Charles de Gaulle

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Apăsaţi „arată” pentru a vedea etichete de întreţinere
Acurateţea acestui articol sau a acestei secţiuni este disputată Vă rugăm vedeţi părerile exprimate în pagina de discuţie
Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii.
Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră! Puteţi contribui la dezvoltarea şi îmbunătăţirea lui apăsând butonul „modifică pagina”.
{{{{{4}}}}}
{{{{{5}}}}}
{{{{{6}}}}}
{{{{{7}}}}}
{{{{{8}}}}}
{{{{{9}}}}}
{{{{{10}}}}}

Charles de Gaulle

Al 18-lea Preşedinte al Franţei
În funcţie în perioada
8 ianuarie 1959 – 28 aprilie 1969
Precedat de	René Coty
Urmat de	Georges Pompidou după un interimat al lui Allain Poher
Al 149-lea Prim Ministru al Franţei
În  funcţie în perioada
1 iunie 1958 – 8 ianuarie 1959
Precedat de	Pierre Pflimlin
Urmat de	Michel Debré
Născut	22 noiembrie 1890, Lille
Decedat	9 noiembrie 1970 (79 ani) Colombey-les-Deux-Églises
Căsătorit cu	Yvonne de Gaulle

Charles de Gaulle (n.22 noiembrie 1890 - d. 9 noiembrie 1970) a fost un general şi un politician francez.

În 1940 a devenit şef al guvernului francez de exil din Londra, iar în 1945 a fost ales ca şi prim-ministru de către Parlamentul francez.

În 1958 a fost ales ca preşedinte al Franţei, post pe care l-a păstrat şi după alegerile din 1965. Pe 28 aprilie 1969 de Gaulle a demisionat din funcţia de preşedintele al Statului.

[modifică] Biografie

[modifică] Origini familiale şi etimologia numelui

Charles Andre Joseph Pierre-Marie de Gaulle s-a născut la Lille. Tatăl lui de Gaulle, Henry, provine de la o lungă linie aristocrată din Normandia şi Bourgogne, în timp ce mama lui, Jeanne Maillot, dintr-o generaţie de antreprenori industriali destul de bogaţi din regiunea Flamand unde şi se găseşte oraşul Lille. Familia de Gaulle este o familie de mai multe generaţii. Ea se prea poate că aparţinea nobilimii militare franceze , fapt ce nu a fost confirmat de în Registrul familiilor nobile din Franţa .Anume din partea familiei mamei Charles are strămoşi irlandezi(McCartan, Iacobini, care se ascundeau în Franţa după Renumita Revoluţie), scoţieni (Fleming) şi germani(Kolb, din Moşia Baden). Unul din strămoşii veritabili a lui Charles de Gaulle era probabil Richard de Gaulle, cavaler a regelui Philippe Auguste care i-a acordat o feudă la Elbeuf-en-Bray , în Normandia 1210. Mai găsim o urmă a familiei de Gaulle în 1420, şi anume Jehan de Gaulle care după dezastrul din Azincourt , a opus rezistenţă timp de 2 ani englezilor la Vire, în Vestul Normandiei, înainte de a se exila în Bourgogne. În secolele al XVI-XVII se regăsesc unii căpitani francezi de Gaulle la Cuisery în sudul regiunii franceze de Bourgogne .Gaspard de Gaulle , numit de regele Charles al IX-lea drept cavaler regal. Aceşti de Gaulle s-au instalat mai tăîrziu în regiunea Champagne şi anume în Chalons-en-Champagne.În timpul secolelor XVII-XVIII exercită funcţii administrative locale. În sfîrşit familia s-a instalat la Paris spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Străbunul generalului de Gaulle a fost procuror la Administraţia Regiunii Pariziene. Familia de Gaulle s-a găsit la Paris timp de un secol şi jumătate pînă ce în 1890 s-a născut Generalul Charles de Gaulle.

[modifică] Educaţie şi familie

Născut la Lille în 1890 într-o familie catolică pariziană Charles de Gaulle era fiul lui Henri, professor de istorie şi literatură franceză, şi al Jeannei Maillot.Charles avea 3 fraţi dintre care doi vor fi activişti de rezistenţă antigermană şi o soră pe care mai tîrziu Charles o va antrena în Mişcarea de Rezistenţă Antigermană. Xavier de Gaulle (1887-1955)fratele mai mare, care era prizonier al Primului Război Mondial şi resistant în timpul celui de-al Război Mondial. Marie-Agnes de Gaulle (1889-1982), singura soră a lui Charles.

