Charles de Gaulle
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
|
|
|
| Al 18-lea Preşedinte al Franţei | |
|---|---|
| În funcţie în perioada | |
| 8 ianuarie 1959 – 28 aprilie 1969 | |
| Precedat de | René Coty |
| Urmat de | Georges Pompidou după un interimat al lui Allain Poher |
| Al 149-lea Prim Ministru al Franţei | |
| În funcţie în perioada | |
| 1 iunie 1958 – 8 ianuarie 1959 | |
| Precedat de | Pierre Pflimlin |
| Urmat de | Michel Debré |
|
|
|
| Născut | 22 noiembrie 1890, Lille |
| Decedat | 9 noiembrie 1970 (79 ani) Colombey-les-Deux-Églises |
| Căsătorit cu | Yvonne de Gaulle |
Charles de Gaulle (n.22 noiembrie 1890 - d. 9 noiembrie 1970) a fost un general şi un politician francez.
În 1940 a devenit şef al guvernului francez de exil din Londra, iar în 1945 a fost ales ca şi prim-ministru de către Parlamentul francez.
În 1958 a fost ales ca preşedinte al Franţei, post pe care l-a păstrat şi după alegerile din 1965. Pe 28 aprilie 1969 de Gaulle a demisionat din funcţia de preşedintele al Statului.
[modifică] Biografie
[modifică] Origini familiale şi etimologia numelui
[modifică] Educaţie şi familie
Născut la Lille la 22 noiembrie 1890 într-o familie catolică ce locuia la Paris, Charles de Gaulle era fiul lui Henri, profesor de litere şi de istorie şi al lui Jeanne Maillot. Charles a avut trei fraţi, dintre care doi vor fi membri ai Rezistenţei, şi o soră, pe care o va antrena de asemenea în cadrul Rezistenţei:
- Xavier de Gaulle (1887-1955), care va fi prizonier de război, apoi membru al Rezistenţei în timpul celui de-al doilea război mondial; el este tatăl lui Geneviève de Gaulle-Anthonioz;
- Marie-Agnès de Gaulle (1889-1982)
- Jacques de Gaulle (1893-1946), care va suferi de un handicap, începând cu anul 1926, din cauza unei encefalite;
- Pierre de Gaulle (1897-1959), care va fi membru al Rezistenţei, om politic, administrator de societăţi comerciale.
De timpuriu, tatăl său îi face cunoscute operele lui Barrès, Bergson şi Péguy. Familia sa era atunci monarhistă şi se număra printre cititorii revistei L'Action française (până la condamarea mişcării lui Charles Maurras de către Vatican). Charles de Gaulle îşi face o parte din studii la şcoala fraţilor şcolilor creştine din parohia Saint-Thomas-d'Aquin (astăzi liceul Saint-Thomas-d'Aquin), la Paris. În timpul crizei politice rezultând din separarea Bisericii de Stat în 1905, Charles de Gaulle îşi continuă studiile în Belgia - într-o primă experienţă de exil.
[modifică] În primul război mondial
[modifică] Perioada interbelică
[modifică] În al doilea război mondial
[modifică] Apelul la rezistenţă de la 18 iunie 1940
La 18 iunie 1940, de Gaulle se adresează poporului francez prin Radio Londra, de la microfonul BBC, chemând francezii la rezistenţă. Cabinetul britanic se opune iniţial ideii, care este însă susţinută de Winston Churchill [1]. În Franţa, apelul a putut fi auzit la ora 19.00. Acest discurs rămâne unul dintre cele mai celebre din istoria franceză. Lucru interesant, cuvântarea iniţială a lui de Gaulle nu s-a păstrat decât în forma unei înregistrări făcute la 22 iunie 1940.
În prealabil, guvernul britanic îi propusese ministrului francez de interne, Georges Mandel, să treacă în Regatul Unit pentru a lansa el însuşi un apel la rezistenţă. Mandel demonstrase, prin avertismentele sale repetate împotriva celui de-al III-lea Reich (şi în opoziţie pe această temă cu prietenul său, preşedinte al Consiliului de Miniştri, Léon Blum), că era un om de stat şi de caracter. El însă a refuzat să părăsească Franţa pentru a nu se expune criticii de a fi un dezertor - lucru care ar fi fost de îndată exploatat, cu atât mai mult cu cât el era evreu.
