Reforma Protestantă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Reforma Protestantă, câteodată numită și Revoluția Protestantă, a fost o mișcare în secolul XVI de a reforma Biserica Romano-Catolică din Europa Occidentală. Reforma a fost începută de Martin Luther, cu Cele 95 de teze despre practica indulgențelor. La sfârșitul lunii Octombrie 1517, el le-a afișat pe ușa Bisericii Castelului din Wittenberg, folosită în mod obișnuit ca afișier pentru comunitatea universitară. În Noiembrie, le-a trimis diferitelor autorități religioase ale timpului. Reforma s-a sfârșit în divizare, prin întemeierea unor noi instituții. Cele mai importante patru tradiții care au izvorât direct din reforma sunt tradiția luterană, cea reformată/calvinistă/prezbiteriană, cea anabaptistă și cea anglicană. Tradiții protestante ulterioare își au de obicei rădăcinile în aceste patru școli inițiale ale Reformei. În plus, Reforma Protestantă a dus la o Reformă Catolică sau Contrareformă în sânul Bisericii Catolice, printr-o varietate de noi mișcări spirituale, reforme ale comunităților religioase, înființarea de seminarii, clarificarea teologiei catolice, ca și schimbări structurale în instituția Bisericii.

Protestantismul nutrește nobila aspirație de a reveni la formele primare ale creștinismului. Principiile fundamentale ale protestantismului îl deosebesc atât de catolicism cât și de Biserica Ortodoxă. Protestanții de toate categoriile, luterani, zwinglieni și calvini sau reformați se deosebesc de cele doua Biserici, în învățătura lor despre har, mântuire, Biserică, sfințenie, numărul și valoarea Tainelor. În învățătura luterană despre mântuirea omului numai prin credință, stă în legătura ci concepția lor despre coruperea totală a chipului și asemănării omului cu Dumnezeu, prin căderea protopărinților Adam și Eva în păcatul originar, încât omul este incapabil de vreun efort personal în actul mântuirii, adică să facă ceva bun de la sine și ca atare faptele bune ale omului nu pot avea în actul mântuirii nici un rol. Referitor la predestinare, luteranii susțin că Dumnezeu știe totul mai dinainte și rânduiește totul mai dinainte. În învățătura despre Biserică, ei preferă concepția despre Biserica invizibilă, nu admit infailibilitatea bisericii ca depozitară a carismei adevărului și nici infailibilitatea sinoadelor ecumenice. Nu admit ierarhia bisericească harică, stabilită canonic pe temeiul succesiuni apostolice ci preoția universală. Renașterea morală a omului se face în legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea ierarhiei harice. În ortodoxiea răsăriteană și romano-catolicism, însă, acestea se face prin mijlocirea ierarhiei harice.

Prezentare[modificare | modificare sursă]

Reforma a fost o mișcare de renovare a religiei sub triplă ipostază ce implică organizarea bisericii, credință și ritualul, fiind un fenomen complex, cu caracter religios, social-politic și ideologic. Scindarea bisericii catolice a dus astfel la apariția unor noi culte creștine în Europa. Mișcările de reforma au fost recurente în evul mediu. Cauza fundamentală a fost distanță dintre funcționarea bisericii și idealul cristic. Modalitățile de reacție ale bisericii au fost cooptarea și represiunea. De-a lungul evului ediu au fost eretice numeroase mișcări: cătării-care susțineau divinitatea duală. Ian Huș și Francisc au contestat dogmă și au fost judecați drept eretici. Sfântul Francisc a acceptat să îi fie rescrisă regulă și s-a putut retrage în mănăstire.

Mișcarea a dus la apariția unor biserici protestante și reformate. Mișcarea lutherană a avut impact asupra catolicismului, ceea ce a dus la reforma catolică și la reorganizarea bisericii catolice-"in capite et in membris", ce a fost cerută de mulți reprezentanți în secolele anterioare. Mișcarea de contrareformă a mizat pe lupta împotriva protestanților, pentru a opri noile culte și a readuce la catolicism teritoriile influențate de mișcările reformiste.

