Limba protoromână

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Fișier:Hartaetnicaromani.png
Harta etnică prezentând situaţia vorbitorilor limbii române şi a dialectelor acesteia în sud-estul Europei în secolul XX.
Evoluția istorică a limbilor romanice orientale după majoritatea autorilor.

Limba protoromână, numită și română comună[1], română primitivă (comună)[2], străromână, romano-balcanică sau – oarecum impropriu – „traco”-romanică este considerată de lingviști o limbă unitară din care s-au desprins ulterior idiomurile considerate de unii lingviști[3] limbile romanice de est actuale: româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna, sau, după alți lingviști[4], dialectele limbii române : dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân.

Această limbă este reconstituită pe baza trăsăturilor comune limbilor actuale romanice (neo-latine) orientale și pe baza toponimelor (), deoarece singurele două documente care s-o ateste, sunt cronicile lui Teofan Spovednicul și ale lui Teofilact din Simocatta.

Protoromâna consta dintr-un amalgam de dialecte și graiuri care proveneau direct din latina rustică provincială din Imperiul Roman de Răsărit. Aceste diverse dialecte latine numite și „vulgare” au intrat în Antichitatea târzie și în Evul mediu timpuriu în contact cu slava și greaca, de unde au intrat un anumit număr – relativ redus – de cuvinte, mai ales pe filieră ecleziastică. Cu toate acestea, sintactic si morfologic, protoromâna era esențial latina care s-a vorbit o perioadă de timp îndelungată pe teritoriul Imperiului Bizantin.

Ipoteze[modificare | modificare sursă]

După încheierea cuceririi romane a circa 60-65% din teritoriul total al Daciei[necesită citare], în 106, și până la retragerea trupelor imperiale romane la sud de Dunăre din anul 271, populația locală dacică a fot supusă unui proces de romanizare. Cu toate acestea, s-a argumentat că intervalul de 165 de ani nu ar fi fost un timp suficient pentru schimbarea completă, într-un teritoriu relativ întins, a caracterului lingvistic local. Unul din argumente ar fi că în arii lingvistice mai restrânse și unde dominația romană a fost mai îndelungată, acest fapt nu s-a petrecut (de exemplu Anglia, Grecia).

Mai mult, din considerații socio-lingvistice, se consideră că proporția militarilor și administratorilor romani la nord de Dunăre în comparație cu existența în provincia Dacia romană a unui număr foarte redus de vorbitori ai limbii latine culte a împiedicat impunerea acestora din urmă în fața vorbitorilor de latină vulgară. Acest lucru ar fi determinat existența în întreg bazinul Dunării de Jos a unei limbi proto-românești, care ar fi funcționat ca o „lingua franca”, o limbă unică, comună tuturor dialectelor române.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
  2. ^ Al. Philippide, Originea românilor, Iași, vol. I, 1923, vol. II, 1928.
  3. ^ G. Giuglea, Alexandru Graur, Ion Coteanu etc.
  4. ^ Gustav Weigand, Ovid Densușianu, Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Theodor Capidan etc.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Sala, Marius et al., Enciclopedia limbilor romanice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989