Jacques de Gaulle(1893-1946) care a rămas psihic bolnav în 1926 în urma unei encefalite. Pierre de Gaulle (1897-1959) care a fost resistant şi om politic, administrator a diferitor organizaţii de diferit ordin.De mic Charles împreună cu tatăl său descoperea operele lui Barres, Bergson şi Peguy.De mic Charles ademonstrat un interes deosebit faţă de filosofie şi istorie.Charles de Gaulle face o parte din studiile sale primare la şcoala comunităţii creştine Thomas-d’Aquin (astăzi Liceul Saint-Thomas) din Paris.Apoi la Colegiul privat catolic Stanislas din Paris. În urma crizei politice franceze din 1905 a rezultat separerea Bisericii de Stat, Charles de Gaulle este obligat să-şi continue studiile sale în Belgia (prima experienţă de exil a lui).Alegînd cariera militară, în 1908 de Gaulle a intrat al 119-lea din 221 de locuri de abiturienţie la Şcoala de elită din Saint-Cyr şi face 4 ani de studii şi cîteva luni de practică de unde iese în 1912 diplomat.Tot în 1912 el se încorporează în infanterie şi anume este repartizat în al 33-lea batalion de infantarie la Arras, unde se află în subordonarea colonelului Petain.

[modifică] În primul război mondial

Locotenent la începutul Războiului , el este în continuare numit căpitan în ianuarie 1915.Rănit după prima sa bătălie la Dinaut din 15 august 1914, el revine în al 33-lea batalion de infanterie pe frontul Champagne pentru a comanda cu compania a 7-a.. La 10 martie 1915 el este din nou rănit la mîna stîngă, pe Somma. Decis să ia totul în mîinele sale, el se va dezice de îndeplinirea ordinului dat de comandament şi va ordona deschiderea focului spre tranşeele duşmanilor.Acest act îl va costa 8 zile de eliberare de la îndeplinirea funcţiilor sale. Libertatea şi curajul, inteligenţa şi capacităţile sale strategice, atitudinea sa faţă de război l-au diferenţiat în aşa mod că comandamentul batalionului i-a propus să execute funcţia de adjunct al Comandantului Suprem de batalion. Pe 2 martie 1916 batalionul lui este atacat şi aproape distrus de inamic în timpul apărării satului Douaumont de pe lîngă Verdun.Compania sa este distrusă în timpul acestei bătălii, iar cei rămaşi în viaţă sunt încercuiţi de germani.Conform versiunii oficiale, de Gaulle îcearcă o ofensivă, dar violenţa bătăliei îl obligă să sară într-o groapă de obuz pentru a se proteja, dar nemţii îl identifică şi după o împuşcătură de baionetă , el este rănit la piciorul sting. Luat de trupele germane de pe front , el este îngrijit şi şi inernat . Un soldat din compania sa istorisea o altă versiune a tuturor celor întîmplate : “ Noi am fost încercuiţi şi sub ordinul căpitanului nostru Charles de Gaulle, noi am fost obligaţi să ne înapoiem”. După o tentativă de a evada eşuată el este transferat la Ingolstadt, în Bavaria, o tabără de represiuni destinată ofiţerilor ostatici. Acolo el îi intîlneşte pe viitorul general Georges Catroux, aviatorul Roland Garos, jurnalistul Remy Roure, editorul Berger-Levraut şi viitorul Mareşal sovietic Toukhatchevski. Un “exil regretabil” anume astfel el defineşte şi descrie mamei sale timpul petecut ca ostatic. Pentru a scăpa de plictiseală, de Gaulle organiza pentru prietenii săi exilaţi unele plenariii în care el vorbea de spre situaţia războiului din moment.Dar totodată el încearcă să evadeze de cinci ori, şi toate tentativele au fost cu eşec.El este eliberat după armistiţiul de la 11 noiembrie 1918 şi î-I regăseşte pe ai săi în decembrie . De aceşti doi ani şi jumătate el va păstra o amintire amară, socotindu-se o stafie, un soldat inutil, ce nu a servit la nimic bun în acest război. Charles a primit puţin mai tîrziu , la sfîrşitul “Marelui Război” Crucea de cavaler al Războiului “1914-1918” cu steauă de bronz. Cu privire la acea perioadă de prizonierat generalul Perre mai tîrziu va declara în 1966:” Unul din prietenii mei , care a fost prizonier îmreună cu de Gaulle mi-a relatat următoarele . Germanii onorau ofiţerii francezi care se luptau cu mult curaj pe parcusrul bătăliilor . Astfel în timpul unor manifestări diferite, precum e Messa Catolică, li se înapoiau pe o perioadă săbiile lor, pe cînd căpitanului de Gaulle nu i se restituia . Acesta, crezînd că ei au uitat să i-o restituie , a cerut-o cu asprime. Germanii se neliniştiseră de cererea lui şi auz cercetat condiţiile lui de prizonierat şi ancheta sa de ostatic. Arătîndu-i în anchetă înregistrarea acelor tentanive de evadare, germanii nu i-au restituit sabia”.

