François Villon

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
François Villon
n. François de Montcorbier (sau Des Loges)
Francois Villon.jpg
François Villon
Portret imaginar din prima ediție a operelor sale (ed. Pierre Levet, 1489)
Pseudonim François Villon
Naștere 1 aprilie 1431 (stil vechi)/19 aprilie 1432 (stil nou) ca François de Montcorbier sau Des Loges
Blason paris 75.svgParis, Royal Standard of the King of France.svgFranța anilor 1364-1638
Deces Dispărut de la 5 ianuarie 1463 (31 de ani)[1].
data și locul decesului - necunoscute
Ocupație Diacon (Chierico), Poet, bandit.
Naționalitate Royal Standard of the King of France.svg Franceză

(Franța anilor 1364-1638)

Studii Licențiat (B.A.) și Maestru în arte (M.A.) al Sorbonei (1452, la 21 de ani)
Activitatea literară
Specie literară poezie, balade scrise în Moyen français
Operă de debut „Semincerul” (Le Lais) sau, „Micul testament” ("Le petit testament de maistre François Villon fait en 1456")
sau „Balada adevărurilor false” ("La ballade des contre-vérités"), 1456[2].
Opere semnificative „Testamentul” (Le Testament) 1461
„Balada spânzuraților” (La Ballade des pendus), 1463.

François Villon născut ca François de Montcorbier, Des Logos sau Des Loges (n. 1 aprilie 1431 pe stil vechi/19 aprilie 1432 pe stil nou, Paris [4] - dispărut în ianuarie 1463) a fost unul dintre marii poeți ai Franței evului mediu. Și-a preluat numele de Villon după susținătorul și tutorele său, Guillaume de Villon, profesor de drept canonic la Sorbona și capelan la biserica Saint-Benoît-le-Bétourné[5]. A absolvit Sorbona (la vremea respectivă, academie catolică-ecleziastică), ca Licențiat (B.A.) și Maestru în arte (M.A.) în 1452, la vârsta de 21 de ani[6].

La 24 de ani, într-o gâlceavă de bețivi a ucis un preot și a fugit din Paris. Amnistiat în ianuarie 1456 de regele Carol al VII-lea a revenit la Paris dar, după un an, ca urmare a participării la jefuirea colegiului Navara a fost întemnițat la Châtelet, de unde a evadat și a fugit iar din Paris pentru șase ani de vagabondaj

Prințul-poet Charles d'Orléans.

Prin decembrie 1457 - ianuarie 1458 Villons s-a aciuit la Blois, la curtea prințului-poet ducele Charles d'Orléans care i-a acordat protecția și i-a cuprins trei balade într-un manuscris de-al său dar răzvrătítului poet i-a repugnat comoda viață de la curte și a fugit spre noi aventuri[7].

După ce s-a alăturat bandei coquillarzilor, Villon a fost închis la închisoarea Meung-sur-Loire, de unde a fost grațiat de regele Louis XI.

Revenit la Paris, spre sfârșitul lui noiembrie 1462, poetul s-a văzut implicat, deși pasiv, într-o altercație de stradă după care a fost arestat, judecat și condamnat la moarte prin spânzurătoare. În urma apelului, Curtea supremă pariziană ("Le Parlement de Paris") i-a comutat condamnarea la expulzarea pe o perioadă de zece ani din Paris, în urma căreia, la vârsta de 31 de ani (1463) François Villon a părăsit orașul și a dispărut definitiv[8].

Biografie[modificare | modificare sursă]

Biografia lui Villon a rămas, în general, incertă atât din carența de documente, cât și datorită eforturilor de dezinformare strecurată de poet în operele sale. Villon și-a folosit biografia ca sursă de inspirație evident, fără să se simtă obligat să respecte corectitudinea datelor. Din opera sa literară reiese că Villon a avut o viață aventuroasă (el însuși și-a creat un mit de derbedeu, vedeți mai jos cap. Legenda villoniană), devenită celebră și sursă de inspirație pentru artiști, scriitori și muzicieni până în zilele noastre. Lipsa de date biografice precise a făcut loc imaginației romantice. Unul dintre principalii biografi al lui Villon, specialistul în istoria evului mediu francez Jean Favier - profesor emeritus la Sorbona, director general al Arhivelor Franței și președintele Bibliotecii naționale franceze - i-a publicat în 1982 o voluminoasă biografie în care a însăilat pe canavaua istoriei vremii respective puținele date biografice considerate corecte[9]. Biografia scrisă de Favier a fost contestată de alți autori de prestigiu, precum Jean Dufournet, Jean Dérens, M. Freeman și, cu o deosebită vehemență, Gert Pinkernell, profesor de istorie a literaturii la Universitatea din Wuppertal, Germania [10][11][12][13].

Conform cu Gert Pinkernell, „cu toată impresia contrarie dată de voluminosul „François Villon” a lui Jean Favier (1982), noi avem puține informații pozitive asupra biografiei poetului, celelalte, majoritatea, fiind doar probabile, verosimile sau, ipotetice. Ce știm noi provine din:

  1. șase documente pariziene conservate referitoare la activitățile criminale ale lui Villon;
  2. din ultimele sale texte, în special, „Testamentul” (1461-62) și
  3. un manuscris personal al lui Charles d’Orléans de prin 1458.”[14].

François de Montcorbier (François Villon) s-a născut la Paris (în „Catrenul” său el menționează: „Je suis François, dont ce me poise,/Né de Paris emprès Ponthoise”A, astăzi Pontoise) sub ocupație britanică, în timpul Războiului de 100 de Ani (1337-1453), pe 1 aprilie 1431/19 aprilie 1432, în anul în care a fost arsă pe rug Ioana d'Arc, într-o familie modestă originară din Bourbonnais (localitate care ar aparține în zilele noastre districtului Allier din Franța centrală), cu numele de de Montcorbier, Des Logos, sau Des Loges, ca fiu al unei mame pioasă și analfabetă și al unui tată curelar, de care a rămas orfan din pruncie[15].

Până și numele autentic al poetului a rămas incert. Conform cu Pinkernell, numele de „Montcorbier”, care este preferat de manuale și dicționare, nu este decât o supoziție bazată pe un document care-l menționează pe „maestrul François des Loges, zis de Villon” (în franceză "maître François des Loges, autrement dit de Villon"), dar alt document ăl menționează pe „Françoys de Monterbier” ca fiind identic cu anteriorul (Loges-Villon), iar un document al Sorbonei vine să ne complice cu un „Franciscus de Montcorbier alias Moultcorbier, B.A. în 1449 și M.A. în 1452”[16].

Pe mama sa, care i-a cerut să se roage pentru ea, Villon o descrie în „Baladă ce a făcut-o Villon la ruga mamei sale spre a se închina la Maica Domnului” (Ballade que Villon fait à la requeste de sa mère, pour prier Nostre Dame) din „Testament”, 1461:

Biată bătrână-s, cu păcate grele,
Și carte n-am, sunt o neștiutoare.[17]     
În franceză Femme je suis povrette et ancienne,
Qui riens ne scay; oncques lettre ne leus[18]     

Adolescentul François a avut șansa să fie „eliberat din lanțurile sărăciei” de câtre tutorle și binefăcătorul său, canonicul (rudă?), Guillaume de Villon, de la biserica Saint-Benoît-le Bétourné, care l-a găzduit într-o chilie a bisericii și i-a facilitat admiterea la pretențioasa universitate catolică (la vremea respectivă) Sorbona, aflată în vecinătate, unde G. de Villon era profesor de drept canonicB.

François de Montcorbier (în latină : Dominus Franciscus de Montcorbier, după cum a fost înregistrat în registrele universității) a obținut la 18 ani, în 1449 titlul de bacalaureat (B.A.) al Facultății de arte (în franceză faculté des Arts) și la 21 de ani, în 1452, titlul de Maîtrise ès arts (M.A.) care i-a conferit primul grad ecleziastic, de „chierico”C, inclusiv anumite privilegii (latină Privilegia clericorum), ca dreptul la purtare de „tonsură”, la a fi judecat numai de un tribunal al Bisericii Catolice (un beneficiu ecleziastic, „privilegium fori”) și deasemenea, dreptul de admitere automată la o altă facultate[19].

Student fiind, François s-a angrenat într-o serie de tulburări studențești din care a scăpat fără pedeapsă prin protecția părintelui Guillaume de Villon (franceză Degeté m'a de maint bouillon, din „Testament”, versul 853).