Se cunoaşte astăzi că întreaga zi de 18 iunie cabinetul britanic a discutat textul care urma a fi citit de către de Gaulle. Vechii artizani ai Acordului de la München, al căror exponent era ministrul afacerilor externe, lordul Halifax, doreau să menajeze guvernul Pétain şi să aştepte să vadă dacă acesta va semna efectiv un armistiţiu. Winston Churchill, care optase dintotdeauna pentru o politică fermă faţă de Hitler şi faţă de continuarea luptei, a trebuit să-şi pună autoritatea în joc. De Gaulle a putut în cele din urmă să citească textul pe care l-a propus, dar a trebuit să accepte modificarea primelor două rânduri ale acestuia[2] într-un sens mai puţin dur pentru guvernul francez. Această schimbare, lung timp necunoscută, a dispărut în textul transmis către presă şi apoi în Memoriile generalului.
[modifică] Franţa liberă
[modifică] Eliberarea Franţei şi a coloniilor sale
[modifică] În Guvernul provizoriu francez
[modifică] Parcursul politic în timpul celei de-a IV-a Republici
[modifică] Înfiinţarea RPF
[modifică] Înlăturarea de la putere
[modifică] 1958: Revenirea la putere
[modifică] Criza din Algeria
[modifică] La putere în timpul celei de-a V-a Republici
[modifică] Patru ani de conflic în Algeria
[modifică] Politica externă
[modifică] Înarmarea nucleară
[modifică] Convertirea dolarilor
[modifică] Afacerea "Québecul liber"
[modifică] Opoziţie armată
[modifică] Atentatul de la Petit-Clamart
[modifică] Alte atentate
[modifică] Mai 1968
Pe lângă reforma financiară din anul 1958, Franţa beneficia de efectul pozitiv al creşterii economice din statele occidentale din perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial până la criza petrolului din 1973, precum şi de perioada de creştere iniţiată în cursul celei de-a IV-a Republici. Structurile economice au fost modernizate, iar nivelul de viaţă s-a ridicat. Dar creşterea nu a fost repartizată egal în interiorul societăţii, ceea ce a dus la crearea unui sentiment de dezamăgire în faţa blocajului social. Evenimentele din mai 1968 au revelat aceste nemulţumiri. Aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări străine, contestările studenţeşti au început să se dezvolte din martie 1968. Sindicatele şi partidele politice au profitat de manifestaţiile studenţeşti pentru lansarea unei greve generale care va fi urmată de una a muncitorilor. Această grevă generală a paralizat puterea politică în timpul lunii mai, provocând o criză severă, cu efecte produnde la cel mai înalt nivel al statului.
Conform părerii propriilor săi partizani, de Gaulle a fost complet surprins de o criză pe care nu a prevăzut-o şi pe care nu a înţeles-o. Indiferent la revendicările studenţeşti şi la "criza de civilizaţie" pe care acestea au revelat-o, el nu a văzut în ele, în cel mai bun caz, decât o răzmeriţă gigantică a tinerilor care nu doreau să-şi dea examenele sau, în cel mai rău caz, o contestare a autorităţii statului, care trebuia să înceteze pe loc. În primele zile ale lunii mai, singurele sale ordine au fost de reprimare brutală a manifestaţiilor studenţeşti, împotriva părerii majorităţii miniştrilor, care invitau la conciliere. Punând gaz peste foc, generalul a contribuit în fapt la escaladarea unui conflict care, altminteri, era uşor de ocolit.
După noaptea baricadelor din 11 mai, un de Gaulle sceptic a permis totuşi primului ministru, Georges Pompidou, întors din Iran, să conducă o nouă politică de conciliere. Pompidou, care a trebuit să pună demisia sa în balanţă, dorea să evite înfruntările directe şi paria pe pierderea de suflu a mişcării.
De la 14 mai la 18 mai, de Gaulle a efectuat o vizită în România, renunţând la anularea unei deplasări prevăzute cu mult timp înainte. În absenţa sa, greva generală s-a extins, iar milioanele de participanţi au blocat practic Franţa, în timp ce Sorbona şi Teatrul Odéon au fost ocupate fără reacţie din partea poliţiei. Singur la comanda statului şi a majorităţii parlamentare, Pompidou părea să fi devenit adevăratul conducător al ale statului, nemaiconsiderând necesar să facă referinţă la general.