[modifică] Perioada interbelică

Charles de Gaulle îşi continuă cariera sa militară. Din 1919 pînă în 1921, de Gaulle este trimis în Polonia, care este aproape de a-şi căpăta independenţa , unde el participă la formarea noii armate poloneze, care luptă victorios contra Armatei Roşii.El se lasă influenţat de atmosfera brutală, antisemită şi pogromistă , fapt care-l confirmă în două scrisori trimise familiei sale şi fapt redat în al doilea volum a lucrării sale “Scrisori, note şi carnete” . La întoarcerea, căpitanul de Gaulle începe să predeie lecţii despre arta militară la Şcoala Militară din Saint-cyr, pînă ce în 1922 este admis la Şcoala Superioară de Război. La 7 aprilie 1921 Charles de Gaulle se căsătoreşte cu Yvonne Vendroux ( născută la Calais pe 22 mai 1900 , decedată la Paris pe data de 8 noiembrie 1979) , cu care avut 3 copii: Philippe de Gaulle(28 decembrie 1921 la Paris) – ulterior a fost admiral şi senator; Elisabeth de Gaulle , nascută la Paris pe data de 15 mai 1924; Anne de Gaulle (1 ianuarie 1928 la Treves – 6 februarie 1948 la Colombey-les-Deux-Eglises) a decedat în urma trisomiei cromozomiale. În 1925 el este transferat la Statul-Major al Mareşalului Petain, vice-preşedinte al Consiliului Superior de Război. În 1927 el este numit comandant al batalionului al 19-lea de ţintaşi – pedeştri la Treves. La 1 ianuarie se naşte a doua sa fiică Anna. De Gaulle este transferat în Liban în 1929, unde petrece 2 ani la Beirut cu familia sa.În 1931 el îşi începe activitatea în cadrul secretariatului general de Apărare Naţională dinn Paris .Acest post nou este foarte important pentru el, deoarece aceasta este ocazia de a se iniţia cu Afaceri de ordin statal. Anume în această perioadă Charles de Gaulle îşi dezvoltă teoriile sale militare: el publică “Dezacord duşmanului”( 1924), “Ascuţişul Sabiei” (1932), “Înarmarea ca profesie “ (1934) , “Franţa şi înarmarea ei”(1938). Ultima carte provocă unj conflict cu Mareşalul Petain. Această lucrare denunţă concepţia “războiului de poziţii “ dusă de Statul-Major drept o concepţie “împietrită” şi conservatoare. În 1932 “Ascuţişul Sabiei” accentuează importanţa educarea unor conducători capabili, cu capacităţi strategice deosebite şi influenţa circumstanţelor în arta militară. El abordează teoria necesităţii tehnicii blindate, care va combina focul şi mişcarea şi vor fi capabile de iniţiativă şi ofensivă grăbită şi eficientă. În opera sa “Înarmarea ca profesie “ publicată în 1934 , el dezvoltă în fond aceeaşi întrebare: armata şi înarmarea.El vorbeşte despre faptul că este necesară formarea unei armate profesionale pe lîngă acea de recrutare.Totuşi , această idée întîlneşte puţine ecouri care ar aproba-o, cu excepţia organizaţiei “Acţiunea Franceză” , condusă de Charles Maurras şi Jacques Bainville, care salută la diferite etape concepţia modernă despre un război ofensiv şi reflectă neîcrederea sa viyavi de germanismul renăscut de către Paul Reynard şi Philippe Serre, deputaţi de dreapta. În schimb, după hotare , întrebuinţarea tehnicii blindate şi tacticilor de coordonare cu această forţă mecanizată pe care o preconiza de Gaulle se bucură de o atenţie mult mai mare(Guederain, Liddel Hart). “Armata ca profesie” nu are în Franţa un success maritabil , dar inspiră , generalul Guderlain , creatorul celei mai mari forţe mecanizate germane şi mondiale din toate care se cunoşteau. La Paris de Gaulle vizitează difarite personalităţi din apropierea colonelului Emile Mayer, care a fost retras public din executarea funcţiilor sale, deoarece a încercat promovarea unor reforme strategice.Anume acest om vorbea despre faptul că Statul-Major nu trebuie să se mulţumească cu strategia defensivă aproape de linia Maginot.Totuşi, nici unul, nici altul nu au fost auzit. Pornind de la ideile Generalului Fuller şi a criticului militar britanic Liddel Hart, de Gaulle apără concepţia unui război de mişcare şi de ofensivă dotată cu soldaţi profesionali , sprijiniţi de tehnica blindată grea(tancuri, tunuri ,etc.). De Gaulle face prima sa conferinţă la Sorbona în rimăvara anului 1934, sub egida cercului Fustel-de-coulage “Acţiunii Franceze” . De inspiraţii monarhiste, de Gaulle, ofiţer supus rezervei dă dovadă în înscrierile şi în operele sale de un mic respect faţă de parlamentarism şi îi preferă în schimb un regim mult mai puternic şi mai rigid. Pînă la sfîrşitul vieţii el va evidenţia admiraţia sa faţă de personalitatea şi operele istoricului regalist Jacques Bainville. Ideile sale se vor ciocni totuşi pe deo parte cu un conservatorism prfund al comandanţilor militari, şi pe de altă parte co principialii republiceni.Totuşi de Gaulle a frecventat multe mitinguri socialiste şi mişcări non-comformiste a anilor ’30 ( Spirtul ş.a.). El a aderat de asemenea la organizaţiile catolice de stînga : „Urma lui Marc Sangnier” , „Prietenii lui Şapte” , „Prietenii Timpului Prezent”, care mai tîrziu preia denumirea de „Mărturisire Creştină”. Ultimele din ele erau totodată de partea Frontului Popular şi de partea intervenţiei Franţei de partea republicanilor din Spania. Leon Blum îşi manifestă marea ostilitate pentru ideile colonelului de Gaulle prin trei articole publicate în „Le Populaire”, fiindcă el s-ar fi temut de faptul că această armată, care se presupunea desăvirşită ar putea fi orientată spre popor şi în special spre grevişti şi manifestanţi. Şi de fapt , cum ne demonstrează un răvaş din 1935 trimis lui Paul Reynard de De Gaulle nu excludea o asemenea posibilitate. Unele fragmente din cărţile publicate de colonelul de Gaulle provocau, de altfel aprobarea acestei armate de către „Acţiunea Franceză”.Colonel în 1937, el este numit în fruntea celui de-al 507-lea batalion de tancuri la Metz. În urma declaraţiei de război dintre Franţa şi Germania la 3 septembrie 1939 , colonelul de Gaulle este numit comandantul Armatei a V-a de tancuri.