Villon și-a reamintit ulerior, cu melancolie, în „Testament”, de această perioadă agitată de studenție

Bien sçay, se j'eusse estudié
Ou temps de ma jeunesse folle
Et a bonnes meurs dedié,
J'eusse maison et couche molle.
Mais quoy ! je fuyoië l'escolle
Comme fait le mauvaiz enffant
En escripvant cette parolle
A peu que le cueur ne me fent ![20]

Activitatea poetului între anii 1452-1455 a rămas incertă dar se știe că în epoca respectivă Franța de la finele razboiului de 100 de ani nu era capabilă să angajeze un număr așa de mare de intelectuali așa că majoritaea a ajuns să șomeze și să vagabondeze. Favier[21] consideră că faptul că Villon, care după terminarea studiilor nu a izbutit să obțină poziția bine retribuită pe care o sperase, l-a făcut să se înhăiteze cu alți novici în cler sortiți șomajului, apucându-se de beții și șotii pe deoparte și nutrind un profund dispreț, invidie și antipatie față de cei cu viitorul asigurat datorită apartenenței la familiile bine plasate, la burghezia pariziană. Locuind într-o chilie a bisericii Saint-Benoît, situată în centrul Cartierului latin Villon a avut ocazia să cunoască personal familiile celorlalți clerici din biserică, precum pe comandantul jandarmeriei pariziene, magistratul (franceză le prévôt de Paris) Robert d’Estouteville și pe soția sa, sau pe Regnier de Montigny, tatăl a doi preoți la Saint-Benoît care au avut neșansa să fie spânzurați împreună cu Colin de Cayeux, sau preotul de la Saint-Benoît, Guy Tabarie care-l va denunța ulterior de furtul de la coleguil Navara[22]). Poetul i-a persiflat pe acești căpătuiți, „galanții grațioși” (în franceză gracieus galans), cei care

Cântă așa de bine, discută așa de bine,
Si bien chantans, si bien parlans,
Așa de plăcuți în fapte și-n vorbe...
Si plaisans en faiz et en dis...
(„Testamentul”, 227-228)

Incidentul cu preotul Phillippe Chermoye (sau Sermoise)[modificare | modificare sursă]

Cam la trei ani după obținerea titlului (M.A.), în seara zilei de 5 iunie 1455, cu ocazia sărbătorii Corpus Domini poetul, care continua să locuiască într-o chilie de la biserica Saint-Benoît, chefuia cu un preot, Gilles, și cu o domnișoară, Isabelle, când a fost atacat de un alt preot, Phillippe Chermoye (sau Sermoise) care l-a tăiat pe față cu un un pumnal. Villon a ripostat cu propriul pumnal, pe care-l deținea la centura sutanei și l-a pocnit și cu o piatră, apoi l-a lăsat pe părintele Chermoye în grija unui bărbier (în acele vremuri bărbierii foloseau și ca felceri) din apropiere, pentru a fi tratat și pansat, dar preotul, care fusese transportat la spital, a sucombat cam la o săptămână după internare.

Pentru a nu-și lua riscuri, Villon a fugit din Paris, spre locul de origine a familiei sale, Bourbonnais și a fost condamnat în contumacie. În ianuarie 1456 regele Carol al VII-lea și-a petrecut un concediu la curtea sa din localitate, ocazie folosită de poet pentru a cere și a obține - pe baza a două mesaje care susțineau legitima apărare a poetului, unul, din partea protectorului său, G. de Villon și un al doilea, de la avocatul întocmit de acesta, Pierre Fournier („Semincerul” - 165, „Testamentul” - 1030) - o scrisoare de grațiere cu care s-a putut reîntoarce în Paris (Pinkernell lansează și supoziția unei posibile inervenții a Coquillarzilor), de unde a trebuit să fugă din nou după ce a participat la jefuirea Colegiului Navarre

[23][24]

Sorbona (Collège de Sorbonne) în 1550 .

Conform cu Gert Pinkernell, nu au rămas date precise despre scrierea literară a lui Villon din această perioadă dar este posibil că atunci au fost scrise unele dintre baladele cuprinse ulterior în Micul Testament, precum „Balada femeilor din Paris” (Ballade des femmes de Paris) sau, „Romanul Vânturilor Dracului” (Roman du Pet-au-diable) pomenit în Micul Testament (857 s.) și lăsat ca moștenire lui Guillaume Villon, (posibil că atât acest roman, cât și o pomenită bibliotecă, au fost inexistente și menționate doar ca o glumă)[25].

Villon îndrăgostit[modificare | modificare sursă]

Revenit la Paris după amnistiere, înainte de a apela la grațiile și serviciile damelor de proaste moravuri (ca în "La Ballade de la Grosse Margot"), Villon s-a îndrăgostit - dragoste pură și adevărată, naivă și timidă - de o domnișoară, sau doamnă, care a cochetat o vreme cu tấnărul chierico pentru ca apoi să-l ignore. În versurile sale de îndrăgostit dezamăgit (de dulcea sa privire și frumosul aspect/cu o savoare atât de amăgitoare) ea va căpăta diferite nume: Denise, Roze, Katherine de Vauzelles.

Et se j’ay prins en ma faveur
Ces doulx regars et beaux semblans
De tre decevante saveur
Me tresperans jusque aux flans ("Le Lais", 26-30)

Răzbunarea poetului a fost nemiloasă, în câteva rondeluri și balade picante, răutăciose, virulente, adesea pe fond religios, fapt de care s-a folosit respectiva pentru a se plânge forurilor religioase care l-au condamnat pe Villon la biciuire[26][27].

Jefuirea Colegiului Navarra[modificare | modificare sursă]

Datorită sărăciei, în disperare de cauză, a încercat să-l tapeze până și pe ducele de Bourbon - care abea ăl salvase - vezi mai sus - în scrisoarea-poem „Petiție la ducele de Bourbon” (La Requeste que Vïllon bailla à Monseigneur de Bourbon):

„Petiție la ducele de Bourbon”
Stăpân al meu și prințe preatemut,
Lujer de crin, din rege zămislit,
François Villon, ce soarta l-a bătut
Cu vânătăi avane, crunt lovit,
Te roagă prin scrisoarea lui, smerit,
Să-i dai un împrumut dacă ai vrea;
La toate Curțile e gata a jura
Că-ți dă 'napoi, nu pierde-ncredințarea:
. . . . . . . . . . . . . .
De la alți prinți lescaie n-a cerut,
Doar de la tine, robul tău, cel care
Din șase scuzi primiți cu împrumut,
Mai toți i-a cheltuit pentru mâncare.(trad. Dan Dănilă)

Sărăcia - mai mult simulată, deoarece avea locuința asigurată și șanse sigure de încadrare într-un post clerical cu ajutorul potentului său protector - sau dorința de a o epata pe inabordabila sa iubită l-au făcut pe Villon să participe, conform documentelor păstrate, în ajunul Anului Nou 1456, împreună cu patru complici, doi absolvenți de universitate - unul dintre ei era un chierico, Guy Tabarie - un călugăr și un spărgător de profesie, la jefuirea a 500 de scuzi de aur din cutia milelor colegiului Navara (franceză collège de Navarre, fondat în 1307 în folosul studenților de origine spaniolă). Guy Tabarie a fost prins, anchetat de câtre Inchiziție și, sub torturi, l-a denunțat pe Villon[28] care a fost încarcerat în închisoarea pariziană Châtelet[29].

Respins de femeia pe care o iubea și care i-a refuzat avansurile

Puis qu’el ne me veult impartir
Sa grace, il me convient partir., (Le Lais, octetul VI, 44-45)

și de teama consecințelor jafului, poetul a evadat și a fugit din Paris, posibil, spre Angers, („pentru a evita aceste pericole/ este mai bine pentru mine, cred, să abandonez./ Adio!, mi-am luat calea spre Angers.”)

Pour obvier à ces dangers
Mon mieulx est, ce croy, departir
Adieu ! Je m'en vois à Angers. (Le Lais, octetul VI, 41-43)

Se știe că el a fugit din Paris și că a avut o rudă călugăr într-un schit de lângă orașul Angers, la care s-ar fi putut refugia, deși Villon va pomeni în Marele Testament de un hotel pe numele de "Lyon d’Angiers", dar există posibilitatea unei coincidențe de nume.

(...)Que dy-je ? non pas reculer,
Chose dont on ne doibt parler…
Ung rien, jusque au Lyon d’Angiers.
Je ne craignoye que les dangiers,(...) (Poezii atribuite lui Villon, 153)

Ca un gest de recunoștință (sau de lingușire, pentru a-și redobândi simpatia și protecția dezamâgitului său tutore și binefăcător după o omucidere și un jaf) poetul a renunțat în 1456 la numele său de familie pentru a-l împrumuta pe cel al protectorului său, devenind François Villon.

