Limba latină

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Cel mai vechi text latin

Latina era limba vorbită în antichitate în regiunea din jurul Romei numită Lazio (Latium), de unde provine și denumirea de „latină” — limba vorbită în Latium. A câștigat o importanță majoră ca limbă oficială în Imperiul Roman.

Toate limbile romanice provin din latina-mamă, iar multe cuvinte la baza cărora stă limba latină sunt răspândite în alte limbi moderne, precum engleza. Mai mult, în lumea vestică medievală, pentru mai mult de o mie de ani, latina a fost o lingua franca, fiind limba învățată și vorbită pentru conducerea afacerilor Bisericii Romano-Catolice și soluționarea problemelor de ordin științific, cultural și politico-juridic. Mai târziu a fost înlocuită de franceză, în secolul al XVIII-lea, și de engleză la sfârșitul secolului al XIX-lea. A rămas limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea ce include și statutul său de limbă oficială a Vaticanului.

Limbi romanice[modificare | modificare sursă]

Limbile romanice nu au derivat din latina clasică, ci mai degrabă din latina vulgară (latina vulgaris). Latina și retoromana (nu româna) diferă prin faptul că retoromana (sau romanșa, vorbită în două-trei cantoane estice ale Elveției de circa 55 000–65 000 de oameni) are accentul distinctiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distinctivă.

În limbile italiană și sardă (sardo logudorese) există o lungime distinctivă a consoanelor și accent, pe când în spaniolă doar un accent distinctiv. În limba franceză accentuarea se face qvasi-moton, pe absolut fiecare silabă a oricărui cuvânt (în vorbire), astfel făcând accentul nedistinctiv. În română accentul este folosit doar în vorbire (cu foarte rare excepții, a se vedea „copíi” și „cópii”). Destul de interesant, dar semnificativ pentru evoluția lor, româna și engleza, deși aparent relativ îndepărtate, sunt singurele limbi europene moderne ce au o variabilitate de utilizare a accentului, ce poate fi numită în chip elegant, accentuare „neobișnuită”.

O altă deosebire între latină și limbile romanice, cu excepția românei, este faptul că acestea și-au pierdut terminațiile cazuale ale majorității cuvintelor (excepție fac unele pronume). Româna este încă echipată cu mai multe cazuri (deși unele, cum ar fi ablativul, nu mai sunt reprezentate). De remarcat sunt cazurile substantivelor, ce se regăsesc nuanțat în limba germană (patru cazuri în limba germană, cinci în limba română), care este o limbă germanică, sau extrem de sofisticat (16 cazuri), precum în limba finlandeză, limbă fino-ugrică.

Istoria Limbii[modificare | modificare sursă]

Antichitate[modificare | modificare sursă]

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Perioada modernă[modificare | modificare sursă]

Latina azi[modificare | modificare sursă]

În școală și universitate[modificare | modificare sursă]

În mediul studențesc[modificare | modificare sursă]

Latina în radio, televiziune și internet[modificare | modificare sursă]

Latina în muzică[modificare | modificare sursă]

Traduceri în limba latină[modificare | modificare sursă]

Destul de des sunt traduse în limba latină lucrări de valoare ale literaturii contemporane:

  • Nikolaus Groß a tradus și tipărit lucrarea lui Patrick Süskind Parfumul la editura „Fundatio Melissa“ din Bruxell în 2004.
  • Aceeași editură a scos și o lucrare Mynchusanus ce conține celebrele povestiri ale baronului de Münchhausen.
  • În 2003 a apărut prima parte a romanului Harry-Potter al scriitoarei Joanne K. Rowling în latină cu titlul Harrius Potter et Philosophi Lapis.

Pe lângă acestea există numeroase texte clasice traduse în latină:

  • Karl May, Winnetou III.
  • Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț (Regulus).
  • Seria desenelor animate Asterix și Obelix tradusă de Graf von Rothenburg (Rubricastellanus).
  • cotidianul austriac Kurier scoate din 1994, în fiecare miercuri o pagină în limba latină cu știri curioase din toată lumea (Nuntii Latini) .
  • Eposul național finlandez Kalevala a fost tradus la cererea guvernului finlandez în limba latină în 1986.

