Fonologia limbii române

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Lingvistică
Lingvistică teoretică
Fonetică
Fonologie
Lexic
Gramatică
Morfologie
Sintaxă
Sintaxa propoziției
Sintaxa frazei
Semantică
Semantică lexicală
Pragmatică
Ortografie
Stilistică
Lingvistică aplicată
Sociolingvistică
Lingvistică computațională
Lingvistică cognitivă
Lingvistică istorică
Lingvistică comparativă
Etimologie
Lingviști

Fonologia limbii române stabilește inventarul de unități segmentale (vocale și consoane) și unități suprasegmentale (accent, intonație) cu valoare funcțională, caracteristic limbii române. Totodată, ca în fonologia oricărei alte limbi, sînt determinate seriile de sunete echivalente (alofone) prin care se realizează fiecare fonem în parte.

Prin analiza valorii funcționale a diferitelor aspecte fonetice se ajunge la concluzia că limba română standard folosește următoarele unități segmentale:

  • șapte vocale,
  • patru semivocale, care în unele analize sînt echivalate cu vocalele corespunzătoare,
  • o vocală asilabică și devocalizată /ʲ/, care uneori este echivalată cu vocala /i/,
  • douăzeci de consoane

și următoarele unități suprasegmentale:

  • accent,
  • intonație,

fiecare dintre acestea putîndu-se realiza fonetic în mai multe moduri echivalente fonologic.

Lipsesc așadar din inventarul fonematic al limbii române numeroase vocale și consoane, clicuri, croneme, tonuri etc. Astfel de aspecte fonetice pot apărea totuși de exemplu în interjecții, pronunții idiolectice, regionale sau arhaice, ori în împrumuturi neadaptate.

Unități segmentale[modificare | modificare sursă]

Unitățile segmentale sînt sunetele simple (vocale și consoane) din care se alcătuiesc silabele și apoi cuvintele. Din punct de vedere funcțional, existența a două categorii distincte de sunete --- vocale și consoane --- și diferența dintre ele se poate demonstra astfel:

  1. Se constată că seria [a, e, i, ...] și seria [b, k, d, ...] sînt incompatibile, în sensul că dacă în cadrul fiecărei serii în parte prin înlocuirea unui sunet cu altul din aceeași serie se obține fie un cuvînt cu un alt sens fie un cuvînt perceput ca posibil, dar fără sens (de exemplu par-por sau par-car), înlocuirea unui sunet dintr-o serie cu un sunet din cealaltă serie nu este posibilă fără schimbarea structurii cuvîntului (de exemplu aer-cer, unde numărul de silabe se modifică).
  2. Nu este posibilă eliminarea dintr-un cuvînt a unui sunet din seria [a, e, i, ...] (înlocuirea lui cu zero) fără ca structura cuvîntului să se modifice. În schimb sunetele din seria [b, k, d, ...] pot lipsi din cuvînt.

Astfel se face distincție între vocale, ca sunete care pot alcătui singure o silabă și care pot purta accentul, și consoane, care nu au această calitate. Există desigur și alte definiții pentru vocale și consoane, care au în vedere modul de articulare (deci aspectul fonetic) sau proprietățile acustice ale acestora, dar în subiectul de față interesează cu precădere relațiile pe care le contractează diversele sunete. Trebuie remarcat de asemenea că o astfel de analiză funcțională mai are avantajul de a releva rolul de vocală sau consoană al unui sunet în particular pentru limba română; în alte limbi aceleași sunete pot juca alte roluri, de exemplu în limba engleză sunetele [l] și [m] pot funcționa în anumite condiții ca vocale.

Foneme vocalice[modificare | modificare sursă]

Vocale propriu-zise[modificare | modificare sursă]

Inventarul de vocale al limbii române conține șapte sunete și diferite variații fonetice ale acestora:

Sunet Exemplu Descriere Notație fonetică
românească
[a] amar vocală deschisă centrală nerotunjită a
[e] elev vocală mijlocie anterioară nerotunjită e
[i] iris vocală închisă anterioară nerotunjită i
[o] ocol vocală mijlocie posterioară rotunjită o
[u] uluc vocală închisă posterioară rotunjită u
[ə] fără vocală mijlocie centrală nerotunjită ă
[ɨ] vîrî vocală închisă centrală nerotunjită î

În unele împrumuturi neadaptate se păstrează două vocale suplimentare, similare cu cele din limbile de origine. Acestea nu fac parte din inventarul de foneme de bază ale limbii române, dar le menționăm aici pentru că apar în cuvinte încetățenite, iar vorbitorii instruiți le folosesc ca atare:

Sunet Exemple Descriere Notație fonetică
românească
[ø] bleu, löss vocală mijlocie anterioară rotunjită ö
[y] führer, bruxelez vocală închisă anterioară rotunjită ü

Diagrama de mai jos arată cele șapte foneme vocalice ale limbii române (și cele două vocale rare), clasificate după gradul de deschidere a cavității orale, gradul de anterioritate a locului de articulare și caracterul labial/nelabial (rotunjit/nerotunjit).