Cauze[modificare | modificare sursă]

Cauze religioase și culturale[modificare | modificare sursă]

Europa medievală era predominată de războaie, foamete și epidemii, moartea fiind o prezența obsesivă. În secolul al XIV-lea, în urma Marii Ciume și devastatorului războiu de un veac, temele macabre dominau arta medievală, ca "Dansul Macabru". Prezența morții în viața cotidiană ducea la accentuarea pesimismului sau la o viață pasională, după Boccacio în preambulul Decameronului. Pe plan religios, teamă de moarte ducea la creșterea pietății și credinței a individului. Miticismul ia amploare în zonele renane și în spațiul flamand, unde s-a dezvoltat "Devotio moderna". Apare o cerere crescută de dovezi certe în privința mântuirii personale, iar biserica nu răspundea decât parțial decât prin intermediul cultului sfinților, al moaștelor, pelerinajelor, ceea ce ducea la o religiozitate puternică și la o adâncă interiorizare.

Reforma a fost inițiată într-o societate marcată de înrădăcinarea renașterii și a capitalismului, punându-se mai mult accent pe om ca individ, și mai puțin ca membru al unei colectivități. Religia trebuia să fie interiorizată, să fie adresat omului ca individualitate și nu ca membru al unei colectivități bisericești. Se preconizează ideea eliberării individului, creând premisele unui contact cu divinitatea fără medierea bisericii.

Funcțiile bisericești erau cumpărate, prelații acumulau mai multe funcții bisericești pe care nu le îndeplineau, dar din care obțineau beneficii materiale. Mulți membri ai înaltei ierarhii bisericești preferau să rezideze la Roma, fiind centrul de putere și de influență al curiei papale, sau la curțile principilor, uitând de asistență și îndrumarea enoriașilor. În ciuda reformei gregoriene, clerul continuă să fie imoral și ignorant, iar papii și cardinalii erau corupți. Papii din timpul renașterii erau susținători ai culturii, astfel, au recurs la fiscalitate excesivă și la indulgențe pentru a finanța artiști, generând urmări negative asupra bisericii, că opoziție și contestări. Adepții reformei vor fi iconoclaști, privind arta ca pe un lux inutil, un obstacol în calea comunicării directe dintre credincios și divinitate. Biserica era criticată și pentru bogăția excesivă și pentru luxul personal al prelaților.

Biserica susținea bipolaritatea culturală și sexuală pentru a motiva superioritatea clerului. Vârsta de căsătorie a fost ridicată la 30 de ani, obligând membrii societății să trăiască în celibat, astfel, clericii nu mai puteau argumenta că aveau o "viață neprihănită" justificând privilegiile față de laici. Mulți preoți trăiau în concubinaj, iar călugării erau imorali.

Mulți indivizi din rândurile clasei de mijloc din orașe, ce erau centre meșteșugărești și comerciale, au fost instruiți și educați să obțină capacitatea de a scrie și citi. Laicii umaniști și artiștii și-au cultivat spiritul ce a contribuit la monopolul cultural al clericilor. Rata alfabetizări a crescut, astfel, mulți indivizi puteau avea acces direct la biblie, facilitând traducerea cărții sfinte în limba vorbită, interpretarea proprie a conținutului și răspândirea acesteia prin intermediul tiparului.

Tiparul a avut un rol important în cadrul mișcării reformiste, datorită climatului intelectual pe care îl favoriza, contribuind la răspândirea bibliei și lucrărilor teologice, dar și a operelor umaniste. Sunt descoperite elemente care zdruncină poziția bisericii oficiale. Lorenzo Valla a demonstrat falsitatea "Donației lui Constantin", document pe care papalitatea își motiva amplasamentul la Roma. Erasmus de Rotterdam a retradus biblia în latină după ce a relevat greșelile traducerii bibliei în secolul al IV-lea făcută de Ieronim. Versiunea tradusă greșit, Vulgata, a fost considerată oficială , fiind baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice.

Cauze economice[modificare | modificare sursă]

Economia și societatea au avut un rol prioritar în transformarea bisericii, care reprezenta un obstacol în calea schimbărilor comise de capitalismul abia apărut. Biserica catolică a condamnat comerțul și împrumutul cu dobânda. A inventat "Purgatoriul", un al treilea loc destinat, pentru a oferi speranțe de mântuire negustorilor și bancherilor contaminați de utilizarea "incorectă" a banilor, mergând pe principiul "banii nu fac pui", ceea ce intră în contradicție cu nevoile fundamentale ale clasei de mijloc. Bogăția bisericii a suscitat dorințe de secularizare ale averilor bisericești de către aristocrație.

