Republica Populară Chineză

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Republica Populară Chineză
中华人民共和国
Zhōnghuá Rénmín Gònghéguó

Drapelul Chinei Stema Chinei
Drapel
Imn

Marșul Voluntarilor
《义勇军进行曲》
„Yìyǒngjūn Jìnxíngqǔ”
Amplasarea Chinei
Capitală Beijing
39°55′N 116°23′E / 39.917°N 116.383°E / 39.917; 116.383
Cel mai mare oraș Shanghai
Limbi oficiale Chineză1
Etnonim chinezi
Sistem politic Republică socialistă monopartidă[1]
 -  Președinte Xi Jinping
 -  Prim-ministru Li Keqiang
Înființare
 -  Unificarea 221 î.Hr. 
 -  Instaurarea republicii 1 ianuarie 1912 
 -  Proclamarea Republicii Populare Chineză 1 octombrie 1949 
Suprafață
 -  Total 9.596.961 km² (locul 3/4)
 -  Apă (%) 2,8%
Populație
 -  Estimare 2012 1,350,695,000[2] (locul 1)
 -  Recensământ 2010 1,339,724,852 
 -  Densitate 2011 (estimativ):[3] 144 loc/km² (locul 83)
PIB (PPC) estimări 
 -  Total 14.9614 trilioane USD[4] (locul 2)
 -  Pe cap de locuitor 10.253 USD[4] (locul 91)
PIB (nominal) estimări 2013
 -  Total 9.3253 trilioane USD[4] (locul 2)
 -  Pe cap de locuitor 6.853 USD [4] (locul 84)
Gini (2012) 47.4 
IDU (2012) 0.699 (locul 101)
Monedă Renminbi (yuan) (¥)[a] (CNY)
Prefix telefonic +86
Domeniu Internet .cn
Fus orar UTC + 8
1Putonghua (mandarină) este limba oficială standard. Engleza are același statut de limbă oficială în Hong Kong, iar în Macao portugheza. În zone cu minorități, sunt de asemenea oficiale limbile uigură, mongolă și tibetană.
2Valorile sunt doar pentru China continentală, fără Hong Kong, Macao și Taiwan.

China (chineză :中国; Pinyin Zhōnghuá Rénmín Gònghéguó Sunet ascultă), denumită oficial Republica Populară Chineză, este un stat independent situat în Asia de Est. Este țara cea mai populată din lume, cu o populație de peste 1.350.000.000 de locuitori. China are un sistem unipartid, condus de către Partidul Comunist Chinez, având sediul guvernamental în orașul-capitală Beijing.[5] Acesta exercită jurisdicție peste 22 de provincii, cinci regiuni autonome, patru municipii de subordonare centrală (Beijing, Tianjin, Shanghai și Chongqing) și două regiuni administrative speciale, având în mare parte un sistem de auto-guvernare (Hong Kong și Macao). RPC revendică, de asemenea, Taiwanul, drept a XXIII-a provincie, care este în prezent controlată de către o entitate politică separată, Republica Chineză (RC); o revendicare controversată din pricina statutului politic complex din Taiwan.[6]

Acoperind aproximativ 9,6 milioane de km2, China este a II-a cea mai mare țară din lume ca suprafață de uscat,[7] și a III-a/a IV-a cea mai mare țară după suprafața totală, în funcție de metoda de măsurare.[b]. Peisajul Chinei este vast și divers, variind de la stepe și deșerturi, precum Gobi și Taklamakan, din nordul arid, la pădurile subtropicale din sudul umed. Lanțuri muntoase precum Himalaya, Karakoram, Pamir și Tian Shan separă China de Sudul și Centrul Asiei. Fluviile Yangtze și Galben, al III-lea și al VII-lea cele mai lungi din lume, curg dinspre platoul tibetan înspre dens-populata coastă de est. Coasta Chinei, de-a lungul Oceanului Pacific, este de 14,500 km lungime și este mărginită de mările Bohai, Galbenă, Chinei de Est și Chinei de Sud.

Istoria Chinei datează din erele civilzației antice - una dintre cele mai vechi din lume - care a înflorit în bazinul fertil al Fluviului Galben, în Câmpia Chinei de Nord. De milenii, sistemul politic al Chinei s-a bazat pe monarhii ereditare, cunoscute sub numele de dinastii, începând cu semi-mitologica Xia, din bazinul Fluviului Galben (cca. 2000 î.Hr. ). De la anul 221 î.Hr., când dinastia Qin a cucerit o serie de mai multe state, pentru a forma un imperiu chinez, țara s-a extins, fărămițat și reunificat de mai multe ori. Republica Chineză (1912-1949) (RC) a răsturnat ultima dinastie în 1911 și a condus China Continentală până în 1949. După înfrângerea Imperiului Japoniei în Al Doilea Război Mondial, Partidul Comunist i-a învins pe nationaliștii din Kuomintang, din China Continentală și a proclamat Republica Populară Chineză, la Beijing, la 1 octombrie 1949, în timp ce Kuomintangul a mutat guvernul RC la actuala capitală, Taipei.

De la introducerea de reforme economice în 1978, China a devenit una dintre economiile mari ale lumii, cu cea mai rapidă creștere economică. În 2013, este a doua cea mai mare economie din lume, atât cu PIB-ul total nominal cât și cu paritatea puterii de cumpărare (PPC) și este, de asemenea, cel mai mare exportator și importator, din lume, de bunuri.[8] China este una din țările ce deține arme nucleare și are cea mai mare armată permanentă, cu al doilea cel mai mare buget destinat apărării, din lume.[9] RPC este membru al Organizației Națiunilor Unite din anul 1971, când a înlocuit RC în calitate de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. China este, de asemenea, membră a numeroase organizații multilaterale formale și informale, inclusiv OMC, APEC, BRICS, Organizația pentru Cooperare de la Shanghai, BCIM și G-20. China este o putere regională în Asia și a fost caracterizată ca o potențială superputere de un număr de analiști.[10][11]

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Cuvântul "China" este derivat din cuvântul persan Cin ( چین ), care provine de la cuvântul sanscrit Cina ( चीन ).[12] Este consemnat pentru prima dată în 1516, în jurnalul exploratorului portughez Duarte Barbosa.[13] Jurnalul a fost tradus și publicat în Anglia în 1555.[14] Teoria tradițională, propusă în secolul al XVII-lea de către Martino Martini, este că „Cina” este derivat din „Qin" (秦) , regatul vestic al Chinei, în timpul dinastiei Zhou.[15] Cu toate acestea, termenul a fost folosit în scripturile hinduse timpurii, inclusiv în Mahabharata ( secolul V î.Hr. ) și Legile lui Manu (secolul II î.Hr.).[16][17]

Numele oficial al prezentei țării este „Republica Populară Chineză” ( chineză:中华人民共和国; pinyin: Zhōnghuá Rénmín Gònghéguó). Denumirile chineze obișnuite ale țării sunt: Zhongguo (chineză:中国, de la Zhong: „central" sau „de mijloc" și Guo: " stat " sau „state " – și în timpurile moderne - „națiune" ) și Zhonghua (chineză :中华), cu toate că numele oficial al statului a fost schimbat de mai multe ori, de către dinastii succesive și guverne moderne. Termenul ZhongGuo a apărut în diverse texte antice, cum ar fi „Textul classic despre Istorie” din secolul al VI-lea î.Hr.,[c] iar în perioada pre-imperială a fost adesea folosit ca un concept cultural pentru face o distingere față de triburile Huaxia, percepute ca „barbare". Termenul, care poate fi singular sau plural, făcea referire la grupul de state sau de provincii al Câmpiei Centrale (Chineze), dar până în secolul al XIX-lea nu a fost folosit ca un nume pentru întrega țară. Chinezii nu au fost singurii care și-au considerat țara ca „centrală", conceptul fiind întâlnit și la alte civilizații.[18]

Istorie[modificare | modificare sursă]

Ornament din jad reprezentând un cerb, datând din timpul Dinastiei Shang (sec XVII-XI î.Hr.)
Unii dintre miile de războinici de teracotă, în mărime naturală, ai dinastiei Qin, cca. 210 îHr

Preistorie[modificare | modificare sursă]

Dovezile arheologice sugerează o prezență umană pe teritoriul Chinei încă de acum 250.000 = 2,24 miloane de ani.[19] O peșteră din Zhoukoudian (în apropierea Beijingului de astăzi) prezintă fosile hominide datând din perioada 680.000 - 780.000 î.Hr.[20] Fosilele sunt ale Omului de Pekin, un exemplu de Homo erectus care utiliza focul.[21] Situl Omul de Pekin a dat, de asemenea, resturi de Homo sapiens datând din perioada 18,000-11,000 î.HR.[22] Unii oameni de știință susțin că o formă de protoscriere a existat în China mai devreme de anul 3000 î.Hr.[23]

Conform traditiei chineze, prima dinastie monarhică a fost Xia, care a apărut în jurul anului 2070 î.Hr..[24] Dinastia a fost considerat mitică de către istorici, până săpăturile arheologice științifice de la Erlitou, unde au fost găsite rămășițe datând din epoca bronzului, în Henan în 1959.[25] Însă rămâne neclar dacă aceste site-uri sunt rămășițele dinastiei Xia sau unei alte culturi din aceeași perioadă.[26]

Domnia dinastică timpurie[modificare | modificare sursă]

Prima dinastie din China care a lăsat consemnări istorice, semi-feudala Shang,[27] era poziționată de-a lungul Fluviului Galben, din estul Chinei, din secolul al XVII-lea îHr, până în sec XI îHr.[28] Inscripțiile divinatorii de pe oase, din timpul dinastiei Shang, reprezintă cea mai veche formă de scriere chineză, găsit până în prezent[29] și este un predecesoarea directă a caracterelor chineze moderne.[30] Shang a fost cucerit de către Zhou, care a domnit între secolele XII si V i.e.n., până când autoritatea centralizată a fost, încetul cu încetul, erodată de către lideri militari feudali. Au apărut astfel mai multe state beligerante independente, datorită slăbirii autorității statului Zhou, întrându-se în perioada de 300 de ani a Primăverilor și Toamnelor, întreruptă doar ocazional de către regele Zhoului. Până în Perioada Statelor Combatante, din secolele V-III î.Hr., mai rămăseseră doar șapte state suverane puternice, pe teritoriul Chinei de azi, fiecare stat având propriul său rege, ministere și armată.

China Imperială[modificare | modificare sursă]

Perioada Statelor Combatante s-a încheiat în 221 î.Hr., după ce statul Qin a cucerit celelalte șase regate și a fondat primul stat chinez unificat. Regele Zheng al statului Qin s-a autoproclamat „Primul Împărat" (始 皇帝) Shi Huang, procedând apoi la impunerea de reforme în întreaga Chină, în special standardizarea forțată a limbii chineze, standardizarea unitățlor de măsură, a lungimii axului carului și standardizarea monetară. Dinastia Qin a durat doar cincisprezece ani, prăbușindu-se la scurt timp după moartea lui Qin Shi Huang, întrucât politicile sale legaliste și autoritare, dure, au dus la rebeliuni pe scară largă.[31][32]

Marele Zid Chinezesc a fost construit de către mai multe dinastii, într-un răstimp de peste două mii de ani, pentru a proteja regiunile agricole sedentare din interiorul Chinei, de incursiunile păstorilor nomazi din stepele nordice

Ulterioara dinastie Han a condus China între 206 î.Hr. și 220 dHr, creând o identitate culturală durabilă, care s-a păstrat până în prezent în rândul populației chineze.[31][32] Dinastia Han a extins considerabil teritoriul imperiului datorită campaniilor militare inițiate, ajungând până în Peninsula Coreeană, Vietnam, Mongolia și Asia Centrală și, de asemenea, a contribuit la crearea Drumului Mătăsii din Asia Centrală. Han China a devenit treptat cea mai mare economie a lumii antice.[33] Dinastia a adoptat confucianismul, o filozofie dezvoltată în Perioada Primăverilor și Toamnelor, ca ideologia oficială de stat. În ciuda abandonului oficial al Legalismului, ideologia oficială a dinastiei Qin, instituțiile și politicile legaliste au rămas și au stat la baza guvernării Han.[34]

După prăbușirea Hanului, a urmat o perioadă de dezbinare cunoscută sub numele de Perioada celor Trei Regate.[35]

În anul 581 dHr, China a fost reunificată sub dinastia Sui. Cu toate acestea, dinastia s¬-a prabușit timpuriu, la aceasta contribuind și înfrângerea sa din timpul războiului Goguryeo-Sui (598-614 ).[36][37]

Sub următoarele dinastii Tang și Song, tehnologia și cultura chineză au intrat într-o epocă de aur.[38] Rebeliunea An Shi din secolul al VIII-lea a devastat țara și a șubrezit dinastia.[39] Dinastia Song a fost primul guvern din istoria lumii care a emis bani de hârtie și primul sistem politic din China care a fondat o flotă navală permanentă.[40] Între secolele X și XI, populatia Chinei s-a dublat, ajungând la aproximativ 100 de milioane de oameni, în mare parte ca urmare a extinderii cultivării orezului în centrul și sudul imperiului și a producției excedente de alimente. Dinastiei Song a văzut, de asemenea, o înflorire a filozofiei și artei. Pictura peisagitică și de portret, au fost duse la noi nivele de maturitate și de complexitate.[41] Elitele sociale se adunau pentru a admira operele artistice, să-și împărtășească propriile creații și să comercializeze opere de artă prețioase. Dinastiei Song a văzut o revigorare a confucianismului, ca răspuns la creșterea în importanță a budismului, din timpul Tang.[42]

Detaliu din pictura „De-a lungul râului în timpul Festivalului Qingming”, din secolul XII, reprezentând viața de zi cu zi în orașul capitală al dinastiei Song, Bianjing (modernul Kaifeng)

În secolul al XIII-lea, China a fost cucerită, treptat, de către Imperiul Mongol. În 1271, liderul mongol Kublai Khan fondează dinastia Yuan. Aceasta a cucerit ultimul bastion al dinastiei Song în 1279. Înainte de invazia mongolă, popultation Songului era de 120 de milioane de cetățeni, reducându-se la 60 de milioane, până la recensământului din 1300.[43]

Un țăran pe nume Zhu Yuanzhang a răsturnat dinastia Yuan în 1368 și a fondat dinastia Ming. Sub dinastia Ming, China s-a bucurat de o altă epocă de aur, dezvoltându-se una dintre cele mai puternice marine din lume, beneficiind de o economie bogată și prosperă în mijlocul unei înfloriri a artei și a culturii. Aceasta a fost perioada când Zheng He a condus explorări maritime, ajungând tocmai până în Africa.[44] În primii ani ai dinastiei Ming, capitala Chinei a fost mutată de la Nanjing la Beijing. În timpul dinastiei Ming, filosofi, cum ar fi Wang Yangming au analizat și extins neo-confucianismul, formulând conceptele de individualism și moralitate înnăscută.[45]

În 1644, Beijingul a fost capturat de către o coaliție de forțe rebele, conduse de Li Zicheng, un funcționar minor Ming, care a condus o revoltă țărănească. Ultimul împărat Ming, Chongzhen, s-a sinucis atunci când orașul a căzut. Dinastia manciuriană Qing, aflată în alință cu generalul dinastiei Ming. Wu Sangui, a răsturnat dinastia de scurtă durată, Shun, fondată de către Li, procedând ulterior la preluarea controlului politic de la Beijing, oraș ce a devenit noua capitală a dinastiei Qing.

Sfârșitul domniei dinastice[modificare | modificare sursă]

O pictură de secol XIX înfățișând Rebeliunea Taiping (1850–1864)

Dinastia Qing, care a durat din 1644 până în 1912, a fost ultima dinastie imperială a Chinei. În secolul al XIX-lea dinastia Qing a experimentat imperialismul occidental, în urma a două războaie ale opiului ( 1839-1842 și 1856-1860 ), cu Marea Britanie. China a fost forțată să semneze tratate inegale, să plătească despăgubiri de război, să permită extrateritorialitate pentru străini și cedeze Hong Kongul britanicilor.[46] Primul Război Sino-Japonez ( 1894-1895 ) a dus la pierderea influenței dinastiei în Peninsula Coreeană, precum și cedarea Taiwanului, Japoniei.[47]

Dinastia Qing a început, de asemenea, să se confrunte cu tulburări interne, în care au murit milioane de oameni. Între anii 1850 și 1860, eșuata Rebeliune Taiping a devastat sudul Chinei. Alte revolte majore au mai fost: Războaiele Clanurilor Punti - Hakka ( 1855-1867 ), Rebeliunea Nien ( 1851-1868 ), Rebeliunea Miao ( 1854-1873 ), Rebeliunea Panthay ( 1856-1873 ) și revolta Dungan ( 1862-1877).

În secolul al XIX-lea a început marele val de emigrări al chinezilor. Pierderilor cauzate de emigrare li s-au adăugat conflictele armate dar și catastrofele naturale, cum ar fi Foametea din China de Nord dintre 1876-1879, în care au murit între 9 și 13 milioane de oameni.[48] În 1898, Împăratul Guangxu a elaborat un plan de reforme, pentru a stabili o monarhie constituțională modernă, dar a fost împiedicat de către Împărăteasa Văduvă Cixi, printr-o lovitură de stat. Nefasta rebeliune anti-occidentală a Boxerilor din 1899-1901, a slăbit și mai mult dinastia Qing. Revoluția Xinhai din 1911-1912 a pus capăt dinastiei Qing și a stabilit Republica Chineză.

Republica Chineză (1912-1949)[modificare | modificare sursă]

Sun Yat-sen, părintele fondator al Chinei moderne (așezat, în dreapta) și Chiang Kai-shek, ulterior președinte al Republicii Chineze

La 1 ianuarie 1912, Republica Chineză a fost înființată, iar Sun Yat-sen, liderul partidului Kuomintang (KMT sau Partidului Naționalist), a fost proclamat presedinte provizoriu.[49] Cu toate acestea, președinția i-a fost cedată ulterior lui Yuan Shikai, un fost general Qing, care în 1915 s-a auto-proclamat împărat al Chinei. În fața condamnării populare și a opoziției din propria sa armată, Beiyang, Yuan a fost forțat să abdice și să restabilească republica.[50]

După moartea lui Yuan Shikai, în 1916, China a devenit fragmentată politic. Guvernul de la Beijing era recunoscut pe plan internațional, dar practic lipsit de putere,[51][52] întrucât de la sfârșitul anilor ’20, liderii militari regionali controlau cea mai mare parte a teritoriului republicii. Spre sfârșitul anilor ’20, Kuomintangul, condus de către Chiang Kai-shek, a fost capabil să reunifice țara, sub controlul său, cu o serie de manevre militare și politici abile, cunoscute colectiv sub denumirea de „Expediția Nordică”.[53][54] Kuomintangul a mutat capitala națiunii la Nanjing și a pus în aplicare „tutelajul politic", un stadiu intermediar de dezvoltare politică prezentat în Doctrina San-min a lui Sun Yat-Sen, un plan pentru transformarea Chinei într-un stat democratic modern.[55][56] Divizarea politică din China a făcut anevoioasă lupta lui Chiang cu liderii comuniști, împotriva cărora Kuomintangul era în război încă din 1927, în cadrul Războiului Civil din China. Acest război a continuat cu succese pentru Kuomintang, mai ales după ce comuniștii s-au retras în Marșul cel Lung, însă numai până la agresiunea japoneză din 1936, incidentul Xi'an forțând armata lui Chiang să înfrunte Imperiul Japonez.[57]

Al Doilea Război Chino-Japonez (1937-1945), un teatru al celui de-al Doilea Război Mondial, a forțat o alianță incomodă între Kuomintang și comuniști. Forțele japoneze au comis numeroase atrocități de război împotriva populației civile; în total pierzându-și viața mai mult de 20 de milioane de civili chinezi.[58] Se estimează că aproximativ 200.000 de chinezi au fost masacrați în orașul Nanjing, numai în timpul ocupației japoneze.[59] Japonia a capitulat necondiționat în 1945. Taiwanul, inclusiv arhipelagul Pescadores, a fost pus sub controlul administrativ al Republicii Chineze. China a ieșit (tehnic) victorioasă, dar devastată de război și ruinată financiar. Neîncrederea continuă dintre Kuomintang și comuniști a dus la reizbucnirea războiului civil. În 1947 a fost stabilită o conducere constituțională, dar din cauza tulburărilor politice continue, multe prevederi ale constituției RC nu au fost niciodată puse în aplicare în China Continentală.[60]

Republica Populară Chineză ( 1949 - prezent )[modificare | modificare sursă]

Mao Zedong proclamând fondarea RPC în 1949

Luptele majore ale Războiului Civil Chinez s-au încheiat în 1949, odată ce Partidul Comunist controla cea mai mare parte a Chinei continentale și retragerea Kuomintangului în largul mării, reducând astfel teritoriul RC numai la Taiwan, Hainan și micile insule din jur lor. La data de 01 octombrie 1949, președintele Partidului Comunist Mao Zedong a proclamat crearea Republicii Populare Chineze.[61] În 1950, Armata Populară de Eliberare a reusit să captureze Hainanul de la Naționaliști[62] și să ocupe Tibetul.[63] Cu toate acestea, restul forțelor naționaliste au continuat insurecțiile în vestul Chinei, de-a lungul anilor ’50.[64]

Mao a încurajat creșterea populației, iar sub conducerea sa populația Chinei aproape s-a dublat, de la aproximativ 550 de milioane la peste 900 milioane de locuitori.[65] Cu toate acestea, Marele Salt Înainte al lui Mao, un proiect de reformă economică și socială pe scară largă, a dus la un număr estimat de 45 de milioane de decese între 1958 și 1961, în cea mai mare parte din cauza foametei.[66] Între 1 și 2 milioane de moșieri au fost executați fiind stigmatizați drept "contrarevoluționari"[67] În 1966 , Mao și aliații săi au lansat Revolutia Culturală, ceea ce a adus o perioadă de incriminare politică și revolte sociale, care a durat până la moartea lui Mao în 1976. În octombrie 1971, Republica Populară Chineză a înlocuit Republica China în cadrul Organizației Națiunilor Unite și a luat locul acesteia în calitate de membru permanent al Consiliului de Securitate ONU.[68]

După moartea lui Mao în 1976 și arestarea facțiunii cunoscute sub numele de Grupul celor Patru, care a fost învinuit pentru excesele Revoluției Culturale, Deng Xiaoping a preluat puterea și a condus țara spre reforme economice importante. Partidul Comunist a slăbit, ulterior, controlul guvernamental asupra vieții personale a cetățenilor și comunele au fost desființate, în favoarea arendării pământurilor țăranilor. Această turnură a evenimentelor a marcat trecerea Chinei de la o economie planificată la o economie mixtă, cu un mediu de piață tot mai deschis.[69]China a adoptat constituția actuală la 4 decembrie 1982. În 1989, reprimarea violentă a protestelor studențești din Piața Tiananmen a adus condamnare internațională și sancțiuni împotriva guvernului chinez.[70]

Panorama urbană a orașului Shanghai

Presedinte Jiang Zemin și premierul Zhu Rongji au condus națiunea în anii ’90. Sub administrația lor, performanța economică a Chinei a scos un număr estimat de 150 de milioane de țărani din sărăcie și a susținut o rată medie anuală de creștere a produsului intern brut de 11,2 % .[71][72] Țara a aderat în mod oficial Organizația Mondială a Comerțului în 2001, menținându-și rata mare de creștere economică și sub președinția lui Hu Jintao, în anii 2000. Cu toate acestea, creșterea rapidă a avut un impact sever asupra resurselor țării și a mediului,[73][74] și a provocat majore migrări omenești.[75][76] Nivelul de trai a continuat să se îmbunătățească, în ciuda recesiunii de la sfârșitul anilor 2000, dar controlul politic centralizat rămâne strâns.[77]

Pregătirile pentru schimbările de putere, preconizate pentru anul 2012, au fost marcate de dispute factionale și scandaluri politice.[78] La al XVIII-lea Congres Național al Partidului Comunist din China, din noiembrie 2012, Hu Jintao și Wen Jiabao i-au înlocuit, în calitate de președinte și premier, pe Xi Jinping și Li Keqiang, preluând oficial mandatul în 2013.[79][80] Sub conducerea lui Xi, guvernul chinez a inițiat eforturi pe scară largă pentru a reforma economia,[81][82] care a avut de suferit din cauza instabilității structurale și creșterii încetinite.[83][84][85][86] Administrația Xi a anunțat, de asemenea, reforme majore ale politicii „unicului copil” și a sistemul penitenciarelor.[87]

Geografia[modificare | modificare sursă]

Imagine din satelit ilustrând topografia Chinei
Terasele de orez din Longsheng, în Guangxi
Râul Li din Guangxi

Geografie Politică[modificare | modificare sursă]

Republica Populară Chineză este a doua țară ca mărime din lume, după suprafața uscată[88], în urma Rusiei și este, a treia, sau a patra, cea mai mare ca suprafață totală după Rusia, Canada și, în funcție de modul de calcul, Statele Unite ale Americii. [d] În general, suprafața totală a Chinei este considerată ca fiind de aproximativ 9.600.000 km2.[89] Cifrele variază de la 9.572.900 km2, conform Enciclopediei Britannica,[90] 9.596.961 km2 , conform Anuarului demografic al ONU,[91] la 9,596,961 km2, conform CIA World Factbook .[92] China are cea mai lungă frontieră terestră din lume, de 22.117 km. de la vărsarea în mare a râului Yalu, până la Golful Tonkin.[92] China se învecinează cu 14 de națiuni , mai mult decât orice altă țară, cu excepția Rusiei, care se învecinează tot cu 14 state.[93] China se extinde în mare parte din Asia de Est, învecinându-se cu Vietnam, Laos, Birmania în Asia de Sud-Est; cu India , Bhutan, Nepal și Pakistan în Asia de Sud [e]; cu Afganistan, Tadjikistan, Kârgâzstan și Kazahstan în Asia Centrală; cu Rusia, Mongolia, Coreea de Nord în Asia de Nord și Nord-est . În plus, China împarte granițele maritime cu Coreea de Sud, Japonia, Vietnam, Filipine și Taiwan.