[modifică] În al doilea război mondial

[modifică] Apelul la rezistenţă de la 18 iunie 1940

La 18 iunie 1940, de Gaulle se adresează poporului francez prin Radio Londra, de la microfonul BBC, chemând francezii la rezistenţă. Cabinetul britanic se opune iniţial ideii, care este însă susţinută de Winston Churchill ^[1]. În Franţa, apelul a putut fi auzit la ora 19.00. Acest discurs rămâne unul dintre cele mai celebre din istoria franceză. Lucru interesant, cuvântarea iniţială a lui de Gaulle nu s-a păstrat decât în forma unei înregistrări făcute la 22 iunie 1940.

În prealabil, guvernul britanic îi propusese ministrului francez de interne, Georges Mandel, să treacă în Regatul Unit pentru a lansa el însuşi un apel la rezistenţă. Mandel demonstrase, prin avertismentele sale repetate împotriva celui de-al III-lea Reich (şi în opoziţie pe această temă cu prietenul său, preşedinte al Consiliului de Miniştri, Léon Blum), că era un om de stat şi de caracter. El însă a refuzat să părăsească Franţa pentru a nu se expune criticii de a fi un dezertor - lucru care ar fi fost de îndată exploatat, cu atât mai mult cu cât el era evreu.

Se cunoaşte astăzi că întreaga zi de 18 iunie cabinetul britanic a discutat textul care urma a fi citit de către de Gaulle. Vechii artizani ai Acordului de la München, al căror exponent era ministrul afacerilor externe, lordul Halifax, doreau să menajeze guvernul Pétain şi să aştepte să vadă dacă acesta va semna efectiv un armistiţiu. Winston Churchill, care optase dintotdeauna pentru o politică fermă faţă de Hitler şi faţă de continuarea luptei, a trebuit să-şi pună autoritatea în joc. De Gaulle a putut în cele din urmă să citească textul pe care l-a propus, dar a trebuit să accepte modificarea primelor două rânduri ale acestuia^[2] într-un sens mai puţin dur pentru guvernul francez. Această schimbare, lung timp necunoscută, a dispărut în textul transmis către presă şi apoi în Memoriile generalului.