  Vocale     Vezi și AFI, consoane. Modificare   
Deschidere Anterioritate
Anterioare Semiant. Centrale Semipost. Posterioare
Închise
Blank vowel trapezoid.svg
 
 
 
Cvasiînchise
Semiînchise
Mijlocii
Semideschise
Cvasideschise
Deschise
Legendă:
Celulele galbene corespund vocalelor din limba română.
Celulele crem indică vocale folosite rar în limba română.
Celulele gri corespund unor vocale rare, fără simbol fonetic.
În perechile de vocale, în stînga figurează varianta nerotunjită, iar în dreapta cea rotunjită.

Semivocale[modificare | modificare sursă]

Statutul semivocalelor în limba română este un subiect controversat, unii autori considerîndu-le alofone asilabice ale vocalelor corespunzătoare, în timp ce alții le acordă un loc distinct în rîndul fonemelor limbii.

Numărul semivocalelor din limba română este patru; acestea corespund vocalelor /e, i, o, u/:

(Notația /i̯/ este echivalentă cu /j/, iar /u̯/ cu /w/.)

Semivocalele /e̯/ și /o̯/ pot apărea în limba română numai înainte de o vocală, în timp ce /i̯/ și /u̯/ pot apărea atît înainte cît și după, ca în exemplele date.

Potrivit lui Emanuel Vasiliu este posibilă interpretarea semivocalelor ca simple alofone ale vocalelor corespunzătoare. Pentru aceasta trebuie introdus un operator care forțează rostirea împreună a două vocale. De exemplu cuvintele deal și real pot fi transcrise fonologic /de+al/, respectiv /re.al/, unde semnul /+/, numit jonctură silabică, obligă pronunțarea în aceeași silabă a sunetelor. O astfel de echivalare are însă dezavantajul că trebuie să introducă de asemenea un mod de a deosebi perechi de cuvinte în care aceleași sunete vocalice formează diftongi ascendenți și descendenți, precum știucă și știu, pentru a arăta care este vocala purtătoare de accent și care este semivocala.

Vocala asilabică /ʲ/[modificare | modificare sursă]

La sfîrșitul unor cuvinte românești precum rupi, moși, dormi, bani vorbitorii nativi percep existența unui sunet separat, întrucîtva similar cu vocala /i/, care urmează întotdeauna după o consoană. Același sunet apare uneori la interiorul unor cuvinte, ca în oricine, cîțiva, cincisprezece. Încercările de a înțelege acest sunet din punct de vedere fonetic și fonologic au dus la publicarea a numeroase articole de specialitate avînd ca unic subiect acest sunet (Emil Petrovici, Valeriu Șuteu și alții) sau dedicarea unor secțiuni importante în lucrări de fonetică și fonologie.

Din punct de vedere fonetic acest sunet nu există ca articulație separată, ci este doar o modificare (mai exact o palatalizare, înmuiere) a consoanei precedente. Un indiciu al acestei situații este faptul că i-ul final scurt nu necesită timp fizic pentru pronunțare. Unii cercetători (de exemplu Emil Petrovici) au extins această interpretare și la nivel fonologic, motiv pentru care inventarul de foneme ajunge să includă și variantele palatalizate ale tuturor consoanelor care se pot afla într-o astfel de poziție (18 foneme suplimentare). Astfel, cuvintele lup și lupi au fiecare cîte trei foneme: /lup/-/lupʲ/, unde /pʲ/ este un singur fonem, varianta palatalizată a consoanei /p/.

O interpretare mai apropiată de percepția acestui „sunet” decît de realizarea lui propriu-zisă este cea dată printre alții de Andrei Avram, care evită extinderea masivă a inventarului de foneme prin introducerea unui singur fonem special, /ʲ/, al cărui rol este de a marca palatalizarea consoanei după care este așezat. De exemplu, perechea de cuvinte lup-lupi se transcrie fonologic /lup/-/lupʲ/, unde de data aceasta prin /pʲ/ se înțelege o succesiune de două foneme (realizată ca un singur sunet). Această interpretare are mai multe avantaje:

  • corespunde percepției vorbitorilor,
  • adaugă un singur fonem suplimentar,
  • se apropie de grafia limbii române, care notează acest pseudosunet cu litera i,
  • reduce mai multe tipuri de alternanțe morfofonologice la simpla adăugare a unui fonem, fără înlocuirea consoanelor,
  • corespunde evoluției acestui sunet în limba română, care inițial a fost vocala propriu-zisă /i/.

