere și limbi ale lumii
• en Raport – Vlahii
• rup Revista Bana Armâneascâ
• rup Revista Zborlu a nostru
• rup Situl Asociației „Trâ Armânami”
• rup Tiberiu Cunia, „Cursu di scriari armãneascã”, curs de scriere aromână după regulile stabilite la simpozionul de la Bitolia din 1997
• en Situl Societății „Fărșărotul”
• en Vlahii aromâni: triburile pe cale de dispariție
• sr Situl asociației aromânilor din Serbia
• Muzică aromânească