[modifică] Franţa liberă

[modifică] Eliberarea Franţei şi a coloniilor sale

[modifică] În Guvernul provizoriu francez

[modifică] Parcursul politic în timpul celei de-a IV-a Republici

[modifică] Înfiinţarea RPF

[modifică] Înlăturarea de la putere

[modifică] 1958: Revenirea la putere

[modifică] Criza din Algeria

[modifică] La putere în timpul celei de-a V-a Republici

[modifică] Patru ani de conflic în Algeria

[modifică] Politica externă

[modifică] Înarmarea nucleară

[modifică] Convertirea dolarilor

[modifică] Afacerea "Québecul liber"

[modifică] Opoziţie armată

[modifică] Atentatul de la Petit-Clamart

[modifică] Alte atentate

[modifică] Mai 1968

Pe lângă reforma financiară din anul 1958, Franţa beneficia de efectul pozitiv al creşterii economice din statele occidentale din perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial până la criza petrolului din 1973, precum şi de perioada de creştere iniţiată în cursul celei de-a IV-a Republici. Structurile economice au fost modernizate, iar nivelul de viaţă s-a ridicat. Dar creşterea nu a fost repartizată egal în interiorul societăţii, ceea ce a dus la crearea unui sentiment de dezamăgire în faţa blocajului social. Evenimentele din mai 1968 au revelat aceste nemulţumiri. Aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări străine, contestările studenţeşti au început să se dezvolte din martie 1968. Sindicatele şi partidele politice au profitat de manifestaţiile studenţeşti pentru lansarea unei greve generale care va fi urmată de una a muncitorilor. Această grevă generală a paralizat puterea politică în timpul lunii mai, provocând o criză severă, cu efecte produnde la cel mai înalt nivel al statului.

Conform părerii propriilor săi partizani, de Gaulle a fost complet surprins de o criză pe care nu a prevăzut-o şi pe care nu a înţeles-o. Indiferent la revendicările studenţeşti şi la "criza de civilizaţie" pe care acestea au revelat-o, el nu a văzut în ele, în cel mai bun caz, decât o răzmeriţă gigantică a tinerilor care nu doreau să-şi dea examenele sau, în cel mai rău caz, o contestare a autorităţii statului, care trebuia să înceteze pe loc. În primele zile ale lunii mai, singurele sale ordine au fost de reprimare brutală a manifestaţiilor studenţeşti, împotriva părerii majorităţii miniştrilor, care invitau la conciliere. Punând gaz peste foc, generalul a contribuit în fapt la escaladarea unui conflict care, altminteri, era uşor de ocolit.

După noaptea baricadelor din 11 mai, un de Gaulle sceptic a permis totuşi primului ministru, Georges Pompidou, întors din Iran, să conducă o nouă politică de conciliere. Pompidou, care a trebuit să pună demisia sa în balanţă, dorea să evite înfruntările directe şi paria pe pierderea de suflu a mişcării.

De la 14 mai la 18 mai, de Gaulle a efectuat o vizită în România, renunţând la anularea unei deplasări prevăzute cu mult timp înainte. În absenţa sa, greva generală s-a extins, iar milioanele de participanţi au blocat practic Franţa, în timp ce Sorbona şi Teatrul Odéon au fost ocupate fără reacţie din partea poliţiei. Singur la comanda statului şi a majorităţii parlamentare, Pompidou părea să fi devenit adevăratul conducător al ale statului, nemaiconsiderând necesar să facă referinţă la general.

La întoarcerea sa aşteptată din România, în seara zilei de 18 mai, de Gaulle îşi decepţionează chiar şi pe cei care-i erau credincioşi necondiţionat, apărând depăşit şi nehotărât, fără acea vivacitate şi eficacitate a reacţiilor care-l caracterizau de obicei. Se arată incapabil să aleagă în mod net între prudenţa lui Pompidou şi fermitatea pe care o predica el însuşi. Aşteaptă seara zilei de 24 pentru a vorbi în public şi pentru a anunţa măsuri care erau deja caduce de mai multe zile şi care nu răspundeau preocupărilor momentului. În aceeaşi seară, incidente violente au izbucnit la Paris, unde se vor produce câteva sute de răniţi şi se vor ridica baricade.