Peisajul și clima[modificare | modificare sursă]

Musonul în în pădurea tropicală din Guangxi
Peisaj montan Tibet.
Chang Hai (Lacul cel Lung), Valea Jiuzhaigou, Sichuan

Teritoriul Chinei se află între latitudinile 18° și 54° N și între longitudinile 73° și 135°E. Peisajele Chinei variază semnificativ de-a lungul vastului teritoriu. În est, de-a lungul țărmurilor Mării Galbene și Mării Chinei de Est sunt extinse și dens populate câmpii aluvionare, în timp ce pe marginile platoului Mongoliei Interioare, în nord, predomină pajiștile largi. Sudul Chinei este dominat de dealuri și lanțuri muntoase joase, în timp ce partea central-estică găzduiește deltele a două mari fluvii din China, Galben și Yangtze. Alte ape importante includ Xi, Mekong, Brahmaputra și Amur. La vest se află lanțuri muntoase importante, mai ales Himalaya. Platourile inalte prezintă peisaje aride în nord, cum ar fi deșerturile Taklamakan și Gobi. Cel mai înalt punct din lume, Muntele Everest ( 8848 m ), se află la granița chino - nepaleză.[94] Cel mai de jos punct al țării, și al treilea din lumea, este fundul lacului uscat (playa) Ayding ( - 154m ), în Depresiunea Turpan.[95]

Clima Chinei este dominată în principal de sezoane uscate și musoni umezi, care duc la diferențe pronunțate de temperatură între iarnă și vară. În timpul iernii, vânturile nordice, care provin dinspre latitudini mai înalte, sunt reci și uscate; în timpul verii, vanturi dinspre sud, din zonele de coastă ale latitudinilor mai joase, sunt calde și umede[96] Clima Chinei diferă de la o regiune la alta, din cauza teritoriului vast și a topografiei complexe. O problemă majoră de mediu în China este extinderea continuă a deșerturile sale, în special a deșertului Gobi.[97][98] Cu toate că liniile – barieră – de arbori plantați în 1970 au redus frecvența furtunilor de nisip, seceta prelungită și practicile agricole greșite au dus la apariția de furtuni de praf, ce afectează nordul Chinei, în fiecare primăvară, extinzându-se apoi și înspre alte părți ale Asiei de Est, inclusiv în Coreea și Japonia. Conform Ministerului de Protecție al Mediului din China, SEPA, China pierde 4,000 km² pe an din cauza deșertificării.[99] Calitatea apei, eroziunea și controlul poluării au devenit probleme importante în relațiile Chinei cu alte țări. Topirea ghețarilor din Himalaya ar putea conduce la penuria apei pentru sute de milioane de oameni.[100]

Biodiversitate[modificare | modificare sursă]

Un urs panda; cea mai faimoasă specie endemică și pe cale de dispariție din China, Rezervația Naturală Națională Wolong, în Sichuan

China este una dintre cele 17 țări megadiverse,[101] fiind situată în două din zonele ecologice majore ale lumii: Palearcticul și Indomalaya. După o estimare, China are peste 34.687 de specii de animale și plante vasculare, ceea ce o face a treia cea mai biodiversificată din lume, după Brazilia și Columbia.[102] Țara a semnat Convenția de la Rio de Janeiro privind diversitatea biologică, la 11 iunie 1992, și a devenit parte a Convenției de la data de 5 ianuarie 1993.[103] Mai târziu s-a elaborat o Strategie Națională Privind Biodiversitatea și un Plan de Acțiuni, cu o revizuire, care au fost acceptate de către Convenție la 21 septembrie 2010.[104]

China este casa la cel puțin 551 de specii de mamifer e ( ocupând locul 3 în lume);[105] 1221 de specii de păsări (locul opt pe Terra); [106] 424 de specii de reptile (locul 7)[107] și 333 de specii de amfibieni (locul 7 pe glob).[108] China este țara din afara tropicelor cu cea mai mare biodiversitate. Fauna sălbatică a Chinei își împarte habitatul și suportă presiunea acută a celei mai mari populații de homo sapiens din lume. Cel puțin 840 de specii de animale sunt amenințate, vulnerabile sau în pericol de dispariție, la nivel local în China, în principal datorită activităților antropice, cum ar fi distrugerea habitatelor, poluarea și vânatul pentru hrană, blană și ingrediente pentru medicina tradițională chineză.[109] Fauna sălbatică pe cale de dispariție este protejată prin lege și din 2005 țara are peste 2349 rezervații naturale, care acoperă o suprafață totală de 149.95 milioane de hectare, 15% din suprafața totală a Chinei.[110] China are peste 32.000 de specii de plante vasculare,[111] și este casa la o varietate de tipuri de păduri. Pădurile de conifere reci predomină în partea de nord a țării, susținând specii de animale, cum ar fi elanul, ursul tibetan, împreună cu peste 120 de specii de păsări.[112] Pădurile mai puțin înalte de conifere umede pot conține desișuri de bambus. La altitudini montale mai înalte se întâlnește ienupărul și tisa, bambusul fiind înlocuit de rhododendron. Pădurile subtropicale, care predomină în centrul și sudul Chinei, susțin mai multe 146.000 de specii de floră.[112] Pădurile umede tropicale și sezoniere, deși limitate la Yunnan și insula Hainan, contin un sfert din toate speciile de animale și plante găsite în China.[112] China are consemnate peste 10.000 de specii de ciuperci,[113] și din acestea, aproape 6.000, aparțin subregnului dikarya.[114]

Aspecte de mediu[modificare | modificare sursă]

Smog deasupra Orasului Interzis din Beijing. Poluarea aerului este una dintre problemele de mediu care afectează orașele.

În ultimele decenii China a avut de suferit datorită poluării și a deteriorării grave a mediului.[115][116] În timp ce reglementări, cum ar fi Legea de Protecție a Mediului din 1979, sunt destul de stricte, sunt însă prost aplicate, întrucât sunt adesea ignorate de către comunitățile locale și oficialii guvernamentali, în favoarea dezvoltării economice rapide.[117] Poluarea urbană a aerului este o gravă problemă de sănătate în țară, Banca Mondială estimând, în 2013, că 16 din 20 cele mai poluate orașe ale lumii, sunt situate în China.[118]

China este cel mai mare emițător din lume de dioxid de carbon. [119] Țara are, de asemenea, probleme legate de apa potabilă. Aproximativ 298 milioane de chinezi, din zonele rurale, nu au acces la apă bună de băut; până la sfârșitul anului 2011,[120] 40% din râurile Chinei au fost poluate de deșeuri industriale și agricole.[121]

Turbine eoliene în Xinjiang. Proiectul Dabancheng reprezintă cel mai mare parc eolian din Asia

Această criză este agravată de lipsa tot mai severă de apă, în special în partea de nord - est a țării.[122][123]

Cu toate acestea , China este cel mai mare investitor din lume în comercializarea energiei regenerabile, cu 52 miliarde dolari investiți doar în 2011,[124][125][126] este un producător important de tehnologii de energie regenerabilă și investește foarte mult în proiectele de energie regenerabilă la scară locală.[127][128] Până în 2009, peste 17% din energia din China a provenit din surse regenerabile de energie – cele mai notabile fiind hidrocentralele - de unde China obține o capacitate totală instalată de 197GW.[129] În 2011, guvernul chinez a anunțat planuri de investiție de patru bilioane de yuani ( 618.55 miliarde de dolari ) în proiecte de infrastructură de apă și desalinizare, pentru o perioadă de zece ani și finalizarea construcției unui sistem de prevenire a inundațiilor și anti-secetă, până în 2020.[122][130] În 2013 China a pus în aplicare un plan pe cinci ani, în valoare de 277 miliarde USD, pentru a reduce poluarea aerului, în special în partea de nord a țării.[131]

Politică[modificare | modificare sursă]

Xi Jinping, președintele Chinei
Li Keqiang, premierul Chinei

Republica Populară Chineză este unul dintre puținele state socialiste de pe Glob, care susține deschis comunismul. Guvernul chinez a fost descris de politologi în mod variat, ca fiind comunist și socialist, dar și autoritar și corporatist,[132] cu restrictii majore în multe domenii, mai ales în cazul accesului liber la internet, libertatea presei, libertatea de întrunire, dreptul de a avea mai mulți copii, libertatea de fondare a organizațiilor sociale (ONG-uri) și libertatea religioasă.[133] Sistemul său actual, politic și economic, a fost numit de către liderii săi ca „socialism cu caracteristici chineze" (fiind un marxism adaptat la circumstanțele din China ) și ca o „economie de piață socialistă".[134]

Țara este condusă de Partidul Comunist din China (PCC), a cărui putere este consfințită de către constituția Chinei.[135] Sistemul electoral chinez este ierarhic, în care membrii Adunării Reprezentanților Poporului (la nivel local - comunal și județean) sunt aleși în mod direct, iar pentru toate nivelurile superioare Adunării Reprezentanților Poporului, până la Adunarea Națională a Reprezentanților Poporului, sunt aleși în mod indirect de către Adunările Populare din nivelele imediat inferiore.[136][137] Sistemul politic este descentralizat, iar liderii provinciali și sub-provinciali au un grad de autonomie semnificativ.[138] Există și alte partide politice în China, denumite partide democratice, care participă la Adunarea Națională a Poporului și la Conferința Consultativă Politică Populară (CCPP).[139] Comparativ cu politicile anilor 1970, a ușilor închise, liberalizarea Chinei a dus la un climat administrativ mai puțin restrictiv decât înainte. China sprijină principiul leninist al "centralismului democratic",[140] dar alesa Adunare Națională a Reprezentanților Poporului a fost descrisă ca un organism cu putere considerabilă de jure, dar puțină de facto.[141] Președintele în exercițiu este Xi Jinping, acesta fiind totodată Secretarul General al Partidului Comunist Chinez și președintele Comisiei Militare Centrale.[79] Premierul actual este Li Keqiang, care, de asemenea, este membru senior al Comitetului Permanent al Biroului Politic (Politburo).

Sala Mare a Poporului, noaptea. Beijing

Au existat unele mișcări pentru liberalizare politică, unde alegeri libere sunt organizate la nivel de sat și oraș[142][143] Cu toate acestea, Partidul păstrează controlul efectiv asupra numirilor guvernamentale, în absența oricărei opoziții semnificative, PCC câștigând implicit, de cele mai multe ori, alegerile. Preocupările politice din China sunt axate pe decalajul tot mai mare dintre bogați și săraci și corupția guvernamentală.[144][145] Cu toate acestea, nivelul de suport popular, pentru guvern și gestionarea sa a națiunii, este mare; 80-95% din cetățenii chinezi exprimându-și satisfacția față de guvernul central, potrivit unui sondaj din 2011.[146]

Organizarea administrativă[modificare | modificare sursă]

Republica Populară Chineză are un control administrativ a 22 de provincii și consideră Taiwanul a fi a XXIII-a provincie, deși în prezent Taiwanul este, în mod independent, guvernat de către Republica Chineză, care contestă revendicarea RPC.[147] China are, de asemenea, cinci subdiviziuni numite oficial Regiuni Autonome, fiecare cu un grup minoritar desemnat, patru municipalități, și două Regiuni Administrative Speciale (RAS), care dețin un grad de autonomie politică. Aceste 22 de provincii, cinci regiuni autonome și patru municipalități pot fi denumite, în mod generic, China Continentală. Acest termen exclude, de obicei, RAS Hong Kong și Macao. Niciuna dintre aceste diviziuni nu sunt recunoscute de către guvernul Taiwanului, care revendică, în întregime, teritoriul RPC. Constituția Republicii Populare Chineze prevede, oficial, faptul că țara este organizată în trei nivele administrative:

  1. la nivel provincial: China este împărțită în 23 de provincii, 5 regiuni autonome, 4 municipii de subordonare centrală (sau municipalități) și 2 Regiuni Administrative Speciale (RAS)
  2. la nivel județean: Provinciile și regiunile autonome au în subordine districte (autonome), județe, județe autonome și orașe;
  3. la nivel comunal: Județele, județele autonome și orașele au la rândul lor în subordine comune, comune de autonomie națională și orășele.

Totuși, în practică, au mai fost inserate încă doua nivele: Prefectura, sub nivel provincial și Satul, sub nivelul Comunal. Nivelele Provinciale, Județene și Comunale sunt adaptate pentru a fi compatibile cu particularitățile etnice și economice ale respectivei zonei: regiunile autonome, districtele autonome și județele autonome sunt diviziuni de nivel I și II, locuite de cele 55 de minorități etnice naționale, care se bucura de propria lor autonomie în elaborarea de legi specifice. Municipiile de subordonate centrală: Beijing, Tianjin, Shanghai și Chongqing includ unele dintre cele mai mari orașe din lume și se află sub administrare directă. Fostele colonii europene, Hong Kong și Macao, mențin o considerabilă autonomie ca regiuni administrative speciale, păstrându-și propriul sistem economic și juridic, dar și anumite caracteristici proprii statelor independente, cum ar fi propria monedă, domeniu propriu de internet, prefix telefonic, steag, etc. Conform acestui model de guvernare, Taiwanul este considerat ca fiind una dintre cele 23 de provincii ale RPC, deși în practică, insula este independentă și este administrată de către regimul Republicii Chineze (Taiwan), de la sfârșitul războiului civil din 1949.

RPC administrează 33 de diviziuni la nivel de provincie, 333 de diviziuni la nivel de prefectură, 2.862 divizii la nivel de județ , 41.636 divizii la nivel comunal și mult mai multe la nivel sătesc.

Tabelul de mai jos prezintă diviziunile administrative, administrate de către Republica Populară Chineză la 31 decembrie 2005
Nivel Nume Tipul Pinyin Numărul
1 Nivel Provincial
省级行政区
Provincii
(*China revendică Taiwanul drept provincia sa)
shěng 22
(23*)
Regiuni Autonome 自治区 zìzhìqū 5
Municipii de subordonare centrală 直辖市 zhíxiáshì 4
Regiuni Administrative Speciale (RAS) 特别行政区 tèbié xíngzhèngqū 2
2 Nivel Prefectural
地级行政区
Prefecturile 地区 dìqū 17
Prefecturi Autonome 自治州 zìzhìzhōu 30
Orașe Prefectură 地级市 dìjíshì 283
Ligi méng 3
3 Nivelul Județean
县级行政区
Județe xiàn 1.464
Județe Autonome 自治县 zìzhìxiàn 117
Orașe Municipii 县级市 xiànjíshì 374
Orașe Județene 市辖区 shìxiáqū 852
Steaguri 49
Steaguri autonome 自治旗 zìzhìqí 3
Arii Forestiere 林区 línqū 1
Județe Speciale 特区 tèqū 2
4 Nivelul Comunal
乡级行政区
Comune xiāng) 14.677
Comune de autonomie națională 民族乡 mínzúxiāng 1.092
Orășele zhèn 19.522
Sub-districte 街道办事处 jiēdàobànshìchù 6.152
Orașe-District 区公所 qūgōngsuǒ 11
Sum 苏木 sūmù 181
Sumu etnice 民族苏木 mínzúsūmù 1
5 Nivelul Sătesc
村级自治组织
Orășel Comunal (社区) 社区居民委员会 jūmínwěiyuánhùi 80.717[148]
Comitete (Grupuri) Sătești (村民小组 - cūnmínxiǎozǔ)
** Sate Administrative ( 行政村 , xíngzhèngcūn)
** Sate ( 自然村 , zìráncūn)
村民委员会 cūnmínwěiyuánhùi 623.669[149]
Dați click pe regiune pentru mai multe informații.
Regiunea Autonomă Xinjiang Uyghur Regiunea autonomă Tibet Qinghai Gansu Sichuan Yunnan Regiunea Autonomă Ningxia Hui Regiunea Autonomă Mongolia Interioară Shaanxi Municipiul Chongqing Guizhou Regiunea Autonomă Guangxi Zhuang Shanxi Henan Hubei Hunan Guangdong Hainan Hebei Heilongjiang Jilin Liaoning Municipiul Beijing Municipiul Tianjin Shandong Jiangsu Anhui Municipiul Shanghai Zhejiang Jiangxi Fujian Regiunea administrativă specială Hong Kong Regiunea administrativă specială Macao TaiwanChina administrative1.png
Despre această imagine


Relațiile Externe[modificare | modificare sursă]

Ministerul Relațiilor Externe, aflat în districtul Chaoyang, Beijing.

RPC are relații diplomatice cu 171 de țări și deține ambasade în 162.[150] Legitimitatea sa este contestată de către Republica Chineză și alte câteva țări; este, astfel, cel mai mare și cel mai populat stat, din lume, cu recunoaștere limitată. În 1971, Republica Populară Chineză a înlocuit Republica Chineză (Taiwan), ca unic reprezentant al Chinei în cadrul Organizației Națiunilor Unite și ca unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite.[151] China este, de asemenea, un fost membru și lider al Mișcării de Nealiniere, considerându-se totodată o susținătoare a țărilor aflate în curs de dezvoltare.[152] Împreună cu Brazilia, Rusia, India și Africa de Sud, China este un membru al grupului BRICS, al marilor economii emergente și a găzduit al treilea summit oficial al grupului, la Sanya, Hainan, în aprilie 2011.[153]

China face parte din BRICS. În 2010 a avut loc al doilea summit. De la stânga la dreapta: președintele Dmitri Medvedev (Rusia), Luiz Inacio Lula da Silva (Brazilia), Hu Jintao (China) și Manmohan Singh (India).

În conformitate cu interpretarea sa a politicii „O Singură Chină”, Beijingul a condiționat stabilirea de relații diplomatice, cu alte țări, în funcție de recunoașterea legitimității revendicării Taiwanului și încetarea relațiilor diplomatice cu guvernul Republicii Chineze. Oficialii chinezi au protestat în numeroase rânduri atunci când alte țări au făcut propuneri diplomatice Taiwanului,[154] mai ales în materie de vânzări de armament.[155] China se opune, de asemenea, întâlnirilor politice dintre oficialii guvernamentali străini și cel de-al XIV-lea Dalai Lama, considerând Tibetul ca fiind, oficial, un teritoriu al Chinei.[156] O mare parte a politicii externe actuale a Chinei este bazată pe cele „Cinci principii ale coexistenței pașnice”, ale lui Zhou Enlai, dar și pe conceptul de „armonie fără uniformitate", care încurajează relațiile diplomatice dintre state, în ciuda diferențelor ideologice.[157] Această politică poate să fi condus China înspre a sprijini state care sunt considerate, de către națiunile occidentale, drept periculoase sau represive, cum ar fi Zimbabwe, Coreea de Nord și Iran.[158] China are o relație economică și militară cu Rusia,[159] iar cele două state votează, de multe ori, la unison în Consiliul de Securitate al ONU.[160][161][162]

Relațiile comerciale[modificare | modificare sursă]

Hu Jintao (al doilea de la dreapta) la o întâlnire a liderilor G5, în 2007

În ultimele decenii, China a jucat un rol tot mai mare în a propune Zone de Liber Schimb și pacte de securitate, printre vecinii săi din Regiunea Asia-Pacific. În 2004 a propus un cadru de lucru complet nou pentru Summitul Asiei de Est (SAE), ca un forum pentru probleme de securitate regională.[163] SAE, care include „ASEAN Plus Trei”, India , Australia si Noua Zeelandă, a avut summit-ul inaugural în 2005. China este, de asemenea, un membru fondator al Organizației pentru Cooperare de la Shanghai (OCS), împreună cu Rusia și republicile din Asia Centrală. China a devenit un membru al Organizației Mondiale a Comerțului ( OMC ) la 11 decembrie 2001.

În anul 2000, Congresul Statelor Unite a aprobat „Relațiile Permanente Comerciale Normale" (RPCN ) cu China, care să permită importurilor chineze să aibe aceleași tarife reduse precum produsele din cele mai multe alte țări.[164] China are un excedent comercial important cu Statele Unite, cea mai importantă piață de export a sa.[165] La începutul anilor 2010, politicienii americani au susținut că yuanul chinezesc a fost subevaluat semnificativ, oferind Chinei un avantaj comercial neloial.[166][167][168] În ultimele decenii, China a urmat o politică de angajare a națiunilor africane în comerț și cooperare bilaterală;[169][170][171] în 2012 comerțul chino-african a totalizat peste 160 de miliarde de dolari SUA.[172] China și-a consolidat mai mult legăturile sale cu economiile majore din America de Sud, devenind cel mai mare partener comercial al Braziliei și creând legături strategice cu Argentina.[173][174]

Dispute teritoriale[modificare | modificare sursă]

Hartă reprezentând disputele teritoriale dintre Republica Populară Chineză și statele vecine.

În plus față de revendicarea întregului Taiwan, China, a fost implicată într-o serie de alte dispute teritoriale internaționale. Începând cu anii 1990, China a fost implicată în negocieri pentru rezolvarea divergențelor legate de frontierele terestre contestate, inclusiv o parte frontierei disputate cu India și o parte nedefinită a frontierei cu Bhutan. China mai este implicată în litigii multilaterale asupra dreptului de proprietate a mai multor mici insule din Marea Chinei de Est și de Sud, cum ar fi Insulele Senkaku și Scarborough Shoal.[175][176]

Statutul de superputere emergentă[modificare | modificare sursă]

China este aclamată, în mod regulat, ca o potențială nouă superputere, unii comentatori citând progresul economic rapid, creșterea puterii militare, populația foarte mare și creșterea influenței sale internaționale, ca semne că va juca un rol important la nivel mondial în secolul XXI.[11][177] Totuși, alții avertizează că himerele economice și dezechilibrele demografice pot încetini sau chiar opri creșterea economică a Chinei.[178][179] Unii autori pun la îndoială, de asemenea, definirea Chinei ca „superputere", argumentând faptul că doar economia sa nu o califică pentru a fi o superputere și observând că nu are influența militară și culturală a Statelor Unite ale Americii.[180]

Probleme socio-politice și reforme[modificare | modificare sursă]

Protest în sprijinul existenței mass-mediei cantoneze în Guangzhou, 2010

Mișcarea democratică chineză, activiștii sociali și chiar unii membri ai Partidului Comunist din China, au identificat cu toții nevoia de reformă socială și politică. În timp ce controalele economice și sociale au fost relaxate, în mod semnificativ, în China după 1970, libertatea politică este încă strâns limitată. Constituția Republicii Populare Chineze prevede că "drepturile fundamentale" ale cetățenilor includ libertatea de exprimare, libertatea presei, dreptul la un proces echitabil, libertatea religioasă, vot universal și dreptul la proprietate. Cu toate acestea, în practică, aceste dispoziții nu oferă o protecție semnificativă împotriva urmăririi penale a statului.[181][182] Cenzura discursului politic și informațional, mai ales pe Internet,[183][184] este folosită în mod deschis și în mod obișnuit în China, pentru a reduce la tăcere criticii guvernului și ai Partidului Comunist.[185][186] În 2005, organizația Reporteri fără frontiere au clasat China pe locul 159 din 167 de state, în anuala clasificare a libertății de presă, indicând un nivel foarte scăzut al libertății presei.[187]

Migranții din orașe, proveniți din mediul rural, sunt adesea tratați ca cetățeni de mâna a doua, de către sistemul de înregistrare a locuințelor „hukou”, care controlează accesul la beneficiile de stat.[188][189] Drepturile de proprietate sunt adesea slab protejate,[188] iar impozitarea afectează în mod disproporțional cetățenii mai săraci.[189] Cu toate acestea, anumite taxe din mediul rural aufost reduse sau eliminate de la începutul anilor 2000 și au fost oferite servicii sociale suplimentare locuitorilor din mediul rural.[190][191]

O serie de guverne străine, agenții de presă străine și ONG-uri, critică în mod rutinar încălcările drepturilor omului în China , invocând încălcarea pe scară largă a drepturilor civile, cum ar fi detenția fără proces, avortul forțat,[192] mărturisiri forțate, tortura, restricții ale drepturilor fundamentale ale omului[133][193][194] și utilizarea excesivă a pedepsei cu moartea.[195][196] Guvernul a suprimat demonstrațiile organizațiilor pe care le consideră o potențială amenințare la adresa „stabilității sociale", cum a fost cazul protestelor din Piața Tiananmen din 1989. Statul chinez este acuzat, în mod regulat și pe scară largă, de represiune și încălcări ale drepturilor omului în Tibet și Xinjiang, inclusiv prin reprimări polițieniste violente și suprimări religioase.[197][198] Guvernul chinez a răspuns criticilor externe, susținând că noțiunea de drepturi ale omului ar trebui să ia în considerare nivelul actual de dezvoltare economică al țării și "drepturile oamenilor de subzistență și de progres".[199] Acesta subliniază creșterea standardului de viață al chinezilor, a ratei de alfabetizare și a speranței medii de viață, precum și îmbunătățirea siguranței la locul de muncă și eforturile de combatere a dezastrelor naturale, cum ar fi inundațiile perene ale fluviului Yangtze. [199][200][201] Mai mult decât atât, unii politicieni chinezi s-au pronunțat în sprijinul democratizării, deși alții rămân mai conservatoari.[202] Au fost efectuate unele eforturi majore de reformare, de exemplu, în noiembrie 2013 guvernul a anunțat planurile sale de abolire a mult criticatului program de reeducare prin muncă. [87] În cursul anilor 2000 și începutul anilor 2010, guvernul chinez a devenit din ce în ce mai tolerant cu ONG-urile care oferă soluții practice și eficiente pentru problemele sociale, dar o astfel de activitate a „celui de-al treilea sector" a rămas puternic reglementată.[203]

Forțele Armate[modificare | modificare sursă]

{ { Principala |Armata Republicii Populare Chineze} } Cu 2,3 milioane de militari activi, Armata Populară Chineză de Eliberare (APCE) .[f]este cea mai mare forță militară permanentă, din lume, fiind comandată de către Comisia Militară Centrală (CMC ).[204] Armata Populară de Eliberare (APE) este formată din Armata Populară de Eliberare Forțele Terestre (APEFT), Armata Populară de Eliberare Marina (APEM), Armata Populară de Eliberare Forțele Aeriene (APEFA) și o forță nuclear strategică, „Al Doilea Corp de Artilerie”. Conform guvernului chinez, cheltuielile militare ale Chinei în 2012 au totalizat 100 de miliarde USD, acesta fiind al doilea cel mai mare buget militar din lume.[205] Cu toate acestea, alte națiuni, cum ar fi Statele Unite ale Americii, susțin faptul că RPC nu raportează nivelul real al cheltuielile militare, care se presupune că ar fi mult mai mare decât bugetul oficial.[206]

Un avion de luptă Chengdu J-10 al APEFA
Membrii gărzii de onoare militare chineze

Fiind recunoscută ca o țară ce dețiune arme nucleare, China este considerată atât o majoră putere militară regională cât și o potențială superputere militară.[207] Potrivit unui raport din 2013 al Departamentului Apararii al SUA, China deține între 50 și 75 de rachete balistice intercontinentale nucleare, împreună cu un număr de rachete balistice de rază scurtă.[9] Cu toate acestea, în comparație cu ceilalți patru membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, China are o relativă limitare a capabilității de proiectare a forței.[208] Pentru a compensa acest lucru, China a dezvoltat numeroase proiecte - primul său portavion a intrat în serviciu în 2012 -[209][210][211][212] și menține o flotă substanțială de submarine, inclusiv unele cu putere nucleară și submarine cu rachete balistice.[213] China a stabilit, de asemenea, o rețea de relații militare străine, de-a lungul rutelor majore de transport maritim.[214]

China a făcut progrese semnificative în modernizarea forței sale aeriene, de la începutul anilor 2000, achiziționând avioane de luptă rusești, cum ar fi Suhoi Su-30 și de asemenea, fabricându-si propriile unități moderne, cele mai notabile fiind Chengdu J-10 și Shenyang J-11, J -15 și J - 16.[209][215] China este de asemenea implicată în dezvoltarea unui avion invizibil autohton și numeroase [[Aeronavă fără pilot|drone de luptă. [216][217][218] China și-a actualizat, de asemenea, forțele terestre, înlocuind îmbătrânitele tancuri de derivație sovietică, cu numeroase variante moderne de tanc Tip 99, precum și îmbunătățirea sistemelor de abrevieri pentru control și comandă pe câmpul de luptă, C3I și C4I, pentru a spori capacitățile războiului bazat pe rețele.[219] În plus, China a dezvoltat sau achiziționat numeroase sisteme avansate de rachete,[220][221] inclusiv rachete anti-satelit [ 229 ], rachete de croazieră [ 230 ] și submarine cu rachete balistice nucleare.[222]

Economia[modificare | modificare sursă]

Clădirea bursei Shanghai Stock Exchange, aflată în districtul financiar Lujiazui din Shanghai. Shanghai este unul dintre orașele cu cel mai mare PIB din lume, în valoare totală de 304 miliarde de dolari în 2011

Începând cu 2013, China este cea de-a doua cea mai mare economie din lume, în ceea ce privește PIB-ul nominal, în valoarea sa totală de aproximativ 9,3253 trilioane de USD, conform datelor Biroului Național de Statistică al Republicii Populare Chineze.[4] În cazul în care paritatea puterii de cumpărare ( PPP ) (în valoare de 12.405 miliarde de dolari SUA în 2012; 14,9614 trilioane de dolari SUA în 2013) este luată în considerare, atunci economia Chinei este din nou secundată doar de economia Statelor Unite. În 2013, PIB-ul pe cap de locuitor a fost de 10.253 dolari SUA,[4] în timp ce PIB-ul nominal pe cap de locuitor a fost de 6.853 dolari SUA. În ambele situații China se poziționează în urma a nouăzeci de țări, (din 183 listate de către FMI) în clasamentul global al PIB-ului pe cap de locuitor.[4]

Istorie și creștere economică[modificare | modificare sursă]

De la înființarea sa în 1949 până la sfârșitul anului 1978, Republica Populară Chineză a avut un stil sovietic de economie planificată centralizată. După moartea lui Mao în 1976 și sfârșitul Revoluției Culturale, Deng Xiaoping și noua conducere chineză au început să reformeze economia și să se îndrepte înspre o economie mixtă, orientată spre comerț, sub conducere monopartidă. Colectivizarea agricolă a fost desființată iar terenurile agricole privatizate, în timp ce comerțul exterior a devenit o nouă preocupare majoră, ducând la crearea de zone economice speciale. Ineficientele întreprinderi de stat au fost restructurate și cele neprofitabile au fost închise pe loc, rezultând pierderi masive de locuri de muncă. China modernă este caracterizată, în principal, ca având o economie de piață bazată pe proprietate privată[223] și este una dintre cele mai importante exemple de capitalism de stat.[224][225] Statul încă domină în sectoarele „piloane" strategice, cum ar fi în industriile grele sau în producere energiei. Totuși numărul companiile private s-a extins enorm, cu aproximativ 30 de milioane de întreprinderi private, înregistrate în 2008.[226][227][228][229]

Calea Nanjing este una dintre cele mai importante zone comerciale din Shanghai

Întrucât liberalizarea economică a început în 1978, China a fost printre economiile cu cea mai rapidă creștere, la nivel mondial,[230] bazându-se în mare măsură pe investiții și export.[231] Potrivit FMI, creștere medie anuală a PIB-ului Chinei între 2001 și 2010 a fost 10,5 %. Între 2007 și 2011, rata de creștere economică a fost echivalentă cu cea a tuturor țărilor G7 la un loc.[232] Potrivit Indicelui Generator de Creștere Globală, anunțat de către Citigroup în februarie 2011, China are o rată foarte mare de creștere în grup.[233] Productivitatea ridicată, costurile reduse ale forței de muncă și infrastructură relativ bună, au făcut din China un lider global în producția industrială. Cu toate acestea, economia chineză este o foarte mare consumatoare de energie și ineficientă.[234] China, care a devenit cel mai mare consumator de energie din lume, în 2010,[235] se bazează pe cărbune pentru furnizarea a mai mult de 70% din nevoile sale de energie și a depășit SUA, ca cel mai mare importator de petrol din lume, în septembrie 2013.[236][237] Cu toate acestea, creșterea economică a Chinei și industrializarea au afectat mediul înconjurător, iar la începutul anilor 2010, creștere economică a început să încetinească, pe fondul problemelor domestice a investițiilor bazate pe credite, scăderea cererii internaționale de exporturi chineze și dificultățile economice globale.[238][239][240]

În domeniul on-line, industria comerțului electronic din China a crescut mai lent decât în UE și SUA, cu o perioadă semnificativă de dezvoltare, apărută începând din jurul anului 2009. Conform Credit Suisse, valoarea totală a tranzacțiilor online în China a crescut de la o valoare nesemnificativă în 2008 la aproximativ 4000 de miliarde RMB (660 miliarde de dolari ) în 2012. „Alipay” are cea mai mare cotă de piață în China, cu 300 de milioane de utilizatori și deținea puțin sub jumătate din piața chineză de plăți on-line, în februarie 2014, în timp ce cota „TenPay” este de circa 20%, iar cota „China UnionPay” este puțin mai mare de 10 la sută.[241]

China în economia globală[modificare | modificare sursă]

China este un membru al OMC și este cea mai mare putere comercială din lume, cu o valoare totală a comerțului internațional de 3,87 trilioane USD în 2012.[8] Rezervele valutare au ajuns la 2,85 trilioane USD până la sfârșitul anului 2010, cu o creștere de 18,7% față de anul precedent , ceea ce face rezervele sale valutare, de departe, cele mai mari din lume.[242][243] Începând din 2009, China deține o sumă de datorii externe a Statelor Unite, estimată la 1600 miliarde de dolari. China deține mai mult de 1,16 trilioane USD în obligațiuni americane de trezorerie,[244] fiind cel mai mare deținător străin al datoriei externe SUA.[245][246] În 2012, China a fost cel mai mare beneficiar din lume de investiții străine directe (ISD), atrăgând 253 de miliarde de dolari.[247]De asemenea, China are investiții în străinătate în valoare totală de 62,4 miliarde dolari, în 2012,[247] și o serie de preluări majore, de către companii chineze, a firmelor străine.[248] Rata de schimb valutar subevaluată a Chinei a cauzat tensiuni cu alte economii majore,[167][249][250] țara fiind de asemenea criticată și pentru fabricarea, în mari cantități, de produse contrafăcute.[251][252]

Exporturi[92] Importuri[92]
Țara Procentaj Țara Procentaj
 Statele Unite 17,2%  Japonia 9,8%
 Hong Kong 15,8%  Coreea de Sud 9,2%
 Japonia 7,4%  Statele Unite 7,1%
 Coreea de Sud 4,3%  Germania 5,1%
Altele 55,3% Altele 68,8%


China s-a clasat pe locul 29 în Raportul Competitivității Globale, în 2009,[253] deși aceasta este doar pe locul 136 din 179 de țări evaluate în Indexul Libertății Economice în 2011.[254] În 2011, 61 de companii chineze au fost incluse în Fortune Global 500.[255] Evaluate după veniturile totale, trei din primele zece cele mai valoroase companii din lume, din 2011, au fost chineze, incluzând a V-a clasată Sinopec Group, a VI-a clasată China National Petroleum Corporation și aVII-a clasată State Grid (cea mai mare companie din lume de distribuție a energiei electrice).[255]

Clasa socială și egalitatea veniturilor[modificare | modificare sursă]

Populația din clasa de mijloc a Chinei (în cazul în care este definită drept pătura socială cu un venit anual cuprins între 10.000 și 60.000 dolari SUA), a ajuns la mai mult de 300 de milioane de oameni până în 2012.[256] Conform Raportului Hurun, numărul de miliardari în dolari SUA, din China, a crescut de la 130 în 2009 la 251 în 2012, China fiind astfel a doua țară cu cel mai mare număr de miliardari din lume.[257][258] Piața internă chineză de vânzare cu amănuntul a fost în valoare de peste 20 de miliarde de yuani ( 3,2 trilioane USD), în 2012,[259] și avea o creștere anuală cu peste 12 %, în 2013,[260] în timp ce piața bunurilor de lux s-a extins foarte mult, cu 27,5% din cota de la nivel mondial.[261] Cu toate acestea, în ultimii ani, creșterea economică rapidă a Chinei a contribuit la creșterea gravă a inflației de consum,[262][263] ducând la o creștere a reglementărilor guvernamentale. [264] China are un nivel ridicat de inegalitate economică, care a crescut în ultimele decenii.[265] În 2012, Coeficientul Gini al Chinei a fost de 0.474.[266]

Internaționalizarea renminbi-ului[modificare | modificare sursă]

În noiembrie 2010, Rusia a început să folosească renminbi-ul chinez în comerțul bilateral cu China.[267] Aceasta a fost urmată la scurt timp de Japonia,[268] Australia,[269] Singapore,[270] și Regatul Unit.[271] Ca un rezultat al internaționalizării rapide a renminbi-ului, moneda a devenit a VIII-a cea mai tranzacționată din lume, în 2013.[272]

Turismul[modificare | modificare sursă]

Valea Jiuzhaigou a fost declarată ca Patrimoniu Mondial de către UNESCO în 1992.[273]

Turismul a devenit un factor important al îmbunătățirii competitivității internaționale a țării.[274] Sectorul turismului a crescut semnificativ în ultimii ani, iar în anul 2007 a reprezentat 6,1 % din PIB și se estimează faptul că în 2020 va contribui cu 11%.[275][276] În plus, în 2012, guvernul a dublat numărul de vize, pentru a ajunge la 500.000 de vize eliberate, aceasta în scopul de a permite o creștere a turismului.[277] În 2010, China a fost a treia cea mai vizitată țară din lume,[278] cu 55.7 milioane de vizitatori străini.[279] În plus, în 2012, aproximativ 740 de milioane de chinezi au călătorit în interiorul granițelor țării.[280] China este a doua țară din lume cu cele mai multe locuri declarate ca făcând parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, cu 45, în urma Italiei.[281] Principalele destinații turistice sunt: Marele Zid Chinezesc, Orașul Interzis din Beijing, Mausoleul Qin Shi Huang, Munții Guilin, Fluviul Yangtze, Palatul Potala, Valea Jiuzhaigou, etc.[282]

Știința și tehnologia[modificare | modificare sursă]

Istoric[modificare | modificare sursă]

China a fost un lider mondial în domeniul științei și tehnologiei, până la Dinastia Ming. Descoperirile antice și invențiile chinezești precum fabricarea hârtiei, tipărirea, busola, praful de pușcă, (cele „Patru Mari Invenții”), au fost mai târziu răspândite în Asia și Europa. Matematicienii chinezi au fost primii care au folosit numerele negative.[283][284] Cu toate acestea, până în secolul al XVII-lea, lumea occidentală a depășit China în dezvoltarea științifică și tehnologică.[285] Cauzele acestei „Mari Divergențe” continuă să fie și azi dezbătute.[286] După repetate înfrângeri militare, ale chinei de către țările occidentale, în secolul al XIX-lea, reformatorii din China au început promovarea științei și tehnologiei moderne, ca parte a Mișcării de Auto-Consolidare. După ce comuniștii au venit la putere în 1949, s-au făcut eforturi pentru organizarea științei și tehnologiei după modelul Uniunii Sovietice, în care cercetarea științifică a fost parte a planificării centralizate.[287] După moartea lui Mao în 1976, știința și tehnologia a fost enunțată ca una dintre cele Patru Modernizări[288] iar sistemul academic de inspirație sovietică a fost, treptat, reformat.[289]

Perioada contemporană[modificare | modificare sursă]

De la sfârșitul Revoluției Culturale, China a făcut investiții semnificative în cercetarea științifică,[290] cheltuind peste 100 de miliarde de dolari pentru cercetare științifică și dezvoltare, doar în 2011.[291] Știința și tehnologia sunt considerate ca fiind vitale pentru atingerea obiectivelor economice și politice și reprezintă o sursă de mândrie națională, descrisă uneori ca „tehno-naționalism".[292] Oamenii de știintă chinezi au câștigat Premiul Nobel pentru Fizică de patru ori și Premiul Nobel pentru Chimie o dată; acești erudiți și-au obținut diplomele științifice în occident, unde, de asemenea, au facut și mult-premiatele lor cercetări științifice. [g]

Lansarea rachetei chineze „Marșul cel Lung 3B”

China își dezvoltă rapid sistemul de învățământ, punând accent pe științe, matematică și inginerie; în 2009 peste 10.000 de ingineri au absolvit studiile de Doctorat și mai mult de 500.000 au absolvit studiile universitare de licență, mai mult decât în orice altă țară.[297] China este, la nivel mondial, al doilea cel mai mare editor de lucrări științifice, publicând 121.500 de studii numai în 2010, inclusiv 5.200 de lucrări academice apărute în publicații științifice internaționale de renume.[298] Companiile tehnologie din China, cum ar fi Huawei și Lenovo au devenit lideri mondiali în domeniul telecomunicațiilor și a calculatoarelor personale,[299][300][301] iar supercomputerele din China sunt constant evaluate ca fiind printre cele mai puternice din lume.[302][303] În prezent, China experimentează o creștere semnificativă a utilizării roboților industriali; din anul 2008 până în 2011 instalarea de roboti multi-funcționali a crescut cu 136%.[304]

Programul spațial chinez este unul dintre cele mai active din lume fiind, o sursă majoră de mândrie națională.[305][306] În 1970 China a lansat primul său satelit, Dong Fang Hong I. În 2003 China a devenit a III-a țară care a trimits, în mod independent, un om în spațiu, odată cu zborul spatial al lui Yang Liwei, la bordul navei Shenzhou 5; până în iunie 2013, zece cetățeni chinezi au călătorit în spațiu. În 2011 a fost lansat Tiangong-1, primul modul al statiei spațiale a Chinei, marcând astfel primul pas într-un proiect de asamblare a unei statii spațiale cu echipaj mare, până la începutul anilor 2020.[307]

Infrastructura[modificare | modificare sursă]

Energia[modificare | modificare sursă]

Complexul Hidroenergetic şi de Navigaţie de la Cele Trei Defileuri ale Fluviului Yangzi reprezintă cel mai mare proiect hidroenergetic din lume.

China este țara care produce și consumă cea mai multă energie din lume.[308][309] În 2012, a generat aproximativ 4.94 miliarde kWh de energie electrică, cu o capacitate instalată de 1,14 miliarde kW.[92] În 2013, mai mult de 70% din energia produsă în țară a provenit din arderea cărbunelui; dependența sa de acest mineral face din China cel mai mare producător și consumator de cărbune din lume, în afară de a fi, la nivel mondial, cel mai mare emițător de dioxid de carbon și de alte gaze cu efect de seră.[310] Pentru a remedia aceste probleme, guvernul a început să investească în noi proiecte de utilizare a surselor regenerabile de energie, cum ar fi energia hidroelectrică, eoliană, solară, geotermală, biomasă și biocombustibili.[311] Totuși, în 2012, premierul Wen Jiabao a anunțat că va opri expansiunea necontrolată a câmpurilor de energia solară și eoliană]]

Fluviul Yangtze, concentrându-se pe construirea de centrale hidroelectrice și [[Centrală nucleară|centrale nucleare.[312] Există douăzeci de reactoare nucleare, în funcțiune, în întreaga Chină, în timp ce altele douăzeci sunt în construcție; în 2012, energia nucleară a produs peste 98.200 GWh de electricitate.[313]

În mod similar, în 2012, producția de petrol s-a ridicat la peste 4.416 miliarde de barili pe zi, a patra în lume.[314] În ciuda acestui fapt, creșterea economică constantă determină ca această producție să fie insuficientă pentru a satisface cererea din țară, fiind necesar să se importe petrol din Rusia, Orientul Mijlociu, Asia Centrală și Africa.[315] În 2013, China a depășit Statele Unite ca cel mai mare importator de petrol brut din lume[316]; aproape jumătate din petrolul folosit în China provine din străinătate.[317]

Comunicațiile[modificare | modificare sursă]

China are în prezent cel mai mare număr de telefoane mobile active, fiind lider mondial, cu peste 1 miliard de utilizatori, până în februarie 2012.[318] De asemenea, are cel mai mare număr, din lume, de utilizatori de internet și de bandă largă (Broadband),[319] cu peste 591 milioane de utilizatori de internet în 2013, echivalentul aproximativ a 44% din populația sa.[320] Un raport din 2013 a constatat că viteza medie națională a conexiunii la internet este de 3.14 MB/s .[321] În același an China a deținut 24% din dispozitivele conectate la Internet, la nivel mondial.[322] China Telecom și China Unicom, doi mari furnizori de Broadband din lume, dețin 20% din abonații de bandă largă de la nivel mondial. Doar China Telecom deservește mai mult de 50 de milioane de abonați Broadband, în timp ce China Unicom deservește mai mult de 40 de milioane .[323] Mai multe companii de telecomunicații din China, mai ales Huawei și ZTE, au fost acuzate de spionaj în favoarea armatei chineze[324]

Transportul[modificare | modificare sursă]

Autostrada G1 Beijing–Harbin

De la sfârșitul anilor 1990, rețeaua națională de drumuri a Chinei a fost extinsă în mod semnificativ, prin crearea unei rețele de autostrăzi, cunoscută sub numele de Sistemul Național de Autostrăzi Principale (SNAP). În 2011 autostrăzile din China au ajuns la o lungime totală de 85.000 km, fiind cel mai lung sistem de autostrăzi din lume.[325] Deținerea de autoturisme, proprietate personală, este în creștere rapidă, depășind Statele Unite ca cea mai mare piață auto din lume, în 2009, având un total al vânzărilor de automobile de peste 13,6 milioane de bucăți.[326] Analiștii prevăd că vânzările anuale de automobile ar putea crește cu până la 40 de milioane, până în 2020.[327] Un efect secundar al creșterii rapide a rețelei de drumuri din China, a fost creșterea semnificativă a accidentelor rutiere,[328] unii citând ca un posibil motiv proasta aplicare a legilor de circulație; numai în 2011, în jur de 62.000 de chinezi au murit în accidente rutiere.[329] În mediul urban, bicicletele rămân un mod obișnuit de transport, în pofida creșterii prevalenței automobilelor. În 2012 erau aproximativ 470 de milioane de biciclete în China.[330]

Căile ferate din China, deținute de stat,[331] sunt cele mai aglomerate din lume, manipulând un sfert din transportul de marfă și de pasageri, din lume.[332] Datorită cererii foarte mari, sistemul este în mod regulat supus supraaglomerării, în special în timpul perioadelor de vacanțe și sărbători, cum ar fi Chunyun în timpul Anului Nou Chinezesc.[332] Rețeaua feroviară chineză a transportat un total estimativ de 1,68 de miliarde de pasageri doar în 2010.[333]

Un tren de mare viteză cu levitație magnetică, sau Maglev, plecănd de la Aeroportul Internațional Pudong, Shanghai, în 2006

Din cei peste 100.000 km ai rețelei feroviare chineze, aproximativ 10.000 de km sunt mare viteză.[334] În decembrie 2012, China a inaugurat cea mai lungă linie de cale ferată de mare viteză din lume, creând o legătură între BeijingGuangzhouShenzhenHong Kong.[335] China intenționează să opereze aproximativ 16,000 km de linii de cale ferată de mare viteză până în 2020.[333] Sistemele de capacitate mare („metrou tare”), de asemenea, sunt într-un curs rapid de dezvoltare în marile orașe din China, sub forma unor rețele de sisteme de metrou subteran sau metrou ușor[336]. Propriul sistem de navigație prin satelit, numit Beidoum este în curs de dezvoltare, începând să ofere servicii de navigație comercială în Asia, în 2012[337] și este planificat să aibe o acoperire la nivel global, până în 2020.[338]

În 2013, mai mult de două treimi din aeroporturile aflate în construcție, în întreaga lume, erau în China,[339] iar Boeing se așteaptă ca flota Chinei de aeronave comerciale active să crească de la 1910 în 2011, la 5980 până în 2031.[339] Cu toate acestea, 80% din spațiul aerian din China rămâne limitat doar pentru uz militar, iar 8 din 10 cele mai slab performante companii aeriene, în materie de întârzieri, din Asia, erau chineze.[340] Conform unei statistici din 2011, Aeroportul Internațional Beijing este nu numai cel mai aglomerat aeroport din țară, dar și al doilea cel mai aglomerat din lume, cu un trafic de pasageri de 78.675.058 de oameni. Al doilea cel mai important este Aeroportul Internațional din Hong Kong, al zecelea cel mai tranzitat aeroport la nivel internațional, cu 53.328.613 de pasageri. Al treilea și al patrulea cele mai importante sunt Aeroportul Internațional Baiyun din Guangzhou și Aeroportul Internațional Pudong din Shanghai, al XIX-lea și al XX-lea cele mai tranzitate din lume, cu 45,04 și respectiv 41,44 de milioane de pasageri. [341]

Demografie[modificare | modificare sursă]

O hartă, din 2009, a densității populației Chinei. Provinciile coastei de est sunt mult mai dens populate decât interiorul vestic al țării

„Al Șaselea Recensământ Național al Republicii Populare Chineze”, din 2010, a înregistrat o populație totală de aproximativ 1.370.536.875. Aproximativ 16,60% din populație avea sub 14 ani, 70,14% aveau vârste cuprinse între 15 și 59 de ani, iar 13,26% peste 60 de ani.[342] Rata de creștere a populației, pentru 2013, este estimată la 0,46%.[343] Deși este o țară cu venituri medii, după standardele occidentale, creșterea economică rapidă a Chinei a scos sute de milioane de oameni din sărăcie, începând cu 1978. Astăzi, aproximativ 10% din populația din China trăiește sub limita sărăciei, supraviețuind cu mai puțin de un dolar SUA pe zi, în scădere de la 64% în 1978. Șomajului în mediul urban, în China, a scăzut la 4% până la sfârșitul anului 2007.[344] În prezent, rata șomajului în mediul urban este de aproximativ 4,1%.[345][346]

Cu o populație de peste 1,3 miliarde de locitori și cu diminuarea resurselor naturale, guvernul chinez este foarte preocupat de ritmul de creștere al populației și a încercat, din 1979, cu rezultate mixte,[347] să pună în aplicare o politică de planificare familială strictă, cunoscută sub numele de „Politica Unicului Copil". Înainte de 2013 această politică limita familiile la a avea doar un singur copil, cu excepția minorităților etnice și cu un grad de flexibilitate în zonele rurale. O relaxare importantă a politicii a fost adoptată în decembrie 2013, care permite familiilor să aibe doi copii în cazul în care unul dintre părinți este singur la părinți.[348] Ministrul Chinei de planificare familială a indicat, în 2008, faptul că politica unui singur copil se va menține cel puțin până în anul 2020.[349] Există o anumită împotrivire la această politică a unicului copil, mai ales în zonele rurale, în primul rând din cauza necesității de forță de muncă în agricultură, dar și a preferinței tradiționale pentru copii-băieți. Familiile care încalcă politica adesea mint la recemsăminte.[350] Datele de la recensământul din 2010 sugerează faptul că rata fertilității poate fi acum în jur de 1,4.[351]

Populația Chinei din 1949 până în 2008

Politica copilului unic, împreună cu preferința tradițională pentru băieți, pot contribui la un dezechilibru în raportul dintre sexe, la naștere.[352][353] Conform recensământului din 2010, raportul dintre sexe la naștere a fost de 118.06 băieți la fiecare 100 de fete,[354] fiind mult peste valoarea normală de aproximativ 105 băieți la 100 de fete.[355] Recensământul din 2010 a evidențiat faptul că barbații reprezintă 51,27 la sută din totalul populației.[354] Cu toate acestea, raportul dintre sexe al Chinei este mai echilibrat decât a fost în 1953, atunci când bărmații au reprezentat 51.82 la sută din totalul populației.[354]

Grupuri etnice[modificare | modificare sursă]

Grupurile etnolingvistice ale Chinei (1990)

China recunoaște oficial 56 de grupuri etnice distincte, dintre care cei mai numeroși sunt chinezii han, care constituie circa 91,51% din totalul populației.[356] Chinezii Han - cel mai mare grup etnic din lume[357] – sunt mai numeroși decât celelalte grupuri etnice, în fiecare diviziune de la nivelul de provincie, cu excepția Tibetului și Xinjiangului.[358] Minoritățile etnice reprezintă circa 8,49% din populația din China, conform recensământului din 2010.[356] Comparativ cu recensământul din 2000, populația Han a crescut cu 66.537.177 de persoane, sau cu 5,74%, în timp ce populația combinată a celorlalte 55 de minorităților naționale, a crescut cu 7.362.627 de persoane, sau 6,92%.[356] La recensământul din 2010 s-au înregistrat un total de 593.832 de cetățeni străini care trăiesc în China. Cele mai mari astfel de grupuri erau din Coreea de Sud ( 120,750), Statele Unite ale Americii (71493) și Japonia ( 66159) ).[359]

Limbile[modificare | modificare sursă]

Limbile cele mai vorbite în China fac parte din familia limbilor sino-tibetane. Există, de asemenea, mai multe grupuri lingvistice majore în limba chineză însăși. Dialectele cele mai vorbite sunt Mandarina (vorbită de către 70% din populație),[360] Wu (inclusiv Shanghaineza), Yue (inclusiv Cantoneza și Taishaneza ), Min (inclusiv Hokkien și Teochew), Xiang, Gan și Hakka. Limbi non-sinice vorbite pe scară largă de către minoritățile etnice includ zhuang, mongolă, tibetană, uigură, hmong și coreeană.[361] Mandarina Standard, un grai mandarin bazat pe dialectul Beijing, este limba națională și oficială din China și este folosită drept „lingua franca” între oamenii proveniți din medii lingvistice diferite.[362]

Chineza Clasică, forma standard de scriere în China timp de mii de ani, a permis comunicarea în scris a vorbitorilor chinezi, de limbi și dialecte diferite, neinteligibile. Scrierea chineză vernaculară, sau Baihua, este standardul de scriere, bazat pe dialectul mandarin și popularizat pentru prima dată în romanele dinastiei Ming. Aceasta a fost adoptată, cu modificări semnificative, în perioada de început a secolului XX, ca standard național. Chineza Clasică face încă parte din programa de liceu și este, prin urmare, inteligibilă, într-o anumită măsură, pentru mulți chinezi. De la promulgarea lor de către guvern în 1956, caracterele chineze simplificate au devenit sistemul oficial standardizat de scriere, folosit pentru a scrie în limba chineză în China continentală, înlocuind utilizarea anterioarelor caractere chineze tradiționale.

Urbanizarea[modificare | modificare sursă]

China s-a urbanizat semnificativ în ultimele decenii. Procentul din populația țării care locuiește în mediul urban a crescut de la 20% în 1990 la 46% în 2007.[363] Se estimează că populația urbană a Chinei va ajunge la un miliard până în 2030. [ 353 ] În 2012, existau mai mult de 262 de milioane de lucrători migranți în China.[364] Cei mai mulți dintre aceștia provin din mediul rural, fiind în căutarea unui loc de muncă în orașe.

China are peste 160 de orașe cu o populație de peste un milion,[365]inclusiv șapte metropole (orașe cu o populație de peste 10 milioane de locuitori): Chongqing, Shanghai, Beijing, Guangzhou, Tianjin, Shenzhen și Wuhan.[366][367][368]Până în 2025, se estimează că în țară vor fi 221 de orașe cu peste un milion de locuitori.[363] Cifrele din tabelul de mai jos sunt de la recensământul din 2010[369] fiind doar estimări ale populației urbane, în limitele zonelor administrative ale orașelor; există un clasament diferit atunci când se analizează totalul populațiilor municipale (care includ populațiile suburbane și rurale). Marea „populație flotantă” a lucrătorilor migranți, face efectuarea recensămintelor din mediul urban dificilă,[370] Cifrele de mai jos reprezintă numai rezidenții pe termen lung.

Principalele arii urbane din China
(excluzând Regiunile Administrative Speciale Hong Kong și Macao)

Shanghai
Shanghai
Beijing
Beijing
Guangzhou
Guangzhou

Nr. Orașul Provincia Loc. Nr. Orașul Provincia Loc.

Shenzhen
Shenzhen
Tianjin
Tianjin
Dongguan
Dongguan

1 Shanghai Shanghai 21 776 000   11 Quanzhou Fujian 5 913 000
2 Beijing Beijing 18 241 000   12 Nanking Jiangsu 5 770 000
3 Guangzhou-Foshan Guangdong 17 681 000   13 Shenyang Liaoning 5 631 000
4 Shenzhen Guangdong 12 506 000   14 Xi'an Shaanxi 5 332 000
5 Tianjin Tianjin 9 277 000   15 Harbin Heilongjiang 4 543 000
6 Dongguan Guangdong 8 591 000   16 Qingdao Shandong 4 444 000
7 Chengdu Sichuan 8 386 000   17 Suzhou Jiangsu 4 402 000
8 Wuhan Hubei 7 411 000   18 Zhengzhou Henan 4 184 000
9 Chongqing Chongqing 6 632 000   19 Dalian Liaoning 3 777 000
10 Hangzhou Zhejiang 6 559 000   20 Fuzhou Fujian 3 625 000
Estimări pentru 2013[371]

Educația[modificare | modificare sursă]

Universitatea Tsinghua din Beijing, una dintre universitățile de top din China[372]

Din 1986, învățământul obligatoriu în China cuprinde învățământul primar și învățământul gimnazial care, împreună, durează nouă ani.[373] În 2010, aproximativ 82,5 la suta din elevi au continuat studiile la un ciclu liceal de trei ani.[374] Gaokao, „Examenul Național de Admitere la Universitate” al Chinei, reprezintă o condiție prealabilă pentru intrarea în cele mai multe instituții de învățământ superior. În 2010, 27 la sută dintre absolvenții de liceu erau înscriși în învățământul superior.[375] Educația profesională (vocațională) este la dispoziția studenților de la nivelele secundar și terțiar.[376]

În februarie 2006, guvernul s-a angajat să furnizeze complet gratuit învățământul de nouă ani, inclusiv oferirea de manuale și alocații.[377] Investițiile anuale în învățământ au crescut de la mai puțin de 50 de miliarde dolari în 2003, la mai mult de 250 de miliarde de dolari în 2011.[378] Cu toate acestea, rămâne o inegalitate în cheltuielile pentru educație. În anul 2010, cheltuielile pentru educația anuală per elev de liceu, în Beijing, s-au ridicat la 20.023 CNY, în timp ce în Guizhou, una dintre cele mai sarace provincii din China, cheltuielile nu au trecut de 3.204 CNY.[379] Învățământul gratuit obligatoriu în China este format din școala primară și gimnazială, pentru copii cu vârste cuprinse între 6 și 15 de ani. În 2011, în jur de 81,4% dintre chinezi absolviseră gimnaziul.[380] Până în 2007, existau 396.567 de școli primare, 94.116 școli gimnaziale și 2.236 instituții de învățământ superior. [ 369 ]

În 2010, 94% din populația de peste 15 ani era alfabetizată,[381] comparativ cu doar 20% în 1950.[382] În 2009, elevii chinezi din Shanghai au obținut cele mai bune rezultate, din lume, la matematică, științe și literatură, în cadrul Programului Internațional pentru Evaluarea Elevilor (PISA), o evaluare la nivel mondial a performanțelor școlare ale elevilor în vârstă de 15 ani.[383]

Sănătatea[modificare | modificare sursă]

Diagramă arătând creșterea Indicelui Dezvoltării Umane în China între 1970 și 2010

Ministerul Sănătății, împreună cu omologii săi din birourile de sanatate provinciale, supraveghează necesitățile de sănătate a populației din China.[384] Accentul pe sănătatea publică și medicina preventivă, a caracterizat politica de sănătate din China de la începutul anilor 1950. La acea vreme, Partidul Comunist a început Campania de Sănătate Patriotică, care a avut ca scop îmbunătățirea salubrității și a igienei, precum și tratarea și prevenirea a mai multor boli. Boli cum ar fi holera, febra tifoidă sau scarlatina, care erau deja răspândite în China, au fost aproape eradicate în această campanie. După ce Deng Xiaoping a început instituirea reformelor economice în 1978, starea de sănătate a populației chineze s-a îmbunătățit rapid datorită unei mai bune nutriții, cu toate că multe dintre serviciile gratuite de sănătate publică, prevăzute în mediul rural, au dispărut împreună cu Comunele Poporului. Asistența medicală în China a devenit în cea mai mare parte privatizată și a înregistrat o creștere semnificativă a calității. În 2009, guvernul a început o inițiativă pe trei ani, pentru a furniza asistență medicală și de ingrijire, la un cost de 124 miliarde de dolari.[385] Până în 2011, în urma acestei campanii, 95% din populația Chinei avea acoperirea unei asigurări de sănătate de bază .[386] În 2011, China a fost evaluată ca fiind al treilea cel mai mare furnizor mondial de produse farmaceutice, dar populația sa a avut de suferit de pe urma dezvoltării și distribuirii de medicamente contrafăcute.[387]

Speranța de viață la naștere în China este de 75 de ani,[388] iar rata mortalității infantile este de 12 la mie.[389] Ambele s-au îmbunătățit în mod semnificativ începând cu anii 1950.[h] Rata de piticire, o afectiune cauzată de malnutritie, a scăzut de la 33,1% în 1990 la 9,9% în 2010.[392] În ciuda îmbunătățirilor semnificative în materie de sănătate și construirea de facilități medicale avansate, China are mai multe probleme de sănătate publică emergente, cum ar fi bolile respiratorii cauzate de poluarea la scară largă a aerului,[393] sutele de milioane de fumatori,[394] sau creșterea obezității în rândul tinerilor din mediul urban.[395][396] Populația mare a Chinei și orașele dens populate au condus la focare de boli grave, în ultimii ani, cum ar fi izbucnirea în 2003 a SARS.[397] În 2010, poluarea aerului a cauzat 1,2 milioane de decese premature în China.[398]

Religia[modificare | modificare sursă]

Templul Cerului, un complex de cladiri taoiste.
Templul Guoqing de pe Muntele Tiantai, construit în 598 dHr, a fost locul de fondare a ramurii Tiantai a budismului chinez

Libertatea religioasă este garantată de constituțiea Chinei, deși organizațiile religioase care nu dispun de o aprobarea oficială pot face obiectul unei persecuții de stat.[193][399] Estimările demografice religioase, în China, variază. Un sondaj realizat în 2007 a evidențiat faptul că 31,4 la sută dintre chinezii de peste 16 ani erau religioși,[400] în timp ce un studiu din 2006 a constatat că 46% din populația Chinei era religioasă.[401]

De-a lungul mileniilor, civilizația chineză a fost influențată de diferite mișcări religioase. Conceptul chinez de „San Jiao” ( „trei doctrine” sau „trei religii”) include confucianismul [i] budismul și taoismul, iar din punct de vedere istoric, au avut un impact semnificativ în modelarea culturii chineze.[403][404] Elemente ale acestor trei sisteme de credință sunt de multe ori încorporate în tradiții religioase populare sau folclorice.[405] O sondare a opiniei, făcută în 2008, a sătenilor din mediul rural, din șase provincii, a evidențiat faptul că:

„mai mult de două treimi din auto-proclamații credincioși, religioși, ( sau 31,09 % din toți sătenii eșantionați ) nu fac, sau nu se pot identifica în mod clar credința lor ... Acești oameni cred că există puteri supranaturale care domină sau influențează puternic soarta ființelor umane, iar ei cred că soarta lor poate fi schimbată prin oferirea de sacrificii pentru divinități sau strămoșii. Aceste credințe și practici sunt adesea adânc înrădăcinate în cultura tradițională chineză și în obiceiurile comunităților locale.[401]

Un sondaj realizat de Horizon Research Consultancy Group, în 2007, a remarcat faptul că persoanele care se identifică drept budiștii alcătuiesc 11 - 16% din populația adultă din China, în timp ce creștinii cuprind în jur de 3-4%, iar musulmanii aproximativ 1% .[406] Unele dintre minoritățile etnice din China practică religii etnice unice: Dongbaism este religia tradițională a poporului Nakhi, Moism este religia populațiilor Zhuang și Ruism este credința etnicilor Qiang. Religia tradițională indigenă a Tibetului este Bon, însă cei mai mulți tibetani practică budismul tibetan, în forma Vajrayana.[407]

Cultura[modificare | modificare sursă]

O reprezentație a tradiționalei Opere Beijing
Orașul Interzis din Beijing, o reprezentare a stilului clasic arhitectural chinezesc

Din cele mai vechi timpuri, cultura chineză a fost puternic influențată de confucianism și filosofii conservatoare. Pentru o mare parte din epoca dinastică, posibilitatea de a urca pe scara socială consta în obținerea unei bune performanțe la prestigioasa Examinare Imperială, ale cărei origini datau din timpu Dinastiei Han.[408] Accentul literar al examinării afecta percepția generală a rafinamentului cultural în China, în așa fel încât caligrafia, poezia și pictura erau considerate superioare dansului sau teatrului. Cultura chineză a subliniat mereu un profund sentiment istoricitate și perspectivă de introspecției națională Examenele și cultura meritocrației sunt încă extrem de apreciate în China actuală.[409]

Primii lideri ai Republicii Populare Chineze s-au născut în timpul domniei imperiale tradiționale, dar au fost influențati de „Mișcarea de la 4 mai” și idealurile reformiste. Ei au căutat să schimbe anumite aspecte tradiționale ale culturii, cum ar fi proprietățile funciare, sexismul și sistemul confucianist de educație, păstrând în același timp altele, cum ar fi structura familială și cultura de obediență față de stat. Unii observatori au privit perioada de după înființarea Republicii Populare în 1949, ca o continuare a dinastiilor tradiționale chineze, în timp ce alții au afirmat faptul că mandatul Partidului Comunist a deteriorat bazele culturii chineze, în special prin mișcări politice, cum ar fi Revoluția Culturală din anii 1960, care a distrus multe aspecte tradiționale ale culturii, și au denunțat aceste politici drept „regresive și dăunătore" sau „vestigii ale feudalismului". Multe aspecte importante ale moralei și culturii chineze, precum confucianismul, arta, literatura și artele spectacolului, cum ar fi Opera Beijing, au fost modificate pentru a se conforma cu politicile guvernamentale și de propagandă ale timpului.[410] Accesul la mass-media străină este încă restricționat, permițându-se proiectarea doar a 34 de filme străine pe an, în cinematografele chineze.[411]

„Pagoda Marii Gâşte Sălbatice” din Xi'an. A fost construită în secolul al VI-lea dHr, în timpul dinastiei Tang.

Guvernul a acceptat numeroase elemente ale culturii tradiționale, ca parte integrantă a societății chineze. Odată cu avântul naționalismului și sfârșitul Revoluției Culturale, a existat o revenire puternică a diferitelor forme de artă, literatură, muzică, film, modă și arhitectură,[412][413] iar obiectele de artizanat au atras un interes național considerabil și chiar la nivel mondial.[414]

Arta[modificare | modificare sursă]

Arhitectura tradițională chineză este influențată de Arta greco-budistă din primul secol dHr.[415] Stilul arhitectural include, de obicei, constructii din lemn și cărămidă.[415] Coloanele au adesea o înălțime redusă și lipsesc capitelurile.[415] Acoperișurile au o streșini groase și sunt curbate ușor în sus.[415] În plus, se utilizau diferite decoratiuni policrome variate, cum ar fi azulejo, gresia porțelanată, încrustații, clopote, etc, cu o mare varietate de detalii.[415] După fondarea Republicii Populare, arhitectura a intrat într-o nouă eră, clădirile modernizâdu-se, iar din 1980 arhitectura a început sa se diversifice.[416] [[File:Ma Lin 010.jpg|thumb|upright|[[|200px|left|thumb|„Ascultând în liniște vântul printre pini” pictură de Ma Lin (secolul XIII). Cerneală pe mătase, 226 x 110 cm.]] Pictura chineză datează de aproape 5000 de ani, de atunci când chinezii desenau ființe umane și animale, pe roci utilizând coloranti minerali și desenau pe diverse obiecte de ceramică.[417] Apoi schițau desene și motive mistice pe bucăți de bronz, însă care nu s-au păstrat în cantități mari, datorită perioadei lungi de timp ce a trecut de la crearea lor. Fără îndoială, puținele desene care au fost găsite ne arată arta timpului acela, fiind picturi pe mătase, estimându-se faptul că au fost create acum aproximativ 2000 de ani.[417] Pictura timpurie chineză se baza pe mai multe tipuri de reprezentări, variind de la figuri umane la peisaje cu păsări și plante.[417] Până în secolul al XVII-lea se introduseseră în China picturi provenite din Europa; acest tip de artă fiind numit „pictură occidentală” spre deosebire de arta națională care era numită „pictură tradițională chineză". În Extremul Orient, pictarea peisajelor țării este curentul principal al artei picturale.[417]

Cinematografia a ajuns în China în 1896, dar prima producție din China s-a realizat în 1905, „Bătălia de la Dingjunshan”, o înregistrare a unei reprezentații a Operei Beijing.[418] De-a lungul secolului XX, filmul chinez a trecut prin decenii de marire și decădere, ca o reflectare a situației politice din țară.[419] Odată cu liberalizarea din anii 1970, filmele din China au început să apară în străinătate, dar nu a fost decât până în 1997, când „Fabrica de Vis” (Jiafang Yifang 甲方乙方) a regizorului Feng Xiaogang, a devenit primul film chinez ce a obține un succes comercial, fiind aclamat de către criticii occidentali.[420] Toate filmele, indiferent dacă sunt sau nu străine, trebuie să fie aprobate de către Consiliul de Stat, în scopul de a elimina anumite scene – de sex sau violență – și să sprijinească filmul autohton.[421] Datorită acestui lucru, șapte din zece cele mai de succes filme sunt productii naționale.[422] Industria filmului continuă să crească, filmul „Pierdut în Thailanda” ( 2012) (Chineză: 人再囧途之泰囧; pinyin: rén zài jiǒng tú zhī tài jiŏng) a fost primul film ce a avut încasări de mai mult de un miliard de yuani (200 milioane de USD).[422]

Gastronomia[modificare | modificare sursă]

Un set de feluri de mâncare din bucătăria chineză, din Suzhou: boluri cu orez, creveți, vinete cu tofu fermentat, legume prajite iar în centru o friptură de rață cu muguri de bambus

Bucătăria chineză este extrem de diversă și s-a dezvoltat de-a lungul a câtorva milenii de istorie culinară. Împărații din China antică erau cunoscuți pentru faptul că aveau mai multe camere, în care luau masa, în palatele lor, fiecare cameră era atribuită, împărțită, la mai multe departamente, iar fiecare departament era responsabil pentru un anumit fel de mâncare.[423] Alimentul de bază al chinezilor este orezul. Carnea de porc reprezintă carnea cea mai consumată în țară, reprezentând mai mult de trei sferturi din consumul intern de carne.[424] Condimentele, mirodeniile, joacă un rol central în bucătăria chinezească. Bucătăria chineză a dus la numeroase stiluri de gătit, cum ar fi Bucătărie din Hong Kong sau Mâncarea chinezo-americană.

Principalele ingrediente folosite în dieta culinară chineză sunt păsările de curte, carnea (de vită, porc, sau miel), legumele, fructele și soia. Printre condimentele cele mai utilizate sunt prazul, ghimbirul, usturoiul, alunele si uleiurile de alune sau susan, slănină, oțet, vin galben (huangjiu) , bulionul de pui sau porc și tahini (pastă de susan ).[425]

China este considerată țara de origine a ceaiului, aici s-au dezvoltat, din antichitate, vechile metode de cultivare și elaborare a acestui produs.[425] În contrast cu Occidentul, principalele ustensilele sunt betisoarele; asiaticii au învățat să le folosească, deoarece bucățile de alimente erau foarte mici și nu puteau fi străpunse cu o furculiță.[425] Printre cele mai populare feluri de mâncare, din bucătăria țării, sunt: carne de porc cu ananas, salată de fasole de soia, pui cu chili picant, ouă prăjite cu ciuperci negre sau friptură de porc cu salată de usturoi.[426]

Literatura[modificare | modificare sursă]

Un poem de Mi Fu, din epoca Dinastiei song.

Literatura chineză a început ca o modalitate de a păstra înregistrările și divinațiile oraculare de pe oase.[427] Vasta colecție de scrieri care s-au păstrat, de la Dinastia Zhou, demonstrează cât de avansați și cultivați erau oamenii acelor timpuri. De fapt, epoca dinastiei Zhou este adesea văzută ca un moment important al dezvoltării culturale chineze. Cele „Cinci Punctele Cardinale” sunt fundamentul la aproape toate studiile majore. Conceptele acoperite de textele clasice chineze prezintă o gamă largă de teme, inclusiv poezia, astrologia, astronomia, calendarul, constelațiile, printre altele.[428] În plus, multe concepte chineze, cum ar fi cele de Yin și Yang sau Qi și „cei patru stâlpi ai destinului, în raport cu cerul și pământul” au fost teoretizate în aceste perioade dinastice.[429] Unele dintre cele mai importante scrieri vechi sunt Yi-Jing și Shujing (Textul clasic despre istorie) din cadrul celor Patru Cărți și a celor Cinci Texte Clasice.[428]

Dinastia Song a fost, de asemenea, o perioadă a importantei literaturi științifice și a văzut crearea de lucrări, cum ar fi „Xin Yixiang Fayao” de Su Song și „Mengxi Bitan” Shen Kuo.[430][431] Au fost editate, de asemenea, mai multe lucrări de istoriografie și enciclopedii de mari dimensiuni, cum ar fi „Zizhi Tongjian” de Sima Guang ( 1084 ) și „Cele Patru Mari Cărți ale Songului” compilate și editate în secolul XI.[432][433]Mai mulți notabili cărturari confucianiști sau taoiști și erudiți din toate clasele sociale, au adus contributii semnificative la documentarea istoriei autorilor conceptelor sacre, vechi de sute de ani.

Multe dintre personalitățile literaturii chineze au făcut parte din guvernul imperial sau aveau dregătorii importante, care acționau în cunoștință de cauză, iar uneori propuneau sau efectuau noi moduri de guvernare.[434] În secolul al XVII-lea autorii chinezi editaseră mai multe texte scrise decât în toată lumea.[434] Multe romane, cum ar fi „Cele Patru Mari Romane Clasice”, au generat nenumărate povești fictive. La sfârșitul dinastiei Qing, cultura chineză s-a angajat într-o nouă eră, când caligrafia a fost la dispoziția cetățenilor obișnuiți.[435] Hu Shih și Lu Xun au fost pionierii literaturii moderne. În anul 2000, Gao Xingjian a câștigat Premiul Nobel pentru literatură pentru romanele sale, precum Muntele Sufletului, care a fost tradus în diferite limbi.[436]

Muzica și dansul[modificare | modificare sursă]

«平湖秋月» (pinyin: «Pinghuqiuyue»), exemplu de muzică tradițională chineză.

Muzica tradițională chineză poate fi împărțită în două ramuri principale: muzică clasică și muzică populară. Până la sfârșitul dinastiei Qing, muzica clasică era un lux al clasei sociale superioare, iar oamenii obișnuiți nu erau prea stașați de acest stil de muzică.[437] În general muzica clasică este instrumentală, folosindu-se un singur instrument, sau ansambluri de mici instrumente, inclusiv instrumente cu coarde, flaute, precum și diverse chimvale, gonguri și tobe. Flautul din bambus și Gu Qin (古琴) sunt printre cele mai vechi instrumente folosite în China.[438] Tradițional, instrumentele chineze sunt împărțite în opt grupe sau Bayin (八音), în funcție de materialul din care sunt făcute. Categoriile sunt: mătase, bambus, lemn, piatră, metal, ceramică, dovleac uscat și piele de animal.[439] Termenul „guoyue”, sau muzica națională, a devenit popular în secolul al XX-lea și a fost folosit pentru a îngloba toată muzica scrisă pentru instrumentele chinezești, ca răspuns la mișcările naționaliste.[440]

Dansul Dragonului.

Fiecare etnie din China are propriile sale tradiții în ceea ce privește muzica populară. În comparație cu stilul clasic, tradițiile folclorice, populare, au un acompaniament vocal și pot include ansambluri mai mari.[437] În fapt, tradițiile folclorice s-au amestecat cu stilurile occidentale, în secolele XXI și XX, pentru a face loc unor noi genuri și unei noi etape a muzicii chineze. Unele dintre genurile care au rezultat din această fuziune sunt C-pop, Mandopop, Cantopop, rock chinezesc și rap chinezesc, etc. Cu toate acestea, spre deosebire de vecinii săi, China nu este considerată o piață importantă pentru producția și consumul de muzică pop.[441]

Dansul chinezesc este o artă cu mai multe stiluri și genuri tradiționale și moderne. Acesta poate varia de la dans folcloric, reprezentări de operă și spectacole de balet și poate fi utilizat în cadrul sărbătorilor publice, ritualurilor și ceremoniilor. Dansul a fost una dintre primele forme de artă dezvoltate în China antică, iar unele stiluri își au originea în timpul dinastiei Zhou.[442] La fel precum în muzică, fiecare grup etnic are propriile sale tradiții de dansuri folclorice. Unele dintre cele mai cunoscute dansuri din China, la nivel internațional, sunt Dansul Dragonului și Dansul Leului.[443][444]

Media[modificare | modificare sursă]

Sediul central CCTV din Beijing.

De la formarea Republicii Populare Chineze și până la sfârșitul anilor 1980, aproape toată mass-media era administrată de către stat. Brandurile private au inceput sa apară odată cu reformele economice, dar acestea încă reprezintă doar o mică parte din piața media.[445] Companiile controlate de către guvern-Xinhua, CCTV și Cotidianul Poporului – acaparează mare parte din publicul de radio, ziar și televiziune. De fapt, primele două surse media dețin un monopol pe știrile internaționale.[446] CCTV este unul dintre cele mai mari branduri de televiziune, din lume, operând 45 de canale TV și are o audiență de peste un miliard de telespectatori.[447] Conținutul oferit de radio și televiziune, este format din știri, documentare, telenovele și desene animate; cele mai multe sunt producții interne iar programele străine sunt difuzate la orare și pe canale especifice.[448] Toate mediile de comunicații trebuie să transmită, între grupajele, spațiile comerciale, propaganda guvernului chinez.[449] Administrația de Stat a Presă; Publicațiile, Radioul, Cinematografia și Televiziunea RPC; și Administrația Generală de Presă și Publicații sunt agenții reglementate de către stat, responsabile cu monitorizarea transmisiilor mediilor de comunicație, cenzurarea conținutului considerat inadecvat și de aprobare sau dezaprobare a difuzării producțiilor străine în țară.[449] Unele dintre subiectele interzise în mass-media din China sunt: conflictele din Tibet și Xinjiang, proteste și demonstrații publice împotriva sistemului, disidenții și orice conținut care conține violență explicită, pornografie și critică adusă administrației chineze.[450][449] Încă de la pătrunderea sa în țară, conținutul de pe Internet a fost, de asemenea, examinat de către agențiile guvernamentale. Unele dintre cele mai populare site-uri de Internet, din Occident, cum ar fi Facebook, Twitter și YouTube, nu sunt disponibile, iar altele sunt accesibile doar dacă sunt – precum Flipboard sau Bing – într-o asociere oblicatorie cu branduri similare chineze, cum ar fi Renren sau Baidu.[451] Guvernul chinez justifică cenzura, susținând că sunt interzise numai materialele care „pun în pericol unitatea națională, suveranitatea, integritatea teritorială, securitatea și onoarea".[449]

Sărbătorile[modificare | modificare sursă]

Guvernul chinez recunoaște, în mod oficial, șapte sărbători obligatorii pentru întreaga populație și alte patru, aplicabile numai anumitor sectoare. Pentru aceasta, folosește calendarul gregorian și calendarul lunar chinezesc. În fiecare an, cu câteva zile înainte de 1 ianuarie, Consiliul de Stat publică calendarul sărbătorilor. Din 2011, sărbătorile sunt aranjate astfel încât zilele să fie legate de week-end-uri, pentru a avea festivități care să dureze trei zile: sâmbătă, duminică și luni sau vineri[452] [453]

Data Sărbătoarea Numele chinezesc (pinyin) Observații
1 ianuarie Anul Nou 元旦 (Yuándàn) Începutul calendarului gregorian
Prima zi a primei luni lunare Sărbătoarea Primăverii 春节 (Chūnjié) Anul nou chinezesc. Începutul Calendarului lunar chinezesc. Durata sărbătorii: trei zile.
8 martie Ziua Internațională a Femeii 国际妇女节 (Guójì fùnǚ jié) În această zi femeile lucrează doar jumătate de zi.
a V-a perioadă climatică Sărbătoarea Qingming 清明节 (Qīngmíng jié) Sărbătoare în memoria morților.
1 mai Ziua Muncii 劳动节 (Láodòng jié) Celebrarea locală a Zilei Internaționale a Muncii.
4 mai Ziua Tineretului 青年节 (Qīngnián jié) În această zi tinerii între 14 și 28 de ani muncesc doar jumătate de zi.
1 iunie Ziua Copilului 六一儿童节 (Liùyī értóng jié) În această zi copii sub 14 ani nu merg la cursurile școlare.
A V-a zi a celei de-a V-a lună lunară Sărbătoarea Duanwu 端午节 (Duānwǔ jié) Sărbătoarea Bărcii-Dragon; celebrarea solstițiului de vară.
1 august Ziua armatei 建军节 (Jiàn jūn jié) În această zi personalul militar trudește doar jumătate de zi.
A XV-a zi a celei de-a VIII-a lună lunară Sărbătoarea din Mijlocul Toamnei 中秋节 (Zhōngqiū jié) Festivalul recoltei.
1 octombrie Ziua națională 国庆节 (Guóqìng jié) Aniversarea fondării RPC.

Sportul[modificare | modificare sursă]

Yao Ming este unul dintre cei mai performanți baschetbaliști chinezi.[454]
Curse cu barca-dragon, un popular sport tradițional chinez

China are una dintre cele mai vechi culturi sportive din lume. Există dovezi că în timpul dinastiei Han se juca un tip de fotbal numit cuju.[455] Unele dintre cele mai populare sporturi din țară sunt artele martiale, baschetul, fotbalul, tenisul de masă, badmintonul, înotul și snookerul. Jocuri de strategie, cum ar fi go ( cunoscut sub numele de Weiqi în China ), Xiangqi, sau, mai recent, șahul, sunt jucate la un nivel profesionist.[456]

Îngrijirea fizică este foarte accentuată în cultura chineză, mulți oameni făcând exerciții de dimineață, cum ar fi Tai Chi și Qigong,[457] iar sălile de sport și cluburile sportive încep să câștige popularitate în țară.[458] Tinerii, practică, de asemenea, fotbal și baschet, în special în zonele spațiilor verzi urbane și în limitatele spații deschise. NBA-ul are un număr considerabil de fani în rândul tinerilor din China, unii jucători naționali, cum ar fi Yao Ming și Jeremy Lin au jucat în NBA.[459] China este casa la un număr mare de bicicliști, în 2012, au existat peste 470 de milioane de biciclete în îară.[330] Sunt, de asemenea, mai multe discipline tradiționale sportive, foarte populare, cum ar fi curse cu barca dragon, luptele mongole sau cursele de cai.[460]

China a participat la Jocurile Olimpice din 1932, dar a început să participe sub numele de Republica Populară Chineză în 1952. A găzduit Jocurile Olimpice din 2008 de la Beijing, sportivii săi câștigând 51 de medalii de aur, numărul de medalii de aur cea mai mare, obținut vreodată.[461] China a câștigat, de asemenea, cele mai multe medalii la Jocurile Paralimpice de la Londra din 2012, 231 în total, dintre care 95 de aur[462][463]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Dolarul Hong Kong este utilizat în Hong Kong and the Pataca (MOP) este folosită în Macau.
  2. ^ Poziția în clasamentul suprafeței totale, în raport cu Statele Unite, depinde de modul diferit de măsurarea al tuturor zonelor din China și Statele Unite ale Americii. Pentru detalii, vezi Lista țărilor după suprafață, nota 2
  3. ^ 《尚書•梓材》:「皇天既付中國民越厥疆土于先王」
  4. ^ Conform Encyclopædiei Britannica, suprafața totală a Statelor Unite, de 9.522.055 km2, este puțin mai mică decât cea a Chinei. CIA World Factbook menționează că suprafața totală a Chinei a fost mai mare decât cea a Statelor Unite, până când apele costiere ale Marilor Lacuri au fost adăugate la suprafața totală a Statelor Unite în 1996. Din 1989 până spre 1996 suprafața totală a SUA a fost listată ca fiind de 9.372.610 km2 (suprafața uscată, plus apele interioare). Suprafața totală listată s-a schimbat la 9.629.091 km2 în 1997 (încluzând zonele Marilor Lacuri și apele costiere), apoi la 9.631.418 km2 în 2004, la 9.631.420 km2 în 2006 și la 9.826.630 km2 în 2007 (fiind adăugate apele teritoriale).
  5. ^ Frontiera Chinei cu Pakistan și o parte a frontierei cu India se încadrează în regiunea disputată a Kashmirului. Arealul de sub administrație pakistaneză este revendicat de India, în timp ce zona de sub administrația indiană este revendicată de către Pakistan.
  6. ^ http://romanian.cri.cn/chinaabc/chapter2/chapter20204.htm
  7. ^ Tsung-Dao Lee,[293] Chen Ning Yang,[293] Daniel C. Tsui,[294] Charles K. Kao,[295] Yuan T. Lee,[296]
  8. ^ Speranța de viață la naștere a crescut de la aproximativ 31 de ani în 1949 la 75 ani, în 2008,[390]iar mortalitațea infantilă a scăzut de la 300 la mie în 1950 la aproximativ 33 la mie în 2001.[391]
  9. ^ Clasificarea Confucianimului ca religie este disputată.[402]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ http://english.people.com.cn/constitution/constitution.html
  2. ^ Population (Total)”. The World Bank. http://data.worldbank.org/indicator/SP.POP.TOTL. Accesat la 25 noiembrie 2013. 
  3. ^ Population density (people per sq. km of land area)”. World Bank. http://data.worldbank.org/indicator/EN.POP.DNST. Accesat la 1 decembrie 2013. 
  4. ^ a b c d e f g 2013年国民经济发展稳中向好”. National Bureau of Statistics of the People's Republic of China. 20,Jan. 2014 data. http://www.stats.gov.cn/tjsj/zxfb/201401/t20140120_502082.html. Accesat la 20, January 2014. 
  5. ^ Walton, Greg; International Centre for Human Rights and Democratic Development (2001). „Executive Summary”. China's golden shield: Corporations and the development of surveillance technology in the People's Republic of China. Rights & Democracy. p. 5. ISBN 978-2-922084-42-9. http://books.google.com/?id=S9rP0A2q14UC&lpg=PA4&dq=single-party%20%22people's%20republic%20of%20china%22&pg=PA5#v=onepage&q=%22single-party%20state%22 
  6. ^ Chinese Civil War”. Cultural-China.com. http://history.cultural-china.com/en/34History7320.html. Accesat la 16 iunie 2013. „To this day, since no armistice or peace treaty has ever been signed, there is controversy as to whether the Civil War has legally ended.” 
  7. ^ Countries of the world ordered by land area”. Listofcountriesoftheworld.com. http://www.listofcountriesoftheworld.com/area-land.html. Accesat la 27 aprilie 2010. 
  8. ^ a b China trade now bigger than US”. Daily Telegraph. 10 februarie 2013. http://www.telegraph.co.uk/finance/economics/9860518/China-trade-now-bigger-than-US.html. Accesat la 15 februarie 2013. 
  9. ^ a b Military and Security Developments Involving the People's Republic of China 2013” (PDF). US Secretary of Defense. 2013. http://www.defense.gov/pubs/2013_China_Report_FINAL.pdf. Accesat la 25 iunie 2013. 
  10. ^ Muldavin, Joshua (9 februarie 2006). „From Rural Transformation to Global Integration: The Environmental and Social Impacts of China's Rise to Superpower”. Carnegie Endowment for International Peace. http://www.carnegieendowment.org/events/index.cfm?fa=eventDetail&id=851&prog=zch. Accesat la 17 ianuarie 2010. 
  11. ^ a b A Point Of View: What kind of superpower could China be?”. BBC. 19 octombrie 2012. http://www.bbc.co.uk/news/magazine-19995218. Accesat la 21 octombrie 2012. 
  12. ^ "China". The American Heritage Dictionary of the English Language (2000). Boston and New York: Houghton-Mifflin.
  13. ^ "China". Oxford English Dictionary (1989). ISBN 0-19-957315-8.
    The Book of Duarte Barbosa (chapter title "The Very Great Kingdom of China"). ISBN 81-206-0451-2. In the Portuguese original, the chapter is titled "O Grande Reino da China".
  14. ^ Eden, Richard (1555). Decades of the New World: "The great China whose kyng is thought the greatest prince in the world."
    Myers, Henry Allen (1984). Western Views of China and the Far East, Volume 1. Asian Research Service. p. 34 
  15. ^ Martino, Martin, Novus Atlas Sinensis, Vienna 1655, Preface, p. 2.
  16. ^ Liu, Lydia He (2009). The Clash of Empires: the invention of China in modern world making. Harvard University Press. pp. 77–78. ISBN 9780674040298. „Olivelle's evidence affirms that cīna is related to the Qin dynasty but leaves the precise nature of that linkage open to speculation.” 
  17. ^ Wade, Geoff. "The Polity of Yelang and the Origin of the Name 'China'". Sino-Platonic Papers, No. 188, May 2009, p. 20.
  18. ^ Wilkinson, Endymion (2000). Chinese History: A Manual. Cambridge, MA: Harvard University Press. Rev. and enl. p.132. ISBN 0-674-00247-4.
  19. ^ "Early Homo erectus Tools in China". Archaeological Institute of America. 2000. Retrieved 30 November 2012.
  20. ^ Shen, G; Gao, X; Gao, B; Granger, De (1 martie 2009). „Age of Zhoukoudian Homo erectus determined with (26)Al/(10)Be burial dating”. Nature 458 (7235): 198–200. doi:10.1038/nature07741. ISSN 0028-0836. PMID 19279636. Bibcode2009Natur.458..198S. 
  21. ^ The Peking Man World Heritage Site at Zhoukoudian”. UNESCO. http://www.unesco.org/ext/field/beijing/whc/pkm-site.htm. Accesat la 6 martie 2013. 
  22. ^ Peking Man Site at Zhoukoudian”. UNESCO. http://whc.unesco.org/en/list/449. Accesat la 4 octombrie 2012. 
  23. ^ China axes 'show ancient writing'”. BBC. 11 iulie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-china-23257700. Accesat la 11 iulie 2013. 
  24. ^ Tanner, Harold M. (2009). China: A History. Hackett Publishing. pp. 35–36. ISBN 0872209156. http://books.google.com/books?id=VIWC9wCX2c8C&pg=PA35#v=onepage&q&f=false 
  25. ^ "Bronze Age China". National Gallery of Art. Retrieved 11 July 2013.
  26. ^ China: Five Thousand Years of History and Civilization. City University of HK Press. 2007. p. 25. ISBN 9789629371401. http://books.google.com/books?id=z-fAxn_9f8wC&pg=PA25#v=onepage&q&f=false 
  27. ^ Pletcher, Kenneth (2011). The History of China. Britannica Educational Publishing. p. 35. ISBN 9781615301812. http://books.google.com/books?id=A1nwvKNPMWkC&pg=PA35#v=onepage&q&f=false 
  28. ^ Fowler, Jeaneane D.; Fowler, Merv (2008). Chinese Religions: Beliefs and Practices. Sussex Academic Press. p. 17. ISBN 9781845191726. http://books.google.com/books?id=rpJNfIAZltoC&pg=PA17#v=onepage&q&f=false 
  29. ^ Hollister, Pam (1996). „Zhengzhou”. in Schellinger, Paul E.; Salkin, Robert M.. International Dictionary of Historic Places: Asia and Oceania. Fitzroy Dearborn Publishers. p. 904. ISBN 9781884964046. http://books.google.com/books?id=vWLRxJEU49EC&pg=PA904#v=onepage&q&f=false. 
  30. ^ Allan, Keith (2013). The Oxford Handbook of the History of Linguistics. Oxford University Press. p. 4. ISBN 9780199585847. http://books.google.com/books?id=BzfRFmlN2ZAC&pg=PA4#v=onepage&q&f=false 
  31. ^ a b Bodde, Derk. (1986). "The State and Empire of Ch'in", in The Cambridge History of China: Volume I: the Ch'in and Han Empires, 221 B.C. – A.D. 220. Edited by Denis Twitchett and Michael Loewe. Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 0-521-24327-0.
  32. ^ a b Lewis, Mark Edward (2007). The Early Chinese Empires: Qin and Han. London: Belknap Press. ISBN 978-0-674-02477-9 
  33. ^ Dahlman, Carl J; Aubert, Jean-Eric. China and the Knowledge Economy: Seizing the 21st century”. World Bank Publications via Eric.ed.gov. http://www.eric.ed.gov/ERICWebPortal/custom/portlets/recordDetails/detailmini.jsp?_nfpb=true&_&ERICExtSearch_SearchValue_0=ED460052&ERICExtSearch_SearchType_0=no&accno=ED460052. Accesat la 22 octombrie 2012. 
  34. ^ Goucher, Candice; Walton, Linda (2013). World History: Journeys from Past to Present – Volume 1: From Human Origins to 1500 CE. Routledge. p. 108. ISBN 9781135088224. http://books.google.com/books?id=zdwpAAAAQBAJ&pg=PA108#v=onepage&q&f=false 
  35. ^ Whiting, Marvin C. (2002). Imperial Chinese Military History. iUniverse. p. 214
  36. ^ Ki-Baik Lee (1984). A new history of Korea. Harvard University Press. ISBN 978-0-674-61576-2. p.47.
  37. ^ David Andrew Graff (2002). Medieval Chinese warfare, 300–900. Routledge. ISBN 0-415-23955-9. p.13.
  38. ^ Adshead, S. A. M. (2004). T'ang China: The Rise of the East in World History. New York: Palgrave Macmillan. p. 54
  39. ^ City University of HK Press (2007). China: Five Thousand Years of History and Civilization. ISBN 962-937-140-5. p.71
  40. ^ Paludan, Ann (1998). Chronicle of the Chinese Emperors. London: Thames & Hudson. ISBN 0-500-05090-2. p. 136.
  41. ^ Northern Song Dynasty (960–1127)”. Metropolitan Museum of Art. http://www.metmuseum.org/toah/hd/nsong/hd_nsong.htm. Accesat la 27 noiembrie 2013. 
  42. ^ Essentials of Neo-Confucianism: Eight Major Philosophers of the Song and Ming Periods. Greenwood Publishing Group. 1999. p. 3. ISBN 9780313264498. http://books.google.com/books?id=sjzPPg8eK7sC&pg=PA3#v=onepage&q&f=false 
  43. ^ Ping-ti Ho. "An Estimate of the Total Population of Sung-Chin China", in Études Song, Series 1, No 1, (1970). pp. 33–53.
  44. ^ Rice, Xan (25 iulie 2010). „Chinese archaeologists' African quest for sunken ship of Ming admiral”. The Guardian. http://www.guardian.co.uk/world/2010/jul/25/kenya-china. 
  45. ^ Wang Yangming (1472—1529)”. Internet Encyclopedia of Philosophy. http://www.iep.utm.edu/wangyang/. Accesat la 9 decembrie 2013. 
  46. ^ Ainslie Thomas Embree, Carol Gluck (1997). Asia in Western and World History: A Guide for Teaching. M.E. Sharpe. p.597. ISBN 1-56324-265-6.
  47. ^ Sino-Japanese War (1894–95)”. Encyclopædia Britannica. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/546176/Sino-Japanese-War. Accesat la 12 noiembrie 2012. 
  48. ^ "Dimensions of need – People and populations at risk". 1995. Food and Agriculture Organization of the United Nations (FAO). Retrieved 3 July 2013.
  49. ^ Eileen Tamura (1997). China: Understanding Its Past. Volume 1. University of Hawaii Press. ISBN 0-8248-1923-3. p.146.
  50. ^ Stephen Haw, (2006). Beijing: A Concise History. Taylor & Francis, ISBN 0-415-39906-8. p.143.
  51. ^ Bruce Elleman (2001). Modern Chinese Warfare. Routledge. ISBN 0-415-21474-2. p.149.
  52. ^ Graham Hutchings (2003). Modern China: A Guide to a Century of Change. Harvard University Press. ISBN 0-674-01240-2. p.459.
  53. ^ Peter Zarrow (2005). China in War and Revolution, 1895–1949. Routledge. ISBN 0-415-36447-7. p.230.
  54. ^ M. Leutner (2002). The Chinese Revolution in the 1920s: Between Triumph and Disaster. Routledge. ISBN 0-7007-1690-4. p.129.
  55. ^ Hung-Mao Tien (1972). Government and Politics in Kuomintang China, 1927–1937 (Volume 53). Stanford University Press. ISBN 0-8047-0812-6. pp. 60–72.
  56. ^ Suisheng Zhao (2000). China and Democracy: Reconsidering the Prospects for a Democratic China. Routledge. ISBN 0-415-92694-7. p.43.
  57. ^ David Ernest Apter, Tony Saich (1994). Revolutionary Discourse in Mao's Republic. Harvard University Press. ISBN 0-674-76780-2. p.198.
  58. ^ "Nuclear Power: The End of the War Against Japan". BBC — History. Retrieved 14 July 2013.
  59. ^ "Judgement: International Military Tribunal for the Far East". Chapter VIII: Conventional War Crimes (Atrocities). November 1948. Retrieved 4 February 2013.
  60. ^ Tien, Hung-mao (1991). „Constitutional Reform and the Future of the Republic of China”. in Feldman, Harvey. Constitutional Reform and the Future of the Republic of China. M.E. Sharpe. p. 3. ISBN 9780873328807. http://books.google.com/books?id=xCxMn-2msr8C&pg=PA3#v=onepage&q&f=false. 
  61. ^ The Chinese people have stood up. UCLA Center for East Asian Studies. Retrieved 16 April 2006.
  62. ^ Red Capture of Hainan Island”. The Tuscaloosa News (Google News Archive). 9 mai 1950. http://news.google.com/newspapers?nid=1817&dat=19500509&id=FUw_AAAAIBAJ&sjid=skwMAAAAIBAJ&pg=3627,3301880. Accesat la 20 iulie 2013. 
  63. ^ The Tibetans” (PDF). University of Southern California. http://www.usc.edu/dept/LAS/ir/cews/database/Tibet/tibet.pdf. Accesat la 20 iulie 2013. 
  64. ^ John W. Garver (1997). The Sino-American alliance: Nationalist China and American Cold War strategy in Asia. M.E. Sharpe. p. 169. ISBN 0-7656-0025-0. http://books.google.com/?id=ZNCghCIbyVAC&pg=PA169&dq=C.I.A++Ma+bufang#v=onepage&q=C.I.A%20%20Ma%20bufang&f=false. Accesat la 20 iulie 2013 
  65. ^ Madelyn Holmes (2008). Students and teachers of the new China: thirteen interviews. McFarland. p. 185. ISBN 0-7864-3288-8. http://books.google.com/?id=lJK-GRriJAoC&pg=&dq#v=onepage&q=&f=false. Accesat la 7 noiembrie 2011 
  66. ^ Akbar, Arifa (17 septembrie 2010). „Mao's Great Leap Forward 'killed 45 million in four years'”. The Independent (London). http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/books/news/maos-great-leap-forward-killed-45-million-in-four-years-2081630.html. Accesat la 30 octombrie 2010. 
  67. ^ Busky, Donald F. (2002). Communism in History and Theory. Greenwood Publishing Group. p.11.
  68. ^ Michael Y.M. Kao. "Taiwan's and Beijing's Campaigns for Unification" in Harvey Feldman and Michael Y.M. Kao (eds., 1988): Taiwan in a Time of Transition. New York: Paragon House. p.188.
  69. ^ Hart-Landsberg, Martin; and Burkett, Paul. "China and Socialism: Market Reforms and Class Struggle". Monthly Review. Retrieved 30 October 2008.
  70. ^ The Impact of Tiananmen on China's Foreign Policy”. The National Bureau of Asian Research. http://www.nbr.org/publications/element.aspx?id=73#.UpeNH_lciaU. Accesat la 28 noiembrie 2013. 
  71. ^ Nation bucks trend of global poverty. China Daily. 11 July 2003. Retrieved 10 July 2013.
  72. ^ China's Average Economic Growth in 90s Ranked 1st in World. People's Daily. 1 March 2000. Retrieved 10 July 2013.
  73. ^ China's Environmental Crisis”. New York Times. 26 august 2007. http://www.nytimes.com/interactive/2007/08/26/world/asia/20070826_CHINA_GRAPHIC.html#. Accesat la 16 mai 2012. 
  74. ^ China worried over pace of growth. BBC. Retrieved 16 April 2006.
  75. ^ China: Migrants, Students, Taiwan. Migration News. January 2006.
  76. ^ In Face of Rural Unrest, China Rolls Out Reforms. Washington Post. 28 January 2006.
  77. ^ Frontline: The Tank Man transcript”. Frontline. PBS. 11 aprilie 2006. http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/tankman/etc/transcript.html. Accesat la 12 iulie 2008. 
  78. ^ Bo Xilai scandal: Timeline”. BBC. 5 septembrie 2012. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-china-17673505. Accesat la 11 septembrie 2012. 
  79. ^ a b Xi Jinping crowned new leader of China Communist Party”. The Daily Telegraph. 15 noiembrie 2012. http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/asia/china/9679477/Xi-Jinping-crowned-new-leader-of-China-Communist-Party.html. Accesat la 15 noiembrie 2012. 
  80. ^ New China leadership tipped to be all male”. Stuff.co.nz. 6 noiembrie 2012. http://www.stuff.co.nz/world/asia/7912682/New-China-leadership-tipped-to-be-all-male. 
  81. ^ China frees up bank lending rates”. BBC. 19 iulie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/business-23377060. Accesat la 19 iulie 2013. 
  82. ^ China eyes fresh stimulus as economy stalls, sets 7pc growth floor”. Daily Telegraph. 23 iulie 2013. http://www.telegraph.co.uk/finance/china-business/10198410/China-eyes-fresh-stimulus-as-economy-stalls-sets-7pc-growth-floor.html. Accesat la 25 iulie 2013. 
  83. ^ The decade of Xi Jinping”. Financial Times. 25 noiembrie 2012. http://blogs.ft.com/gavyndavies/2012/11/25/the-decade-of-xi-jinping/#axzz2DQ0Yc2jM. Accesat la 27 noiembrie 2012. 
  84. ^ China sees both industrial output and retail sales rise”. BBC. 9 decembrie 2012. http://www.bbc.co.uk/news/business-20657311. Accesat la 9 decembrie 2012. 
  85. ^ China's exports and imports decline”. BBC. 10 iulie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/business-23251089. Accesat la 10 iulie 2013. 
  86. ^ China orders government debt audit”. BBC. 29 iulie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/business-23486466. Accesat la 29 iulie 2013. 
  87. ^ a b China ends one child policy”. Slate. 15 noiembrie 2013. http://www.slate.com/blogs/moneybox/2013/11/15/china_reforms_one_child_policy_little_siblings_coming.html. Accesat la 16 noiembrie 2013. 
  88. ^ Amitendu, Palit (2012). China-India Economics: Challenges, Competition and Collaboration. Routledge. p. 4. ISBN 9781136621628. http://books.google.com/books?id=Sz12DTzuhk0C&pg=PA4#v=onepage&q&f=false 
  89. ^ "Land area" ''GOV.cn, Chinese Government's Official Web Portal”. English.gov.cn. http://english.gov.cn/2006-02/08/content_182551.htm. Accesat la 1 noiembrie 2011. 
  90. ^ United States”. Encyclopædia Britannica. http://archive.is/20120729115512/http://www.britannica.com/eb/article-9111233/United-States. Accesat la 25 martie 2008. 
  91. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite UN_Stat
  92. ^ a b c d e CIA – The World Factbook”. Cia.gov. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ch.html. Accesat la 23 noiembrie 2013. 
  93. ^ Which country borders the most other countries?”. About.com. http://geography.about.com/library/faq/blqzmostneighbors.htm. Accesat la 5 decembrie 2013. 
  94. ^ Nepal and China agree on Mount Everest's height”. BBC News. 8 aprilie 2010. http://news.bbc.co.uk/2/hi/south_asia/8608913.stm. 
  95. ^ Lowest Places on Earth”. National Park Service. http://www.nps.gov/deva/naturescience/lowest-places-on-earth.htm. Accesat la 2 decembrie 2013. 
  96. ^ Regional Climate Studies of China. Springer. 2008. p. 1. ISBN 9783540792420. http://books.google.com/books?id=SEO_RyNDJ0gC&pg=PA1#v=onepage&q&f=false 
  97. ^ Fighting Desertification”. Forbes. 7 martie 2011. http://www.forbes.com/sites/terrywaghorn/2011/03/07/fighting-desertification/. 
  98. ^ "Beijing hit by eighth sandstorm". BBC news. Retrieved 17 April 2006.
  99. ^ The gathering sandstorm: "Encroaching desert, missing water". The Independent. 9 November 2007. Retrieved 26 July 2013.
  100. ^ Himalaya glaciers melting much faster”. MSNBC. 24 noiembrie 2008. http://www.msnbc.msn.com/id/27894721/. Accesat la 21 septembrie 2011. 
  101. ^ Biodiversity Theme Report”. Environment.gov.au. 10 decembrie 2009. http://www.environment.gov.au/soe/2001/publications/theme-reports/biodiversity/biodiversity01-3.html. Accesat la 27 aprilie 2010. 
  102. ^ Countries with the Highest Biological Diversity. Mongabay.com. 2004 data. Retrieved 24 April 2013.
  103. ^ List of Parties. http://www.cbd.int/convention/parties/list. Accesat la 9 decembrie 2012. 
  104. ^ [English translation: China Biodiversity Conservation Strategy and Action Plan. Years 2011–2030]”. http://www.cbd.int/doc/world/cn/cn-nbsap-v2-zh.pdf. Accesat la 9 decembrie 2012. 
  105. ^ IUCN Initiatives – Mammals – Analysis of Data – Geographic Patterns 2012. IUCN. Retrieved 24 April 2013. Data does not include species in Taiwan.
  106. ^ Countries with the most bird species. Mongabay.com. 2004 data. Retrieved 24 April 2013.
  107. ^ Countries with the most reptile species. Mongabay.com. 2004 data. Retrieved 24 April 2013.
  108. ^ IUCN Initiatives – Amphibians – Analysis of Data – Geographic Patterns 2012. IUCN. Retrieved 24 April 2013. Data does not include species in Taiwan.
  109. ^ Top 20 countries with most endangered species IUCN Red List. 5 March 2010. Retrieved 24 April 2013.
  110. ^ Nature Reserves”. China.org.cn. http://www.china.org.cn/english/features/Brief/193257.htm. Accesat la 2 decembrie 2013. 
  111. ^ Countries with the most vascular plant species. Mongabay.com. 2004 data. Retrieved 24 April 2013.
  112. ^ a b c China (ed. 3). Rough Guides. 2003. p. 1213. ISBN 9781843530190. http://books.google.com/books?id=dA_QbQiZkB4C&pg=PA1213#v=onepage&q&f=false 
  113. ^ Conservation Biology: Voices from the Tropics. John Wiley & Sons. 2013. p. 208. ISBN 9781118679814. http://books.google.com/books?id=OeqjKhDml6wC&pg=PA208#v=onepage&q&f=false 
  114. ^ Liu, Ji-Kai (2007). „Secondary metabolites from higher fungi in China and their biological activity”. Drug Discoveries & Therapeutics 1 (2): 94. http://www.ddtjournal.com/action/downloaddoc.php?docid=57. 
  115. ^ Ma, Xiaoying; Ortalano, Leonard (2000). Environmental Regulation in China. Rowman & Littlefield Publishers. p. 1. http://books.google.com/books?id=eQTbZRWgC74C&pg=PA1#v=onepage&q&f=false 
  116. ^ China acknowledges 'cancer villages'”. BBC. 22 februarie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-china-21545868. Accesat la 23 februarie 2013. 
  117. ^ Riot police and protesters clash over China chemical plant”. BBC. 28 octombrie 2012. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-china-20114306. 
  118. ^ Beijing Orders Official Cars Off Roads to Curb Pollution”. Bloomberg L.P.. 14 ianuarie 2013. http://www.bloomberg.com/news/2013-01-12/beijingers-told-to-stay-indoors-as-pollution-hits-record.html. Accesat la 27 iulie 2013. 
  119. ^ Global carbon emissions hit record high in 2012”. Reuters. 10 iunie 2013. http://www.reuters.com/article/2013/06/10/us-iea-emissions-idUSBRE95908S20130610. Accesat la 3 noiembrie 2013. 
  120. ^ China pumps more funding into safe drinking water”. Xinhua. 29 iunie 2012. http://news.xinhuanet.com/english/china/2012-06/29/c_131684993.htm. 
  121. ^ "China's decade plan for water". The Earth Institute. Columbia University. 24 October 2011. Retrieved 23 November 2011.
  122. ^ a b China works to ease water woes”. BBC. 11 iunie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-china-22815145. Accesat la 11 iunie 2013. 
  123. ^ 300 million Chinese drinking unsafe water”. People's Daily. 23 decembrie 2004. http://english.peopledaily.com.cn/200412/23/eng20041223_168329.html. Accesat la 27 martie 2009. 
  124. ^ Friedman, Lisa (25 martie 2010). „China Leads Major Countries With $34.6 Billion Invested in Clean Technology”. The New York Times. http://www.nytimes.com/cwire/2010/03/25/25climatewire-china-leads-major-countries-with-346-billion-15729.html. Accesat la 27 aprilie 2010. 
  125. ^ Black, Richard (26 martie 2010). „China steams ahead on clean energy”. BBC News. http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/8587319.stm. Accesat la 27 aprilie 2010. 
  126. ^ China Leads The World In Renewable Energy Investment”. Forbes. 27 iulie 2012. http://www.forbes.com/sites/jackperkowski/2012/07/27/china-leads-the-world-in-renewable-energy-investment/. Accesat la 5 decembrie 2012. 
  127. ^ Bradsher, Keith (30 ianuarie 2010). „China leads global race to make clean energy”. New York Times. http://www.nytimes.com/2010/01/31/business/energy-environment/31renew.html. 
  128. ^ "China's big push for renewable energy". Scientific American. 4 August 2008. Retrieved 24 September 2011.
  129. ^ China tops the world in clean energy production. Ecosensorium. Retrieved 24 September 2011.
  130. ^ "Splashing out: China to spend 4 trillion yuan on water projects". Want China Times. 11 July 2011. Retrieved 27 November 2011.
  131. ^ Upton, John (25 iulie 2013). „China to spend big to clean up its air”. Grist Magazine. http://grist.org/news/china-to-spend-big-to-clean-up-its-air/?utm_campaign=daily&utm_medium=email&utm_source=newsletter&sub_email=sundaybottle%40hotmail.com. Accesat la 27 iulie 2013. 
  132. ^ Unger, Jonathan; Chan, Anita (1 ianuarie 1995). „China, Corporatism, and the East Asian Model”. The Australian Journal of Chinese Affairs (33): 29–53. doi:10.2307/2950087. 
  133. ^ a b Freedom in the World 2011: China”. Freedom House. 2011. http://freedomhouse.org/template.cfm?page=22&year=2011&country=8016. Accesat la 19 iunie 2013. 
  134. ^ Xi reiterates adherence to socialism with Chinese characteristics”. Xinhua. 5 ianuarie 2013. http://news.xinhuanet.com/english/china/2013-01/05/c_132082389.htm. 
  135. ^ Constitution of the People's Republic of China”. People's Daily. http://english.people.com.cn/constitution/constitution.html. Accesat la 14 iulie 2009. 
  136. ^ Article 97 of the Constitution of the People's Republic of China
  137. ^ http://romanian.cri.cn/chinaabc/chapter2/chapter20101.htm
  138. ^ CFR.org”. CFR.org. http://www.cfr.org/publication/14482/communist_party_of_china.html. Accesat la 27 aprilie 2010. 
  139. ^ Democratic Parties”. People's Daily. http://english.people.com.cn/data/China_in_brief/Political_Parties/Democratic%20Parties.html. Accesat la 8 decembrie 2013. 
  140. ^ Constitution of the People's Republic of China. (1982)
  141. ^ BBC, Country Report: China”. BBC News. http://news.bbc.co.uk/2/shared/spl/hi/in_depth/china_politics/government/html/7.stm. Accesat la 14 iulie 2009. 
  142. ^ Beijingers Get Greater Poll Choices”. China Daily. 2003. http://www.chinadaily.com.cn/en/doc/2003-12/08/content_288018.htm. Accesat la 18 februarie 2007. 
  143. ^ Lohmar, Bryan; and Somwaru, Agapi; Does China's Land-Tenure System Discourage Structural Adjustment?. 1 May 2006. USDA Economic Research Service. Retrieved 3 May 2006.
  144. ^ "China sounds alarm over fast-growing gap between rich and poor". Associated Press via Highbeam (subscription required to see full article). 11 May 2002. Retrieved 1 February 2013.
  145. ^ Hasmath, R. (2012) "Red China's Iron Grip on Power: Communist Party Continues Repression", The Washington Times, 12 November, p. B4.
  146. ^ A Point Of View: Is China more legitimate than the West?”. BBC News. 2 noiembrie 2012. http://www.bbc.co.uk/news/magazine-20178655. 
  147. ^ Gwillim Law (2 April 2005). Provinces of China. Retrieved 15 April 2006.
  148. ^ China Statistical Yearbook 2007, Ch. 23-28 Basic Conditions of Civil Affairs Agencies"
  149. ^ China Statistical Yearbook 2007, Ch. 23-28, op.cit.
  150. ^ Background Note: China”. Bureau of Public Affairs. US Department of State. http://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/18902.htm. Accesat la 10 martie 2011. 
  151. ^ Chang, Eddy (22 August 2004). Perseverance will pay off at the UN, The Taipei Times.
  152. ^ China says communication with other developing countries at Copenhagen summit transparent”. People's Daily. 21 decembrie 2009. http://english.peopledaily.com.cn/90001/90776/90883/6847341.html. Accesat la 20 august 2010. 
  153. ^ "BRICS summit ends in China". BBC. 14 April 2011. Retrieved 24 October 2011.
  154. ^ Taiwan's Ma to stopover in US: report”. Agence France-Presse. 11 ianuarie 2010. http://www.google.com/hostednews/afp/article/ALeqM5iNP2McsYhIeRMgrn036WkQdrN3LQ. 
  155. ^ Macartney, Jane (1 februarie 2010). „China says US arms sales to Taiwan could threaten wider relations”. The Times (London). http://www.timesonline.co.uk/tol/news/world/asia/article7010435.ece. 
  156. ^ Moore, Malcolm (8 ianuarie 2010). „China cancels UK human rights summit after Akmal Shaikh execution”. The Daily Telegraph (London). http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/asia/china/6952556/China-cancels-UK-human-rights-summit-after-Akmal-Shaikh-execution.html. 
  157. ^ Keith, Ronald C.. China from the inside out – fitting the People's republic into the world. PlutoPress. pp. 135–136 
  158. ^ An Authoritarian Axis Rising?”. The Diplomat. 29 iunie 2012. http://thediplomat.com/2012/06/an-authoritarian-axis-rising/. 
  159. ^ China, Russia launch largest ever joint military exercise”. Deutsche Welle. 5 iulie 2013. http://www.dw.de/china-russia-launch-largest-ever-joint-military-exercise/a-16931106. Accesat la 5 iulie 2013. 
  160. ^ Energy to dominate Russia President Putin's China visit”. BBC. 5 iunie 2012. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-china-18327632. 
  161. ^ Friction at the U.N. as Russia and China Veto Another Resolution on Syria Sanctions”. New York Times. 19 iulie 2012. http://www.nytimes.com/2012/07/20/world/middleeast/russia-and-china-veto-un-sanctions-against-syria.html. Accesat la 15 noiembrie 2012. 
  162. ^ Xi Jinping: Russia-China ties 'guarantee world peace'”. BBC. 23 martie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-china-21911842. Accesat la 23 martie 2013. 
  163. ^ Dillon, Dana; and Tkacik, John, Jr.; China's Quest for Asia. Policy Review. December 2005 and January 2006. Issue No. 134. Retrieved 22 April 2006.
  164. ^ Clinton signs China trade bill”. CNN. 10 octombrie 2000. Arhivat din original la 5 mai 2009. //web.archive.org/web/20090505165947/http://transcripts.cnn.com/2000/ALLPOLITICS/stories/10/10/clinton.pntr/. [nefuncțională]
  165. ^ "US trade gap widens on increased Chinese imports". BBC News. 14 October 2010.
  166. ^ "Chinese President Hu Jintao resists Obama calls on yuan". BBC News. 13 April 2010.
  167. ^ a b Obama should call China a currency manipulator: Romney aide”. Reuters. 24 septembrie 2012. http://www.reuters.com/article/2012/09/24/us-usa-campaign-romney-china-idUSBRE88N12M20120924. Accesat la 6 octombrie 2012. 
  168. ^ US says China not a currency manipulator”. BBC. 27 noiembrie 2012. http://www.bbc.co.uk/news/business-20518490. Accesat la 28 noiembrie 2012. 
  169. ^ McLaughlin, Abraham; "A rising China counters US clout in Africa". Christian Science Monitor. 30 March 2005.
  170. ^ Lyman, Princeton N.; "China's Rising Role in Africa". 21 July 2005. Council of Foreign Relations. Retrieved 26 June 2007.
  171. ^ Politzer, Malia. "China and Africa: Stronger Economic Ties Mean More Migration". Migration Information Source. August 2008. Retrieved 26 February 2013.
  172. ^ China-Africa trade likely to hit record high”. China Daily. 28 decembrie 2012. http://www.chinadaily.com.cn/business/2012-12/28/content_16063967.htm. Accesat la 29 ianuarie 2013. 
  173. ^ "Is Brazil a derivative of China?". Forbes.com. 24 August 2011. Retrieved 24 September 2011.
  174. ^ "China, Argentina agree to further strategic ties". Xinhua.com. 9 September 2011. Retrieved 24 September 2011.
  175. ^ "China denies preparing war over South China Sea shoal". BBC. 12 May 2012.
  176. ^ Q&A: China-Japan islands row”. BBC News. 27 noiembrie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-pacific-11341139. 
  177. ^ China: witnessing the birth of a superpower”. The Guardian. 18 iunie 2012. http://www.guardian.co.uk/world/2012/jun/18/china-birth-of-superpower. Accesat la 6 martie 2013. 
  178. ^ Sanders, Sol (29 iunie 2007). „China's utterly distorted economy is a train wreck waiting to happen”. World Tribune. http://www.worldtribune.com/worldtribune/WTARC/2007/s6_29.asp. Accesat la 27 martie 2009. 
  179. ^ Broken BRICs: Why the Rest Stopped Rising”. Foreign Affairs. November/December 2012 issue. http://www.foreignaffairs.com/articles/138219/ruchir-sharma/broken-brics. Accesat la 19 decembrie 2012. 
  180. ^ Grinin, Leonid. "Chinese Joker in the World Pack". Journal of Globalization Studies. Volume 2, Number 2. November 2011. Retrieved 1 November 2012.
  181. ^ Sorman, Guy (2008). Empire of Lies: The Truth About China in the Twenty-First Century. pp. 46, 152. http://books.google.com/books?id=aRaLevXMZf4C&pg=PA46#v=onepage&q&f=false 
  182. ^ World Report 2009: China”. Human Rights Watch. http://www.hrw.org/en/world-report-2009/china. Accesat la 14 iulie 2009. 
  183. ^ "China Requires Internet Users to Register Names". AP via My Way News. 28 December 2012. Retrieved 29 December 2012.
  184. ^ China Toughens Its Restrictions on Use of the Internet”. New York Times. 28 decembrie 2012. http://www.nytimes.com/2012/12/29/world/asia/china-toughens-restrictions-on-internet-use.html?_r=0. 
  185. ^ Freedom of the Press Survey: China”. Freedom House. 2010. http://www.freedomhouse.org/report/freedom-press/2010/china?page=251&year=2010&country=7801. Accesat la 19 iunie 2013. 
  186. ^ In Rare Defiance, Chinese Journalists Protest Against Party Censors”. International Business Times. 4 ianuarie 2013. http://www.ibtimes.com/rare-defiance-chinese-journalists-protest-against-party-censors-993066. Accesat la 4 ianuarie 2013. 
  187. ^ Annual Worldwide Press Freedom Index – 2005”. Reporters Without Borders. 30 aprilie 2009. Arhivat din original la 19 aprilie 2008. https://web.archive.org/web/20080419011906/http://www.rsf.org/rubrique.php3?id_rubrique=554. Accesat la 14 iulie 2009. 
  188. ^ a b Wingfield, Rupert (7 martie 2006). „China's rural millions left behind”. BBC. http://news.bbc.co.uk/2/hi/asia-pacific/4782194.stm. Accesat la 14 iulie 2009. 
  189. ^ a b Luard, Tim (10 noiembrie 2005). „China rethinks peasant apartheid”. BBC. http://news.bbc.co.uk/2/hi/asia-pacific/4424944.stm. Accesat la 14 iulie 2009. 
  190. ^ Ni, Ching-Ching (30 decembrie 2005). „China to Abolish Contentious Agricultural Levy”. Los Angeles Times. http://articles.latimes.com/2005/dec/30/world/fg-agtax30. Accesat la 27 aprilie 2010. 
  191. ^ China ends school fees for 150m”. BBC. 13 decembrie 2006. http://news.bbc.co.uk/1/hi/world/asia-pacific/6174847.stm. Accesat la 27 aprilie 2010. 
  192. ^ My Way News - Forced abortion highlights abuses in China policy
  193. ^ a b "China bans religious activities in Xinjiang". Financial Times. 2 August 2012. Retrieved 28 August 2012.
  194. ^ "China Bans Falun Gong". Xinhua via People's Daily. 22 July 1999. Retrieved 4 October 2012.
  195. ^ Fan, Maureen; Cha, Ariana Eunjung (24 decembrie 2008). „China's Capital Cases Still Secret, Arbitrary”. The Washington Post. http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2008/12/23/AR2008122302795.html. Accesat la 16 august 2010. 
  196. ^ Amnesty sees hope in China on death penalty”. Agence France-Presse via Google News. 26 martie 2012. http://www.google.com/hostednews/afp/article/ALeqM5i6n_b7W2ZAWhxU505Vt2mk7ldTDw?docId=CNG.ebc5b029965a9d188d5cd8a21b6d832c.21. Accesat la 19 aprilie 2012. 
  197. ^ China 'moves two million Tibetans'”. BBC. 27 iunie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-china-23081653. Accesat la 27 iunie 2013. 
  198. ^ Fresh unrest hits China's Xinjiang”. BBC. 29 iunie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-china-23112177. Accesat la 29 iunie 2013. 
  199. ^ a b "China's Progress in Human Rights in 2004". Gov.cn. July 2005. Retrieved 5 February 2013.
  200. ^ "China seeks to improve workplace safety". USA Today. 30 January 2008. Retrieved 15 May 2012.
  201. ^ "China's reform and opening-up promotes human rights, says premier". Embassy of the People's Republic of China in the United States. 11 December 2003. Retrieved 28 April 2006.
  202. ^ "Chinese Premier Wen Jiabao talks reform, but most countrymen never get to hear what he says". Washington Post. 13 October 2010. Retrieved 6 July 2013.
  203. ^ Service providers wanted”. Development and Cooperation. 2 august 2012. http://www.dandc.eu/articles/220672/index.en.shtml. Accesat la 11 septembrie 2012. 
  204. ^ The new generals in charge of China's guns”. BBC. 14 noiembrie 2012. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-china-20318047. Accesat la 10 decembrie 2012. 
  205. ^ China 'reveals military structure'”. BBC. 16 aprilie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-china-22163599. Accesat la 16 aprilie 2013. 
  206. ^ Annual Report To Congress – Military Power of the People's Republic of China 2009 (PDF). Defenselink.mil. Retrieved 27 November 2011.
  207. ^ Nolt, James H. Analysis: The China-Taiwan military balance. Asia Times. 1999. Retrieved 15 April 2006.
  208. ^ Andrew, Martin (18 august 2005). „THE DRAGON BREATHES FIRE: CHINESE POWER PROJECTION”. AsianResearch.org. http://www.asianresearch.org/articles/2680.html. Accesat la 26 iunie 2013. 
  209. ^ a b IN FOCUS: Long march ahead for Chinese naval airpower”. Flightglobal.com. 26 noiembrie 2012. http://www.flightglobal.com/news/articles/in-focus-long-march-ahead-for-chinese-naval-airpower-379419/. Accesat la 26 noiembrie 2012. 
  210. ^ China's first aircraft carrier completes sea trial”. Xinhua News Agency. 15 august 2011. http://news.xinhuanet.com/english2010/video/2011-08/15/c_131050307.htm. Accesat la 15 august 2011. 
  211. ^ China: Aircraft Carrier Now in Service”. 25 septembrie 2012. http://online.wsj.com/article/SB10000872396390444358804578017481172611110.html. Accesat la 26 septembrie 2012. 
  212. ^ Aircraft carrier programme (PDF)[nefuncțională]. SinoDefence.com. 2006. Retrieved 15 April 2006.
  213. ^ "China unveils fleet of submarines". The Guardian. 22 April 2009. Retrieved 16 October 2011.
  214. ^ India, Japan join hands to break China's 'string of pearls'”. Times of India. 30 mai 2013. http://articles.timesofindia.indiatimes.com/2013-05-30/india/39627850_1_indian-ocean-india-and-japan-japanese-counterpart-shinzo-abe. Accesat la 7 iulie 2013. 
  215. ^ J-10”. SinoDefence.com. 28 martie 2009. http://www.sinodefence.com/airforce/fighter/j10b.asp. Accesat la 27 aprilie 2010. 
  216. ^ Inside China's Secret Arsenal”. Popular Science. 20 decembrie 2012. http://www.popsci.com/technology/article/2012-12/inside-chinas-secret-arsenal. Accesat la 20 decembrie 2012. 
  217. ^ "Early Eclipse: F-35 JSF Prospects in the Age of Chinese Stealth." China-Defense. Retrieved 23 January 2011.
  218. ^ "Chengdu J-20 – China's 5th Generation Fighter." Defense-Update.com. Retrieved 23 January 2011.
  219. ^ Ground Forces[nefuncțională]. SinoDefence.com. Retrieved 18 October 2011.
  220. ^ Surface-to-air Missile System[nefuncțională]. SinoDefence.com. 2006. Retrieved 7 July 2009.
  221. ^ „HQ-19 (S-400) (China)”. Jane's Weapons: Strategic. IHS. 23 decembrie 2008 
  222. ^ "China expanding its nuclear stockpile". The Washington Times. 25 August 2011. Retrieved 16 October 2011.
  223. ^ China is already a market economy—Long Yongtu, Secretary General of Boao Forum for Asia”. EastDay.com. 2008. http://english.eastday.com/e/ICS/u1a4035916.html. Accesat la 14 iulie 2009. 
  224. ^ "Communism Is Dead, But State Capitalism Thrives". Vahan Janjigian. Forbes. 22 March 2010. Retrieved 11 July 2013.
  225. ^ "The Winners And Losers In Chinese Capitalism". Gady Epstein. Forbes. 31 August 2010. Retrieved 11 July 2013.
  226. ^ John Lee. "Putting Democracy in China on Hold". The Center for Independent Studies. 26 July 2008. Retrieved 16 July 2013.
  227. ^ English@peopledaily.com.cn (13 iulie 2005). „People.com”. People. http://english.people.com.cn/200507/13/eng20050713_195876.html. Accesat la 27 aprilie 2010. 
  228. ^ Businessweek.com”. BusinessWeek. 22 august 2005. http://www.businessweek.com/magazine/content/05_34/b3948478.htm. Accesat la 27 aprilie 2010. 
  229. ^ Microsoft Word – China2bandes.doc” (PDF). OECD. http://www.oecd.org/dataoecd/16/3/36174313.pdf. Accesat la 27 aprilie 2010. [nefuncțională]
  230. ^ China's Economic Rise: History, Trends, Challenges, and Implications for the United States”. Congressional Research Service. 5 septembrie 2013. http://www.fas.org/sgp/crs/row/RL33534.pdf. 
  231. ^ China must be cautious in raising consumption”. China Daily. http://www.chinadaily.com.cn/bizchina/2008-11/21/content_7228346.htm. Accesat la 8 februarie 2009. 
  232. ^ Walker, Andrew (16 iunie 2011). „Will China's Economy Stumble?”. BBC. http://www.bbc.co.uk/news/business-13802453. Accesat la 1 noiembrie 2011. 
  233. ^ Joe Weisenthal (22 februarie 2011). „3G Countries”. Businessinsider.com. http://www.businessinsider.com/willem-buiter-3g-countries-2011-2?slop=1. Accesat la 1 noiembrie 2011. 
  234. ^ China Quick Facts”. World Bank. http://web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/COUNTRIES/EASTASIAPACIFICEXT/CHINAEXTN/0,,contentMDK:20680895~pagePK:1497618~piPK:217854~theSitePK:318950,00.html. Accesat la 26 iulie 2008. 
  235. ^ Swartz, Spencer; Oster, Shai (19 iulie 2010). „China Becomes World's Biggest Energy Consumer”. Wall Street Journal. http://online.wsj.com/article/SB10001424052748703720504575376712353150310.html?mod=djemalertNEWS. Accesat la 19 iulie 2010. 
  236. ^ The Ultimate Guide To China's Voracious Energy Use”. Business Insider. 17 august 2012. http://www.businessinsider.com/china-energy-use-2012-8?op=1. Accesat la 12 decembrie 2012. 
  237. ^ China overtakes US as the biggest importer of oil”. BBC. 10 octombrie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/business-24475934. Accesat la 11 octombrie 2013. 
  238. ^ China's economy slows but data hints at rebound”. BBC. 18 octombrie 2012. http://www.bbc.co.uk/news/business-19975112. 
  239. ^ China Loses Control of Its Frankenstein Economy”. Bloomberg L.P.. 24 iunie 2013. http://mobile.bloomberg.com/news/2013-06-24/china-loses-control-of-its-frankenstein-economy.html. Accesat la 25 iunie 2013. 
  240. ^ The lowdown on China's slowdown: It's not all bad”. CNN Money. 15 iulie 2013. http://finance.fortune.cnn.com/2013/07/15/china-economy-slowdown/. Accesat la 16 iulie 2013. 
  241. ^ John Watling (14 februarie 2014). „China’s Internet Giants Lead in Online Finance”. The Financialist. Credit Suisse. http://www.thefinancialist.com/not-just-a-paypal-clone-chinas-internet-giants-chart-their-own-course/. Accesat la 15 februarie 2014. 
  242. ^ China's Foreign-Exchange Reserves Surge, Exceeding $2 Trillion”. Bloomberg L.P.. 15 iulie 2009. http://www.bloomberg.com/apps/news?pid=20601087&sid=alZgI4B1lt3s. Accesat la 19 iulie 2010. 
  243. ^ China's forex reserves reach USD 2.85 trillion”. Smetimes.tradeindia.com. http://smetimes.tradeindia.com/smetimes/news/global-business/2011/Jan/11/china-s-forex-reserves-reach-usd-2.85-trillion624606.html. Accesat la 1 noiembrie 2011. 
  244. ^ "China now owns $1.16 trillion of U.S. debt[nefuncțională]". CBS News. 28 February 2011.
  245. ^ Washington learns to treat China with care. CNNMoney.com. 29 July 2009.
  246. ^ Hornby, Lucy (23 septembrie 2009). „Factbox: US-China Interdependence Outweighs Trade Spat”. Reuters. http://www.reuters.com/article/newsOne/idUSTRE58M25U20090923. Accesat la 25 septembrie 2009. 
  247. ^ a b FDI in Figures”. OECD. http://www.oecd.org/daf/inv/FDI%20in%20figures.pdf. Accesat la 28 noiembrie 2013. 
  248. ^ Being eaten by the dragon”. The Economist. 11 noiembrie 2010. http://www.economist.com/node/17460954. 
  249. ^ 2007 trade surplus hits new record – $262.2B”. China Daily. 11 ianuarie 2008. http://www.chinadaily.com.cn/china/2008-01/11/content_6387775.htm. Accesat la 19 iulie 2010. 
  250. ^ China widens yuan, non-dollar trading range to 3%”. 23 septembrie 2005. http://www.china-embassy.org/eng/gyzg/t213645.htm. Accesat la 19 iulie 2010. 
  251. ^ Intellectual Property Rights. Asia Business Council. September 2005. Retrieved 13 January 2012.
  252. ^ MIT CIS: Publications: Foreign Policy Index. http://web.mit.edu/cis/fpi_china.html. Accesat la 15 mai 2010. 
  253. ^ The Global Competitiveness Report 2009–2010 World Economic Forum. Retrieved on 24 September 2009.
  254. ^ "2011 Index of Economic Freedom". The Heritage Foundation. Retrieved 17 April 2011.
  255. ^ a b Global 500 2011: China. CNN. 2011. Retrieved 23 October 2012.
  256. ^ China's growing middle class”. CNN. 26 aprilie 2012. http://money.cnn.com/2012/04/25/news/economy/china-middle-class/. 
