Tratatul Antarcticii

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Tratatul Antarcticii, împreună cu o serie de alte tratate colaterale, reglementează relațiile internaționale în raport cu Antarctida, singurul continent de pe Pământ fără populație umană băștinașă. În acest tratat, Antarctica este definită ca fiind tot uscatul, împreună cu banchizele aflate la sud de paralela de 60° latitudine sudică. Tratatul, care a intrat în vigoare în 1961 fiind semnat în total de 47 de țări, face din Antarctica o rezervație științifică, stabilește libertatea de cercetare științifică și interzice activitățile militare pe continent. Tratatul a fost primul acord de control al armamentului semnat în timpul Războiului Rece. Sediul Secretariatului Tratatului Antarcticii se află la Buenos Aires, Argentina, începând cu luna septembrie 2004.[1]

Stipulări și semnare[modificare | modificare sursă]

Tratatul principal a fost deschis pentru semnare la 1 decembrie 1959, și a intrat oficial în vigoare la 23 iunie 1961.[2] Primii semnatari au fost cele 12 țări active în Antarctica în timpul Anului Geofizic Internațional 1957–1958 și care au acceptat invitația Statelor Unite la conferința la care acesta a fost negociat. Cele 12 țări aveau interese semnificative în Antarctica la acea vreme: Argentina, Australia, Belgia, Chile, Franța, Japonia, Noua Zeelandă, Norvegia, Africa de Sud, Uniunea Sovietică, Regatul Unit și Statele Unite. Aceste țări înființaseră peste 50 de stații antarctic pentru AGI.

Articolele Tratatului Antarcticii[modificare | modificare sursă]

Obiectivul principal al tratatului este cel de a asigura în interesul întregii omeniri că Antarctica va continua să fie pentru totdeauna utilizată exclusiv în scopuri pașnice și că nu va deveni scena sau obiectul discordiei internaționale. Tratatul interzice orice măsură de natură militară, dar nu și prezența personalului militar.

  • Articolul 1: Aria va fi utilizată exclusiv în scopuri pașnice; activitățile militare, cum ar fi testarea de arme, sunt interzise, iar personalul și echipamentele militare pot fi utilizate numai în scop de cercetare științifică sau în alte scopuri pașnice;
  • Articolul 2: Libertatea de cooperare și cercetare științifică va continua;
  • Articolul 3: Libertatea schimbului de informații și personal în cooperare cu Națiunile Unite și cu alte agenții internaționale;
  • Articolul 4: Tratatul nu recunoaște, nu contestă și nu stabilește revendicări privind suveranitatea teritorială; cât timp tratatul este în vigoare, nu se vor ridica noi revendicări teritoriale;
  • Articolul 5: Tratatul interzice exploziile nucleare și deversarea de deșeuri radioactive;
  • Articolul 6: Tratatul acoperă tot uscatul și banchizele de gheață aflat la sud de paralela de 60 de grade latitudine sudică, nu însă și apele înconjurătoare;
  • Articolul 7: Statele semnatare cu statut de observator au liber acces inclusiv la observații aeriene asupra oricărei zone și pot inspecta orice stație, instalație și echipament; trebuie să se dea notificări în avans pentru orice activități și pentru introducerea de personal militar;
  • Articolul 8: Permite fiecărui stat să aibă jurisdicție asupra propriilor observatori și cercetători;
  • Articolul 9: Între statele membre au loc întâlniri consultative frecvente;
  • Articolul 10: Toate statele semnatare vor descuraja activitățile desfășurate în Antarctica, contrare tratatului, ale oricărei țări
  • Articolul 11: Toate disputele vor fi rezolvate pe cale pașnică de părțile implicate sau, în cazuri extreme, de Curtea Internațională de Justiție;
  • Articolele 12, 13, 14: Tratează respectarea, interpretarea și amendarea tratatului de către statele semnatare.

Alte acorduri[modificare | modificare sursă]

Plic din 1959 ce comemorează deschiderea oficiului poştal Wilkes din Teritoriul Antarctic Australian.

Printre a lte acorduri — circa 200 de recomandări adoptate la ședințele consultative ale tratatului și ratificate de guverne — se numără:

State membre[modificare | modificare sursă]

     semnatare, consultative, cu revendicări teritoriale

     semnatare, consultative, fără revendicări teritoriale, dar care și-au rezervat dreptul de a ridica astfel de revendicări

     semnatare, consultative

     semnatare, aderate

     non-signatory


În 2007, existau 46 de state membre ale tratatului: 28 consultative și 18 care doar au aderat. Printre membrii consultativi se numără cele șapte țări care au revendicat teritorii din Antarctica. Cele 21 de state fără revendicări fie nu recunosc revendicările celorlalte, fie nu s-au pronunțat.

Statele membre ale tratatului sunt cele din lista de mai jos.

Country[3] Semnatarii inițiali Consultative Aderare
 Argentina (revendicare)* 23 iunie 1961
 Australia (revendicare) 23 iunie 1961
 Austria 25 august 1987
 Belarus 27 decembrie 2006
 Belgia 26 iulie 1960
 Brazilia 12 septembrie 1983 16 mai 1975
 Bulgaria 25 mai 1998 11 septembrie 1978
 Canada 4 mai 1988
 Chile (revendicare)* 23 iunie 1961
 China 7 octombrie 1985 8 iunie 1983
 Columbia 31 ianuarie 1989
 Cuba 16 august 1984
 Cehia (ca  Cehoslovacia) 14 iunie 1962
 Danemarca 20 mai 1965
 Ecuador 19 noiembrie 1990 15 septembrie 1987
 Estonia 17 mai 2001
 Finlanda 9 octobrie 1989 15 mai 1984
 Franța Teritoriile australe și antarctice franceze (revendicare) 16 septembrie 1960
 Germania (revendicare) (din 1945)
 Germania de Est
3 martie 1981
5 octombrie 1987
5 februarie 1979
19 noiembrie 1974
 Grecia 8 ianuarie 1987
 Guatemala 31 iulie 1991
 Ungaria 27 ianuarie 1984
 India 12 septembrie 1983 19 august 1983
 Italia 5 octombrie 1987 18 martie 1981
 Japonia 4 august 1960
 Monaco 30 mai 2008
 Țările de Jos 19 noiembrie 1990 30 martie 1967
 Noua Zeelandă (revendicare) 1 noiembrie 1960
 Coreea de Nord 21 ianuarie 1987
 Norvegia (revendicare) 24 august 1960
 Papua Noua Guinee 16 martie 1981
 Peru 9 octombrie 1989 10 aprilie 1981
 Polonia 29 iulie 1977 8 iunie 1961
 România 15 septembrie 1971
 Rusia (ca  URSS)** 2 noiembrie 1960
 Slovacia (ca  Cehoslovacia) 14 iunie 1962
 Africa de Sud[4] 21 iunie 1960
 Coreea de Sud 9 octombrie 1989 28 noiembrie 1986
 Spania 21 septembrie 1988 31 martie 1982
 Suedia 21 septembrie 1988 24 martie 1984
 Elveția 15 noiembrie 1990
 Turcia 25 ianuarie 1996
 Ucraina 27 mai 2004 28 octombrie 1992
 Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei  (revendicare)* 31 mai 1960
 Statele Unite ale Americii** 18 august 1960
 Uruguay 7 octombrie 1985 11 ianuarie 1980
 Venezuela 24 mai 1999

* Revendicări suprapuse.
** Drept de revendicare rezervat.

Note[modificare | modificare sursă]