Antarctica

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la regiunea polară. Pentru continent, vedeți Antarctida.
Regiunea polară de sud

Antarctica este regiunea polară din sudul Pământului care cuprinde continentul Antarctida și porțiunile sudice din oceanele limitrofe. Este situată în regiunea antarctică din emisfera sudică, aproape în întregime la sud de cercul polar antarctic și este înconjurată de Oceanul Antarctic. Având 14,0 milioane de km pătrați, este al cincilea continent ca suprafață, după Asia, Africa, America de Nord și America de Sud. Aproximativ 98 % din suprafața Antarcticii este acoperită de o pătură de gheață cu grosimea medie de 1,6 km.

Antarctica, în medie, este cel mai rece, uscat și vânturos continent, și are cea mai mare altitudine medie dintre toate continentele [1]. Antarctica este considerată un deșert, cu precipitații anuale de numai 200 mm de-a lungul coastei și mult mai puține spre interior [2]. Pe continent nu există nicio rezidență umană permanentă, dar între 1.000 și 5.000 de oameni locuiesc pe parcursul anului la stații de cercetare împrăștiate pe întreg continentul. Numai plantele și animalele adaptate la rece supraviețuiesc acolo, iclusiv pinguini și pinipede, nematode si multe tipuri de alge și alte organisme, precum și vegetație de tundră.

Deși miturile și speculațiile despre un Terra Australis („Ținut de Sud”) datează din antichitate, prima reperare confirmată a continentului a avut loc în anul 1820 de către expediția rusă a lui Fabian Gottlieb von Bellingshausen și Mikhail Lazarev. Totuși continentul a rămas în mare măsură neglijat pentru restul secolului al XIX-lea din cauza mediului său ostil omului, a lipsei de resurse și izolare.

Tratatul Antarctic din 1959 a fost semnat inițial de 12 țări; până în prezent au semnat tratatul 46 de țări. Tratatul interzice activități militare și mineritul de minerale, susține cercetările științifice și protejează ecozona continentului. În medie peste 4.000 de oameni de știință de multe naționalități și cu diferite interese de cercetare efectueză diverse experimente [3].

Pinguinii Adelie cu vaporul MS Explorer şi un gheţar în fundal

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Prima utilizare formală a numelui „Antarctida” („Antarctica”) drept nume de continent este atribuită cartografului scoțian John George Bartholomew în 1890. Numele „Antarctica” este versiunea romanizată a compusului din limba greacă ἀνταρκτική, antarktiké, femininul lui ἀνταρκτικός, antarktikos, însemnând „opusul nordului” [4].

Istorie[modificare | modificare sursă]

Suprafaţa de zăpadă de la staţia Dome C este tipică pentru întreaga suprafaţă a continentului

Credința în existența unei Terra Australis - un continent vast în extremitatea sudică de pe glob care “pune în balanță” teritoriile nordice din Europa, Asia și Africa Nordică - a existat încă din timpul lui Ptolemeu (sec. I d.Hr.), care a sugerat ideea de a păstra simetria tuturor suprafețelor de uscat din lume. Reprezentări ale unei mari suprafețe sudice de pământ au fost comune în hărți, cum ar fi harta turcului Piri Reis de la începutul sec. al XVI-lea. Chiar și la sfârșitul sec. al XVII-lea, după ce exploratorii au constatat că America de Sud și Australia nu făceau parte din încă nedescoperita Antarctidă, geografii credeau că acest continent era mult mai mare decât dimensiunea sa actuală.

Hărțile europene au continuat să arate ipotetic acest teren până când navele căpitanului James Cook „HMS Resolution” și „HMS Adventure” au traversat cercul polar antarctic la 17 ianuarie 1773, în decembrie 1773 și din nou în ianuarie 1774 [5]. Cook de fapt a ajuns la aproape 121 km de coasta Antarctidei, înainte de a se retrage din fața câmpului de gheață în ianuarie 1773[6].

Prima reperare confirmată a Antarctidei poate fi redusă la echipajul navelor conduse de trei persoane. În conformitate cu diferite organizații (The National Science Foundation,[7] NASA,[8] Universitatea California, San Diego,[9] și alte surse ),[10] [11] navele au fost conduse de trei căpitani care au reperat Antarctida în anul 1820: Fabian Gottlieb von Bellingshausen (un estonian căpitan în Marina Imperială Rusă), Edward Bransfield (un irlandez căpitan în Marina Regală Britanică) și Nathaniel Palmer (navigator american din Stonington, Connecticut). Prima oară von Bellingshausen a văzut Antarctida la 27 ianuarie 1820, trei zile înainte ca Bransfield să fi văzut și el țărmul, și 10 luni înainte ca Palmer să o facă - în noiembrie 1820. În acea zi expediția pe două nave conduse de von Bellingshausen și Mikhail Petrovich Lazarev a ajuns într-un un punct la o distanță de 32 kilometri depărtare de continentul Antarctida și a văzut de acolo înâlțimile de gheață. Primul document de debarcare pe continentul Antarctida a fost cel al navigatorului John Davis în Antarctida de Vest la 7 februarie 1821, deși unii istorici dispută acesta afirmație.

În decembrie 1839, ca parte a expediției de explorare a Statelor Unite ale Americii care a durat din 1838 până în 1842 efectuată de Marina SUA (uneori numită “Ex, Ex” sau “Expediția Wilkes”), a avut loc o expediție de navigare din Sydney, Australia, prin Oceanul Antarctic, cum a fost apoi cunoscută, care a raportat descoperirea unui continent antarctic în vestul insulelor Balleny. Acea parte din Antarctida a fost numită ulterior „Wilkes Land”, nume care se menține și astăzi.