Emanuel Vasiliu împinge mai departe această interpretare, considerînd că [ʲ] este de fapt un alofon al vocalei /i/ și nu un fonem separat. Pentru ca o astfel de echivalare să fie acceptabilă este nevoie totuși să se introducă un operator special care să marcheze o jonctură silabică (notată cu /+/ ca în secțiunea despre semivocale), descrisă ca obligația de a continua silaba de la ultima vocală pînă la sunetul care urmează după /+/. Astfel, cuvîntul lupi se transcrie fonologic /lup+i/.

Alofonele vocalelor[modificare | modificare sursă]

Realizarea unei vocale nu se face întotdeauna cu sunetul nominal. De exemplu, vocala /a/ din cuvintele teacă și toacă, deși percepută identic, se realizează de fapt ușor palatalizată în primul caz și ușor labializată în al doilea, sub influența semivocalelor precedente. O analiză atentă arată că în limba română fiecare vocală se poate realiza în mai multe moduri distincte, în funcție de contextul fonetic și de vorbitor (chiar în cadrul limbii standard), exprimarea îngrijită sau normală, caracterul neologic sau de fond vechi al cuvîntului etc. Lista de mai jos cuprinde alofonele principale ale fiecărei vocale în parte, cu exemple.

  • /i/
    • [i] obișnuit, ca în [riˈdik] (ridic)
    • [i̥] parțial sau total devocalizat, a nu se confunda cu [ʲ]
    • [ʲi̝] ușor închis și precedat de un scurt [j], ca în [ˈʲi̝.ni.mə] (inimă, la unii vorbitori)
    • [ʲ], palatalizare a consoanei precedente, ca în [peʃtʲ] (pești) --- numai în unele interpretări fonologice
    • [i̯] semivocalic, ca în [vi̯a.ʦə] (viață) --- numai în unele interpretări fonologice

Consoane[modificare | modificare sursă]

Limba română folosește 20 de consoane, marcate cu galben în tabelul de mai jos care clasifică consoanele în funcție de modul și locul de articulare. (Tabelul cuprinde și două din semivocale, /i̯/ și /u̯/, notate aici /j/ și /w/.) De asemenea sînt indicate unele alofone ale consoanelor, anume acelea care au un simbol aparte în Alfabetul Fonetic Internațional.


  Consoane     Vezi și AFI, vocale. Editează   
Mod de
articulare
Loc de articulare
Bi-
labiale
Labio-
dentale
Dentale Alveo-
lare
Post-
alveo-
lare
Alveolo-
palatale
Retro-
flexe
Palatale Velare Uvulare Farin-
gale
Epi-
glotale
Glotale
Flux pulmonar
Oclusive p b t d ʈ ɖ c ɟ k ɡ q ɢ ʡ - ʔ -
Africate ʦ ʣ ʧ ʤ ʨ ʥ - -
Fricative ɸ β f v θ ð s z ʃ ʒ ɕ ʑ ʂ ʐ ç ʝ x ɣ χ ʁ ħ ʕ ʜ ʢ h ɦ
Sonante ʋ ɹ ɻ j ɰ - -
Vibrante ʙ r - - ʀ - -
Bătute ɾ ɽ - - - -
Fricative laterale - - - - ɬ ɮ - - - - - -
Sonante laterale - - - - l ɭ ʎ ʟ - - - - - -
Bătute laterale - - - - ɺ - - - - - -
Nazale m ɱ n ɳ ɲ ŋ ɴ - - - - - -
Flux glotal (explozive și implozive)
Oclusive explozive ʈʼ - -
Fricative explozive ɸʼ ʃʼ ɕʼ ʂʼ çʼ χʼ - -
Implozive ɓ ɗ ʄ ɠ ʛ - -
Flux velar (clicuri)
Clicuri centrale ʘ ǀ ǃ ǂ - - - - - - - - - -
Clicuri laterale - - - - - ǁ - - - - - - - - - -
Articulații multiple
Fricativă postalveolovelară: ɧ   Sonantă labiovelară: w   Fricativă labiovelară: ʍ   Sonantă labiopalatală: ɥ
Legendă:
Celulele gri corespund unor articulări considerate imposibile.
Celulele galbene corespund consoanelor din limba română.
Celulele crem indică alofone ale unor consoane din limba română.
În perechile de consoane, cea din stînga este surdă, iar cea din dreapta este sonoră.