La 26 mai, acordurile de la Grenelle încheiate între guvernul Pompidou, reprezentanţii sindicatelor şi ai patronatului au stabilit un set de măsuri clasice. De Gaulle a prezidat consiliul de miniştri care a ratificat de îndată acordurile, dar, spre surpriza lui Pompidou şi a conducătorilor sindicalişti, se resping progresele de la Grenelle, estimându-se că întreaga societate este pusă în cauză. Grevele au continuat.

La 27 mai, o manifestaţie ţinută pe Stadionul Charléty lansează ideea unui guvern provizoriu. În aceeaşi zi, François Mitterrand reia această soluţie şi anunţă candidatura sa la preşedinţia Republicii. Criza politică ajunge la paroxism. De Gaulle lasă vizitatorilor săi impresia unui om epuizat şi secătuit de energie. Se plânge în faţa acestei crize de "nerezolvat" " ("nu poţi opri un torent cu mâinile goale") şi părea copleşit, îmbătrânit, descurajat.

Dispariţia bruscă şi inexplicabilă a şefului statului, plecat cu elicopterul, la 29 mai, către o destinaţie necunoscută, a provocat stupoare şi a deschis calea tuturor calculelor. Trece prin Baden Baden, unde este primit de generalul Massu. Se gâneşte la retragere? Doreşte să afle sentimentele armatei sau caută pur şi simplu să-şi încarce bateriile? Doreşte să deconcerteze adversarul lăsând să planeze îndoiala asupra intenţiilor sale şi apoi să reia iniţiativa? Se pare că toate aceste motive s-au conjugat.

În orice caz, îndată după întoarcerea sa la Paris de a doua zi, alocuţiunea sa radiofonică are un ton ferm. De Gaulle era gata să accepte unele dintre revendicările manifestanţilor. dorea să aprobe reformele prin referendum, dar Georges Pompidou l-a convins ca mai degrabă să dizolve Adunarea naţională.

Discursul său radiodifuzat, precum apelul din 18 iunie 1940 şi intervenţia sa din 1960, din timpul războiului din Algeria, anunţa apropate cu fiecare frază o decizie:

• "Fiind deţinătorul legitimităţii naţionale şi republicane, am avut în vedere în ultimele 48 de ore toate posibilităţile, fără excepţie, pentru menţinerea acesteia".
• "Am decis. În circumstanţele prezente, nu mă voi retrage".
• "Nu voi schimba primul ministru, care merită omagiul tuturor".
• "Dizolv astăzi Adunarea naţională".
• "Însărcinez prefecţii, deveniţi sau redeveniţi comisari ai poporului, să împiedice actele subversive în orice moment şi în orice loc".
• "în privinţa alegerilor legislative, acestea vor avea loc în termenele prevăzute de constituţie dacă poporul francez nu va fi încătuşat în întregime, fiind împiedicat să se exprime şi în aceaşi timp să trăiască, prin aceleaşi mijloace care împiedică studenţii să studieze, profesorii să predea, muncitorii să muncească. Aceste mijloace sunt intoxicarea şi tirania exercitate de grupuri organizate de multă vreme şi de un partid care este o întreprinde totalitară, chiar dacă nu duce lipsă de rivali în acest domeniu". De Gaulle opunea astfel Partidul comunist francez grupurilor maoiste, deşi acesta părea deja depăşit de amploarea evenimentelor. Prin demascarea partidului comunist şi aplicarea unei ştampile subversive acestuia, de Gaulle se distanţa în mod deliberat de strategia lui Pompidou, care nu a încetat să negocieze cu comuniştii de-a lungul lunii mai.

Sfârşitul discursului menţionează, în privinţa declaraţiei anterioare a lui François Mitterrand, fără a-l cita, "ambiţia şi ura politicienilor murdari". Pentru scopurile acestei polemici, de Gaulle neglija însă cele 45% din voturi obţinute de Mitterrand în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 1965 sau că majoritatea sa parlamentară se sprijinea pe un singur mandat în plus faţă de locurile obţinute de opoziţie.

După discursurile relativ dezolante anterioare, Franţa părea să regăsească un de Gaulle de zile mari. Manifestaţia gaullistă care a urmat a fost creditată cu circa un milion de participanţi de către organizatorii acesteia, respectiv 300.000 de către poliţie. Alegerile din iunie 1968 au fost un mare succes pentru gaullişti care au obţinut 358 din cele 487 de mandate de parlamentar (un record în istoria parlamentarismului francez). Georges Pompidou a fost înlocuit de Maurice Couve de Murville în cursul lunii iulie.

