Prezumția de nevinovăție

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Prezumția de nevinovăție reprezintă o cutumă legală utilizată în majoritatea statelor civilizate, care implică o presupunere că o persoană este considerată ca fiind inocentă până la proba contrarie. Scopul prezumției de nevinovăție este acela de a proteja individul împotriva măsurilor abuzive, prin garantarea libertății individuale, prin stimularea căutării adevărului de către autoritățile statului și prin evitarea convingerii că persoana împotriva căreia se exercită o acțiune penală este vinovată. [1]

Prezumția de nevinovăție în lume[modificare | modificare sursă]

Regula prezumției de nevinovăție a fost consacrată pentru prima oară de către Revoluția Franceză prin Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, adoptată de Adunarea Națională a Franței la data de 26 august 1789.

Orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilității sale. Dacă se consideră indispensabil să fie arestat, orice severitate care n-ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată prin lege.

—Art.9 din Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului

Acest text a influențat decisiv, în sens umanist, toate sistemele de drept procesual penal ale Europei. Această prezumție a fost consacrată la nivel mondial de articolul 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU la 10 decembrie 1948.

Orice persoană învinuită (acuzată) a fi săvârșit o infracțiune este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăția sa nu a fost stabilită (dovedită) într-un proces public cu asigurarea garanțiilor necesare apărării.

—Articolul 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

Prezumția de nevinovăție a fost reiterată la nivel internațional de către Pactul Internațional al Drepturilor Civile și Politice

Orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal.

—Art.14 pct.2 din Pactul Internațional al Drepturilor Civile și Politice

Recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Decizia din 10 februarie 1995, în cauza Rihemont vs. Franța a statuat că „o încălcare a prezumției de nevinovăție poate să provină nu numai din partea unor judecători sau a unui tribunal, ci și din partea altor autorități publice”.

Prezumția de nevinovăție în România[modificare | modificare sursă]

Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este nevinovată.

—Art.23 pct.8 din Constituția României

  • Prezumția de nevinovăție este de asemenea prevăzută în procedura penală română: „învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa” (art.66 alin.1 din Codul de procedură penală).

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Nicolae, Eugenia Angela, Urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, Editura Lumina Lex, București, 1999.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ http://www.pinzaru.ro/drept/drept-penal/infractiunea-flagranta-si-prezumtia-de-nevinovatie/