Așadar, inventarul fonemelor limbii române cuprinde următoarele consoane:

Sunet Exemple Descriere Notație fonetică
românească
Note privind alofonele
[p] pace, aparte, cap consoană oclusivă bilabială surdă p
[b] bun, abac, cub consoană oclusivă bilabială sonoră b
[t] tare, ating, sat consoană oclusivă alveolară surdă t
[d] dor, odihni, rod consoană oclusivă alveolară sonoră d
[k] cal, acolo, rac consoană oclusivă velară surdă k are alofonul [c]
[c] chel, achit, ochi consoană oclusivă palatală surdă k' alofon al lui [k]
[g] gol, ogar, rog consoană oclusivă velară sonoră g are alofonul [ɟ]
[ɟ] ghid, leghe, priveghi consoană oclusivă palatală sonoră g' alofon al lui [g]
[ʦ] țap, oțet, hoț consoană africată alveolară surdă ț
[ʧ] cer, ace, taci consoană africată postalveolară surdă č
[ʤ] ger, magic, rogi consoană africată postalveolară sonoră ğ
[f] foc, afară, puf consoană fricativă labiodentală surdă f
[v] var, covor, mov consoană fricativă labiodentală sonoră v
[s] sare, masă, cos consoană fricativă alveolară surdă s
[z] zar, vază, roz consoană fricativă alveolară sonoră z
[ʃ] șarpe, așa, coș consoană fricativă postalveolară surdă ș
[ʒ] jar, ajutor, vrej consoană fricativă postalveolară sonoră j
[h] ham, rahat consoană fricativă glotală surdă h are alofonele [ç] și [x]
[ç] hienă, mohican, vlahi consoană fricativă palatală surdă alofon al lui [h]
[x] hrib, vlah consoană fricativă velară surdă x alofon al lui [h]
[m] măr, amic, cum consoană nazală bilabială m are alofonul [ɱ]
[ɱ]} amfibiu, tramvai
fanfară, conversa
consoană nazală labiodentală alofon comun pentru [m] și [n]
[n] nor, sună, an consoană nazală alveolară n are alofonele [ŋ] și [ɱ]
[ŋ] prunc, gong, branhie consoană nazală velară ŋ alofon al lui [n]
[l] lung, ales, mal consoană sonantă laterală alveolară l
[r] rai, arid, far consoană vibrantă alveolară r

Terminologie. Unele lucrări (de pildă Dificultățile ortografiei limbii române[1]) folosesc alți termeni decît cei recomandați de Alfabetul Fonetic Internațional, ca de exemplu:

  • prepalatal în loc de postalveolar; în AFI termenul prepalatal are un sens mai larg, cuprinzînd consoanele postalveolare, alveolo-palatale și retroflexe;
  • dental în loc de alveolar; în AFI termenul dental este rezervat pentru sunete de tipul [θ] și [ð] (ca în cuvintele englezești thin și this), care se pronunță cu vîrful limbii în contact direct cu incisivii; sunetele românești [s z ʦ t d r n l] se pronunță cu limba pe alveolele incisivilor superiori, iar dinții joacă cel mult un rol secundar în articularea lor;
  • laringal în loc de glotal; cum glota este o parte a laringelui, și anume spațiul dintre coardele vocale, denumirea de „consoană glotală” este mai precisă; AFI a abandonat termenul laringal.

Particularități[modificare | modificare sursă]

Emanuel Vasiliu arată că limba română este singura limbă romanică în sistemul fonetic al căreia se atestă simultan africata [ʤ] și fricativa [ʒ], distincte fonemic.

Alofonele consoanelor[modificare | modificare sursă]

În afară de alofonele amintite mai înainte, consoanele limbii române prezintă și o serie de alte variante de articulare, dictate de contextul fonetic. Astfel, de exemplu, toate oclusivele care apar imediat după pauză sînt trunchiate prin absența părții inițiale de implozie (blocare a trecerii aerului) și astfel le rămîn doar părțile de ținută --- care însă este inaudibilă --- și cea de explozie (expulzare a aerului), așa cum se poate constata comparînd cuvinte ca apar și par. Tot consoanele oclusive, în poziția dinainte de pauză, se pronunță cu o ușoară aspirație, care poate fi transcrisă fonetic ca [pʰ, bʰ, kʰ, gʰ, tʰ, dʰ].