La întoarcerea sa aşteptată din România, în seara zilei de 18 mai, de Gaulle îşi decepţionează chiar şi pe cei care-i erau credincioşi necondiţionat, apărând depăşit şi nehotărât, fără acea vivacitate şi eficacitate a reacţiilor care-l caracterizau de obicei. Se arată incapabil să aleagă în mod net între prudenţa lui Pompidou şi fermitatea pe care o predica el însuşi. Aşteaptă seara zilei de 24 pentru a vorbi în public şi pentru a anunţa măsuri care erau deja caduce de mai multe zile şi care nu răspundeau preocupărilor momentului. În aceeaşi seară, incidente violente au izbucnit la Paris, unde se vor produce câteva sute de răniţi şi se vor ridica baricade.
La 26 mai, acordurile de la Grenelle încheiate între guvernul Pompidou, reprezentanţii sindicatelor şi ai patronatului au stabilit un set de măsuri clasice. De Gaulle a prezidat consiliul de miniştri care a ratificat de îndată acordurile, dar, spre surpriza lui Pompidou şi a conducătorilor sindicalişti, se resping progresele de la Grenelle, estimându-se că întreaga societate este pusă în cauză. Grevele au continuat.
La 27 mai, o manifestaţie ţinută pe Stadionul Charléty lansează ideea unui guvern provizoriu. În aceeaşi zi, François Mitterrand reia această soluţie şi anunţă candidatura sa la preşedinţia Republicii. Criza politică ajunge la paroxism. De Gaulle lasă vizitatorilor săi impresia unui om epuizat şi secătuit de energie. Se plânge în faţa acestei crize de "nerezolvat" " ("nu poţi opri un torent cu mâinile goale") şi părea copleşit, îmbătrânit, descurajat.
Dispariţia bruscă şi inexplicabilă a şefului statului, plecat cu elicopterul, la 29 mai, către o destinaţie necunoscută, a provocat stupoare şi a deschis calea tuturor calculelor. Trece prin Baden Baden, unde este primit de generalul Massu. Se gâneşte la retragere? Doreşte să afle sentimentele armatei sau caută pur şi simplu să-şi încarce bateriile? Doreşte să deconcerteze adversarul lăsând să planeze îndoiala asupra intenţiilor sale şi apoi să reia iniţiativa? Se pare că toate aceste motive s-au conjugat.
În orice caz, îndată după întoarcerea sa la Paris de a doua zi, alocuţiunea sa radiofonică are un ton ferm. De Gaulle era gata să accepte unele dintre revendicările manifestanţilor. dorea să aprobe reformele prin referendum, dar Georges Pompidou l-a convins ca mai degrabă să dizolve Adunarea naţională.
Discursul său radiodifuzat, precum apelul din 18 iunie 1940 şi intervenţia sa din 1960, din timpul războiului din Algeria, anunţa apropate cu fiecare frază o decizie:
- "Fiind deţinătorul legitimităţii naţionale şi republicane, am avut în vedere în ultimele 48 de ore toate posibilităţile, fără excepţie, pentru menţinerea acesteia".
- "Am decis. În circumstanţele prezente, nu mă voi retrage".
- "Nu voi schimba primul ministru, care merită omagiul tuturor".
- "Dizolv astăzi Adunarea naţională".
- "Însărcinez prefecţii, deveniţi sau redeveniţi comisari ai poporului, să împiedice actele subversive în orice moment şi în orice loc".
- "în privinţa alegerilor legislative, acestea vor avea loc în termenele prevăzute de constituţie dacă poporul francez nu va fi încătuşat în întregime, fiind împiedicat să se exprime şi în aceaşi timp să trăiască, prin aceleaşi mijloace care împiedică studenţii să studieze, profesorii să predea, muncitorii să muncească. Aceste mijloace sunt intoxicarea şi tirania exercitate de grupuri organizate de multă vreme şi de un partid care este o întreprinde totalitară, chiar dacă nu duce lipsă de rivali în acest domeniu". De Gaulle opunea astfel Partidul comunist francez grupurilor maoiste, deşi acesta părea deja depăşit de amploarea evenimentelor. Prin demascarea partidului comunist şi aplicarea unei ştampile subversive acestuia, de Gaulle se distanţa în mod deliberat de strategia lui Pompidou, care nu a încetat să negocieze cu comuniştii de-a lungul lunii mai.