Campania electorală a ţinut ocupate forţele de poliţie, în timp ce reluarea lucrului s-a efectuat treptat. Reluarea controlului de către organele de stat s-a făcut în mod autoritar, câteodată fără menajamente. Grupusculele stângiste au fost dizolvate, Odéonul şi Sorbona evacuate, ziariştii grevişti din cadrul radioului şi televiziunii franceze (circa o treime din efectiv) au fost concediaţi. Comitete de acţiune civică, răspunzând la apelul lui de Gaulle, s-au constituit pentru a redacta liste negre ale greviştilor şi agitatorilor notorii, iar poliţia a reluat chiar acţiuni violente de tipul celor de la începutul lunii mai (cu un bilanţ de patru morţi în cursul lunii iunie) Cu toate acestea, de Gaulle a beneficiat de îngăduinţa unei opinii publice care, după ce a arătat simpatie majoritară până la sfârşitul lunii mai pentru insurgenţi, începuse a obosi ca urmare a lipsei de perspectivă a mişcării.

Alegerile însă nu au putut redinamiza puterea. Adunarea naţională, înclinată spre dreapta, s-a arătat mai rezervată în faţa reformelor care erau totuşi necesare (participare, regionalizare, reforma învăţământului universitar ...). Preşedinţia părea desprinsă de realitatea franceză, iar încrederea nu a fost restabilită pe deplin. Excluderea adevăratului învingător al crizei, Pompidou, a fost greşit înţeleasă, acesta făcând acum figură de rezervă şi de succesor potenţial. De Gaulle încetase a mai fi de neînlocuit.

[modifică] Referendumul din 27 aprilie 1969: plecarea de la putere

Într-un referendum organizat la 27 aprilie 1969, privind transferul unr puteri către regiuni şi transformarea Senatului, de Gaulle propunea introducerea reprezentanţilor organizaţiilor profesionale şi sindicale în sânul consiliilor regionale. Punând în balanţă toată greutatea sa în soarta acestui referendum, a anunţat în avans intenţia de a demisiona în cazul în care răspunsul majoritar va fi "nu". Tabăra celor opuşi propunerilor din referendum, căreia i s-a raliat şi Valéry Giscard d'Estaing, a obţinut 52,41% din voturi. La câteva minute după miezul nopţii, la 28 aprilie 1969, un comunicat laconic anunţa: "Încetez să exercit funcţiile mele de preşedinte al Republicii. Această decizie intră în vigoare astăzi la amiază".

[modifică] După plecarea de la putere

Acest comunicat este ultimul act public al "omului apelului de la 18 iunie 1940": pentru a evita implicarea în lupta pentru propria succesiune, îşi petrece timpul la ţară, în Irlanda, unde votează prin mandat; apoi se izolează la La Boisserie unde scrie Memoriile speranţei, care reprezintă urmarea Memoriilor de război; acolo va duce o existenţă retrasă, chiar singuratică, neprimind decât vizitele a câtorva vechi colaboratori şi miniştri cărora le păstrase stima şi încrederea sa.

Călătoreşte de asemenea în Spania, unde face şi o vizită de curtoazie generalului Franco (Winston Churchill şi Dwight Eisenhower îl precedaseră cu câţiva ani mai înainte, unul în mod oficios în timpul numeroaselor sale escapade în Spania, celălalt în postură oficială), declarând că regretă că întâlnirea nu a avut loc mai devreme datorită circumstanţelor internaţionale. Chiar dacă de Gaulle nu mai exercita nici o funcţie publică, faptul că un om de prestigiul său a discutat cu dictatorul spaniol a suscitat numeroase critici. André Malraux nu a ascuns că dacă vizita ar fi avut loc în timpul în care el era ministru, ar fi demisionat.

[modifică] Decesul

Mormântul lui Charles de Gaulle la Colombey-les-Deux-Églises

La 19h10, în ziua de 9 noiembrie 1970, în timpul unui solitar joc de cărţi, generalul suferă un anevrism. După doar 20 de minute se stinge din viaţă. Ştirea este comunicată abia a doua zi, printr-o scurtă alocuţiune televizată a lui Georges Pompidou. Moartea sa, care conform expresiei succesorului său, lăsa "Franţa văduvă", este ocazia de a perecepe măsura rolului jucat de către de Gaulle în istoria Franţei. Seara zilei în care sunt celebrate funeraliile sale la Colombey, în timp ce numeroşi şefi de stat din străinătate s-au adunat pentru a-i onora memoria la Catedrala Notre-Dame din Paris, mai multe sute de mii de parizieni au mărşăluit pe bulevardul Champs-Élysées în noapte, sub ploaie, pentru a oferi omagiul lor.