Consoanele din limba română (cu două excepții) au, în afară de varianta de bază, și cîte o variantă palatalizată și una labializată. Variantele palatalizate apar atunci cînd consoana este urmată de una din vocalele anterioare /e, i/, semivocalele corespunzătoare /e̯, i̯/ sau vocala asilabică /ʲ/, palatalizarea fiind cu atît mai pronunțată cu cît acel sunet vocalic este mai închis și mai lipsit de caracterul silabic. Astfel, palatalizarea este minimă atunci cînd consoana este urmată de /e/ și maximă cînd e urmată de /ʲ/. De asemenea palatalizarea este cu atît mai ușor perceptibilă cu cît locul de articulare al consoanei este mai apropiat de palat și deci consoana este mai susceptibilă de a fi influențată: consoane velare sau glotale precum /k, g, h/ se schimbă mult prin palatalizare, în timp ce cele labiale sau labiodentale precum /p, b, m, f, v/ sînt afectate mai puțin. Similar, variantele labializate ale consoanelor apar atunci cînd imediat după consoană urmează o vocală din seria posterioară /o, u/ sau una din semivocalele corepunzătoare /o̯, u̯/. De la aceste observații fac excepție consoanele africate postalveolare /ʧ, ʤ/ care în limba română sînt întotdeauna palatalizate.

În succesiunile de consoane apar variante trunchiate ale consoanelor nominale. De exemplu, în cuvinte precum ruptură, oclusiva bilabială /p/ se realizează fără explozie sau cu o explozie redusă, în timp ce oclusiva alveolară /t/ se realizează fără implozie, sau mai degrabă „împrumută” implozia consoanei precedente.

Consoanele nazale /m, n/ se realizează diferit în funcție de sunetul care urmează. De exemplu, în cuvinte precum învăț sau înfăț nazala /n/ se realizează cu o ocluziune incompletă (spre deosebire de cazul cînd este urmată de o vocală ca în cuvintele înalt, înot). Sub influența fricativelor /f, v/, consoana /n/ se articulează ca o nazalizare a vocalei anterioare /ɨ/, nazalizare care continuă pînă cînd organele articulatorii se așază în poziția pentru /f, v/. Un fenomen similar de ocluziune incompletă se produce cînd /n/ este urmat de fricativele /s, z, ʃ, ʒ/, ca în cuvintele înscriu, prînz, înșel, înjgheb. În această poziție /n/ se articulează prin apropierea apexului limbii de regiunea alveolară. Înainte de consoanele velare /k, g/, consoana /n/ se articulează cu ocluziunea deplasată în zona velară, care corespunde de fapt sunetului [ŋ]; cuvintele bancă și lungă, transcrise fonemic /ˈban.kə/ și /ˈlun.gə/ trebuie transcrise fonetic [ˈbaŋ.kə], respectiv [ˈluŋ.gə]. Tot printr-o ocluziune incompletă se realizează /n/ și cînd este urmat de /h/ ca în cuvîntul înhaț. În sfîrșit, /n/ se pronunță cu o ușoară palatalizare înaintea consoanelor palatale, ca de exemplu în cuvintele cinci și unchi. În toate aceste cazuri /n/ se poate pronunța și plin, cu ocluziune totală, dar o astfel de pronunție este percepută ca hipercorectă, nenaturală.

În poziție finală, după altă consoană, consoanele sonore /l, m, n/ au tendința de a se asurzi (devocaliza) total sau parțial, ca în cuvintele azvîrl, dorm, cîrn. Efectul este foarte pronunțat atunci cînd consoana precedentă este surdă, întrucît după întreruperea vocalizării este dificilă reînceperea ei pentru un sunet care nu formează o silabă; într-o asemenea situație se găsește /m/ la sfîrșitul unor cuvinte precum basm, ritm, istm.

Variantele palatale ale sunetelor /k/ și /g/[modificare | modificare sursă]

În unele descrieri ale sistemului fonematic al limbii române (datorate, printre alții, lui Emil Petrovici și Andrei Avram) alofonele palatale ale consoanelor velare /k/ și /g/ (notate adesea cu k' și g'; în AFI [c] și [ɟ]) sînt luate ca foneme separate, ceea ce ridică numărul fonemelor consonantice la 22. Acest punct de vedere interpretează cuvinte precum chiar și cheală ca începînd cu o consoană palatală și continuînd direct cu vocala [a], considerînd că între acestea nu există nici o semivocală. O astfel de interpretare are însă o serie de dezavantaje:

  • sporește numărul de foneme,
  • nu face paralela naturală sec-seacă --- chel-cheală,
  • nu distinge între tranșele inițiale ale perechilor de cuvinte precum gheară-ghiaur sau cheag-chiar.

O interpretare avantajoasă este cea datorată printre alții lui Frederick Agard și Emanuel Vasiliu, în care diferența dintre variantele velare și cele palatale este considerată pur fonetică (impusă de sunetul care urmează). Astfel, perechile de cuvinte precum cal-chel se pot transcrie fonemic folosind același fonem /k/: /kal/, /kel/, ceea ce convine realității că în limba română niciodată înainte de o vocală anterioară (/e, i/) nu putem avea varianta velară a lui /k/. În plus, această interpretare permite paralela firească între o pereche de tipul chem-cheamă sau îngheț-îngheață și perechile tem-teamă, leg-leagă, merg-meargă etc.