Schimbarea de nume apare în poemul Semincerul (Le Lais), împreună cu alte flatări

(...)Je laisse, de par Dieu, mon bruit
À maistre Guillaume Villon,
Qui en l’honneur de son nom bruit,
Mes tentes et mon pavillon. (Le Lais, octetul IX)

care, s-ar părea, nu și-au atins ținta deoarece părintele Guillaume de Villon nu a mai apărut în documentele referitoare la biografia poetului[30].

La Curtea lui Charles d’Orléans[modificare | modificare sursă]

Prin decembrie 1457 - ianuarie 1458 Villon se nimerește la Blois, unde participă la „Concursul de la Blois” de poezie (franceză : Concours de Blois) de la curtea ducelui-poet Charles d’Orléans, care i-a acordat adăpost, clemența și protecția sa și i-a publicat trei balade într-o colecție de versuri într-unul dintre manuscrisele sale[31]

--„Balada Contradicțiilor” (la "Ballade des contradictions"), cu care se prezentase la concurs și care descria discrepanța dintre noua sa situație și cea anterioară: „În patria mea mă aflu pe un pământ îndepărtat/ râd și plâng așteptând fără speranță/și meditând la începutul unei schimbări”

En mon pays suis en terre loingtaine (…)
Je riz en pleurs et attens sans espoir (…)
Bien recueully, debouté de chascun.

--„Răvaș Mariei de Orléans” ("Epître à Marie d'Orléans"), poem conceput ca un elogiu la nașterea (pe 19 decembrie 1457) Mariei de Orléans (1457-1493), fiica ducelui, cu un adaus versificat de gratitudine ducelui, care l-a salvat dintr-o situație dificilă (rămasă obscură posterității) și
--„Balada Franco-Latină” (la "Ballade franco-latine"), cu aluzii la două poeme-dialog între duce și amicul său, Fredet, pa care îl persiflează. Charles a reacționat, după cum menționează Gert Pinkernell, prin a-l acuza pe Villon, fără să-i menționeze numele, ca arivist și mincinos. Posibil că în urma acestui incident răzvrătítul Villon s-a grăbit să părăsească comoda viață de la curte declarând că i-a repugnat protecția prințului[32].
Nu mi-i stăpân și nu mi-i episcop
Mon seigneur n’est ne mon evesque,
și fără el nu devine pământul pustiu;
Soubz luy ne tiens, s’il n’est en friche;
nu-i sunt obligat să mă ploconesc,
Foy ne luy doy n’hommage avecque,
nu-i sunt nici servitor și nici „căprioară”.
Je ne suis son serf ne sa biche.
„Testamentul”, 9-12

Ulterior, prin octombrie-noiembrie 1458, Villon a încercat, după spusele lui Pinkernell, să reintre în grațiile ducelui cu două balade cu aluzii măgulitoare la adresa lui Charles, „Balada proverbelor” (la "Ballade des proverbes") și „Balada ziselor mărunte” (la "Ballade des menus propos"):

Prințe, știu despre fiecare,
Știu după chip orișice neam,
Știu că de moarte nu-i scăpare,
Știu tot, de mine habar n-am. (trad. Dan Dănilă)

dar aceste aforturi nu i-au redeschis porțile Curții din Orléans[33].

Șase ani de vagabondaj[modificare | modificare sursă]

A urmat un exil de șase ani de mizerabil vagabondaj, în care s-a alăturat "coquillarzilor"C, o bandă de hoți și/sau o confrerie de homosexuali[34] care activa prin părțile Dijonului de la sfârșitul Războiului de o sută de ani[35].

În anul 1461 Villon a fost prins în ducatul Orléans, se presupune că nevinovat, și, după cum menționează Villon în Testament, încarcerat la închisoarea Meung-sur-Loire într-un regim deosebit de dur, de torturi, frig, pâine și apă, în urma dispozițiilor date de Episcopul de Orléans, Thibault d’Aussigny. În „Epistolă către prieteni” (Epistre en forme de Ballade, à ses amis, 1461) Villon î-și exprimă disperarea implorând ajutorul:

Vă îndurați de mine, îndurare,
Atât măcar, prieteni, de-ați avea!
În hrubă zac, nu sub un pom în floare,
Aici, în surghiunia cea mai grea,(...)
Aici îl lăsați pe Villon sărmanul?(trad. Dan Dănilă)

Viața i-a fost salvată - posibil - prin intervenția tutorelui său, dar evenimentele care au urmat i-au fost și mai norocoase: pe 2 octombrie 1461 regele Carol al VII-lea a fost succedat de Luis al XI-lea, „Regele cel Bun” care, trecând prin Meung - Ducatul Orléans, a amnestiat arestați, printre care și pe Villon.

„Spânzurații” (în franceză "Les pendus"), gravură din "Oeuvres de François Villon", imprimată de Pierre Levet, 1489.

Condamnat la moarte prin spânzurătoare[modificare | modificare sursă]

Revenit la Paris, spre sfârșitul lui noiembrie 1462, la șapte ani după jefuirea Colegiului de Navarra și evadarea din Châtelet, Villon a fost prins și reîncarcerat în această temniță, s-ar părea, pe un motiv minor: participarea pasivă la o altercație al cărui responsabil principal a fost un anume Rogier Pichiart, care a izbutit să fugă cu ajutorul unor călugări franciscani. Alți trei arestați cu această ocazie au fost eliberați, dar asupra lui Villon apăsau antecedentele care au fost decisive în condamnarea sa la moarte prin spânzurare.

După condamnarea la spânzurare poetul a scris în închisoare, în așteptarea execuției, un epitaf, un testament lăsat în umbra morții, cinicul „Catrenul lui Villon când a fost condamnat la spânzurătoare” (vezi cap. Stilul villonian), în franceză : Que feit Villon quand il fut jugé à mourir și, poate cea mai celebră baladă a sa, „Balada spânzuraților” ( La ballade des pendus)[36].

În urma apelului lui Villon [Balada apelului lui Villon (Ballade de l’appel de Villon), 1462.] bazat pe motivul că judecata și condamnarea s-au desfășurat în fața unei instanțe laice, conform procedurii laice și prin încălcarea privilegiilor de „cherico” de a fi judecat de un tribunal catolic, Curtea supemă de justiție a Parisului (Parlamentul parizian)E i-a comutat pedeapsa la exilarea din Paris pe o perioadă de zece ani[37].

Pe 5 ianuarie 1463, la vârsta de 31 de ani François Villon a părăsit Parisul și a dispărut definitiv[38].

Opera[modificare | modificare sursă]

Operele lui Villon s-au păstrat în principal datorită inițiativei regelui Francisc I care i-a cerut lui Clément Marot (1496-1544) - poetul oficial al curții și unul dintre primii mari poeți francezi moderni, precursor al Pleiadei - care, le-a adunat și le-a editat în 1533[39][40][41].

François Villon a scris - în total și după căt se știe - 3329 de versuri[42][43][44] cuprinse - în general - în patru grupări:

  • „Semincerul” ("Le Lais"), o colecție de versuri - mai ales, balade și rondeluri - scrisă în anul 1456 cu titlul inițial „Micul testament al maestrului François Villon făcut în 1456” (în franceză „Le petit testament de maistre François Villon fait en 1456”),
  • „Testamentul”, sau „Marele Testament” ("Grant Testament de François Villon fait en 1461"),
  • Balade, poeme și rondeluri scrise la diferite ocazii și neincluse în cele două colecții de mai sus,
  • Poezii atribuite lui Villon și publicate postum.

Ocultată de istoria literaturii franceze de după 1542, opera sa a fost reabilitată cu fervoare pe la jumătatea secolului al XIX-lea[45][46][47][48][49]. În 1923 Louis Thuasne a blamat „despoticul gust al Pléiadei de prelungita eclipsare a interesului în (opera lui) Villon, după ediția din 1542 a lui Marot numele lui Villon a căzut într-o uitare aproape completă” (franceză "pendant laquelle le nom de Villon tomba dans un oubli presque complet.")[50].

Jean Favier a dezavuat și el, mentalitatea neoclasică franceză, pentru această uitare: „În cele din urmă Malherbe a învins. Am încetat să-l citim și să-l imprimăm pe Villon ... și iată-ne în plin romantism. Villon a revenit în biblioteci și antologii” (franceză "Œnfin Malherbe vint. On cesse de lire Villon et de l'imprimer" ... "Et nous voici en plein Romantisme. Villon revint dans les bibliothèques et dans les anthologies.")[51].

Legenda villoniană[modificare | modificare sursă]

François Villon prezentat drept cleric - ca un simbol al escrocului și al depravatului, bărbierit, tuns scurt, cu un halat lung, bonetă și insignă de licențiat în arte, o carte într-o mână și o banderolă cu numele său în cealaltă - gravură la textul care ar fi pus baza Legendei villoniene „Recueil des Repues franches...” („Colecție de ospățuri pe gratis ale maestrului François Villon și gașca sa”, apărută, probabil, postum, prin 1480 sau, în 1495).

Legenda villoniană, una dintre cauzele care i-au creiat celebritatea, ni-l prezintă pe Villon ca pe un fel de farsor, șarlatan și proclet (deși, cu tot disprețul și zeflemeaua la adresa altor clerici, nu vom găsi în opera sa erezie sau lipsă de respect față de credința catolică și Biserica Catolică). Din stilul său ironic, malițios și adesea, obscen (spre exemplu, „Al treilea chiolhan, al Ștergătorilor-de-cur” - "La troisiesme Repeue, des Torcheculs" (torche-cul)) și tematica inspirată din viața lupanarelor și a cấrciumilor se poate presupune că unele dintre baladele sale de chiolhan (sau ghiftuire, în original: "repeue", sau "repue") aveau un scop efemer, de petrecere, și nu erau destinate posterității, nu erau menite să fie cuprinse în volumele sale de versuri, unde au fost incluse postum și independent de voința autorului. Voluntar, sau nu, ele au contribuit la crearea mitului și aureolei de derbedeu-vagabond-romantic[52]). Publicația care a inițiat această legendă a fost Le Recueil des Repues franches de maistre François Villon et de ses compagnons (în originalul în franceză „Colecție de ospățuri pe gratis ale maestrului François Villon și gașca sa”) apărută - probabil - postum, în 1480 sau, conform cercetărilor publicate de Pierre Champion în 1913, prima ediție ar fi apărut în 1495[53] și care-l prezintă pe Villon ca pe un ulițar chefliu.

Longnon and Vitu’s independent research into the archives and police records of Paris provided a major breakthrough in the understanding of Villon’s allusions, and consequently of the poet’s tone and manner. Yet we are still far from grasping all the innuendoes of the LAIS, nor can we be certain precisely when and why the poem was written. Almost certainly it was written shortly after Villon participated in a robbery of the College de Navarre at Christmas, 1456, his first grave, deliberate criminal act. Villon was then twenty-five, a maitre-es-arts of the University thanks to his foster father, the canon Guillaume Villon, had had a profitable career in the church open to him, and knew influential men, such as Robert d’Estouteville, Provost of Paris. Yet he, no victim of...

Stilul villonian[modificare | modificare sursă]

„Semincerul” ("Le Lais")[modificare | modificare sursă]

„Semincerul” („Le Lais”) este o colecție de versuri - mai ales, balade și rondeluri - scrisă în anul 1456 cu titlul inițial „Micul testament al maestrului François Villon făcut în 1456” (în franceză „Le petit testament de maistre François Villon fait en 1456”), sub semnătura François de Montcorbier, deși poetul se recomandă din capul locului: „În o mie patru sute cinci zeci și șase / eu, François Villon, învățăcel...”:

Mil quatre cens cinquante six,
Je, François Villon, escollier,... ("Le Lais", 1-2[54]).

Este o operă de tinerețe adresată amicilor săi de pahar și pozne, dar și o încercare de reconciliere cu binefăcătorul și tutorele său, Guillaume de Villon. Efervescentă, caustică, sarcastică, crudă și amuzantă, plină de auto-compătimire a „bietului Villon” ("povre Villon") sortit să sufere ostilitatea și lipsa de compasiune a celor care i-au blocat calea spre o poziție socială care i se cuvenea. Argoul folosit, jocurile de cuvinte, aluziile la personaje și fapte cunoscute lor dar, nu și nouă, ne îngreunează înțelegerea sensului, nonsensului și dublu-sensului care abundă în poeme. Villon a scris această colecție în urma jafului Colegiului Navarra, cu intenția de a lăsa în urma sa un gaj, un memento, pentru a nu fi dat uitării de prieteni. înainte de a fugi din Paris înspre neștire și fără speranțe de revenire. În această operă de debut se întrezărește viitorul „stil villonian” din marile sale creații ulterioare [55].

Începând cu „Semincerul” ("Le Lais") Villon a cunoscut succesul imediat. De la publicarea acestuia și până pe la mijlocul secolului al XVI-lea Madeleine Lazard a numărat 34 de reeditări ale operelor sale[56].

Deși „Semincerul” ("Le Lais") este considerat ca poemul său de debut, Pinkernell susține că prima operă databilă a fost scrisă de Villon după revenirea sa la Paris, în anul 1456, „Balada adevărurilor false” (franceză "La ballade des contre-vérités"), o parodie ironică la o baladă moralistă a poetului Alain Chartier (1385-1433), ca o antiteză adresată anturajului său de tineri delicvenți cultivați. Laitmotívul care conclude fiecare strofă, „Nici înțelepciunea îndrăgostiților” ("il n’y a bien conseillé que l’amoureux") sugerează preocupări amoroase ale poetului la vremea respectivă[57].

Dialog cu moartea[modificare | modificare sursă]

„Dansul morții” - gravură de Guyot Marchant 1486.

Versurile villoniene, scrise într-un ritm și o rimă impecabile, au fost compuse ca un fel de șarade cu sensuri duble, antifraze și aluzii la evenimente și persoane anterioare și contemporane, într-un limbaj diferit de franceza modernă, în argoul hoților, în dialectul Moyen français (1400-1600), posibil, din simpatie pentru coquillarzi[58][59][60]. deci, ele sunt dificil de înțeles și de tradus chiar și pentru un specializat în limba franceză. Cercetătorii stilului villonian se străduiesc și astăzi să-i înțeleagă și să-i interpreteze corect opera[61].

Mesajul poeziei sale îl situează printre moderni, chiar dacă a utilizat formele medievale de versificație.

Poezia lui Villon este plină de jocuri de cuvinte, revoltă, umor suculent, satiric, caustic, milă, ironie, căință, patos și forța lirică și un permanent dialog cu moartea. Colecția de ospățuri pe gratis ale maestrului François Villon și gașca sa (XXIV - "Le Recueil des Repues franches de maistre François Villon et de ses compagnons") - apărută - probabil - postum, în 1480, sau în 1495[62][63] se încheie cu „Al șaptelea ciolhan, după Montfaulcon” ("La septiesme Repeue, faicte auprès de Montfaulcon"G), o baladă specifică curentului de inspirație creștină „Memento mori”, în latină Amintește-ți moartea![64] dar, spre deosebire de acest aforism al lui Tertulian din „Apologeticum”[65], moralistica imorală villoniană se apropie mai mult de „Carpe diem” („Înșfacă ziua” - sau, mai pe română „Hai să trăim, că mấine murim” - păgânul aforism al lui Horațiu[66])

Acest „Al șaptelea ciolhan, după Montfaulcon” începe cu aventura a doi studenți care, („...fără să consulte vre-un avocat...”), au decis să se ospăteze pe gratis. Soluția propusă a fost o pomană la umbra spânzurătorii Montfaulcon

Deux escolliers voyant le cas,
Qui ne sçavoyent bien que tromper,
Sans prendre conseil d’advocatz,
Ilz se voullurent occuper,
Pensant à eux, comme atrapper
Les pourroyent d’estoc ou de trenche;
Car ilz voulloyent ce soir soupper
Et avoir une repeue franche.

Sans aller parler au devin,
L’ung prist ce pasté de façon,
L’autre emporta un broc de vin,
Du pain assez, selon raison,
Et allèrent vers Montfaulcon,
Où estoit toute l’assemblée.
....................
....................

Les escolliers, sans nulle fable,
Voyant ceste desconvenue,
Vestirent habitz de diable,
Et vindrent là, sans attendue:
L’ung, ung croc, l’autre, une massue,
....................

Pour avoir la franche repue,
Vindrent assaillir les galllans.

Disant : « À mort ! à mort, à mort !
Prenez, à ces chaisnes de fer,
Ribaulx, putains, par desconfort,
Et les amenez en enfer ;
llz seront avec Lucifer,
Gettez seront en la rivière !.........

L’ung des gallans, pour abbreger,
Respondit : « Ma vie est finée !
En enfer me fault heberger.
Vecy ma dernière journée ;
Or suis-je bien ame dampnée !
Nostre peché nous a attains,
Car nous yrons, sans demourée,
En enfer avec ces putains !


Spre exemplu, celebrul „Catren” („Catrenul lui Villon când a fost condamnat la spânzurătoare” A.

În original: Que feit Villon quand il fut jugé à mourir În franceza modernă: Que feit Villon quand il fut jugé à mourir În română : Catrenul lui Villon când a fost condamnat la spânzurătoare
Je suis François, dont ce me poise,
Je suis François et cela me pèse
Eu sunt François, ăsta-i cusurul,
Né de Paris emprès Ponthoise.
Né à Paris près de Pontoise
De prin Paris, mai dimprejurul.
Or d‘une corde d’une toise
Et de la corde d'une toise
De-acum va ști, legat cu șnurul,
Saura mon col que mon cul poise.
Mon cou saura ce que mon cul pèse
Grumazul meu, cât trage curul.
François Villon[67] trad. Jean Dufournet[68] trad. (și cu permisiune) Silvia Feingold


Ce petit poème, sans doute écrit alors que, fatigué de vivre et fataliste, Villon n'a pas encore interjeté appel et attend son exécution par pendaison[69], renferme en quatre octosyllabes la quintessence de l'art de Villon, son désarroi et sa haine farouche de la fuite du temps et de la mort, ainsi que son humour et sa vivacité d'esprit, toujours présents. Le quatrain a été étudié en particulier par


Vers 1
Le quatrain débute par un jeu de mots sur son prénom, « François », qui signifie aussi « Français » : ce double sens est présenté par Villon comme un double coup du sort. Dans un cas, ce qui lui pèse et l'accable (« me poise »), c'est tout simplement d'être lui-même, d'avoir connu cette vie d'errance et de misère. Il a vécu comme un miséreux, il se prépare à mourir comme tel. L'autre fardeau, c'est sa nationalité. Et pour cause, Robin Daugis, pourtant bien plus impliqué que lui dans l'affaire Ferrebouc, a bénéficié en tant que savoyard d'une justice moins expéditive. Il attend d'ailleurs en vain son procès, jusqu'en novembre où il est gracié à l'occasion de la venue à Paris du Duc de Savoie.
Vers 2 
Inversion de l'ordre hiérarchique entre les villes : Pontoise qui semble prendre le pas sur Paris, n'est pas choisie au hasard ou pour la rime. Le prévôt de Paris qui fait condamner Villon est Jacques de Villiers, seigneur de L'Isle-Adam, près Pontoise… Cette ville est en outre réputée pour sa langue châtiée ; le contraste avec le dernier vers n'en est que plus plaisant… Jean Dufournet remarque aussi qu'elle dépend pour les affaires de justice de la prévôté de Paris. Amère conclusion : quel que soit l'ordre d'importance des cités, Villon est pris au piège et ne peut échapper au prévôt et à ses décisions.
Vers 3 et 4 
S'ils sont explicites et ne renferment apparemment pas de sens caché, ils sont du point de vue de la versification admirables. Il y a tout d'abord l'allitération de « mon col » et « mon cul » symétriques par rapport à « que ». Ensuite, on remarque une assonance à la césure entre « corde » et « col ». Le tout provoque une accélération du rythme qui nous entraîne des deux premiers vers au niveau de langue châtié et au contenu presque administratif (Villon déclinant son identité) aux deux suivants qui dévoilent la plaisanterie et utilisent un langage populaire voire argotique (« la corde d'une toise » correspondant au gibet) pour arriver en apothéose à la vulgarité du mot « cul » repoussé à l'extrême limite du quatrain.
Baladele lui François Villon (1896), gravură de Gerardin[70]
Pagină din "Grand Testament de Maistre François Villon" (sec.XV) biblioteca Kungliga, Stockholm, Suedia.
François Villon, gravură pe coperta Marelui Testament[71]

Scrisurile [72].[modificare | modificare sursă]

  • Semincerul, sau Micul testament al maestrului Villon făcut în 1456 ("Le Lais", "Le Petit Testament de Maistre François Villon fait en 1456").
  • Petiție la ducele de Bourbon ("La Requeste que Vïllon bailla à Monseigneur de Bourbon")
  • Marotă la regele François I-ul ("Marot au Roy François Ier").
  • Balada și povața frumoasei coifărese la fetele de dragoste.
  • Balada lui Villon pentru amanta lui.
  • Balada Contradicțiilor, sau Balada concursului de la Blois ((La) "Ballade des contradictions"), 1957.
  • Răvaș Mariei de Orléans ("Epître à Marie d'Orléans"), 1458.
  • Spusul la nașterea Mariei ("Le Dit de la naissance Marie"), 1458.
  • Balada franco-latină (la "Ballade franco-latine"), 1458.
  • Balada proverbelor ((La) "Ballade des proverbes"), 1458.
  • Balada ziselor mărunte ((La) "Ballade des menus propos"), 1458.
  • Pricina, sau balada Fortunei ("Problème ou Ballade au nom de la Fortune").
  • Epistolă către prieteni ("Epistre en forme de Ballade, à ses amis"), 1461.
  • Epitaful lui Villon în formă de baladă.
  • Cearta dintre inima și trupul lui Villon ("Le Débat du cueur et du corps de Villon")
  • Baladă împotriva dușmanilor Franței ("Ballade contre les mesdisans de la France").
  • Balada adevărurilor false.
  • Baladă prin care Villon cere tuturor iertare ("Ballade par laquelle Villon crye mercy à chascun").
  • Balada bunei învățături pentru cei cu viața păcătoasă ((La) "Ballade du bon consei").
  • Testamentul ("Grant Testament de François Villon fait en 1461"), care cuprinde:
    • Baladă și orație ("Ballade et oraison"), 1461;
    • Balada femeilor din Paris ((La) "Ballade des femmes de Paris"), 1461;
    • Balada doamnelor de altădată ("Ballade des Dames du temps jadis"), 1461;
    • Balada domnilor de altădată ("Ballade des Seigneurs du temps jadis"), 1461;
    • Contrazicerea lui Franc Gontier ("Les Contredictz de Franc-Gontier", 1461)F.
    • Balada lui Villon pentru trupeșa Margot ("Ballade de Villon et de La Grose Margot"), 1461;
    • Balada ce a făcut-o Villon la ruga mamei sale spre a se închina Maicii Domnului ("Ballade que Villon fait à la requeste de sa mère, pour prier Nostre Dame"), 1461;
    • Baladă cu același tâlc în vechiul grai frâncesc ("Ballade a ce propos, en vieil françois"), 1461;
    • Dublă baladă cu același tâlc ("Double ballade sur le meme propos"), 1461;
    • Balada de încheiere a Marelui Testament ("Ballade pour servir de conclusion"), 1461;
  • Laudă Curții Parlamentului ("La requeste de Villon à la Cour de Parlement"), 1462.
  • Balada apelului lui Villon ("Ballade de l’appel de Villon"), 1462.
  • Balada spânzuraților ((La) "Ballade des pendus"), 1463.
  • Regretele frumosei Heaulmière ("Les Regrets de la belle Heaulmière")
  • Balada frumosei Heaulmière ("Ballade de la belle Heaulmière")
Ballade de Villon à s’amye
Lay ou plustost Rondeau
Ballade que Villon bailla à un gentilhomme
Belle leçon de Villon aux enfans perduz
Ballade de bonne doctrine à ceux de mauvaise vie

Lays Rondeau Poésies diverses : Le quatrain que feit Villon quand il fut jugé à mourir L’Epitaphe en forme de Ballade que feit Villon pour luy et ses compagnons, s’attendant estre pendu avec eulx Double Ballade

  • Balada Villon
  • Balada bieților de sub obroc ("Ballade des povres housseurs")

Poezii atribuite lui Villon[modificare | modificare sursă]

Titlul celor „Șase balade fără titlu scrise în jargon” (în original: Le Jargon et jobelin dudit Villon sau, mai exact, Le iargon et iobellin dudit uillon), ed. Levet (1489)
  • Jargonul neghiobilor de maestrul François Villon ("Le Jargon ou Jobelin de Maistre François Villon")[73].
  • Rondeluri: I - XIII, XV
  • Balade (Ballade): XVIII, XIX, XX,
  • Balada vesală a cârciumarilor (XXI - "Ballade joyeuse des Taverniers")
  • Baladă morală ("Ballade morale")
  • Balada actorului ("Ballade de l’acteur")
  • Balada unui întemnițat ("Ballade pour ung prisonnier")
  • Monologul lui Franc Archier de Baignollet ("Monologue du Franc Archier de Baignollet")
  • Dialogul domnilor de Mallepaye și de Baillevent ("Dialogue de messieurs de Mallepaye et de Baillevent")
  • Balada celor care vor să audă ("Ballade des Escoutans")
  • Colecție de ospățuri pe gratis ale maestrului François Villon și gașca sa (XXIV - "Le Recueil des Repues franches de maistre François Villon et de ses compagnons") - apărută - probabil - postum, în 1480, sau în 1495[74][75].
  • Chiolhanul lui Villon și gașca sa ("(La) Repeue de Villon et ses Compagnons")
  • Cum se poate obține pește ("La manière d’avoir du poisson")
  • Cum se poate obține o schimbea ("La manière d’avoir des trippes")
  • Cum se poate obține pâine ("La manière d’avoir du pain")
  • Cum se poate obține vin ("La manière d’avoir du vin")
  • Cum se poate obține o pârjoală ("La manière d’avoir du rost")
  • Al diolea chiolhan, epidemia ("Seconde Repeue, de l’Epidemie")
  • Al treilea chiolhan, al Ștergătorilor-de-cur ("La troisiesme Repeue, des Torcheculs")
  • Al patrulea chiolhan, al mizerabililor ("La quatriesme Repeue, du Souffreteux")
  • Al cincilea ciolhan, al lopătarilor ("La cinquiesme Repeue, du Pelletier")
  • Al șaselea ciolhan, al galanților fără de ponoase ("Sixiesme Repeue, des Gallants sans soucy")
  • Al șaptelea ciolhan, după Montfaulcon ("La septiesme Repeue, faicte auprès de Montfaulcon".

Memoria lui François Villon[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  • [A] O variantă mai detailată a acestui „Catren”, găsită într-un manuscris al lui Fauchet din 1599, un „Tratat despre originea cavalerilor” (în franceză Traité de l'Origine des chevaliers) (p. 6) și ocultată în majoritatea publicațiilor ulterioare a operelor lui Villon, oferă o altă probabilitate asupra numelui original de familie al poetului, nu de Montcorbier sau, de Logos, ci Corbueil iar locul său de naștere ar fi fost Auvers emprès Pontoise.
"Je suis Françoys, dont ce me poise,
Nommé Corbueil en mon surnom,
Natif d'Auvers emprès Pontoise,
Et du commun nommé Villon.
Or, d'une corde d'une toise
Sauroit mon col que mon cul poise,
Se ne fut un joli appel.
Le jeu ne me sembloit point bel.”

Datorită stilului de versificare diferit de cel preferat de Villon (1-3/2-4) există posibilitatea să fie vorba de un fals[76].

Hartă de epocă a Cartierului Latin din centrul Parisului. Villon a locuit în casa preotului Guillaume de Villon, la biserica Saint-Benoît-le-Bétourné aflată în vecinătatea Sorbonei[77]

.

  • [B]M.e. Guillaume de Villon a fost profesor de drept canonic la universitatea catolică Sorbona și capelan la biserica Saint-Benoît-le-Bétourné, un fel de sucursală a catedralei Notre-Dame, servită de un curatoriu de șase canonici și doisprezece capelani (existau capelani simpli și Capelan al Sanctității Sale - în latină Capellanus Sanctitatis Suae - titlu onorific decernat unui preot de către Papă, care-i acorda dreptul de a fi numit Monsenior și de a purta o pălăríe episcopală cu trei rânduri de ciucuri). Biserica era situată pe strada Saint-Jacques, în vecinătatea Sorbonei, în centrul Cartierului Latin.[78].

Schimbarea numelui în François Villon apare în „Micul Testament” (1456) în care, printre altele, după crimă și jaf, încearcă să-și îmbuneze protectorul, s-ar părea, fără reușită, deorece numele părintelui Guillaume de Villon nu a mai fost menționat ulterior.

Deși poetul și-a considerat binefăcătorul ca „mai mult decât un tată” ("plus que père" - p. 9 și 53) M.e. Guillaume Villon sau, de Villon - susține M. Nagel pe baza octetului IX din „Micul Testament” și a octetului 23 din Marele Testament - nu i-a fost tată (pe tatăl său adevărat l-a pierdut din pruncie - p. 32) iar posibila rubedenie dintre ei a rămas secundară și nedovedită[79].

În „Testament” poetul și-a arătat recunoștința față de tutorle și binefăcătorul său, care „...a îngrijit mai mult ca o mamă / un copil dezlănțuit”

Qui m'a esté plus doulx que mere
A enfant levé de maillon[80]

În poemul Semincerul ("Le Lais",decembrie 1456) Villon a descris cu nostalgie cum auzea suntele clopotului Sorbonei care anunța ora 9:

J'oïs la cloche de Serbonne,
Qui toujours a neuf heures sonne[81]

Jean Fouquet: franceză Le Parlement de Paris (creiat în 1450 printr-o decizie a lui Carol al VII-lea ca o Curte supemă de justiție).
  • [C] Chierico (din latină clericus, unde a fost preluat din greacă κλῆρος), este un membru al clerului, în special, al Bisericii Catolice. Ca urmare a reformei decisă de Al II-lea Consiliu al Vaticanului „chierico” a devenit primul grad (diacon) al unui membru al clerului. În limba italiană, „chierica” se numește zona rotundă, rasă, din creștetul capului, în centrul tonsurii.
  • [D] „Coquille” înseamnă în franceză scoică, cochilie, carapace, ghioc, găoace, gaură pentru minge și, în funcție de sensul acordat în diferite expresii, coajă de ou sau de nucă, vagină, pelerina împodobită cu scoici folosită la pelerinajul la Saint-Jacques-de-Compostelle, a se izola, a se ascunde (rentrer dans sa coquille). Prin secolul al XIV-lea acest cuvânt avea conotații scatologice și sexuale, ca: anus, penis sau, vagină, sensul său scabros fiind augmentat prin jocul de cuvinte rezultat din asociația cu cuvântul "œil" („Coq-œil”)

Cei care aparțineau de banda „La Coquille" se numeau „Les Coquillards”, o adunătură de certați cu legea, apărută după Războiul de 100 de ani și menționată pentru prima oară în anul 1455, într-un proces intentat la Dijon contra „...acestor băieți răi - trișori, escroci, hoți și criminali (...) care atacau ziua ș-și petreceau nopțile prin bordeluri...”[82]. Diferiți autori, precum Pierre Guiraud[83] și A.L. Stein[84] au menționat printre activitățile ilicite (la vremea respectivă) ale Coquillard-ilor și practicarea sodomiei.

  • [E]Parlamentul parizian (franceză Le Parlement de Paris, "Des cas des nobles hommes et femmes représentant un lit de justice au parlement de Paris") a fost creiat în 1450 printr-o decizie a lui Carol al VII-lea al Franței ca o Curte supemă de justiție.
Eugène Viollet-le-Duc - „Furcile sinistre” (spânzurătoare, în franceză fourches patibulaires) Montfaucon”.
  • [F] „Contrazicerea lui Franc Gontier” (Les Contredictz de Franc-Gontier, 1461) conține un atac subînțeles la adresa regelui, Andry Courault fiind omul de afaceri al regelui la Paris și, pentru a nu lăsa loc la dubii, că se referă la rege, Villon specifică: „...ochind la mai sus...” ("tirant seant en haut").

Item, à maistre Andry Courault
Les Contreditz Franc Gontier mande;
Quant du tirant seant en haut
A cestuy là riens ne demande.
Citat de André Lanly în introducerea la "Œuvres de Villon"[85].

  • [G] Villon se referă la celebrea „Spânzurătoare Montfaucon” ( "Le gibet de Montfaucon", sau Montfaulcon), supranumită și „Furca (spânzurătoarea) Marei Justiții” ( Fourches de la grande justice"), principala spânzurătoare a regilor Franței, până la Ludovic al XIII-lea situată la Paris, în apropierea actualei piețe Place du Colonel-Fabien[86][87].

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ fr Favier, Jean: François Villon, Édit. Fayard, 1982, ISBN 221301194X; ISBN 978-2213011943.
  2. ^ fr Pinkernell, Gert: François Villon. Biographie critique et autres études sur Villon. Winter, Heidelberg 2002.
  3. ^ en ru Okudzhava, Bulat: Thae Prayer of François Villon (МОЛИТВА ФРАНСУА ВИЙОНА), April is my duty (ДЕЖУРНЫЙ ПО АПРЕЛЮ), Lady Majestic (Г.В.), http://chernomore.net/Poetry/Bulat_Okudzhava.htm
  4. ^ fr Charpier, Jacques: François Villon, un tableau synoptique de la vie et des oeuvres de Villon et des événements artistiques, littéraires et historiques du XVe siècle, din seria Poètes d'hier et d'aujourd'hui, publ. Pierre Seghers, Paris, 1958.
  5. ^ en Fein, David: François Villon Revisited, p. 1, ed. Twayne, New York, 1997, ISBN 0805745645
  6. ^ fr Mențiune biografică asupra lui François Villon, Bibliothèque Nationale de France Accesat: 17 iulie 2013.
  7. ^ fr Pinkernell, Gert: François Villon et Charles d'Orléans, d’après les Poésies diverses de Villon, Heidelberg, Universitätsverlag C. Winter, 1992.
  8. ^ fr Favier, Jean: François Villon, op. cit.
  9. ^ fr Favier, Jean: François Villon, op. cit.
  10. ^ fr Pinkernell, Gert: François Villon: biographie critique et autres études, Heidelberg, Universitätsverlag C. Winter, 2002.
  11. ^ fr Pinkernell, Gert: François Villon et Charles d'Orléans..., op. cit.
  12. ^ fr Dufournet, Jean, Dérens, Jean et Freeman, M.: Villon hier et aujourd’hui. Actes du Colloque pour le cinq-centième anniversaire de l’impression du Testament de Villon (...), Bibliothèque historique de la ville de Paris, 1993.
  13. ^ fr Dufournet, Jean: Recherches sur le Testament de François Villon, Paris : SEDES, 1971-73.
  14. ^ fr Pinkernell, Gert: Villon, François (1431–1463 ?): Sa vie et son œuvre, [1] Accesat: 17 iulie 2013.
  15. ^ fr Oeuvres complètes de François Villon (Project Gutenberg's Oeuvres complètes de François Villon, by François Villon, EBook #12246, 2004, [2]) Accesat: 17 iulie 2013.
  16. ^ fr Pinkernell, Gert: Villon, François (1431–1463 ?): Sa vie et son œuvre,http://www.gert-pinkernell.de/villon/index.html
  17. ^ Villon, François: Testament: Baladă ce a făcut-o Villon la ruga mamei sale spre a se închina la Maica Domnului, 21-22, în traducerea lui Dan Dănilă, http://www.dan-danila.de/villon.html
  18. ^ fr Villon, François: Le Testament, Ballade que Villon feit a la requeste de sa mère pour prier Nostre Dame,, 893-894, 1461.
  19. ^ fr Longnon, A.: Etude biographique sur Villon, p.12-13, Bibl. de l'Université, Registre de la Nation de France, ms. No 1, fol 155. Ed. Gallica, Paris.
  20. ^ fr Thiry, Claude: Le Testament, octava XXVI, 201-208, (conf. textului reconstituit), op. cit. p. 107.
  21. ^ fr Favier, Jean: François Villon, Op. cit., cap. VII, pag. 143-145.
  22. ^ fr Champion, Pierre: François Villon, vol. I, cap. VII, Librairie Champion, Paris, 1984.
  23. ^ it Natucci, Alessandro: François Villon, op. cit. [3] Accesat: 17 iulie 2013.
  24. ^ fr Pinkernell, Gert: François Villon: biographie critique , op. cit.
  25. ^ fr Pinkernell, Gert: François Villon: Biographie critique, op. cit.
  26. ^ it Natucci, Alessandro: François Villon, op. cit. [4] Accesat: 17 iulie 2013.
  27. ^ fr Kunstler, Charles: Les Amours de François Villon, Paris, La Nouvelle Société d'édition, 1934.
  28. ^ fr Longnon, Auguste: François Villon, p. 168-9, Paris, edit. Henri Menu Libraire, anexa X, "Interrogatoire de maître Guy Tabarie par devant l’official de Paris (22 juillet 1458)", 1877, (de consultat în Gallica).
  29. ^ fr Pinkernell, Gert: François Villon: Biographie critique, op. cit.
  30. ^ it Natucci, Alessandro: François Villon[5] Accesat: 17 iulie 2013
  31. ^ fr Champion, Pierre: Le manuscrit autographe des poésies de Charles d'Orléans (reproducere în facsimil după manuscrisul lui Charles d'Orléans, aflat la Paris, Bibliothèque Nationale, ms. fr. 25458), Genève, Slatkine, 1975.
  32. ^ fr Pinkernell, Gert: La ballade franco-latine "Parfont conseil eximium": une satire peu connue de Villon contre Fredet, favori de Charles d'Orléans, Zeitschrift für romanische Philologie, 103 pp. 300-318, 1987.
  33. ^ fr Pinkernell, Gert: François Villon et Charles d'Orléans..., op. cit.
  34. ^ fr Godard, Didier: Deux hommes sur un cheval: l’Homosexualité masculine au Moyen Âge, p. 264, H&O, 2003.
  35. ^ fr Toureille, Valérie: Une contribution à la mythologie des monarchies du crime: le procès des Coquillards à Dijon en 1455, pp. 495-506, Revue du Nord 3:371, 2007, URL : www.cairn.info/revue-du-nord-2007-3-page-495.htm. Accesat: 4 martie 2014.
  36. ^ fr Villon, F.: La ballade des pendus (text și recitare), [6] Accesat: 25 octombrie 2013.
  37. ^ it Natucci, Alessandro: François Villon, op. cit. [7] Accesat: 17 iulie 2013
  38. ^ fr Favier, Jean: François Villon, op. cit.
  39. ^ fr Michaud, Louis-Gabriel: Clément Marot, în Biographie universelle ancienne et moderne: histoire par ordre alphabétique de la vie publique et privée de tous les hommes avec la collaboration de plus de 300 savants et littérateurs français ou étrangers, 2e édition,‎ Éditeur A. Thoisnier Desplaces, Paris, 1843-1865.
  40. ^ fr Villey, Pierre: Tableau chronologique des publications de Marot, pp. 206-234, Revue du XVIe siècle, II, Paris, 1920.
  41. ^ fr Thierry, Martin: Poésie homosexuelle en jobelin, de Charles d’Orléans à Rabelais, pp. 82-85, GKC/Question de Genre, 2007.
  42. ^ en Cambell, Catherine E.: A Survey of Graduate Reading Lists in French, p. 588, French Review 56:4, martie 1983.
  43. ^ en Peckham, Robert D.: François Villon: A Bibliography, Garland Medieval Bibliographies 3, New York, Garland, 1990.
  44. ^ de Sturm, Rudolph: François Villon: Bibliographie und Materialien, 1489-1988, Munich, K. G. Saur, 1990.
  45. ^ fr Colletet, Guillaume: Vie de François Villon, édition M.P.L. Jacob, M. Paul Lacroix, Paris, 1854.
  46. ^ de Nagel, S: François Villon, Versuch einer kritischen Darstellung seines Lebens nach seinen Gedichten, Mulheim an der Ruhr, 1856.
  47. ^ fr Campeaux, Antoine: François Villon, sa vie et ses oeuvres, Paris, Durand, 1859.
  48. ^ fr Longnon, Auguste: Etude biographique sur François Villon díapres les documents inedits conserves aux Archives Nationales, Paris, Henri Menu, 1877.
  49. ^ fr Paris, Gaston: François Villon, Paris, Hachette, 1901.
  50. ^ fr Hesnaut (Thuasne), Louis: Villon et ses éditions, pp. 116-126, Bulletin des bibliophiles 2:1, 1923.
  51. ^ fr Favier, Jean: François Villon, op. cit., p. 16.
  52. ^ fr Villon - Lettres gothiques, introducere de Claude Thiry, p.6, 1991.
  53. ^ fr Villon, François: Le Recueil des Repues franches de maistre François Villon et de ses compagnons, p. 205, éd. Paul Verhuyck & Jelle Koopmans, Genève: Droz, 1995.
  54. ^ fr Villon, François: Œuvres complètes de François Villon, éd. préparée par La Monnoye, mise au jour, avec notes et glossaire par M. Pierre Jannet, Paris, A. Lemerre, 1873.
  55. ^ en Peckham, Robert D.: Oral Textuality - Textual Orality: Patterns of Ambiguity in François Villonís Testament, Fifteenth-Century Studies, 1990.
  56. ^ fr Lazard, Madeleine: Clément Marot éditeur et lecteur de Villon, Cahiers de l'Association internationale des études françaises, pp. 7-20, 32, 1980.
  57. ^ fr Pinkernell, Gert: François Villon: Biographie critique, op. cit.
  58. ^ fr Sainéan, Lazare: Les sources de l'argot ancien, Paris, éditions Champion, 1912.
  59. ^ fr Chereau, Ollivier: Le Jargon ou Langage de l’Argot reformé, editareie revizuită de Denis Delaplace pe baza edițiilor lioneze din 1630, 1632 și 1634, Paris, éd. Champion, 2008.
  60. ^ fr Delaplace, Denis: Le Jargon des Coquillars à Dijon au milieu du XVe siècle selon Marcel Schwob (1892), Paris, Classiques Garnier, 2011.
  61. ^ fr Dufournet, Jean: Nouvelles recherches sur Villon, pp.239-248, Paris, 1980.
  62. ^ fr Verhuyck, Paul & Jelle Koopmans, Jelle: L'oral et le livresque dans les Repues franches, ed. Genève-Droz, 1995.
  63. ^ fr Verhuyck, Paul: Neophilologues, 80: 359-375, Kluver Academic Publishers, Netherlands, 1996.
  64. ^ en Memento Mori, Museum of Art and Archaeology, University of Missouri [8], accesat: 1 aprilie 2014.
  65. ^ la Tertullian: Apologeticum, [9], accesat 1 aprilie 2014
  66. ^ Horațiu: Ode, opul I-11, anul 23 e.v.
  67. ^ fr La Monnoye (edit.): Œuvres complètes de François Villon, Le quatrain que feit Villon quand il fut jugé à mourir, p. 101, Ballade pour servir de conclusion - L’Epitaphe en forme de Ballade que feit Villon pour luy et ses compagnons, s’attendant estre pendu avec eulx, mise au jour, avec notes et glossaire par M. Pierre Jannet, Paris, A. Lemerre, 1873.
  68. ^ fr Dufournet, Jean: Nouvelles recherches... , op. cit. pp. 308-309. Les analyses qui suivent reprennent également des éléments du commentaire de Claude Thiry.
  69. ^ fr Rychner, Jean et Henry, Albert (ed.): Le Lais Villon et les Poèmes variés cap. II. Commentaire, pp. 124-126.
  70. ^ fr Ballades de Villon, illustrations de Gerardin. Paris, Pelletan, 1896.
  71. ^ fr Grand Testament de Maistre François Villon, Paris, 1489.
  72. ^ fr Villon, François: Œuvres complètes de François Villon, éd. préparée par La Monnoye, op. cit., pp. 267-270, Paris, A. Lemerre, 1873.
  73. ^ fr Levet, Pierre - editor: Le Jargon et jobelin dudit Villon sau, mai exact, Le iargon et iobellin dudit uillon (în franceză Jargonul neghiobilor de Villon) cuprinde 6 balade scrise în jargonul Coquillards-ilor și atribuite lui Villon, ed. Levet, 1489.
  74. ^ fr Verhuyck, Paul & Jelle Koopmans, Jelle: L'oral et le livresque dans les Repues franches, ed. Genève-Droz, 1995.
  75. ^ fr Verhuyck, Paul: Neophilologues, 80: 359-375, Kluver Academic Publishers, Netherlands, 1996.
  76. ^ fr Campeaux, Antoine: François Villon, sa vie et ses oeuvres, ed. Durand, Paris, 1859, în prefața (pg. 5-6) la Oeuvres complètes de François Villon, Project Gutenberg's... Op. Cit.
  77. ^ Champion, Pierre: François Villon, op. cit. p. 13.
  78. ^ fr Champion, Pierre: François Villon, Librairie Champion, 1984, T.1, p.12
  79. ^ fr Villon, François: Œuvres complètes de François Villon, éd. préparée par La Monnoye, op. cit., Glosar, pp. 265-266, Paris, A. Lemerre, 1873.
  80. ^ fr Villon, François: Le Testament, versurile 851-852.
  81. ^ fr Villon, François: Le Lais, octetul XXXV, 276-277.
  82. ^ fr Delaplace, Denis: Le Jargon des Coquillars à Dijon..., op. cit.
  83. ^ fr Guiraud, Pierre: Le Jargon de Villon ou le Gai savoir de la Coquille, Paris, Gallimard, 1968.
  84. ^ fr Stein, A.L.: L'écologie de l'argot ancien, p. 58, Paris, Nizet, 1974.
  85. ^ fr Lanly, André: Œuvres de Villon - introduction, p.XX, Librairie Honoré Champion, 1969.
  86. ^ fr Mas-Latrie, M. le comte de: Tresor de chronologie, d'histoire et de geographie pour l'étude et l'emploi des documents du Moyen Âge, p. 1415, Paris, V. Palmé,1889, în Gallica.
  87. ^ fr Parlati, Luigia: Les fourches patibulaires du Moyen Âge à l'Époque Moderne, 2 decembrie 2013, [10], accesat:30 martie 2014.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