Singur, săptămânalul satiric Hara-Kiri a îndrăznit un titlu provocator - Bal tragic la Colombey, un mort (motiv pentru care a fost reţinut de la difuzare); opinia publică era încă sub şocul incendiului care a avut loc în timpul unei petreceri şi care pricinuise moartea a 146 de oameni cu o o săptămână mai devreme, la Saint-Laurent-du-Pont.

Testamentul său, pe care îl redactase în 1952 rămâne un ultim bobârnac dat de dincolo de mormânt convenţiilor sociale:

• "Doresc să fiu înmortmântat la Colombey".
• "La funeraliile mele, nici preşedinţi, nici miniştri!" - ministrul francez de finanţe, Valéry Giscard d'Estaing, a fost totuşi prezent, motivând că nu vine în calitate de ministru, ci de simplu francez. Toţi ceilalţi oficiali, preşedintele Nixon inclusiv, s-au mulţumit a asista la simplă slujbă în onoarea sa la Notre-Dame de Paris.
• "Pe mormântul meu: Charles de Gaulle, 1890-19... Nimic altceva".

[modifică] Posteritate

[modifică] Omagii

[modifică] Moştenire istorică

[modifică] Bibliografie

[modifică] Opere ale lui Charles de Gaulle

[modifică] Operea consacrate lui Charles de Gaulle

[modifică] Omul

[modifică] Politica

[modifică] Opere generale

[modifică] Studii generale

[modifică] Rezistenţa

[modifică] De Gaulle, opozant al celei de-a IV-a Republici

[modifică] Războiul din Algeria

[modifică] Întoarcerea la putere în anul 1958

[modifică] Preşedenţia

[modifică] Mărturii şi amintiri

[modifică] Discografie

[modifică] Note

1. ^ Mémoires de guerre, vol. I L'Appel, Charles de Gaulle, édition Bibliothèque de la Pléiade, 1956, p73.
2. ^ Jean-Louis Crémieux-Brilhac, La France libre, Gallimard, 1996, p.49-50

[modifică] Legături externe

Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Charles de Gaulle

• ro Charles de Gaulle
• fr Biografie
• ro Articol

v • d • m Şef al guvernului Franţei din 1871 A treia Republică Dufaure • de Broglie • de Cissey • Buffet • Dufaure • Simon • de Broglie • de Rochebouët • Dufaure • Waddington • de Freycinet • Ferry • Gambetta • de Freycinet • Duclerc • Fallières • Ferry • Brisson • de Freycinet • Goblet • Rouvier • Tirard • Floquet • Tirard • de Freycinet • Loubet • Ribot • Dupuy • Casimir-Perier • Dupuy • Ribot • Bourgeois • Méline • Brisson • Dupuy • Waldeck-Rousseau • Combes • Rouvier • Sarrien • Clemenceau • Briand • Monis • Caillaux • Poincaré • Briand • Barthou • Doumergue • Ribot • Viviani • Briand • Ribot • Painlevé • Clemenceau • Millerand • Leygues • Briand • Poincaré • François-Marsal • Herriot • Painlevé • Briand • Herriot • Poincaré • Briand • Tardieu • Chautemps • Tardieu • Steeg • Laval • Tardieu • Herriot • Paul-Boncour • Daladier • Sarraut • Chautemps • Daladier • Doumergue • Flandin • Bouisson • Laval • Sarraut • Blum • Chautemps • Blum • Daladier • Reynaud • Pétain Regimul de la Vichy Pétain • Laval Guvernul Provizoriu de Gaulle • Gouin • Bidault • Blum A patra Republică Ramadier • Schuman • Marie • Schuman • Queuille • Bidault • Queuille • Pleven • Queuille • Pleven • Faure • Pinay • Mayer • Laniel • Mendès-France • Faure • Mollet • Bourgès-Maunoury • Gaillard • Pflimlin • de Gaulle A cincea Republică Debré • Pompidou • Couve de Murville • Chaban-Delmas • Messmer • Chirac • Barre • Mauroy • Fabius • Chirac • Rocard • Cresson • Bérégovoy • Balladur • Juppé • Jospin • Raffarin • de Villepin • Fillon