Unități suprasegmentale[modificare | modificare sursă]

Fonemele descrise în secțiunile anterioare se grupează în silabe, care, în planul expresiei, reprezintă sintagmele minimale. Se numesc unități suprasegmentale acele aspecte fonetice care contractează relații heterosilabice (între silabe diferite), spre deosebire de unitățile segmentale (fonemele), care nu pot intra în astfel de relații.

În limba română apar două unități suprasegmentale: accentul de intensitate (pronunțarea mai puternică a anumitor silabe) și intonația (imprimarea unei anumite linii melodice vorbirii). Cele două unități se pot clasifica ținînd cont de extinderea efectului; astfel, accentul este o unitate intensivă, pentru că se limitează la fiecare silabă în parte, în timp ce intonația este o unitate extensivă, întrucît caracterizează fragmente rostite ce includ în general mai multe silabe.

Accent[modificare | modificare sursă]

În limba română accentul de intensitate este considerat fonemic, adică poate determina diferențe de sens. Acest lucru este dovedit, de exemplu, de serii de cuvinte sau segmente precum

  • móbilă - mobílă - mobilắ
  • acéle - ácele
  • véselă - vesélă
  • copíi - cópii
  • umblắ - úmblă
  • desfác ásta - dés fac asta

unde vocalele accentuate au fost marcate prin accente grafice. Ioana Chițoran arată însă că asemenea situații sînt de fapt excepții și că de fapt poziția accentului poate fi determinată în majoritatea cazurilor printr-un sistem complex de reguli, diferite pentru verbe pe de o parte și pentru substantive și adjective pe de altă parte.[2]

Fonemicitatea accentului de intensitate este o caracteristică relativ răspîndită în limbile lumii. Între limbile romanice numai limba franceză face excepție, prin faptul că accentul cade întotdeauna pe ultima silabă (ori după unii autori el nu există deloc), deci nu poate ajuta la diferențierea cuvintelor. Alte exemple de limbi unde accentul de intensitate nu există sau nu este fonemic sînt: maghiara, finlandeza, macedoneana, japoneza, poloneza etc.

Cuvintele românești pot avea o singură silabă accentuată. În transcrierile fonetice această silabă se marchează cu o mică bară verticală în partea superioară: /ˈ/. Celelalte silabe pot primi (opțional, deci nu fonemic) unul sau mai multe accente mai slabe (secundare), mai ales în cuvintele cu multe silabe; accentele secundare se notează cu același simbol, plasat în partea inferioară: [ˌ]. Se constată că accentele respectă regula conform căreia între două silabe accentuate (cu accent principal sau secundar) trebuie să existe cel puțin o silabă neaccentuată.[3] [4] Fac excepție unele cuvinte compuse, ca de exemplu porthartă: /ˌportˈhar.tə/.

Accentul în rădăcinile cuvintelor[modificare | modificare sursă]

În limba română, rădăcina unui cuvînt (partea ireductibilă morfologic) poate avea între una și șase silabe. Structura accentuală a rădăcinilor este relativ liberă, dar nu poate avea absolut orice configurație; de exemplu, în rădăcinile de patru silabe accentul nu poate cădea nici pe prima și nici pe a doua silabă. O vedere de ansamblu este prezentată în tabelul de mai jos, în care datele statistice sînt cele obținute de Emanuel Vasiliu prin numărarea tuturor celor 4780 de rădăcini mai mari de o silabă găsite în Dicționarul limbii române al lui I. A. Candrea.[5]

Număr de
silabe
Poziții posibile
ale accentului
Statistică și exemple
1 Pe singura silabă. lup, spun, alb
2 Pe oricare. Din cele 3123 de rădăcini:
  • 26% pe prima silabă: cuget, galben
  • 74% pe a doua silabă: cartof, alerg
3 Pe oricare. Din cele 1481 rădăcini:
  • numai aproximativ 1% (12 rădăcini) pe prima silabă: veveriță ( este sufix)
  • 25% pe a doua silabă: acopăr
  • 74% au accentul pe ultima silabă: adăpost
4 Pe ultima sau penultima. Din cele 155 de rădăcini:
  • 59 pe penultima: panegiric
  • 96 pe ultima: crestomație (-e este sufix)
5 Pe una din ultimele trei Din 19 rădăcini:
  • 1 pe antepenultima: conopișteriță ( este sufix)
  • 11 pe penultima: preobrajenie (-e este sufix)
  • 7 pe ultima: samavolnicie (-e este sufix)
6 Numai pe ultima Doar două rădăcini. Exemplu: anastasimatar

Diferitele tipuri de accentuare se numesc astfel:

  • oxitonă: pe ultima silabă,
  • paroxitonă: pe penultima silabă,
  • proparoxitonă: pe antepenultima silabă.