Sfârşitul discursului menţionează, în privinţa declaraţiei anterioare a lui François Mitterrand, fără a-l cita, "ambiţia şi ura politicienilor murdari". Pentru scopurile acestei polemici, de Gaulle neglija însă cele 45% din voturi obţinute de Mitterrand în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 1965 sau că majoritatea sa parlamentară se sprijinea pe un singur mandat în plus faţă de locurile obţinute de opoziţie.
După discursurile relativ dezolante anterioare, Franţa părea să regăsească un de Gaulle de zile mari. Manifestaţia gaullistă care a urmat a fost creditată cu circa un milion de participanţi de către organizatorii acesteia, respectiv 300.000 de către poliţie. Alegerile din iunie 1968 au fost un mare succes pentru gaullişti care au obţinut 358 din cele 487 de mandate de parlamentar (un record în istoria parlamentarismului francez). Georges Pompidou a fost înlocuit de Maurice Couve de Murville în cursul lunii iulie.
Campania electorală a ţinut ocupate forţele de poliţie, în timp ce reluarea lucrului s-a efectuat treptat. Reluarea controlului de către organele de stat s-a făcut în mod autoritar, câteodată fără menajamente. Grupusculele stângiste au fost dizolvate, Odéonul şi Sorbona evacuate, ziariştii grevişti din cadrul radioului şi televiziunii franceze (circa o treime din efectiv) au fost concediaţi. Comitete de acţiune civică, răspunzând la apelul lui de Gaulle, s-au constituit pentru a redacta liste negre ale greviştilor şi agitatorilor notorii, iar poliţia a reluat chiar acţiuni violente de tipul celor de la începutul lunii mai (cu un bilanţ de patru morţi în cursul lunii iunie) Cu toate acestea, de Gaulle a beneficiat de îngăduinţa unei opinii publice care, după ce a arătat simpatie majoritară până la sfârşitul lunii mai pentru insurgenţi, începuse a obosi ca urmare a lipsei de perspectivă a mişcării.
Alegerile însă nu au putut redinamiza puterea. Adunarea naţională, înclinată spre dreapta, s-a arătat mai rezervată în faţa reformelor care erau totuşi necesare (participare, regionalizare, reforma învăţământului universitar ...). Preşedinţia părea desprinsă de realitatea franceză, iar încrederea nu a fost restabilită pe deplin. Excluderea adevăratului învingător al crizei, Pompidou, a fost greşit înţeleasă, acesta făcând acum figură de rezervă şi de succesor potenţial. De Gaulle încetase a mai fi de neînlocuit.
[modifică] Referendumul din 27 aprilie 1969: plecarea de la putere
Într-un referendum organizat la 27 aprilie 1969, privind transferul unr puteri către regiuni şi transformarea Senatului, de Gaulle propunea introducerea reprezentanţilor organizaţiilor profesionale şi sindicale în sânul consiliilor regionale. Punând în balanţă toată greutatea sa în soarta acestui referendum, a anunţat în avans intenţia de a demisiona în cazul în care răspunsul majoritar va fi "nu". Tabăra celor opuşi propunerilor din referendum, căreia i s-a raliat şi Valéry Giscard d'Estaing, a obţinut 52,41% din voturi. La câteva minute după miezul nopţii, la 28 aprilie 1969, un comunicat laconic anunţa: "Încetez să exercit funcţiile mele de preşedinte al Republicii. Această decizie intră în vigoare astăzi la amiază".
[modifică] După plecarea de la putere
Acest comunicat este ultimul act public al "omului apelului de la 18 iunie 1940": pentru a evita implicarea în lupta pentru propria succesiune, îşi petrece timpul la ţară, în Irlanda, unde votează prin mandat; apoi se izolează la La Boisserie unde scrie Memoriile speranţei, care reprezintă urmarea Memoriilor de război; acolo va duce o existenţă retrasă, chiar singuratică, neprimind decât vizitele a câtorva vechi colaboratori şi miniştri cărora le păstrase stima şi încrederea sa.