Latina în biserica romano-catolică[modificare | modificare sursă]

Latina în știință[modificare | modificare sursă]

Egidio Forcellini: Totius Latinitatis Lexicon, 1858–87.(Dicționar de latină medievală)

În biologie numele științifice ale speciilor sunt date în latină sau greacă. Anatomia folosește pentru definirea parților corpului uman o terminologie predominant latină, chiar dacă pentru anumite organe se folosesc termeni grecești latinizați. Denumirile bolilor în schimb sunt derivate din limba greacă. În drept există nenumărați termeni și definiții juridice în limba latină. Și în științele umaniste latina joacă un rol deosebit de important. În Meteorologie denumirile norilor au o clasificare în limba latină. Și în farmacie vocabularul latin este un bun comun. Medicii și farmaciștii prescurtează rețetele în termeni latini, iar pe fiecare pachet de medicamente există în afara numelui internațional al medicamentului și denumirea lui latină, la fel cum pe fiecare medicament naturist pe langă denumirea uzuală apare și termenul latin comun. În astronomie s-a decis la nivel internațional conform reglementărilor omologate de Uniune Astronomică Internațională ca cele 88 de galaxii și stelele care le formează să aibă oficial nume latine.

Sistem gramatical[modificare | modificare sursă]

Latina are un sistem gramatical flexibil extins, care operează în general prin adăugarea unor terminații la un radical fix. Schimbarea terminației substantivelor și adjectivelor este numită „declinare”, iar cea a verbelor, „conjugare”. Există cinci declinări ale substantivelor și patru conjugări ale verbelor. Cele șase cazuri ale substantivului sunt nominativ (folosit pentru subiecte), genitiv (arată posesia), dativ (complemente indirecte), acuzativ (complemente directe), ablativ (folosit cu câteva prepoziții) și vocativ (folosit pentru adresare). În plus, pentru unele substantive există cazul locativ folosit pentru a arăta un loc (înlocuit de obicei cu ablativul), dar acest împrumut de la indoeuropeni este de găsit doar pentru câteva nume de lacuri, orașe, localități și câteva alte lucruri.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • J.N. Adams: The Regional Diversification of Latin, 200 BC – AD 600. Cambridge University Press, Cambridge 2007.
  • Jürgen Leonhardt: Latein, Geschichte einer Weltsprache. C. H. Beck, München 2009, ISBN 978-3-406-56898-5
  • Jules Marouzeau: Das Latein. dtv, München 1969.
  • Udo Kindermann, Latein In: Lexikon für Theologie und Kirche. 3. Auflage, Band 6, Freiburg 1997, Sp. 660-661.
  • Wilfried Stroh: Latein als Weltsprache. In: Karl-Joachim Hölkeskamp, Elke Stein-Hölkeskamp (Hrsg.): Erinnerungsorte der Antike. Die römische Welt. C. H. Beck, München 2006, S. 185–201.
  • Wilfried Stroh: Latein ist tot, es lebe Latein! Kleine Geschichte einer großen Sprache.. List, Berlin 2007, ISBN 978-3-471-78829-5.
  • Tore Janson: Latein. Die Erfolgsgeschichte einer Sprache. Buske, Hamburg, 2006, ISBN 3-87548-400-2.
  • Karl-Wilhelm Weeber: Mit dem Latein am Ende? Tradition mit Perspektiven. V&R, Göttingen 1998, ISBN 3-525-34003-6.
  • Friedrich Maier: Warum Latein? Zehn gute Gründe. Reclam, Stuttgart 2008, ISBN 978-3-15-018565-0
  • Johannes Müller-Lancé: Latein für Romanisten: ein Lehr- und Arbeitsbuch. Tübingen: Narr, 2006
  • Horia C. Matei. Civilizația Romei Antice. Editura Eminescu. București, 1980.
  • Virgil Matei. Dicționar de maxime, reflecții, expresii latine comentate. Editura Scripta. București, 1998.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Limba latină
Wikipedia în limba Latină

Note Bibliografice[modificare | modificare sursă]