Accentul în cuvinte polimorfemice[modificare | modificare sursă]

Prin combinarea morfemelor într-un cuvînt, accentul este păstrat de unul singur dintre ele, și anume de ultimul care are un accent propriu. De exemplu, cuvîntul copilandru, format din morfemele copil și -andru, moștenește accentul acestuia din urmă: /ˌko.piˈlan.dru/. În astfel de cazuri, primul morfem din alcătuirea cuvîntului primește opțional un accent secundar pe prima sa silabă, ca în exemplul arătat înainte, cu condiția ca acest accent secundar să nu fie în imediata vecinătate a accentului principal; de aceea fetiță, compus din fată + -iț + , devine /feˈti.ʦə/ (în acest exemplu ultimul morfem nu are propriul său accent).

Morfeme flexionare[modificare | modificare sursă]

O categorie importantă de morfeme este cea a morfemelor flexionare, care folosesc la declinarea substantivelor, adjectivelor etc., și la conjugarea verbelor. Din punct de vedere al accentului, morfemele flexionare sînt de trei feluri:

  • Neaccentuabile. Morfemele neaccentuabile sînt cele care nu conțin nici o vocală, deci nu pot nici să formeze o silabă și nici să poarte un accent. Un exemplu este desinența /-m/ a persoanei I plural a mai multor forme verbale, ca în ducem, duceam, duseserăm etc.
  • Neaccentuate. Toate morfemele flexiunii nominale (substantive, adjective, articole, pronume) și o parte din morfemele flexiunii verbale conțin vocale, dar nu poartă nici un accent intrinsec. Exemple: desinența /-lui̯/ a substantivelor masculine și neutre articulate în cazul genitiv sau dativ (lupului, scaunului); sufixul /-se/ al mai-mult-ca-perfectului (făcuse, cîntaseși); desinența /-rə/ a perfectului simplu și mai-mult-ca-perfectului la plural (mîncarăm, mîncaserăm).
  • Accentuate. Aici intră numai morfeme ale flexiunii verbale, ca de exemplu desinențele /-ˈez/ și /-ˈesk/ ale prezentului indicativ al unei părți din verbele de conjugarea I, respectiv a IV-a: lucrez, amintesc. În cuvîntul flexionat aceste morfeme își păstrează accentul, în defavoarea rădăcinii, așa cum s-a menționat mai sus.

În funcție de definiția care se dă desinenței, constatăm că segmentele /-ˈe̯a.zə/, /-ˈe.ze/, /-ˈeʃ.te/, /-ˈe̯as.kə/, /-ˈəʃ.te/, /-ˈas.kə/ (din lucrează, lucreze, citește, citească, urăște, urască) pot fi considerate fie desinențe ireductibile,[6] fie compuse pe de o parte din desinența /-ˈez/ sau /-ˈesk/ și pe de alta din desinența /-e/ sau /-ə/. Această din urmă abordare are printre altele avantajul că nu admite excepții la observația că toate morfemele flexionare accentuate au exact o singură silabă.

Atunci cînd o rădăcină este urmată de unul sau mai multe morfeme flexionare constatăm următoarele două situații:

  • Dacă toate morfemele flexionare sînt neaccentuate sau neaccentuabile, atunci rădăcina își păstrează accentul.
  • Dacă secvența de morfeme flexionare conține un morfem accentuat, atunci rădăcina își pierde accentul. În acest caz în mod obligatoriu morfemul accentuat este primul din secvență.

În ambele situații, un eventual morfem neaccentuabil apare fie la sfîrșitul secvenței de morfeme, fie la interior însoțit de o vocală ajutătoare. De exemplu, sufixul /-t/ al participiului anumitor verbe este urmat de vocala /u/ atunci cînd nu este ultimul element dintr-o secvență de morfeme flexionare, ca în /-kɨnˈta.tu.lui̯/.

Morfeme derivative[modificare | modificare sursă]

Morfemele derivative sînt acelea care contribuie la formarea cuvintelor derivate. Ele se pot atașa unei rădăcini atît ca prefixe cît și ca sufixe. Spre deosebire de morfemele flexionare, sufixele derivative nu pot fi decît accentuate sau neaccentuate, iar prefixele derivative pot fi doar neaccentuate. Morfeme derivative asilabice (deci neaccentuabile) nu există, nici ca prefixe, nici ca sufixe.

