Conciliul de la Basel, Ferrara și Florența

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Conciliul de la Basel, Ferrara și Florența a fost convocat de papa Martin al V-lea (1417-1431), în 1431, la Basel, ca aplicare a decretului Conciliului de la Constanța (decretul Frequens), care prevedea ținerea periodică a unui conciliu al Bisericii Catolice; Elveția, în acea epocă, era în întregime catolică. Acest al XVII-lea conciliu ecumenic și-a desfășurat lucrările, pe rând, la Basel, Ferrara și Florența, întrucât papa Eugeniu al IV-lea a mutat lucrările conciliului la Ferrara, iar apoi la Florența.

Cu această ocazie au fost rostite memorabilele cuvinte: „Cel ce arde cărți, va sfârși prin a arde oameni. O dată semănată, violența este o sămânță care nu mai piere”[necesită citare].

Conciliul al XVII-lea ecumenic a avut ca subiecte, între altele, adoptarea unei reforme a Bisericii, îndeosebi problema ereziei husite, și reunificarea Bisericii Răsăritului cu Biserica Catolică.[1] Acestea erau despărțite de aproape 400 de ani (din 1054). Din nefericire, rezultatele Conciliului nu au fost temeinice.[2]

Ferrara - Florența[modificare | modificare sursă]

La 8 ianuarie 1438 s-a deschis Conciliul de la Ferrara, opus celui de la Basel[3]. Toate deciziile luate la Basel au fost declarate nule. Acesta l-a suspendat pe papă și a luat în mâini guvernarea Bisericii la 24 ianuarie. Papa Eugen al IV-lea i-a excomunicat pe preoții conciliului de la Basel la 15 februarie. Aceștia au replicat, l-au declarat eretic pe Eugen al IV-lea., la 26 iunie 1439. și l-au depus.[4].

Ferrara[modificare | modificare sursă]

La 27 noiembrie 1437, delegația bizantină trimisă la conciliul de la Ferrara și condusă de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul s-a îmbarcat la Constantinopol cu destinația Veneția. Împăratul era însoțit de 21 de mitropoliți și episcopi, între care se afla patriarhul de Constantinopol, și o suită de de arhimandriți și membri ai clerului, până la vreo 700 de persoane. Marcu al Efesului, Isidor al Kievului, Bessarion al Niceei și Andrei, arhiepiscop al Rodosului sunt personalitățile cele mai cunoscute. Din delegație făceau pate și doi episcopi ortodocși români, unul din Țara Românească și celălalt din Moldova, Mitropolitul Damian.

Rezultate[modificare | modificare sursă]

Rezultatul principal a fost recunoașterea de către Biserica Ortodoxă, prin care capul Bisericii este Papa de la Roma, opțiune susținută de Ioan al VIII-lea Paleologul, Patriarhul latin de Constantinopol (Vasile Bessarion) și Patriarhul ortodox al Constantinopolului (Grigore al III-lea). Cu toate acestea, opoziția unor călugări greci, care aveau mare putere în Biserica Răsăriteană, și cucerirea Constantinopolului de către turci a făcut ca acordul ce a fost încheiat să nu fie ratificat, iar separarea celor două ramuri ale Bisericii să se mențină.

Articole conexe[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ioan M. Bota, Istoria Bisericii Universale și Bisericii Românești, p.364.
  2. ^ Ioan M. Bota, Istoria Bisericii Universale și Bisericii Românești, p.109.
  3. ^ Histoire des Français, par Jean-Charles-Léonard Simonde Sismondi Éditeur Dumont, 1837
  4. ^ Histoire de la lutte des papes et des empereurs de la maison de Souabe, par Claude Joseph de Cherrier Éditeur Furne, 1858

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 1994.
  • Johannes Helmrath, Das Basler Konzil; 1431 - 1449; Forschungsstand und Probleme, Köln 1978.
  • Giuseppe Alberigo, La chiesa conciliare. Identità e significato del conciliarismo (Testi e ricerche per le Scienze religiose di Bologna, 19), Brescia 1981.
  • Heribert Müller, Die Franzosen, Frankreich und das Basler Konzil (1431-1449), Paderborn 1990.
  • Stefan Sudmann, Das Basler Konzil: Synodale Praxis zwischen Routine und Revolution (= Tradition - Reform - Innovation, t. 8), Peter-Lang-Verlag, Frankfurt 2005
  • Giorgio Sfranze, Paleologo. Grandezza e caduta di Bisanzio, Sellerio, Palermo 2008. ISBN 88-389-2226-8
  • Ducas, Historia turco-bizantina 1341-1462, a cura di Michele Puglia, il Cerchio, Rimini 2008. ISBN 88-8474-164-5
  • Joseph Gill, Il Concilio di Firenze, ed. Sansoni, Firenze 1967
  • Joseph Gill, Personalities of the Council of Florence, Oxford 1964
  • Concilium Florentinum, Les Memoires de Sylvestre Syropulos, ed. Vitalien Laurent, Roma 1971
  • G. Cioffari, Le ragioni che indussero il Gran Principato di Mosca a rigettare l'Unione di Firenze, in "Nicolaus" n. 1/1979
  • Costanzo Somigli, Un amico dei greci. Ambrogio Traversari, ed. Camaldoli 1964
  • V. Chiaroni, Lo scisma greco e il Concilio di Firenze, Firenze 1938
  • P. Bargellini, Il Concilio di Firenze, Vallecchi, Firenze 1961

Legături externe[modificare | modificare sursă]