Călătoreşte de asemenea în Spania, unde face şi o vizită de curtoazie generalului Franco (Winston Churchill şi Dwight Eisenhower îl precedaseră cu câţiva ani mai înainte, unul în mod oficios în timpul numeroaselor sale escapade în Spania, celălalt în postură oficială), declarând că regretă că întâlnirea nu a avut loc mai devreme datorită circumstanţelor internaţionale. Chiar dacă de Gaulle nu mai exercita nici o funcţie publică, faptul că un om de prestigiul său a discutat cu dictatorul spaniol a suscitat numeroase critici. André Malraux nu a ascuns că dacă vizita ar fi avut loc în timpul în care el era ministru, ar fi demisionat.
[modifică] Decesul
La 19h10, în ziua de 9 noiembrie 1970, în timpul unui solitar joc de cărţi, generalul suferă un anevrism. După doar 20 de minute se stinge din viaţă. Ştirea este comunicată abia a doua zi, printr-o scurtă alocuţiune televizată a lui Georges Pompidou. Moartea sa, care conform expresiei succesorului său, lăsa "Franţa văduvă", este ocazia de a perecepe măsura rolului jucat de către de Gaulle în istoria Franţei. Seara zilei în care sunt celebrate funeraliile sale la Colombey, în timp ce numeroşi şefi de stat din străinătate s-au adunat pentru a-i onora memoria la Catedrala Notre-Dame din Paris, mai multe sute de mii de parizieni au mărşăluit pe bulevardul Champs-Élysées în noapte, sub ploaie, pentru a oferi omagiul lor.
Singur, săptămânalul satiric Hara-Kiri a îndrăznit un titlu provocator - Bal tragic la Colombey, un mort (motiv pentru care a fost reţinut de la difuzare); opinia publică era încă sub şocul incendiului care a avut loc în timpul unei petreceri şi care pricinuise moartea a 146 de oameni cu o o săptămână mai devreme, la Saint-Laurent-du-Pont.
Testamentul său, pe care îl redactase în 1952 rămâne un ultim bobârnac dat de dincolo de mormânt convenţiilor sociale:
- "Doresc să fiu înmortmântat la Colombey".
- "La funeraliile mele, nici preşedinţi, nici miniştri!" - ministrul francez de finanţe, Valéry Giscard d'Estaing, a fost totuşi prezent, motivând că nu vine în calitate de ministru, ci de simplu francez. Toţi ceilalţi oficiali, preşedintele Nixon inclusiv, s-au mulţumit a asista la simplă slujbă în onoarea sa la Notre-Dame de Paris.
- "Pe mormântul meu: Charles de Gaulle, 1890-19... Nimic altceva".
[modifică] Posteritate
[modifică] Omagii
[modifică] Moştenire istorică
[modifică] Bibliografie
[modifică] Opere ale lui Charles de Gaulle
[modifică] Operea consacrate lui Charles de Gaulle
[modifică] Omul
[modifică] Politica
[modifică] Opere generale
[modifică] Studii generale
[modifică] Rezistenţa
[modifică] De Gaulle, opozant al celei de-a IV-a Republici
[modifică] Războiul din Algeria
[modifică] Întoarcerea la putere în anul 1958
[modifică] Preşedenţia
[modifică] Mărturii şi amintiri
[modifică] Discografie
[modifică] Note
- ^ Mémoires de guerre, vol. I L'Appel, Charles de Gaulle, édition Bibliothèque de la Pléiade, 1956, p73.
- ^ Jean-Louis Crémieux-Brilhac, La France libre, Gallimard, 1996, p.49-50
[modifică] Legături externe
- fr Biografie
| Predecesor: René Coty |
Preşedinte al Franţei 1959-1969 |
Succesor: Georges Pompidou după un interimat al lui Allain Poher |
| Predecesor: Pierre Pflimlin |
Prim ministru al Franţei 1 iunie 1958 – 8 ianuarie 1959 |
Succesor: Michel Debré |