Exploratorul James Clark Ross a trecut prin ceea ce este cunoscută acum ca Marea Ross și a descoperit Insula Ross ( ambele luând numele lui) în 1841. El a navigat de-a lungul unui imens zid de gheață, care mai târziu a fost numit „Ross Ice Shelf” (de asemenea numit după el ). Muntele Erebus și Muntele Terorii sunt numite după cele două nave ale expediției lui: „HMS Erebus” și „HMS Terror”.[12] Mercator Cupper a debarcat în Antarctida de Est la 26 ianuarie 1853 [13].

În timpul expediției „Nimrod”, condusă de Ernest Shackleton, 1907, grupurile sub conducerea lui T. W. Edgeworth David au fost primele care au urcat pe Muntele Erebus și au ajuns la Polul Sud magnetic. Douglas Mawson, care a preluat conducerea legiunii la întoarcerea lor periculoasă, a continuat să conducă numeroase expediții până la pensionarea sa în 1931 [14]. În plus, Shackleton însuși și alți trei membri ai expediției lui au făcut mai multe inaugurări între decembrie 1908 și februarie 1909; ei au fost primii oameni care au travesat „Ross Ice Shelf”, lanțul muntos Transantarctic ( prin intermediul ghețarului Beard More ), și primii care au pus piciorul pe „Platoul Polar de Sud”. O expediție condusă de norvegianul Roald Amundsen cu nava „Fram” a devenit prima care a ajuns la Polul Sud geografic la data de 14 decembrie 1911, folosind un traseu de la „Bay of Wales” până la ghețarul „Axel Heiberg” [15]. Doar o lună mai târziu nefasta expediție a lui Robert Falcon Scott a ajuns și ea la pol.

Expediţia „Nimrod”: Wild, Shackleton, Marshall şi Adams

Richard Evelyn Byrd a fost liderul mai multor curse în Antarctida cu avionul în anii 1930 și 1940. El este recunoscut drept implementatorul transportului terestru mecanizat pe continent și pentru conducerea cercetărilor geologice și biologice extinse [16]. Cu toate acestea, nimeni nu a mai ajuns la Polul Sud până la 31 octombrie 1956; în acea zi un grup din Marina SUA condus de amiralul Rear George J. Dufek a aterizat cu un avion la pol [17].

Prima persoană care a navigat singură până în Antarctida a fost neozeelandezul David Henry Lewis în goeleta sa „Ice Bird” de 10 metri lungime, făcută din oțel.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ [1], National Satellite, Data, and Information Service. Refacut in 9 Iunie 2006.
  2. ^ [C. Alan Joyce ( 18 Ianuarie 2007 ). http://www.worldalmanac.com/blog/2007/01/the_world_at_a_glance_surprisi.html ]%5d, The World Almanac.Refacut in 7 Februarie 2009.
  3. ^ "Antarctica-The World Factbook"Serviciile Secrete ale Statelor Unite ale Americii. 8 martie 2007. Recuperat 14 martie 2007
  4. ^ [Hince, Bernadette (2000). http://books.google.com/books?id=lJd8_owUxFEC&pg=PA6&lpg=PA6&dq=antarctica+opposite+of+north+greek&hl=en#v=onepage&q=antarctica%20opposite%20of%20north%20greek&f=false ]. CSIRO Publishing. p. 6. http://books.google.com/?id=lJd8_owUxFEC&pg=PA6&lpg=PA6&dq=antarctica+opposite+of+north+greek. Retrieved 26 April 2009.
  5. ^ [The Mariners' Museum. http://web.archive.org/web/20060207175624/http://www.mariner.org/educationalad/ageofex/cook.php ], Obtinut de la [2], pe 7 Februarie 2006. Refacut in 12 Februarie 2006.
  6. ^ [James Cook, The Journals, ediatat de Philip Edwards. Penguin Books, 2003, p. 250].
  7. ^ [U.S. Antarctic Program External Panel of the National Science Foundation. http://www.nsf.gov/pubs/1997/antpanel/antpan05.pdf ]. Refacut in 6 Februarie 2006.
  8. ^ [Guy G. Guthridge. http://quest.arc.nasa.gov/antarctica/background/NSF/palmer.html ]. NASA, U.S. Government. Refacut in 6 Februarie 2006.
  9. ^ [3]. Obtinut de la [4] În 10 Februarie 2006. Refacut in 3 Martie 2008.
  10. ^ [5]. south-pole.com. Refacut in 12 Februarie 2006.
  11. ^ [6]. Refacut in 12 Februarie 2006.
  12. ^ [7]. south-pole.com. http://www.south-pole.com/p0000081.htm. Retrieved 12 February 2006.
  13. ^ [8]. 9 February 2005. http://www.antarctic-circle.org/firsts.htm. Retrieved 12 February 2006.
  14. ^ [9]. Australian Antarctic Division. http://www.antarctica.gov.au/about-antarctica/history/people-of-antarctic-history/tannatt-edgeworth-david. Retrieved 27 September 2010.
  15. ^ [10]. south-pole.com. http://www.south-pole.com/p0000101.htm. Retrieved 9 February 2006.
  16. ^ [11]. 70South.com. Archived from the original on 11 October 2007. http://web.archive.org/web/20071011225212/http://www.70south.com/information/antarctic-history/explorers/richardbyrd. Retrieved 12 February 2006.
  17. ^ [12]. U.S. Navy. http://www.history.navy.mil/wars/datesoct.htm. Retrieved 12 February 2006.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]