François Villon, Utrecht, sculptură de Marius van Beek (1964).
  • fr Prompsault, M.: Mémoire, Paris, 1832.
  • fr Paris, Gaston: François Villon, Librairie Hachette et Cie. (Les Grands Écrivains français), Paris, 1901.
  • fr Sainéan, Lazare: Les sources de l'argot ancien, Paris, éditions Champion, 1912.
  • fr Siciliano, Italo: François Villon et les themes poetiques du moyen-age, Paris, Nizet, 1934.
  • fr Kun, David: La Poetique de François Villon, Paris, Colin, 1967.
  • fr Thuasne, Louis: Rabelais et Villon, Paris, H. Champion, 1969.
  • fr Dufournet, Jean: Villon et sa fortune litteraire, Bordeaux, Ducros, 1970.
  • it Villon, F.: Opere, bazată pe “Oeuvres completes de François Villon" , Paris, Lemerre, 1893, editată și comentată de Attilio Carminati și Emma Stojkovic Mazzariol, Mondadori, Milano, 1971.
  • fr Dufournet, Jean: Recherches sur le Testament de François Villon, Paris, SEDES, 1971-73.
  • fr Villon, François: Poésies, prefațată de Tristan Tzara (1900) și adnotată ulterior de Jean Dufournet, Éd. Gallimard, Paris, 1973 ISBN: 2070320693 9782070320691.
  • fr van Zoest, A. J. A.: Structures de deux testaments fictionnels: Le Lais et le Testament de François Villon, The Hague & Paris, Mouton, 1974.
  • fr Petit-Morphy, Odette: François Villon et la scolastique, Paris, H. Champion, 1975.
  • de Brockmeier, Peter: François Villon. Metzler, Stuttgart 1977, ISBN 3-476-10161-4
  • en Speer, Mary B.: The Editorial Tradition of Villonís Testament: from Marot to Rychner and Henry, in Romance Philology, 1977-1978.
  • en Peckham, Robert D.: Oral Textuality - Textual Orality: Patterns of Ambiguity in François Villonís Testament, Fifteenth-Century Studies, 1990.
  • fr Dufournet, Jean: Villon: Ambiguote et carnaval, Geneva, Slatkine, 1992.
  • fr Dufournet, Jean: Nouvelles Recherches sur Villon, Paris, H. Champion, 1980.
  • fr Champion, Pierre: François Villon: Sa vie et son temps, 2 volume, Paris, H. Champion, 1913 și Geneva & Paris, Slatkine Reprints, 1984.
  • it Macchia, G.: La letteratura francese, T. I, pp. 62-67, Edizioni Accademia, IIIa ed., Milano, 1989.
  • en Fein, David: François Villon and His Reader, Detroit, Wayne State University Press, 1989.
  • de Sturm, Rudolf (Hrsg.): François Villon. Bibliographie und Materialien. 1489–1988, Vol. I: Bibliographie, Vol. II: Materialien zu Werk und Wirkung, Saur, München, London, New York, Paris 1990, ISBN 3-598-10892-3.
  • en Peckham, Robert D.: François Villon: A Bibliography, New York & London, Garland, 1990.
  • fr Thiry, Claude (ed.): François Villon - Poésies complètes, Paris, Livre de poche, Lettres Gothiques, 1991.
  • fr Villon, F.: Oeuvres, îngrijită de Auguste Longnon, IVa ed., revăzută de L. Fole și A. Lanly, Librairie, H. Champion, Paris, 1992.
  • fr Thomas, Jacques T. E.: Lecture du Testament Villon, Geneva, Droz, 1992.
  • fr Dérens, Jean, Dufournet, J. et Freeman, M. (ed.): Villon hier et aujourd’hui. Actes du Colloque pour le cinq-centième anniversaire de l’impression du Testament de Villon, Paris, Bibliothèque historique de la ville de Paris, 1993.
  • en Fein, David: François Villon Revisited, New York, Twayne, 1995.
  • Villon, François: Balade traduse de Dan Dănilă, Editura Hermann, Sibiu 1997, ISBN 973-97815-5-1
  • fr Pinkernell, Gert: François Villon. Biographie critique et autres études sur Villon. Winter, Heidelberg 2002.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de François Villon
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de François Villon