Napoleon I

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pagina „Napoleon” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți Napoleon (dezambiguizare)
Napoleon I
Napoleon în cabinetul său de lucru, de Jacques-Louis David, 1812.
Napoleon în cabinetul său de lucru, de Jacques-Louis David, 1812.
Împărat al Franței
Domnie 18 mai 1804 – 11 aprilie 1814
20 martie 1815 – 22 iunie 1815
Încoronare 2 decembrie 1804
Predecesor Consulatul francez (executivul Primei Republici Franceze, cu Napoleon ca Prim Consul;
monarhul anterior: Ludovic XVI ca rege al Franței (d. 1793)
Succesor Ludovic XVIII (de facto)
Napoleon II (de jure)
Rege al Italiei
Domnie 17 martie 1805 – 11 aprilie 1814
Încoronare 26 mai 1805
Predecesor El însuși ca Președinte al Republicii Italia

Monarhul anterior a fost împăratul Carol al V-lea, încoronat la Bologna în 1530

Succesor Regat desființat
Următorul monarh încoronat la Milano a fost împăratul Ferdinand I, următorul rege al Italiei a fost Victor Emmanuel al II-lea de Savoia
Căsătorit(ă) cu Joséphine de Beauharnais
Marie Louise de Austria
Urmași
Napoleon al II-lea al Franței
Nume complet
Napoleon Bonaparte
Casa regală Casa de Bonaparte
Tată Carlo Buonaparte
Mamă Letizia Ramolino
Naștere 15 august 1769(1769-08-15)
Ajaccio, Corsica
Deces 5 mai 1821 (51 de ani)
Insula Sfânta Elena
Înmormântare Les Invalides, Paris

Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.

Născut în Corsica și specializat pe profilul de ofițer de artilerie în Franța continentală, Bonaparte a devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a condus campanii reușite împotriva Primei și celei de-a Doua Coaliții, care luptau împotriva Franței. În 1799 a organizat o lovitură de stat și s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor. În prima decadă a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului Francez împotriva fiecări puteri majore europene și a dominat Europa continentală printr-o serie de victorii militare. A menținut sfera de influență a Franței prin constituirea unor alianțe extensive și prin numirea prietenilor și membrilor familiei în calitate de conducători ai altor țări europene sub forma unor state clientelare franceze.

Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în destinul lui Napoleon. Marea sa Armată a suferit pierderi covârșitoare în timpul campaniei și nu s-a recuperat niciodată pe deplin. În 1813, a Șasea Coaliție l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliția a invadat Franța, l-a forțat pe Napoleon să abdice și l-a exilat pe insula Elba. În mai puțin de un an, a scăpat de pe Elba și s-a întors la putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloo din iunie 1815. Napoleon și-a petrecut ultimii șase ani ai vieții sub supraveghere britanică pe insula Sfânta Elena. O autopsie a concluzionat că a murit de cancer la stomac, deși Sten Forshufvud și alți oameni de știință au continuat să susțină că a fost otrăvit cu arsenic.

Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului, iar campaniile sale sunt studiate la academii miltare din întreaga lume. Deși considerat un tiran de către oponenții săi, el a rămas în istorie și datorită creării Codului Napoleonian, care a pus fundațiile legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest.

Origini și educație[modificare | modificare sursă]

Tatăl lui Napoleon, Carlo Buonaparte, reprezentatul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea al Franței

Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa Buonaparte din orașul Ajaccio, Corsica, pe 15 august 1769, un an mai târziu după ce insula fusese transferată Franței de către Republica Genova. El s-a numit inițial Napoleone di Buonaparte, prenumele provenind de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta împotriva francezilor, însă mai târziu a adoptat numele de Napoléon Bonaparte, cu o rezonanță mai accentuată în limba franceză.

Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime italiană care emigrase în Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost numit reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența dominantă în copilăria lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un copil turbulent. El avea un frate mai mare, Joseph, și șase mai mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Caroline și Jérôme. Napoleon a fost botezat catolic cu puțin timp înainte de a împlini doi ani, pe 21 iulie 1771 la Catedrala Ajaccio.