Cauze politice[modificare | modificare sursă]

Reforma a avut succes și de pe urmă incompatibilității dintre statul modern, care evolua spre o direcție națională, și universalismul bisericii catolice, ce se prezența că un organism supranațional. Statele s-au modernizat sub formă unui absolutism monarhic realizând monopolizarea autorității pe întregul lor teritoriu, eliminând un centru concurent de putere-Roma. Privilegiile și imunitățile bisericii nu mai puteau fi tolerate. Se dorea transformarea bisericii într-un instrument pe care să-l folosească în interesul propriu, deschizând calea spre secularizare și laicizare, odată cu Concordatul de la Bologna din 1516 încheiat de regele Franței, Francisc I și papa, regii nemaifiind interesați să sprijine reforma. Regii aveau nevoie permanent de fonduri, datorită creșterii aparatului birocratic și a necesităților militare datorate războaielor.

Motivația economico-politică a funcționat decât în statele mici, în orașe, cantoane și principate. Spre deosebire de Anglia, nici un alt stat absolutist nu a fost câștigat pe deplin de ideile reformei. Astfel, în perioade diferite și în diferite zone ale Europei, au apărut și s-au cristalizat idei reformiste, că cele afirmate cu forță de Luther, ce susținea "sola fide" (mântuirea prin credință), sacerdoțiul universal (orice creștin era un preot, nu mai era necesar rolul de mediatori al clericilor și al bisericii dintre umanitate și divinitate) și "sola scriptura" (autoritatea bibliei, care reprezenta unică sursă a credinței).


Luteranismul[modificare | modificare sursă]

Martin Luther
Cele 95 de teze
Martin Luther arde bula papala
Dieta de la Worms
Biblia lui Luther

Martin Luther (1483-1546) a intrat în viață monahală în 1505, în urmă unei experiențe personale, fiind surprins de o furtună și a promis că se va călugări dacă va scapă. A făcut studii teologice pentru a răspunde angoasei privind mântuirea determinându-l să ajungă la concluzii personale privind rolul credinței și al faptelor în procesul îndreptățirii omului. A criticat vânzarea de indulgențe. Cei ce le cumpărau erau scutiți de penitență de pe urmă păcatelor comise pe pământ. În 1515, papa Leon al X-lea, fiind dornic să strângă bani necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma, l-a însărcinat pe dominicanul Tetzel să vândă indulgențe. Luther nu a apreciat, și în 1517, la universitatea din Wittemberg, unde era profesor, a susținut public Cele 95 de teze ce condamnau vânzarea indulgentelor. Drepturile papalității sunt contestate, ceea ce duce la deschiderea unui proces de condamnare a lui Luther, care beneficia de sprijinul electoral de Saxa, Frederic cel Înțelept. După o mică înțelegere din 1519 cu papalitatea, Luther a continuat să scrie lucrări, ca "Apelul către nobilimea creștină de națiune germană" sau "Captivitatea babiloniană a bisericii" prin care predică deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice.


A afirmat că este doar suficientă credința pentru mântuire și contactul direct al oricărui creștin cu divinitatea fără intermedierea bisericii. În 1520, papa Leon al X-lea l-a excomunicat, dar Luther, susținut de partizani, a ars bula de excomunicare și alte lucrări ecleziastice. S-a declanșat un conflict deschis îndelungat care va marca evoluția viitoare a Europei. Împăratul german Carol al V-lea l-a convocat, oferindu-i garanții de securitate, la dieta de la Worms. În 1521, Luther a refuzat să renunțe la convingerile sale, iar dietă îl declara scos în afara legii, ceea ce însemna că putea fi capturat și ucis de oricine. La întoarcere, este "răpit" de oamenii electoratului de Saxa care îl ascund în castelul de la Wartburg. Luther va scrie acolo multe lucrări cu principii teologice esențiale reformei. În 1522, a tradus Noul Testament în germană , după ediția realizată de Erasmus.

