Ț

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Ț ț
Literele T și S cu virguliță (sus) și cu sedilă (jos).

Ț este a douăzeci și cincea literă din alfabetul limbii române. Ea notează o consoană africată alveolară surdă (uneori numită dentală în loc de alveolară) cu simbolul fonetic [ʦ]. Alături de litera Ș ea a fost introdusă în grafica limbii române de către Petru Maior, în lucrarea Orthographia romana sive latino-valachica una cum clavi, în 1819.[1]

Aspect[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere grafic, forma corectă este cea a unei litere T cu un semn diacritic în formă de virgulă dedesubt (): Ț, ț, care se folosește exclusiv în limba română. (Pentru detalii despre acest semn diacritic vezi articolul Ș.) Totuși, multe sisteme nu pot afișa corect această literă și de aceea ea se înlocuiește adesea cu litera T cu sedilă. Pentru a ameliora problema, unele fonturi au la poziția literei „T cu sedilă” caracterul T cu virgulă.

Litera Ţ (cu sedilă) nu este de fapt proprie nici unei limbi. A existat, în 1868, o propunere a francezului Ambroise Firmin-Didot de a folosi acest caracter în limba franceză în locul literei T acolo unde aceasta se citește [s], ca de exemplu în cuvintele nation (națiune) și diplomatie (diplomație).

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Florica-Elisabeta Nuțiu, „Contribuția Școlii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare”