Războiul de o sută de ani

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecţionat de la Războiul de 100 de Ani)
Salt la: Navigare, căutare
O hartă a Europei din anul 1430

Războiul de o sută de ani a fost purtat între Anglia şi Franţa în intervalul 1337-1453. Războiul de o sută de ani nu a fost un conflict continuu, ci o serie de ostilităţi întrerupte de perioade lungi de pace.

Cuprins

[modifică] Cauze

Cauzele principale ale conflictului pot fi împărţite în trei categorii: dispute teritoriale, pretenţii dinastice şi competiţie economică.[1]

Disputele teritoriale vizau Aquitania (cunoscută şi cu denumirea de Guyenne), un ducat în sud-vestul Franţei şi parte din regatul Franţei. Disputele teritorialr au de la mijlocul secolului al XII-lea, o dată cu mariajul dintre Eleanor de Aquitania, moştenitoarea tronului ducal, şi Henric al II-lea al Angliei, regele Angliei care era şi duce al Aquitaniei. Aşadar, în ducele Aquitaniei, monarhii francezi angajaţi din timpul lui Filip al II-lea într-un proces de unificare teritorială şi limitare a autonomiilor regionale şi tendiţelor politice centrifuge, aveau un rival puternic, în spatele căruia se afla forţa economică a regatului Angliei. Din punctul de vedere al monarhiei franceze, care reuşise deja să elimine controlul regelui Angliei asupra ducatului Normandiei (din 1204),[2] situaţia Aquitaniei era prioritară. Dar problema era spinoasă şi din perspectiva monarhiei engleze. După introducerea normelor feudo-vasalice în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, ca urmare a noilor idei despre proprietate şi relaţiile dintre seniorii de diferite ranguri elaborate în nordul Italiei sub influenţa redescoperirii dreptului roman,[3] relaţia dintre regele Franţei şi ducele Aquitaniei a fost pusă și în termeni feudali. Deşi referirile la Aquitania ca „fief” al regelui Franţei aveau un caracter tehnic, strict juridic - Aquitania fiind o formaţiune statală cu o istorie şi tradiţii de guvernare proprii, cu propriile legi şi cutume, etc., deci nu un „domeniu feudal”[4] - avocaţii regelui Franţei puteau acum invoca noile norme feudale pentru a justifica, în anumite condiţii, confiscarea ducatului. Este ceea ce s-a întâmplat în 1294, când Eduard I al Angliei a fost citat de Filip al IV-lea al Franţei să apară în faţa Parlamentului din Paris pentru a răspunde unor acuzaţii asupra unei chestiuni de graniţă. Eduard a refuzat; în consecinţă, regele Franţei a declarat ducatul confiscat. Războiul de graniţă care a urmat a fost indecis, iar în 1303 s-a revenit la status quo-ul din 1294, dar tensiunile create de situţia Aquitaniei erau evidente. Conflictul din 1294-1297, deşi limitat şi de scurtă durată, constituie un precedent direct pentru Războiul de o sută de ani. Regii Angliei vor dori o clarificare - în sensul unei limitări - a obligaţiilor faţă de regii Franţei decurgând din deţinerea ducatului Aquitaniei.

Acestor probleme li s-au adăugat, după 1328, pretenţiile dinastice ale regelui Angliei. Prin moartea lui Carol al IV-lea fără urmaşi direcţi (1328), dinastia capeţiană se sfârşise, iar drepturile dinastice cele mai solide la tronul Franţei le avea chiar regele Angliei, Eduard al III-lea - fapt doar în aparenţă paradoxal, ţinând seama de mariajele dinastice dintre capeţieni şi Plantageneți, care îi aduceau acum regelui Angliei temeiuri puternice pentru a viza tronul Franţei. Alegerea regelui Angliei ca rege al Franţei punea însă probleme insurmontabile pentru nobilimea şi înaltul cler francez, tocmai din prisma îndelungatei rivalităţi dintre cele două ţări şi a conflictelor recente. S-a optat aşadar pentru un candidat francez, contele de Valois - unchi al defunctului rege - încoronat la Reims ca Filip al VI-lea. Alegerea a fost justificată prin invocarea, pentru prima oară, a legii salice, care excludea transmiterea drepturilor dinastice pe linie maternă - cazul lui Eduard al III-lea, a cărui mamă Isabela era sora ultimului rege capeţian. După câţiva ani de negocieri şi tatonări, în cursul cărora Eduard l-a recunoscut pe Filip drept rege al Franţei şi i-a depus omagiul ca duce al Aquitaniei, nu s-a putut ajunge la un consens în privinţa statutului şi obligaţiilor regelui Angliei în calitatea sa de duce de Aquitania. În acest context, Eduard părea dispus să reînvie pretenţiile sale dinastice la tronul Franţei, chiar dacă doar în scopul consolidării poziţiei sale în Aquitania - cucerirea întregului regat al Franţei părând la acel moment o cauză fără sorţi de izbândă. În 1337 Filip a declarat ducatul Aquitaniei confiscat sub pretextul unor acte de rebeliune ale lui Eduard. Războiului de o sută de ani începuse.

Conflictul poate fi văzut însă şi ca unul economic. Aquitania ocupa o vastă suprafaţă costieră, acoperind mare parte din accesul Franţei la oceanul Atlantic; porturi ca Bordeaux generau un venit fiscal important datorită comerţului cu vin şi peşte. De aici şi dorinţa monarhiei franceze, aflată într-un proces de consolidare şi expansiune de mai bine de un veac, de a controla nu doar coastele Aquitaniei, ci şi ale provinciei vecine, Bretania. De altfel, Bretania va juca un rol important în cursul Războiului de o sută de ani. Din aceeaşi perspectivă economică era vizat şi comitatul Flandrei, ale cărui manufacturi de postav depindeau de comerţul cu lână din Anglia; ori regii Franţei încercaseră să-şi subordoneze total Flandra, cel mai recent cu doar două decenii în urmă, în timpul lui Filip al IV-lea.

[modifică] Izbucnirea războiului

Războiul poate fi divizat în patru faze: o fază în care Anglia a repurtat victorii sub Eduard al III-lea şi care a durat din 1337 până în 1360; o fază din 1360 până în 1400 când francezii au avut victorii; o fază din 1400 până în 1429 marcată de mari victorii engleze sub Henric al V-lea; şi o fază finală din 1429 până în 1453 în care Franţa a fost unită sub regii din dinastia Valois. Când a început războiul, Franţa avea o populaţie de 14 milioane şi era cea mai puternică forţă militară din Europa; Anglia avea o populaţie de numai 4 milioane.

Victoriile pe care englezii le-au purtat la Creci (1346) şi mai târziu la Poitiers (1356) i-au uimit şi i-au umplut de un imens orgoliu. În 1347 au pus stăpânire pe Calais, care le asigura dominaţia asupra Canalului Mânecii (au avut control asupra lui peste 40 de ani), şi pe care l-au păstrat două sute de ani, perioadă în decursul căreia au expulzat aproape toţi băştinaşii şi i-au înlocuit cu englezi. În sfârşit, în 1361, regele Angliei face pace la Bretigny şi, după ce pretinde întreg regatul Franţei, se mulţumeşte cu Aquitania, comitatul de Ponthieu şi cu Calais. Era o pace ineficace, căci nu rezolva singura chestiune deosebit de serioasă – suveranitatea englezilor asupra provinciilor care nu mai voiau să fie engleze. Notabilităţile din La Rochelle spuneau: "Ne supunem englezilor cu vorba: dar cu inima niciodată". Începutul războiului de o sută de ani constituie pentru Anglia o perioadă de aparentă prosperitate; furnizorii de alimente, armurierii, constructorii de nave fac avere. Jefuirea Normandiei duce la îmbogăţirea soldaţilor şi a famliilor lor; nevoia de bani a regelui permite oraşelor şi indivizilor să cumpere libertăţi la preţuri convenabile.

Două clase se dezvoltă atunci cu rapiditate în mediul rural englez: clasa fermierilor, semiproprietari, liberi pe pământurile închiriate de ei, intermediari între cavaler şi fostul vilan, şi clasa muncitorilor agricoli care au scăpat de şerbie, fie răscumpărându-se ei înşişi fie refugiindu-se timp de un an şi o zi într-un oraş proteguit printr-o cartă. Multă vreme de aici încolo seniorii şi parlamentele vor mai încerca să lege de pământ mâna de lucru, dar vor eşua. În Anglia epidemia de ciumă neagră a ţinut deosebit de mult; stationară în 1349, a reînceput în anul următor reducând populaţia regatului de la 4 milioane la circa 2 milioane şi jumatate.

În anul 1356, fiul regelui Eduard al III-lea, Prinţul Negru, s-a aflat la Poitiers în aceeaşi situaţie ca tatăl său la Crecy cu 10 ani în urmă. Ioan al II-lea a respins toate încercările Prinţului de a negocia şi a atacat; bătălia de la Poitiers a avut un curs similar cu cea de la Crecy, însă regele Ioan a întreprins un alt atac dezastruos după o perioadă de trei ani. Când lupta a luat sfârşit, floarea cavaleriei franceze a fost doborată, regele însuşi căzând prizonier. Deşi Eduard al III-lea a renunţat la tronul Franţei, semnarea Tratatului de la Bretigny reprezenta un mare triumf în favoarea sa. Aparent definitiv, triumful a fost de scurtă durată.

[modifică] Victorii franceze sub Carol V: 1360–1400

Succesorul lui Ioan al II-lea al Franţei a fost un rege mare, Carol al V-lea, care a avut mai puţine scrupule, iar când războiul a izbucnit din nou în 1369 a fost mai bine pregatit, mai ales datorită generalilor săi – Du Guesclin, Clisson – care fortificaseră mai multe puncte de rezistenţă pe teritoriul francez şi elaboraseră o strategie bazată pe evitarea luptei, lăsându-i pe englezi să-şi epuizeze singuri forţele. Această tactică a funcţionat atât de bine încât, fără câştigarea unor bătălii importante, francezii au recuperat treptat majoritatea teritoriilor cedate la Bretigny.

Cucerirea şi ocuparea unui imperiu continental depăşeau forţele Angliei, care "nu era destul de puternică – nici în oameni, nici în bani – ca să ocupe în permanenţă primul loc în Europa". În fine, şi acesta-i faptul cel mai important, Anglia nu mai era stăpâna mării, fără de care înceta să mai fie invulnerabilă. Stângăcia Prinţului Negru, mai slab ca diplomat decât ca soldat, dusese la alianţa regelui Castiliei şi a regelui Franţei. Flota lui domina Golful Gasconiei şi Canalul Mânecii; nu numai că o flotă engleză a fost nimicită la La Rochelle, dar navele franceze intrau nestingherite pe Tamisa, flotilele franceze devastau oraşele de pe coastă şi incendiau satele de pescari. Singurul mijloc de apărare al Angliei consta în a chema la arme populaţia de coaste prin focuri aprinse pe înălţimi - metodă care permitea năvălitorilor să debarce, să acţioneze şi să fugă.

Domnia lui Eduard al III-lea a luat sfârşit în mod ruşinos în 1377 şi, deoarece Prinţul Negru murise cu un an în urmă, tronul Angliei a fost moştenit de nepotul lui Eduard, băiatul de 10 ani, Richard al II-lea ce avea să se confrunte curând cu o revoltă a ţăranilor şi cu alte probleme serioase. Franţa ar fi putut foarte bine să profite de dificultăţile englezilor în timpul domniilor agitate ale lui Richard al II-lea şi Henric al IV-lea, momente în care Anglia era incapabilă să câştige războiul. Însă, deşi o flotă franceză reînnoită a devastat coasta de Sud a Angliei la începutul domniei lui Richard al II-lea, monarhia franceză a devenit în curând la fel de incapabilă ca şi rivala sa. Carol al VI-lea al Franţei a venit la putere la vârsta de 12 ani şi a înnebunit în tinereţe; în cea mai mare parte a domniei sale de lungă durată (1380-1422), Franţa s-a aflat sub controlul rudelor regale, care au prădat veniturile coroanei şi au avut numeroase divergenţe între ele.

[modifică] Victorii engleze sub Henric V: 1400–1422

În acest timp, în fruntea Angliei, se afla un rege tânăr, ambiţios şi războinic, Henric al V-lea (1413-1422). În 1415, Henric a trecut Canalul şi, sperând să cucereasca Normandia, a început asedierea şi capturarea portului cheie de la Plarfeur. Deoarece aceasta era o operaţiune dificilă, în octombrie, Henric s-a îndreptat spre nord-est pentru a petrece iarna la Calais. Neştiind în ce poziţie se aflau francezii, acesta s-a pomenit faţă în faţă cu o mare armata inamică. Nereuşind să ajungă la un compromis cu francezii, a fost silit să lupte în bătălia de la Azincourt; în ciuda exemplelor de la Crecy şi Poitiers, armata franceză, atacată de-a lungul unui front îngust, sub o ploaie de săgeţi, nu a reuşit să străpungă apărarea englezilor.

Bătălia de la Azincourt nu a contribuit direct la realizarea planului de cucerire al lui Henric însă i-a conferit un prestigiu important, incurajându-i pe englezi să continuie războiul. O altă consecinţă importantă a acestei bătălii a constat în faptul că francezii nu mai doreau să-l întâlnească pe câmpul de luptă pe Henric, astfel, acesta şi-a petrecut doi ani asediind şi cucerind nestingherit oraşe din Normandia. În timp ce figura lui Henric se impunea, Ducele de Burgundia a renunţat la neutralitate, formând o alianţă cu inamicul; aliaţii au început în curând să-şi exercite controlul asupra regelui Franţei şi asupra întregii regiuni din nordul Loarei iar prin Tratatul de la Troyes (1420) s-a hotărât căsătoria lui Henric al V-lea cu fiica lui Carol al VI-lea, Caterina, urmand ca Henric să devina rege al Franţei după moartea socrului său. Singura opoziţie, din sudul Loarei, a fost susţinută de fiul lui Carol VI, Dauphin, însă acesta a fost respins, fiind considerat bastard.

Franţa în 1450

[modifică] Franţa unită: 1422–1453

Moartea subită a lui Henric al V-lea al Angliei a complicat situaţia. După moartea lui Carol, câteva luni mai târziu, existau doi rivali la tronul Franţei: fiul lui Henric în vârstă de un an şi fostul Dauphin ce purta acum numele de Carol al VII-lea; deşi poziţia englezilor era mai putin consolidată, francezii nu au înregistrat progrese până la apariţia celebrei Ioana D’Arc. În anul 1430, Ioana a fost capturată de burgunzi; aceştia au predat-o englezilor care au judecat-o sub acuzaţia de vrăjitorie, crezând că prin condamnarea ei îl vor discredita pe Carol al VII-lea. Treptat războiul s-a încheiat. În anul 1435, Carol şi Ducele de Burgundia s-au împăcat, iar Parisul a căzut în anul următor. După un armistiţiu, francezii au lansat o campanie care a eliberat Normandia în 1449 - 1450, culminând cu o victorie decisivă la Formigny. În 1453, războiul de o sută de ani a luat sfârşit; Anglia şi-a menţinut stăpânirea doar asupra Calais-ului, care a fost recuperat de francezi în 1558.

În urma acestor războaie, Anglia şi Franţa au renunţat la statutul lor de regate feudale, devenind state de drept.

[modifică] Principalele bătălii

[modifică] Note şi referinţe

  1. ^ Christopher Allmand, The Hundred Years War: England and France at War, c. 1300-1450, Cambridge, 1988, pp. 6-12. ISBN 0-521-31923-4
  2. ^ Maurice Powicke, The Loss of Normandy, Manchester, 1962, passim.
  3. ^ Susan Reynolds Fiefs and Vassals: The Medieval Evidence Reinterpreted, Oxford, 1994, pp. 258-322. ISBN 0198206488
  4. ^ Susan Reynolds, Kingdoms and Communities in Western Eruope, 900-1300, Oxford, 1997, pp. 219-250. ISBN 0198731477

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_de_o_sut%C4%83_de_ani
Unelte personale