Reforma a proliferat. Și-au făcut apariția mulți reformatori ce aveau idei proprii. Nicholas Stoch și Markus Stubner-"Profeții de la Zwickau", s-au stabilit la Wittenberg și au predicat o versiune diferită. La întoarcerea lui Luther sunt alungați împreună cu Thomas Muntzer ce a fondat anabaptismul. Muzer a fost asociat cu războiul țărănesc și a răspândit ideile lui Luther. A contestat cele șapte taine și declara că principii îi împiedicau pe țărani să meargă pe calea mântuirii, ceea ce oferă o dimensiune socială reformei. Apare ruptură dintre Luther și Muntzer. Luther scria un pamflet prin care menționa că țăranii sunt "turbați", iar Muntzer trebuia prins și ucis după război. Ulrich Zwingli a activat la Zurich, unde sia dezvoltat gândirea teologică simultan cu Luther. El consideră că împărtășania era un ritual simbolic. Martin Bucer a activat la Strassbourg. A mediat între reformatori și a organizat întâlniri dintre Calvin și Luther, încercând să-i aducă pe un front comun. Luther s-a apropiat de principi, condamnând țărani revoltați în 1525, susținând formarea unor "Landerskirtchen"-biserica teritorială și a scris catheismul. Treptat, luteranismul se răspândește. În 1525 se răspândește în Prusia fondată de Ordinul Teutonic. Albert a trecut la luteranism și a devenit duce al Prusiei. În 1526, dietă de la Speyer a refuzat aplicarea edictului de la Worms, și a lăsat dreptul temporar al prinților și orașelor libere de a-și alege religia. În 1527, în Suedia, Gustav Vasa trece la luteranism din motive economice pentru a seculariză averile mănăstirești. În 1529, noua dietă condamnă ideile reformatoare. Șase prinți și paisprezece orașe libere au protestat, iar adepții lui Luther au fost numiți "protestanți".

În 1530, Philip Melanchton, discipolul lui Luther, a redactat Confesiunea de la Augsburg, un document ce expunde ideile de bază ale credinței luterane. Adepții lui Luther s-au transformat într-o facțiune politică, în 1531, fiind constituită Liga de la Schmalkalden, în care se grupau toți cei nemulțumiți de abuzurile bisericii catolice și de politică împăratului Carol Quintul. În 1534, Luther a finalizat traducerea Vechiului Testament, realizând o versiune integrală a bibliei în limba germană în 1545, ce a jucat un rol major în reforma și în constituirea limbii germane literare. Lucrările lui Luther s-au răspândit prin intermediul tiparului, atrăgând tot mai mulți susținători, oferindu-i protecția popularității. În 1536-1537, Danemarca și Norvegia sunt unite de regele luteran Christian al III-lea.

În 1543-1550, luteranismul cuprinde orașele săsești din Transilvania și Țările Române. În 1552 are loc armistițiul de la Pasau. S-a declanșat războiul civil în imperiu între apărătorii reformei și catolici, ce s-a încheiat după moartea lui Luther, prin pacea de la Augsburg, care în 1555 era statuat principiul "cuius regio, eius religio" (a cui este conducerea, a aceluia este și religia). Toleranță religioasă nu era recunoscută încă, ci doar era afirmat dreptul principilor de a impune religia pentru care au optat și supușii lor. Cine nu dorea să accepte schimbarea de confesiune, putea părăsi principatul. Astfel, reforma a avut succes în sud-estul Germaniei, în zona renană, diviziunea religioasă fiind durabilă. Faptele pioase, participarea la slujbele religioase, pomenile, pelerinajele, cumpărarea indulgentelor, sfintele taine (cu excepția botezului și împărtășaniei) nu mai erau necesare. Legătura cu divinitatea nu mai era stabilită de intermedierea bisericii și a preotului. Credinciosul avea acces la biblia tradusă în limba sa, interpretând de unul singur scrierile sfinte, putea deveni preot și nu era necesar decât să aibă credință, prin sola gratia, sola fide, sola scriptura(numai prin harul divin, numai prin credință, numai prin scriptură).


Calvinismul[modificare | modificare sursă]

Jean Calvin
Catedrala Saint-Pierre de Genève unde a predicat Calvin

Răspândirea ideilor lui Luther au dus la reforma proprie a lui Jean Calvin (1509-1594). Născut într-o familie de juriști, a făcut studii de drept, precum și limba greacă și ebraică la Paris. A fost marcat de ideile luterane și s-a implicat în disputele de idei care îi opuneau pe protestanții catolicilor.