Originea nobilă a lui Napoleon, veniturile și cunoștințele familiei i-au oferit oportunități mai importante de studiu decât cele disponibile unui corsican tipic din acea vreme. În ianuarie 1779, Napoleon a fost înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală, pentru a învăța franceza, iar în mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Vorbea cu un accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect. Napoleon era tachinat de către ceilalți studenți din cauza accentului său, prin urmare s-a concentrat și mai mult pe studiu. Un examinator a observat că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la matematică. Are cunoștințe destul de bune despre istorie și geografie... Acest băiat ar deveni un marinar excelent.” După ce și-a terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la École Militaire, o școală militară de elită din Paris; acest lucru a pus capăt ambiției sale navale, care îl făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina Regală britanică. În loc de aceasta s-a specializat pe profilul de ofițer de artilerie și a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile. A fost examinat de faimosul om de știință Pierre Simon Laplace, pe care mai târziu Napoleon l-a numit senator.

Începuturile carierei[modificare | modificare sursă]

Liderul naţionalist corsican Pasquale Paoli, portret de Richard Cosway

Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofițer cu gradul de sublocotenent în regimentul de artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de la Valence și Auxonne până după izbucnirea Revoluției Franceze în 1789, deși în această perioadă a fost în permisie timp de aproape două luni în Corsica și Paris. Un naționalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris liderului corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când națiunea pierea, m-am născut eu. Treizeci de mii de francezi au fost vomitați pe malurile noastre, înecând tronul libertății în valuri de sânge. Astfel arăta priveliștea odioasă care a fost prima ce m-a impresionat.”

A petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între regaliști, revoluționari și naționaliștii corsicani. El a sprijinit facțiunea revoluționară iacobină, a câștigat gradul de locotenent-colonel și comanda unui batalion de voluntari. După ce depășise termenul permisiei și a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reușit totuși să convingă autoritățile militare din Paris să-l promoveze în gradul de căpitan în iulie 1792. S-a întors în Corsica din nou și a intrat în conflict cu Paoli, care hotărâse să se despartă de Franța și să saboteze un asalt francez asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre liderii expediției fiind chiar Bonaparte. Acesta și familia sa au trebuit să fugă în Franța continentală în iunie 1793 din cauza înrăutățirii relațiilor cu Paoli.

Directoratul[modificare | modificare sursă]

Asediul Toulonului[modificare | modificare sursă]

În iulie 1793, Napoleon a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de Beaucaire (Cină la Beaucaire), care i-a câștigat admirația și sprijinul lui Augustin Robespierre, fratele mai mic al liderului revoluționar Maximilien de Robespierre[1]. Cu ajutorul tovarășului său corsican Antoine Christophe Saliceti, Bonaparte a fost numit comandantul artileriei forțelor republicane de la asediul Toulonului. Orașul se răsculase împotriva guvernului republican și a fost ocupat de trupe britanice. El a adoptat un plan pentru a captura poziția de pe un deal care va permite tunurilor republicane să domine portul orașului și să forțeze navele britanice să se retragă. Asaltul poziției, în timpul căruia Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la capturarea orașului și la promovarea sa în gradul de general de brigadă[2]. Acțiunile sale l-au adus în atenția Comitetului de Salvare Publică și a primit comanda artileriei Armatei franceze a Italiei. S-a logodit cu Désirée Clary, a cărei soră, Julie Clary, s-a măritat cu fratele mai mare al lui Bonaparte, Joseph, în 1794. Clary era o familie bogată de negustori din Marsilia.

Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoștințe, acumulate în lecturile nesfârșite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii politici atașați armatei, dintre care unul era Augustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien Robespierre.

Zi și noapte în mijlocul soldaților, era iubit și apreciat de aceștia, care în ziua atacului l-au urmat cu elan și, aplicând cu vigoare planul întocmit de el, au înfrânt trupele engleze, au eliberat orașul și au izgonit flota dușmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat o breșă în frontul coaliției dușmane și a adus micului căpitan gradul provizoriu de general; avea atunci vârsta de 24 de ani. Gradul său provizoriu de general de brigadă este confirmat și, la 26 decembrie 1793, el este însărcinat să inspecteze litoralul mediteranean de la Marsilia până la Nisa.

La 4 ianuarie 1794 îi scrie o scrisoare ministrului de război în care îi recomandă acestuia să readucă la stare de funcționare fortul Saint-Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina orașul Marsilia. La citirea scrisorii Comitetul Salvării Publice ordonă îndată arestarea acestui general, prea agitat, care vorbea de bombardarea Marsiliei și aducerea acestuia la închisoarea de la Conciergerie din Paris. Totuși, protejat de Augustin Robespierre și de Salicetti va fi doar arestat la domiciliu, sub paza unui jandarm, iar Maximilien Robespierre dispune a fi eliberat[3].

La 7 februarie Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16 februarie primește diploma sa de ofițer general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre și șase rații de hrană[4]. Păstrându-și funcțiile de inspector al litoralului, trebuie să își ocupe însă postul la armata de Italia, astfel Bonaparte se instalează la Nisa. De la numirea sa la armata din Italia, Napoleon a lucrat la un plan de operații care "ar deschide Piemontul armatelor republicii". Planul îl entuziasmează pe Augustin Robespierre și pe colegul său Ricord, și cei doi îl impun generalului comandant al armatei din Italia. La 6 aprilie, divizia Massena ocupă Ventimilie. A treia zi, părăsind provizoriu bateriile sale, Bonaparte trece în fruntea a trei brigăzi de infanterie și atacă fortul Onegalia. Soldații piemontezi și englezi sunt decimați. La 9 aprilie, în fruntea oamenilor săi, el pătrunde în Onegalia și câteva zile mai târziu ia parte la cucerirea orașului Ormea.

În timp ce Masséna îi bate pe austrieci la Muriato și începe marșul victorios spre pasul Tende, Bonaparte se întoarce la 25 aprilie spre Nisa. El face presiuni pe lângă bolnăviciosul Dumerbion pentru a obține întăriri. Pentru a cunoaște și a aprecia forțele de care dispune Genova și fortificațiile ei, Augustin Robespierre și Ricord îl trimit la 11 iulie pe Bonaparte la Genova. Misiunea este îndeplinită, căci vorbind perfect italienește reușește să studieze amănunțit poziția civică și politică a ministrului Republicii Franceze la Genova, Tilly. La 27 iulie, 9 thermidor după calendarul revoluționar, pe când Napoleon sosește la Nisa, Maximilien Robespierre este declarat în afara legii, Augustin i se alătură de bunăvoie, iar a doua zi cei doi frați sunt ghilotinați.

Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza relației acestuia cu Robespierre, trimite la Nisa trei comisari, în frunte cu Salicetti, care îl suspendă provizoriu din funcțiile sale și este pus în stare de arest la domiciliu. Ancheta care urmeaza îl dezvinovățește și îl eliberează pe Bonaparte. Generalul Dumberbion, comandantul armatei de Italia, îi cere sa întocmească un plan de campanie, pe care îl va pune însuși în acțiune cam peste un an și jumătate și care va da Franței Italia. Dar Lazare Carnot la Paris și Salicetti în sud nu se gândesc decât la recucerirea Corsicii, predată de Paoli englezilor. În consecință, la sfârșitul anului 1794 și la începutul anului 1795, Bonaparte este obligat împotriva voinței sale, să pregătească expediția împotriva Corsicii. La 2 martie flota franceză părăsește Toulounul cu direcția Corsica. În dreptul capului Noli, escadra întâlnește flota anglo-napolitană, iar după o scurtă luptă, francezii pierd 2 vase și se grăbesc să se întoarcă la Toulon. Expediția a eșuat.

Bonaparte și camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete, la 1 prerial mulțimea îl masacrează pe deputatul Feraud, este o perioada de neliniște socială. Adresându-se ministrului de război Aubry, Napoleon primește o vagă funcție la statul-major, până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză în repetate rânduri sa le prezinte la armata din vest, socotind ca putea acționa mai bine în armata de Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, își expune din nou planul de campanie pentru Italia dar este atașat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru nu-i face deloc plăcere și chiar se gândește să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se va întâmpla. El începe să poarte o viață mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări, biblioteci. Un decret de serviciul cadrelor armatei, îl radiază de pe lista ofițerilor generali utilizați, dat fiind refuzul său de a se prezenta la postul care îi fusese desemnat. Decretul este semnat de Cambaceres, care va fi cândva al doilea consul și apoi arhicancelarul imperiului.

Franța nu este numai în haos, dezordine și confuzie, ci este și guvernată de o mână de oameni "înecați în datori și crime". La sfârșitul lui septembrie 1795, frământarea se face simțită, Convenția agonizează, iar unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru și la 5 fructidor - 27 august 1795 a fost votată o nouă Constituție, cea a anului III. Puterea este preluată de un directorat, se constituie Consiliul celor Cinci sute și Consiliul Bătrânilor, deputați care vor fi luați din rândurile Convenției. Secțiile regalistă se revoltă și oamenii sunt chemați la arme împotriva Convenției. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de interior, care la 9 thermidor a atacat Primăria orașului, unde se afla Robespierre. Barras știe prea bine că nu este decât un general de ocazie, fără nici un fel de experiență, vrea să aibă alături de el un general adevărat, de preferință un artilerist, dă ordin să-l caute pe Buonaparte. Este numit aghiotantul lui Barras, dispune să fie adusă artileria de la Sablons, organizează opt sute de complete de armament, așază personal tunurile din strada Neuve-Saint-Roch și Saint-Honore. În data de 13 vendemiar - 5 octombrie 1795 are loc o cionire violentă între secționari și soldații comandați de Barras. După spusele lui Thiebault, ofițer de stat-major și viitor general, "bătălia este condusă de generalul Bonaparte personal". Bonaparte reușește să-i învingă pe inamici care-i atacaseră la Tuilerii. Cinci zile mai târziu, Convenția, la propunerea lui Barras, îl numește pe generalul Bonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleon este avansat în gradul de general de divizie. La 26 octombrie, Barras, devenind unul din cei cinci directori, demisionează din funcția sa și Bonaparte îi urmează la comanda Armatei de interior.

El nu e deloc îmbătat de glorie și pare chiar perfect conștient de lipsa sa de competență în ce privește sarcinile de comandant al garnizoanei și de general comandant al Armatei de interior. Thiébault chiar spune că era o persoană care "nu se jena de fel să arate față de subordonații săi cât de multe lucruri în materie nu știa, lucruri pe care era de presupus că și ultimul dintre ei le știa la perfecție".

Bonaparte o cunoaște pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui soție. La 2 martie, Bonaparte este numit comandantul armatei de Italia, susținut de Barras și de Carnot în Directorat. La 8 martie 1796 are loc semnarea actului de căsătorie între Napoleon și Joséphine, în cancelaria avocatului Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais.

Campania din Italia (1796)[modificare | modificare sursă]

"Napoleon trecând Alpii"
(tablou de Jaques-Louis David)

Începând să pregătească campania din Italia, el perfecționează acel plan de campanie la care se gândește de mai mult de doi ani, de când Augustin Robespierre i-a asigurat comanda artileriei armatei din Italia - acel plan conceput în martie 1794 și care îi entuziasmase pe reprezentantul Ricord și pe fratele lui Robespierre. Directoratul a hotarât să ducă acest război "de diversiune" cu Piemont-ul și Lombardia dintr-un motiv foarte simplu și anume acela de a umple casieria tezaurului, înfiorător de goală.

În seara zilei de 11 martie 1796, Bonaparte este anunțat că trăsura îl așteaptă la capătul micii alei de tei care duce de la casa lui la strada Chantereine. Junot, aghiotantul său, și Chauvet, ordonatorul armatei din Italia, se află deja în trăsură ...

Campania din Egipt și Siria (1798-1801)[modificare | modificare sursă]

Campania franceză în Egipt și Siria (1798-1801) a fost campania lui Napoleon Bonaparte în Orient, aparent pentru a proteja interesele comerciale franceze, de a submina accesul Marii Britanii în India și de a stabili demersuri științifice în regiune. Acesta a fost scopul principal al campaniei din Marea Mediterană din 1798, care a cuprins o serie de angajamente navale și a inclus ocupația Maltei.

În ciuda a mai multor victorii decisive și a unei expediții cu succes inițial în Siria, trupele lui Napoleon numite Armée d'Orient au fost nevoite să se retragă în cele din urmă, după apariția unei discordii politice în Franța, a conflictului din Europa precum și datorită înfrângerea flotei franceze de sprijin.

Bătălia navală de la Abukir a avut loc pe 1 și 2 august 1798 în fața orașului portuar egiptean Abukir, situat la 15 km nord-est de Alexandria. În această bătălie flota de război britanică, sub conducerea amiralului Horatio Nelson, a învins flota franceză a lui Napoleon, care întreprinsese o expediție militară în Egipt și Siria. Cu această victorie, Marea Britanie și-a asigurat supremația pe Marea Mediterană.

Prim Consul al Republicii (1799-1804)[modificare | modificare sursă]

Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această popularitate, el a răsturnat Directoratul și a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799. Prin acest act, burghezia și-a consolidat puterea și au fost salvate cuceririle revoluției franceze. Noua formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul (Bonaparte). Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franței. Prin măsurile luate, corupția și nesiguranța cetățenilor au fost eliminate. Economia a fost refacută, Franța a devenit prosperă, începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele învățământului modern, religia reintrându-și în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoleon”. Primejdia externă care se abătuse asupra Franței a fost înlăturată prin victoria împotriva Austriei, de la Marengo, din anul 1800. El cucerește Belgia (zonele de la Rin) și Italia. Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obținut supremația asupra Italiei. În 1802, Franța a încheiat cu Anglia pacea de la Amiens (pacea perpetuă), prin care se producea un schimb de posesiuni: Franța renunța la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul războaielor anterioare.

Napoleon I - Împăratul francezilor (1804-1815)[modificare | modificare sursă]

Incoronarea

Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat împărat de către Senatul francez în 1804, printr-un senatus-consultus.

Napoleon ca împărat

Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezența papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu Anglia și cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză și cea engleză pentru supremație economică; dorința monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume[necesită citare]. Cu o armată mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărțită între împăratul Franței și țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este exilat în insula Elba, în anul 1814.

Încoronarea lui Napoleon[modificare | modificare sursă]

Încoronarea lui Napoleon este o pânză pictată de Jacques-Louis David în perioada 1805-1807. Tabloul are dimensiunile 624 cm x 979 cm[necesită citare] și se găsește la Muzeul Louvre, Paris. „Regii au părăsit-o, eu am ridicat-o”[necesită citare] - spune Napoleon despre coroana conducătorului francilor, Carol cel Mare, când, în după-amiaza zilei de 2 decembrie 1804, și-o așază pe cap în catedrala Notre-Dame și este uns chiar de papa Pius al VII-lea, venit la Paris în acest scop. Apoi împăratul își încoronează soția, pe Joséphine.

David a primit o comandă din partea împăratului pentru un tablou care sa redea încoronarea. Pictorul va lucra la acest tablou vreme de 2 ani, adaptând realitatea la dorințele clientului său. Astfel, spre exemplu, în spate, la tribună o vedem pe Letiția, mama împăratului, deși ea nu a participat deloc la festivitate. Extraordinar de riguros este finisajul: David nu omite nici cel mai mic detaliu, în ceea ce privește veșmintele perechii imperiale, iar portretele personajelor reprezintă imaginea fidelă a realității. Încoronarea lui Napoleon are în primul rând valoarea unei mărturii istorice; în schimb caracterul static al compoziției îndepărtează tabloul de estetica neoclasicistă. Lipsește aici tensiunea vibrantă care este caracteristica teatralității neoclasiciste. Spre deosebire de Sabinele și Jurământul Horațiilor, David, se inspiră de data aceasta mai degrabă din tradiția romană, decât din cea greacă.

Exilul în Insula Elba[modificare | modificare sursă]

Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câțiva prieteni și servitori, printre care Henri-Gratien Bertrand, fostul mareșal al palatului, și contele Charles-Tristan de Montholon, un membru al aristocrației prerevoluționare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar Montholon era un aderent de ultima oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-și ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de pe Insula Elba. El o adusese cu sine și pe tânăra și atrăgătoarea lui soție, ale cărei atenții față de Napoleon și vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniseră curând subiect de bârfa pe insulă.

Cele o sută de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena[modificare | modificare sursă]

La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbușit. Burbonii au fost readuși la tronul Franței prin Ludovic al XVIII-lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat însă de unanimitatea aliaților, între care au intervenit repede divergențe. Unitatea coaliției a fost însă salvată chiar de Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaților, Napoleon părăsește insula Elba și începe ceea ce avea să fie aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat, acesta începe să viseze la refacerea marelui imperiu[necesită citare]. Obține chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde a murit în condiții neclare, câțiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821). Există două teorii importante cu privire la moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic și cancerul la stomac. A fost înmormântat cu onoruri militare.

Moartea lui Napoleon[modificare | modificare sursă]

Controversele asupra morții împăratului Napoleon nu se mai termină... Specialiști în domeniul medicinei legale, istorici ai vieții și morții lui Napoleon s-au dedicat încă din anul 1961 cercetărilor cauzei morții acestui om de stat francez. Unii spun că moartea s-ar datora unei erori medicale, cancerului de stomac și, în cele din urmă, otrăvirii acestuia cu arsenic. Primele două supoziții - eroare medicală sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal Kintz.

Ultimele experiențe conduse de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și Universitatea din Luxembourg, demonstrează în mod definitiv că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicații cronice cu arsenic. În fiecare an, experți în toxicologia medico-legală se întrunesc în congrese sub auspiciile The International Association of Forensic Toxicologists (TIAFT) pentru a stabili cauza exactă. Toți oamenii de știință care aparțin acestei asociații activează în laboratoare ale poliției, spitale, tribunale, institute de medicină legală, laboratoare specializate în diverse domenii înrudite. Dupa congresele de la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne care a găzduit cel de-al 41-lea Simpozion internațional al asociației, între 17-22 noiembrie 2003.

În prezentarea susținută la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a făcut cunoscute ultimele rezultate obținute asupra chestiunii prezenței arsenicului în șuvițele de păr ale împăratului. Se menționează în diverse publicații oficiale că „șuvițe de păr aparținând lui Napoleon”, au fost păstrate cu mare grijă și găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez susține că Napoleon a fost otrăvit cu arsenic în mod lent. El a ajuns la această concluzie aprofundând analizele nu numai asupra interiorului firelor de păr, ci și a învelișului capilar. Dr. Kintz crede că otrava a atins măduva spinării, pornind de la păr. Otrava provenea din alimentele ingerate și a fost împinsă de fluxul sanguin.

Părul lui Napoleon prezenta o concentrație de substanță toxică de 7-38 de ori superioară dozei „admise”. Detractorii acestei ipoteze resping afirmația, susținând că arsenicul detectat era de origine exogenă și nu a fost absorbit de împărat. Ei cred ca această compoziție toxică era în mod normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alți cercetători explică prezența arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii. Aceștia spălau butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Și această supoziție a fost respinsă, considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăța butoaiele cu arsenic, nu era periculos pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut adept al vinului.

În anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator și colecționar al unor piese originale care au aparținut lui Napoléon a afirmat cu tărie în conferințele și interviurile acordate la televiziunea canadiană că „Napoleon I Bonaparte a decedat datorită otrăvirii lente cu arsenic și că datorită noilor teste ADN această enigmă ar putea fi elucidată”. Ben Weider deține suvițe din părul lui Napoleon și este dispus să suporte toate cheltuielile exhumării. „Rămâne doar ca guvernul și istoricii francezi să-și dea acordul”. Specialiștii Institutului medico-legal din Strasbourg confirmă teza avansată de Ben Weider. Purtătorul de cuvânt al lui Weider a declarat că dacă îndoielile asupra morții lui Napoleon persistă, nu rămâne decât să se treacă la exhumarea împăratului.

Caracterizări[modificare | modificare sursă]

Caracterizări în literatură[modificare | modificare sursă]

  • Petre Țuțea - „...El face adevărata istorie a Revoluției franceze. Un om a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliță. Când a fost întrebat cum își explică intrarea armatelor sale în Țările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franței se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franței, ci ideile revoluționare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.[5]

Napoleon și femeile[modificare | modificare sursă]

Femeia pe care Napoleon a iubit-o cel mai mult, după propria mărturisire, este prima lui soție, Josefina. Josefina fusese în trecut căsătorită cu Alexandre Beauharnais, dar acesta a murit în timpul Revoluției Franceze. Josefina era acum văduvă. Napoleon s-a îndrăgostit de ea și la scurt timp s-au căsătorit. La început Josefina era infidelă soțului, printre cei mai cunoscuți amanți ai ei numărându-se și ofițerul Hippolite Charles. Napoleon a început și el sa aibă numeroase aventuri. În timpul campaniei din Polonia a cunoscut-o pe tânăra Maria Walewska, de care s-a îndrăgostit. Maria i-a dăruit un copil, faimosul Alexandru Walevski de mai târziu. Din cauză că Josefina era sterilă în anul 1809, Napoleon a fost nevoit să se despartă de ea. S-a recăsătorit cu Maria-Luiza, arhiducesă de Austria. Au avut un singur copil, Napoleon Charles Joseph Francois, care a murit fără să domnească vreodată. Ultimele cuvinte inteligibile ale lui Napoleon au fost "Frunte...Armată" (fr. „Tête...Armée”). Influența napoleoniană în Franța încă mai este vizibilă și astăzi. În onoarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de Triumf în centrul Parisului. Astăzi impactul Codului Napoleonian este simțit în legile tuturor țărilor Europei. Napoleon a fost un om care ducea totul la bun sfârșit, foarte ambițios și niciodată satisfăcut[necesită citare]. Napoleon a fost un dictator[necesită citare] și a crezut în conducerea oamenilor prin ordine[necesită citare]. Puțini sunt aceia care nu recunosc că a fost un geniu militar. Bonaparte a spus "Waterloo va șterge amintirea victoriilor mele"[necesită citare], dar bineînțeles că se înșela deoarece este recunoscut ca unul din cei mai mari generali ai lumii.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Tarle, E. V. - Napoleon, Ed. pentru Literatură Universală, București, 1964
  2. ^ Michelet, Jules - Istoria Franței, Ed. Biblioteca pentru toți, București, 1973
  3. ^ Eminescu, Gh. - Napoleon Bonaparte, Ed. Academiei, București, 1986
  4. ^ Madaule, Jacques - Histoire de France, Editions Gallimard, Paris, 1943
  5. ^ Petre Țuțea - 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, București, Editura Humanitas, 1997, p.73./ISBN 973-28-0630-3

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Napoleon I.
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Napoleon I


Predecesor:
Directoratul
Consul provizoriu al Franței
11 noiembrie - 12 decembrie 1799 împreună cu Roger Ducos și Emmanuel Joseph Sieyes

Succesor:
Consulatul


Predecesor:
Consiliu provizoriu
Prim-consul al Franței
12 decembrie 1799 - 18 mai 1804 cu Jean Jacques Régis de Cambacérès și Charles-François Lebrun

Succesor:
Imperiul


Predecesor:
Consulatul
Împărat al francezilor
18 mai 1804 - 22 iunie 1815

Succesor:
Ludovic al XVIII-lea al Franței ca rege al Franței


Predecesor:
Francisc II, Împărat Romano-German
Rege al Italiei
26 mai 1805 - 1814

Succesor:
Vacant


Predecesor:
Titlu nou
Protector al Confederației Rinului
12 iulie 1806 - 19 octombrie 1813

Succesor:
Confederația Rinului dizolvată