Sufixe derivative neaccentuate. Acestea determină o rădăcină accentuată și nu pot avea o lungime mai mare de o silabă. Unele sufixe derivative neaccentuate par a avea două silabe, ca de exemplu -niță (din viforniță, zaharniță), și unele lucrări le consemnează astfel, dar ele trebuie analizate ca fiind compuse din două morfeme, unul derivativ și unul flexionar, în exemplul citat -niț- și .

Sufixe derivative accentuate. Acestea determină fie o rădăcină neaccentuată, fie una accentuată; în al doilea caz rădăcina își pierde accentul. De exemplu lucrător se compune din rădăcina neaccentuată lucr- (a verbului a lucra, care în toate formele sale are accent numai pe morfemele flexionare atașate) și morfemul derivativ -ător, iar căutător se compune din rădăcina accentuată caut și același sufix -ător; în acest ultim exemplu pierderea accentului are ca efect și o modificare fonemică în rădăcină (transformarea lui a accentuat în ă neaccentuat).

Sufixele accentuate pot avea lungimea de o silabă (/-ˈan/, /-iʃ-/, /-ˈtor/, /-ˈuʦ/ etc.) sau de două silabe (/-ˈa.tik/, /-ˈal.nik/, /-ˈa.ni-/, /-ˈe.liʃt-/, /-ˈeʃ.niʦ-/ etc.). Trebuie făcută aceeași observație ca la sufixele neaccentuate, și anume că unele sufixe derivative accentuate par a avea două sau trei silabe, dar ele pot fi analizate ca o secvență formată dintr-un sufix derivativ și un morfem flexionar, ca în exemplele de mai jos, la care vocala finală este de fapt o flexiune:

  • -ică, -ețe, -ime;
  • -anie, -aștină, -eșniță, -orniță, -tudine.

Din analiza sufixelor derivative disilabice rezultă că acestea au invariabil accentul pe prima silabă.

Sufixe derivative cu accentuare oscilantă. Unele sufixe derivative oscilează între categoria celor accentuate și a celor neaccentuate, înregistrîndu-se astfel variante de accentuare a cuvintelor derivate. De exemplu cuvîntul doctoriță se poate accentua fie ca /dok.toˈri.ʦə/, fie ca /ˈdok.to.ri.ʦə/, în funcție de caracterul accentuat, respectiv neaccentuat, al sufixului /-ˈiʦ-/.

Sufixe derivative multiple. În afară de cazurile expuse anterior există și cuvinte formate prin derivare succesivă, din două sau trei sufixe derivative. Din analiza acestor situații rezultă că întotdeauna dintre două sau trei sufixe atașate cel mult unul este neaccentuat. Astfel, au fost înregistrate structurile accentuale expuse în tabelul de mai jos, unde ˈS reprezintă un sufix accentuat, iar /.S/ unul neaccentuat:

Structură Exemplu
Două sufixe:
ˈS ˈS /-ˈʃug/ + /-ˈar/   meșteșugar
ˈS .S /-ˈist/ + /-.ik/   aprioristic
.S ˈS /-.ik/ + /-ˈos/   economicos
Trei sufixe:
ˈS ˈS ˈS /-ˈuʃ/ + /-ˈar/ + /-ˈesk/   călușeresc
ˈS ˈS .S /-ˈan/ + /-ˈesk/ + /-.e/   golănește
ˈS .S ˈS /-ˈor/ + /-.ik/ + /-ˈesk/   arhipăstoricesc
.S ˈS ˈS /-.ik/ + /-ˈal/ + /-ˈism/   clericalism

Prefixe derivative. Acestea sînt întotdeauna neaccentuate, deci cuvintele derivate astfel nu suferă modificări ale structurii accentuale.

Intonație[modificare | modificare sursă]

Silaba[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Flora Șuteu, Dificultățile ortografiei limbii române, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1986
  2. ^ en Ioana Chitoran, The Phonology of Romanian: A Constraint-Based Approach, Studies in Generative Grammar 56, Walter de Gruyter, 2002
  3. ^ Andrei Avram, „Cercetări asupra sonorității în limba română”, 1961, p. 25
  4. ^ Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Ediția a II-a, 1956, București, pp. 149-150
  5. ^ Ion Aurel Candrea, Dicționar enciclopedic ilustrat, Partea I: Dicționarul limbii române, Editura Cartea Românească, București, 1931
  6. ^ Academia Republicii Populare Române, Gramatica limbii române, București, 1954

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Emanuel Vasiliu, Fonologia limbii române, Editura Științifică, București, 1965.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]