În 1533 a fugit din regatul francez, refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra, sora lui Francisc I, protectoarea umaniștilor. Reîntors în Franța, a fost nevoit să fugă din nou din cauza unui scandal legat de afișele protestante din 1534. S-a refugiat la Basel, unde și-a redactat opera "Instituțiile religiei creștine", fiind publicată în latină în 1536. Calvin rămâne la Geneva din 1536 până în 1538, implicându-se în organizarea orașului pe principii protestante, dar intră în conflict cu autoritățile cu caracter autoritar. A plecat la Strasbourg, unde a rămas până în 1541. S-a reîntors la Geneva, iar sub conducerea sa, orașul elvețian s-a transformat într-o capitală a reformei, unde a înființat o teocrație inspirată din biblie.

Biserica nu avea cler, nici liturghie, nici altare, icoane, taine (exceptând botezul și împărtășania). Slujbele erau realizate de păstori, aleși de comunitate dintre cei instruiți în teologie că să predice. Nu erau preoți, fiindcă orice creștin era preot datorită contactului direct cu biblia.

Calvin a insistat pe ideea grației divine necesară pentru mântuirea personală. În viziunea sa, divinitatea era depărtată de om, care nu se mai putea mântui din păcatul originar prin propriile mijloace. Divinitatea decidea de la începutul lumii care oameni vor fi mântuiți și condamnați, omul fiind predestinat unui destin, fără să-l poată influență (dubla predestinare).

Omul nu putea să știe dacă va fi pedepsit sau mântuit, dar era dator să aibă credință, să se comporte ca și cum ar fi sigur de mântuirea sa. Conform lui Max Weber, în "Etica protestantă și spiritul capitalismului", capitalismul s-a dezvoltat în zonele convertite la calvinism. Dobânda moderată fusese acceptată de Calvin, ceea ce a favorizat dezvoltarea capitalismului. Ideea de predestinare i-a determinat pe credincioși să creadă că succesul dobândit pe pământ era un semn al faptului că se aflau printre cei "aleși". Se adaugă ideea vocației (beruf la luterani) care insistă pe valoarea vieții active, promovând o asceză laică a muncii.

Calvinismul s-a răspândit treptat din Elveția în Franța între 1562-1589, unde au izbucnit războaie religioase, în Țările de Jos, Anglia, și ulterior, în America de Nord. Ulterior, au apărut numeroase culte: prezbiterianism în Scoția, zwinglianism în Elveția, unitarism în Transilvania, anabaptism.

Anglicanismul[modificare | modificare sursă]

Henri al VIII-lea
Elisabeta I

În 1531, Henric al VIII-lea al Angliei (1509-1547) a obligat clerul să-l recunoască ca "unicul protector și șef al bisericii și clerului din Anglia". Astfel, dreptul canonic față de rege a fost subordonat, iar apelul judiciar la papa a fost interzis. În 1533, Henric a cerut anularea căsătoriei cu Ecaterina de Aragon (mǎtușa lui Carol Quintul) pentru că nu-i oferise copii, ceea ce a dus la o problema dinastică. A divorțat și s-a căsătorit cu Anne Boleyn. În 1534, este emis "Actul de Supremație". În 1536-1539, are loc marele jaf, prin care mănăstirile sunt închise, iar averile bisericești sunt secularizate.

La tron este urmat de Eduard care a continuat mișcarea de reforma. Însă Maria Tudor, căsătorită cu Carol Quintul, a început reprimarea protestanților, între 1540-1558 având loc multiple oscilații. În 1559, sub Elisabeta I a Angliei, parlametul adopta noi decrete prin care regele Angliei devenea guvernator suprem al Bisericii Angliei, mulți episcopi fiind schimbați. Elisabeta I dorea o cale de mijloc fiind influențată și de catolici și de puritani. Este emis Actul de Uniformitate, prin care este stabilită "Book of Common Prayers"-Cartea de rugăciune comună. Sunt preluate elemente calvine în doctrina, dar multe elemente catolice ritualice sunt menținute.

Contrareforma[modificare | modificare sursă]

Conciliul de la Trento
Vulgata
St Ignatius de Loyola

Reacția bisericii catolice și a papalității față de reforma a fost violență, manifestată prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. Între 1545-1563, a fost convocat Conciliul Tridentin, ce a combătut problemele dogmatice și disciplinare, nereușind să asigure prezența protestanților. Roma, de astfel, nu-și dorea întoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. Conciliul de la Trento nu a acceptat ideile reformiste, confirmând dogmele anterioare. Au luat măsuri în privința reorganizării vechilor ordine monastice, ale careri abateri au fost criticate. S-a decis formarea ordinului iezuit, întemeiat de nobilul Ignațiu de Loyola și recunoscut de papa în 1540. Printr-o disciplină riguroasă, organizare cvasi-militară, prin suplețe și învățământ de calitate oferit tuturor tinerilor indiferent de confesiune, ordinul a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism, având o vocație în orient și în lumea nouă. La Trento s-au luat decizii care au marcat organizarea bisericii catolice. Capul bisericii era în continuare papa, urmașul apostolului Petru, garantul unității bisericii. Limba de cult era latin, că măsură împotriva introducerii limbilor vernaculare în cultul religios de către protestanți. Versiunea oficială a bibliei era în continuare Vulgata, nefiind autorizată traducerea bibliei în limbi vulgare și interpretarea laică. Mântuirea era realizată prin credință și prin fapte pioase, cu mijlocirea bisericii, singură care avea autoritatea de a interpreta textul sacru, prin intermediul sfinților. Cele șapte taine și celibatul preoților sunt menținute.

Au fost luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcții ecleziastice, nerezidenta prelaților în eparhia lor, excesele fiscalității pontificale. Este reorganizat învățământul bisericesc, fiind ridicat nivelul cultural al clerului catolic, care putea să combată cu argumente teologice și intelectuale ideile reformatorilor. Un rol major l-au avut seminariile pentru formarea preoților, precum și colegiile iezuite ce asigurau un învățământ de calitate destinat clericilor și laicilor. A fost stabilită obligația preotului de a predică o dată pe săptămâna în limba vorbită, pentru a spori influență învățământului bisericesc asupra credincioșilor. Arhitectură bisericilor se modifică, punând în evidență amvonul de unde vorbea preotul comunității credincioșilor, plasat în centrul bisericii, și desigur, prin ornamentație deosebită. S-a stabilit Indexul cărților interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideior reformei. Este reorganizată Inchiziția pentru vânătoarea de eretici, adică reformații.

Biserica catolică a pus accent pe interiorizarea credinței, pe dialogul cu divinitate prin intermediul preotului și bisericii. Creșterea nivelului intelectual al preoților și preocuparea pentru educarea populației a fost un răspuns la contestările reformate, producându-se o alfabetizare la scară largă a Europei occidentale. Prin intermediul măsurilor de reforma interioară, biserica romană și-a consolidat pozițiile rămase catolice și a recâștigat teritorii din tabăra reformei: Austria, Bavaria și Polonia. Misionarii catolici au cucerit spații din lumea extraeuropeana, că Francisc Xavier ce este considerat apostolul Indiei, Chinei și Japoniei.


Urmǎri[modificare | modificare sursă]

Masacrul de Sfantul Bartolomeu
Defenestrarea de la Praga

Unitatea religioasă a creștinității apusene s-a rupt. Catolicismul s-a menținut în regiunile românizate de străvechiul Imperiul Roman. În peninsula italică, reforma nu a avut succes datorită apropierii geografice de Roma. În Peninsula Iberică, Reconquista purtată în numele creștinismului catolic și lupta împotriva iudaismului și islamului a fost un obstacol în față reformei. Au fost întemeiate state noi ca Suedia, ce a ieșit din uniunea de la Kalmar, și care s-a folosit de luteranism că armă ideologică. Prusia s-a realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Branderburg, fost mare maestru teuton. Provinciile Unite s-au folosit s-au folosit de argumentul calvinismului împotriva domnatiei spaniole. În Anglia, secularizările averilor bisericești au avut efecte economice, dezvoltând capitalismul. Reforma a dus la apariția unor falii religioase în interiorul unor state, ajungându-se la persecuții și discriminări durabile, precum și la războaie religioase  : Războiul dintre Carol Quintul și principii protestanți din imperiu (1546-1547, 1551-1552), războaiele religioase din Franța (1562-1598), Războiul de 30 de ani (1618-1648). În 1598, este promulgat Edictul din Nantes de Henric al IV-lea al Franței , ce permitea toleranță religioasă între catolici și protestanți.

Reforma a însemnat triumful individualismului, confirmat prin interiorizarea pietății, raportul direct al credinciosului cu divinitatea, meditația aprofundată asupra mântuirii și modalităților prin care putea fi obținută.


Literatură[modificare | modificare sursă]

  • Simo Heininen/Otfried Czaika: Wittenberger Einflüsse auf die Reformation in Skandinavien, in: Europäische Geschichte Online, hrsg. vom Institut für Europäische Geschichte (Mainz), 2010 Zugriff am: 14. Juni 2012.
  • Kamber, Peter: Reformation als bäuerliche Revolution. Bildersturm, Klosterbesetzungen und Kampf gegen die Leibeigenschaft in Zürich zur Zeit der Reformation (1522–1525). Chronos Verlag, Zürich 2009. ISBN 978-3-0340-0808-2
  • Kaufmann, Thomas: Geschichte der Reformation. Suhrkamp, Frankfurt am Main 2009. ISBN 978-3-458-71024-0
  • Koch, Ernst: Das konfessionelle Zeitalter – Katholizismus, Luthertum, Calvinismus (1563–1675). Leipzig 2000, ISBN 3-374-01719-3 (Kirchengeschichte in Einzeldarstellungen, II/8)
  • Küng, Hans: Das Christentum, 1994, ISBN 3-492-03747-X (Kapitel IV: Das protestantisch-evangelische Paradigma, neuartige Sicht auf die Kirchengeschichte)
  • Lindberg, Carter: The European Reformations, 1996, ISBN 1-55786-575-2 (Sehr umfassende Geschichte der Reformation vom Spätmittelalter bis zur Gegenreformation, die sämtliche europäischen Länder mit reformierter Geschichte einschließt - aus amerikanischer Sicht)
  • MacCulloch, Diarmaid: Die Reformation 1490–1700. München 2008. ISBN 978-3-421-05950-5 (Standardwerk, welches einen Überblick über den Reformationsprozess in Gesamteuropa bietet)
  • Moeller, B.: Deutschland im Zeitalter der Reformation (Deutsche Geschichte 4), 1999, ISBN 3-525-33462-1 (die profanhistorische Reihe zeichnet sich durch einen sozialgeschichtlichen Zugang aus)
  • Nieden, Marcel: Die Wittenberger Reformation als Medienereignis, in: Europäische Geschichte Online, hrsg. vom Institut für Europäische Geschichte (Mainz), 2012, Zugriff am: 2. Januar 2012.
  • Roll, Christine (Hrsg.): Recht und Reich im Zeitalter der Reformation. Festschrift für Horst Rabe. Frankfurt am Main u.a. 1996, ISBN 3-631-47923-9
  • Schnabel-Schüle, Helga: Die Reformation 1495–1555. Ditzingen 2006, ISBN 3-15-017048-6
  • Sierszyn, Armin: 2000 Jahre Kirchengeschichte, Reformation und Gegenreformation (Bd. 3), 2000, ISBN 3-7751-3247-3. (umfassende Darstellung, viele Quellenangaben, aus landeskirchlich-evangelikaler Sicht)
  • Stickelberger, Rudolf: Kirchengeschichte für Jedermann, 1969 (Kirchengeschichte mit Schwerpunkt Reformation, etwas Schweiz-lastig, aus reformierter Sicht)
  • Völker-Rasor, Anette (Hrsg.): Oldenbourg Geschichte Lehrbuch. Frühe Neuzeit, München 2000, ISBN 3-486-56426-9
  • Zweig, Stefan: Ein Gewissen gegen die Gewalt: Castellio gegen Calvin, 1936 (Roman)
  • Die Reformation. Glaube und Gesellschaft im Übergang zur Neuzeit (= Heft 3/2011 der Zeitschrift „Geschichte betrifft uns. Aktuelle Unterrichtsmaterialien“)