  257. ^ China's rich are getting poorer in new Hurun rich list”. Hurun Report. 24 septembrie 2012. http://www.hurun.net/usen/NewsShow.aspx?nid=349. Accesat la 12 decembrie 2012. 
  258. ^ "China's billionaires double in number". The Daily Telegraph. Retrieved 7 September 2011.
  259. ^ China retail sales growth accelerates”. China Daily. 18 ianuarie 2013. http://www.chinadaily.com.cn/bizchina/2013-01/18/content_16137193.htm. Accesat la 26 aprilie 2013. 
  260. ^ China's retail sales up 12.4 pct in Q1”. Global Times. 15 aprilie 2013. http://www.globaltimes.cn/content/774919.shtml#.UXohd2S9LCQ. Accesat la 26 aprilie 2013. 
  261. ^ "Super Rich have Craze for luxury goods". China Daily. 3 March 2010. Retrieved 4 March 2010.
  262. ^ "China inflation exceeding 6%". BusinessWeek. 14 October 2011. Retrieved 18 October 2011.
  263. ^ "Steep rise in Chinese food prices". BBC. 16 April 2008. Retrieved 18 October 2011.
  264. ^ "China's GDP grows 9.1% in third quarter". Financial Times. 18 October 2011. Retrieved 16 July 2013.
  265. ^ Inequality in China: Rural poverty persists as urban wealth balloons”. BBC News. 29 iunie 2011. http://www.bbc.co.uk/news/business-13945072. 
  266. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite gini
  267. ^ Sidestepping the U.S. Dollar, a Russian Exchange Will Swap Rubles and Renminbi”. The New York Times. http://www.nytimes.com/2010/12/15/business/global/15iht-ruble15.html. Accesat la 10 octombrie 2013. 
  268. ^ Kosuke Takahashi. „Japan, China bypass US in currency trade”. Asia Times Online. http://www.atimes.com/atimes/Japan/NF02Dh01.html. Accesat la 16 octombrie 2013. 
  269. ^ China and Australia Announce Direct Currency Trading”. Department of the Treasury (Australia). http://ministers.treasury.gov.au/DisplayDocs.aspx?doc=pressreleases/2013/044.htm&pageID=&min=wms&Year=&DocType=0. Accesat la 22 octombrie 2013. „Direct trading between the two currencies will commence on the China Foreign Exchange Trade System (CFETS) and the Australian foreign exchange market on 10 April 2013.” 
  270. ^ New Initiatives to Strengthen China-Singapore Financial Cooperation”. Monetary Authority of Singapore. http://www.mas.gov.sg/news-and-publications/press-releases/2013/new-initiatives-to-strengthen-china-singapore-financial-cooperation.aspx. Accesat la 22 octombrie 2013. 
  271. ^ Chancellor George Osborne cements London as renminbi hub”. Financial Times. http://www.ft.com/intl/cms/s/0/9579f608-356e-11e3-b539-00144feab7de.html. „The two countries agreed to allow direct renminbi-sterling trading in Shanghai and offshore, making the pound the fourth currency to trade directly against the renminbi, while Chinese banks will be permitted to set up branches in London.” 
  272. ^ RMB now 8th most widely traded currency in the world”. Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication. http://www.swift.com/about_swift/shownews?param_dcr=news.data/en/swift_com/2013/PR_RMB_september.xml. Accesat la 10 octombrie 2013. 
  273. ^ Unesco. „Región de interés panorámico e histórico del Valle de Jiuzhaigu. http://whc.unesco.org/es/list/637. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  274. ^ Tendencias favorables en el turismo chino (2). http://spanish.peopledaily.com.cn/31619/7364842.html. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  275. ^ El turismo en China supone ya el 6,1% del PIB”. 10 de febrero de 2007. http://www.hosteltur.com/39955_turismo-china-supone-ya-61-pib.html. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  276. ^ Turismo de China ocupará 11% del PIB para 2020”. 28 de abril de 2011. http://spanish.peopledaily.com.cn/spanish/200308/07/sp20030807_66899.html. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  277. ^ Ministerio de Industria, Turismo y Comercio de España. „MITyC.es. http://www.mityc.es/turismo/es-ES/Documents/Plan%20China%20web.pdf. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  278. ^ BBC News (4 de agosto de 2013). „BBC.co.uk” (în english). http://www.bbc.co.uk/news/magazine-23433149. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  279. ^ Organización Mundial del Turismo. „UNWTO World Tourism Barometer” (în english). http://www.unwto.org/facts/eng/pdf/barometer/UNWTO_Barom10_update_april_en_excerpt.pdf. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  280. ^ China's Economy: What the Tourist Boom Tells Us” (în english). 17 de octubre de 2012. http://world.time.com/2012/10/17/chinas-economy-what-the-tourist-boom-tells-us/. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  281. ^ Unesco. „China” (în english). http://whc.unesco.org/es/statesparties/cn. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  282. ^ Los 10 sitios turísticos de visita obligada en China. http://spanish.china.org.cn/photos/txt/2009-04/26/content_17674490.htm. Accesat la 4 de enero de 2014. 
  283. ^ In Our Time: Negative Numbers”. BBC. http://www.bbc.co.uk/programmes/p003hyd9. Accesat la 19 iunie 2013. 
  284. ^ Struik, Dirk J. (1987). A Concise History of Mathematics. New York: Dover Publications. p.32–33. "In these matrices we find negative numbers, which appear here for the first time in history."
  285. ^ Chinese Studies in the History and Philosophy of Science and Technology. 179. Kluwer Academic Publishers. 1996. pp. 137–138. http://books.google.com/books?id=jaQH6_8Ju-MC&pg=PA137#v=onepage&q&f=false 
  286. ^ Frank, Andre (2001). „Review of The Great Divergence”. Journal of Asian Studies (Cambridge University Press) 60 (1): 180–182. doi:10.2307/2659525. http://www.rrojasdatabank.info/agfrank/pomeranz.html. 
  287. ^ Yu, Q. Y. (1999). The Implementation of China's Science and Technology Policy. Greenwood Publishing Group. p. 2. ISBN 9781567203325. http://books.google.com/books?id=IluWYKmTCN0C&pg=PA2#v=onepage&q&f=false 
  288. ^ Vogel, Ezra F. (2011). Deng Xiaoping and the Transformation of China. Harvard University Press. p. 129. ISBN 9780674055445. http://books.google.com/books?id=3IaR-FxlA6AC&pg=PA129#v=onepage&q&f=false 
  289. ^ DeGlopper, Donald D. (1987). „Soviet Influence in the 1950s”. China: a country study. Library of Congress. http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/cntoc.html 
  290. ^ "7 Technologies Where China Has the U.S. Beat". GreenBiz.com. 7 December 2010. Retrieved 30 August 2012.
  291. ^ "China 'to overtake US on science' in two years". BBC News. 28 March 2011. Retrieved 26 April 2012.
  292. ^ David Kang and Adam Segal. "The Siren Song of Technonationalism". Far Eastern Economic Review. March 2006. Retrieved 18 April 2013.
  293. ^ a b The Nobel Prize in Physics 1957
  294. ^ The Nobel Prize in Physics 1998. http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/1998/. Accesat la 6 decembrie 2013. 
  295. ^ The Nobel Prize in Physics 2009. http://nobelprize.org/nobel_prizes/physics/laureates/2009/. Accesat la 6 decembrie 2013. 
  296. ^ Yuan T. Lee - Biographical. http://nobelprize.org/nobel_prizes/chemistry/laureates/1986/lee-bio.html. Accesat la 6 decembrie 2013. 
  297. ^ "Desperately seeking math and science majors". CNN. 29 July 2009. Retrieved 9 April 2012.
  298. ^ "China publishes the second most scientific papers in international journals in 2010: report". Xinhua. 2 December 2011. Retrieved 25 April 2012.
  299. ^ Who's afraid of Huawei?”. The Economist. 4 august 2012. http://www.economist.com/node/21559922. Accesat la 11 august 2012. 
  300. ^ Shares in China's Lenovo rise on profit surge”. New Straits Times. 17 august 2012. http://www.nst.com.my/latest/shares-in-china-s-lenovo-rise-on-profit-surge-1.126374#. 
  301. ^ Lenovo ousts HP as world's top PC maker, says Gartner”. BBC. 11 octombrie 2012. http://www.bbc.co.uk/news/business-19906119. 
  302. ^ China retakes supercomputer crown”. BBC. 17 iunie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/technology-22936989. Accesat la 18 iunie 2013. 
  303. ^ 'Titan' supercomputer is world's most powerful”. The Daily Telegraph. 12 noiembrie 2012. http://www.telegraph.co.uk/technology/news/9672501/Titan-supercomputer-is-worlds-most-powerful.html. Accesat la 13 noiembrie 2012. 
  304. ^ Robots to boost China's economy”. People's Daily. 6 ianuarie 2013. http://english.peopledaily.com.cn/90778/8079468.html. Accesat la 29 ianuarie 2013. 
  305. ^ China Now Tops U.S. in Space Launches”. Wired. 16 aprilie 2012. http://www.wired.com/dangerroom/2012/04/china-rocket-launches/. Accesat la 24 octombrie 2012. 
  306. ^ David Eimer, "China's huge leap forward into space threatens US ascendancy over heavens". Daily Telegraph. 5 November 2011. Retrieved 16 April 2013.
  307. ^ Rocket launches Chinese space lab”. BBC. 29 septembrie 2011. http://www.bbc.co.uk/news/science-environment-15112760. Accesat la 20 mai 2012. 
  308. ^ CIA (2012). „Country Comparison :: Electricity - Production” (în english). The World Factbook. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2232rank.html?countryname=China&countrycode=ch&regionCode=eas&rank=1#ch1. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  309. ^ CIA (2012). „Country Comparison :: Electricity - Consumption” (în english). The World Factbook. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2233rank.html?countryname=China&countrycode=ch&regionCode=eas&rank=1#ch1. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  310. ^ Borenstein, Seth (4 de diciembre de 2013). „China's Carbon Emissions Directly Linked To Rise In Daily Temperature Spikes, Study Finds” (în english). The Huffington Post. http://www.huffingtonpost.com/2013/04/12/greenhouse-gases-make-hig_n_3066775.html. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  311. ^ (în english) Powering China’s Development: The Role of Renewable Energy. ISBN 978-1-878071-83-5 
  312. ^ Xin, Hao (9 de marzo de 2012). „China's Booming Solar and Wind Sector May Be Put On Hold” (în english). Science Mag.org. http://news.sciencemag.org/policy/2012/03/chinas-booming-solar-and-wind-sector-may-be-put-hold. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  313. ^ Agencia Internacional de Energía Atómica (2012). „China, People's Republic of” (în english). IAEA.org. http://www.iaea.org/pris/CountryStatistics/CountryDetails.aspx?current=CN. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  314. ^ CIA (2012). „Country Comparison :: Oil crude - Production” (în english). The World Factbook. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2241rank.html?countryname=China&countrycode=ch&regionCode=eas&rank=4#ch1. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  315. ^ Pei, Minxie (13 de abril de 2006). „China's Big Energy Dilemma” (în english). Carnegie Endowment.org. http://carnegieendowment.org/2006/04/13/china-s-big-energy-dilemma/2pk. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  316. ^ BBC News (10 de octubre de 2013). „China overtakes US as the biggest importer of oil” (în english). BBC.co.uk. http://www.bbc.co.uk/news/business-24475934. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  317. ^ China's Demand for Oil to Grow 6.2% in 2011: PetroChina” (în english). The China Perspective.com. 24 de enero de 2011. http://thechinaperspective.com/articles/china039sdemandforoiltogrow62in2011petrochina8134/. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  318. ^ China Mobile Phone Users Now Top One Billion”. Forbes. 30 martie 2012. http://www.forbes.com/sites/russellflannery/2012/03/30/china-mobile-phone-users-now-exceed-one-billion/. 
  319. ^ Barboza, David (26 iulie 2008). „China Surpasses US in Number of Internet Users”. New York Times. http://www.nytimes.com/2008/07/26/business/worldbusiness/26internet.html. Accesat la 26 iulie 2008. 
  320. ^ Chinese internet use surges ahead”. BBC. 17 iulie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/technology-23343058. Accesat la 17 iulie 2013. 
  321. ^ China's Internet speed averages 3.14 MBps: survey - Xinhua | English.news.cn. News.xinhuanet.com (18 April 2013). Retrieved on 9 August 2013.
  322. ^ China Report: Device and App Trends in the #1 Mobile Market”. Flurry.com. 23 iulie 2013. http://blog.flurry.com/bid/99327/The-China-Report-Device-and-App-Trends-in-the-1-Mobile-Market. Accesat la 23 iulie 2013. 
  323. ^ Broadband provider rankings: The Rise and Rise of China”. Telegeography.com. 28 iulie 2010. http://www.telegeography.com/cu/article.php?article_id=33858. Accesat la 1 noiembrie 2011. 
  324. ^ Huawei, ZTE Provide Opening for China Spying, Report Says”. Bloomberg.com. 8 octombrie 2012. http://www.bloomberg.com/news/2012-10-07/huawei-zte-provide-opening-for-china-spying-report-says.html. Accesat la 26 octombrie 2012. 
  325. ^ Once China Catches Up--What Then?”. Forbes. 17 septembrie 2013. http://www.forbes.com/sites/currentevents/2013/09/17/once-china-catches-up-what-then/. 
  326. ^ China auto sales officially surpass US in 2009, 13.6 million vehicles sold”. Industry News. 8 ianuarie 2010. http://www.egmcartech.com/2010/01/08/china-auto-sales-officially-surpass-u-s-in-2009-13-6-million-vehicles-sold/. Accesat la 14 mai 2010. 
  327. ^ China premium car sector remains bright spot”. Reuters. 23 aprilie 2012. http://uk.reuters.com/article/2012/04/23/uk-autoshow-idUKBRE83M0NQ20120423. Accesat la 24 aprilie 2012. 
  328. ^ Road Traffic Accidents Increase Dramatically Worldwide”. Population Reference Bureau. http://www.prb.org/Publications/Articles/2006/RoadTrafficAccidentsIncreaseDramaticallyWorldwide.aspx. Accesat la 16 noiembrie 2013. 
  329. ^ Chinese bus collides with tanker, killing 36”. BBC. 26 august 2012. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-china-19383337. Accesat la 28 august 2012. 
  330. ^ a b Bike-Maker Giant Says Fitness Lifestyle Boosting China Sales” (în inglés). Bloomberg.com. 17 de agosto de 2012. http://www.bloomberg.com/news/2012-08-16/bicycle-maker-giant-says-fitness-lifestyle-boosting-china-sales.html. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  331. ^ China's railway reforms - thus far and no further?”. China.org.cn. 25 martie 2013. http://www.china.org.cn/opinion/2013-03/25/content_28350790.htm. 
  332. ^ a b China's trains desperately overcrowded for Lunar New Year”. Seattle Times. 22 ianuarie 2009. http://seattletimes.com/html/travel/2008659473_webchinatrains22.html. 
  333. ^ a b "China boasts biggest high-speed rail network". Agence France-Presse via The Raw Story. 24 July 2011. Retrieved 24 April 2012.
  334. ^ China's railways mileage tops 100,000 km”. Xinhuanet. 28 decembrie 2014. http://news.xinhuanet.com/english/china/2013-12/28/c_133003119.htm. Accesat la 1 ianuarie 2014. 
  335. ^ China opens world's longest high-speed rail route”. BBC. 26 decembrie 2012. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-china-20842836. Accesat la 26 decembrie 2012. 
  336. ^ China's Building Push Goes Underground”. Wall Street Journal. 10 noiembrie 2013. http://online.wsj.com/news/articles/SB10001424052702303482504579177830819719254. Accesat la 16 noiembrie 2013. 
  337. ^ China's Beidou GPS-substitute opens to public in Asia”. BBC. 27 decembrie 2012. http://www.bbc.co.uk/news/technology-20852150. Accesat la 27 decembrie 2012. 
  338. ^ "The final frontier". China Daily. 27 April 2012. Retrieved 16 February 2013.
  339. ^ a b Primed to be world leader”. China Daily. 5 iulie 2013. http://europe.chinadaily.com.cn/epaper/2013-07/05/content_16733181.htm. Accesat la 18 noiembrie 2013. 
  340. ^ China 'suffers worst flight delays'”. BBC. 12 iulie 2013. http://www.bbc.co.uk/news/world-asia-china-23282724. Accesat la 12 iulie 2013. 
  341. ^ Airports Council International. „Passenger Traffic 2011 FINAL - Top 30 airports” (în english). ACI.aero. http://www.aci.aero/Data-Centre/Annual-Traffic-Data/Passengers/2011-final. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  342. ^ Communiqué of the National Bureau of Statistics of People's Republic of China on Major Figures of the 2010 Population Census[1 (No. 1)]”. National Bureau of Statistics of China. http://www.stats.gov.cn/english/newsandcomingevents/t20110428_402722244.htm. Accesat la 29 septembrie 2013. [nefuncțională]
  343. ^ POPULATION GROWTH RATE”. CIA. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2002.html. Accesat la 29 septembrie 2013. 
  344. ^ Urban unemployment declines to 4% in China People's Daily Online (22 January 2008). Retrieved on 27 July 2008.
  345. ^ China´s 2013 urban unemployment rate at 4.1 pct CCTV News - CNTV English”. 27 decembrie 2013. http://english.cntv.cn/20140124/102623.shtml. Accesat la 12 martie 2014. 
  346. ^ China's 2013 urban unemployment rate at 4.1%”. Business Standard. 24 ianuarie 2014. http://www.business-standard.com/article/international/china-s-2013-urban-unemployment-rate-at-4-1-114012400449_1.html. Accesat la 12 martie 2014. 
  347. ^ The New England Journal of Medicine, September 2005”. Content.nejm.org. doi:10.1056/NEJMhpr051833. http://content.nejm.org/cgi/content/full/353/11/1171. Accesat la 14 iulie 2009. 
  348. ^ China formalizes easing of one-child policy”. USA Today. 28 decembrie 2013. http://www.usatoday.com/story/news/world/2013/12/28/china-one-child-policy/4230785/. 
  349. ^ China to keep one-child policy”. CNN. 10 martie 2008. http://edition.cnn.com/2008/WORLD/asiapcf/03/10/china.onechild/index.html. Accesat la 14 iulie 2009. 
  350. ^ China's population growth 'slowing'”. BBC. 28 martie 2001. http://news.bbc.co.uk/1/hi/world/asia-pacific/1246731.stm. Accesat la 16 decembrie 2012. 
  351. ^ The most surprising demographic crisis”. The Economist. 5 mai 2011. http://www.economist.com/node/18651512. Accesat la 1 noiembrie 2011. 
  352. ^ Shortage of girls forces China to criminalise selective abortion”. The Daily Telegraph. 9 ianuarie 2005. http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/asia/china/1480778/Shortage-of-girls-forces-China-to-criminalise-selective-abortion.html. Accesat la 22 octombrie 2012. 
  353. ^ Chinese facing shortage of wives”. BBC News. 12 ianuarie 2007. http://news.bbc.co.uk/2/hi/asia-pacific/6254763.stm. Accesat la 23 martie 2009. 
  354. ^ a b c "Chinese mainland gender ratios most balanced since 1950s: census data". Xinhua. 28 April 2011. Retrieved 20 October 2011.
  355. ^ The odds that you will give birth to a boy or girl depend on where in the world you live”. Pew Research Center. 24 septembrie 2013. http://www.pewresearch.org/fact-tank/2013/09/24/the-odds-that-you-will-give-birth-to-a-boy-or-girl-depend-on-where-in-the-world-you-live/. 
  356. ^ a b c Communiqué of the National Bureau of Statistics of People's Republic of China on Major Figures of the 2010 Population Census (No. 1)”. National Bureau of Statistics of China. 28 aprilie 2011. Arhivat din original la 15 ianuarie 2013. http://web.archive.org/web/20130115173048/http://www.stats.gov.cn/english/newsandcomingevents/t20110428_402722244.htm. Accesat la 14 iunie 2013. 
  357. ^ Lilly, Amanda (7 iulie 2009). „A Guide to China's Ethnic Groups”. Washington Post. http://articles.washingtonpost.com/2009-07-07/world/36836997_1_muslim-uighurs-chinese-government-xinjiang-province. 
  358. ^ China's Geography: Globalization and the Dynamics of Political, Economic, and Social Change. Rowman & Littlefield Publishers. 2011. p. 102. ISBN 9780742567849. http://books.google.com/books?id=K3XdB5o4VFAC&pg=PA102#v=onepage&q&f=false 
  359. ^ "Major Figures on Residents from Hong Kong, Macao and Taiwan and Foreigners Covered by 2010 Population Census"[nefuncțională]. National Bureau of Statistics of China. 29 April 2011. Retrieved 4 October 2011.
  360. ^ Kaplan, Robert B. and Richard B. Baldauf (2008). Language Planning and Policy in Asia: Japan, Nepal, Taiwan and Chinese characters. Multilingual Matters. p. 24. ISBN 9781847690951 
  361. ^ "Languages". 2005. Gov.cn. Retrieved 3 May 2006.
  362. ^ Rough Guide Phrasebook: Mandarin Chinese. Rough Guides. 2011. p. 19. ISBN 9781405388849. http://books.google.com/books?id=jlM3TMYg8HQC&pg=PA19#v=onepage&q&f=false 
  363. ^ a b Preparing for China's urban billion”. McKinsey Global Institute. 1 februarie 2009. pp. 6, 52. http://www.mckinsey.com/~/media/McKinsey/dotcom/Insights%20and%20pubs/MGI/Research/Urbanization/Preparing%20for%20Chinas%20urban%20billion/MGI_Preparing_for_Chinas_Urban_Billion_full_report.ashx. 
  364. ^ China Now Has More Than 260 Million Migrant Workers Whose Average Monthly Salary Is 2,290 Yuan ($374.09)”. International Business Times. 28 mai 2013. http://www.ibtimes.com/china-now-has-more-260-million-migrant-workers-whose-average-monthly-salary-2290-yuan-37409-1281559. 
  365. ^ China's urban explosion: A 21st century challenge”. CNN. 20 ianuarie 2012. http://www.cnn.com/2012/01/20/world/asia/china-florcruz-urban-growth/index.html. 
  366. ^ China's mega city: the country's existing mega cities”. The Telegraph. 24 ianuarie 2011. http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/asia/china/8278325/Chinas-mega-city-the-countrys-existing-mega-cities.html. 
  367. ^ Overview”. Shenzhen Municipal E-government Resources Center. http://english.sz.gov.cn/gi/. Accesat la 17 octombrie 2013. 
  368. ^ Wu-Where? Opportunity Now In China's Inland Cities”. NPR. 7 august 2012. http://www.npr.org/2012/08/07/158352562/wu-where-opportunities-shift-to-chinas-new-cities. 
  369. ^ Tabulation of the 2010 Census of the People's Republic of China”. China Statistics Press. http://www.stats.gov.cn/english/statisticaldata/censusdata/rkpc2010/indexch.htm. 
  370. ^ Francesco Sisci. "China's floating population a headache for census". The Straits Times. 22 September 2000.
  371. ^ Demographia (marzo de 2013). „Demographia World Urban Areas” (în english) (PDF). Demographia.com. http://www.demographia.com/db-worldua.pdf. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  372. ^ Zhejiang University surpasses Tsinghua as top university of China”. China.org.cn. 17 iunie 2011. http://www.china.org.cn/top10/top_universities_of_China/2011-06/17/content_22808249.htm. 
  373. ^ 9-year Compulsory Education”. China.org.cn. http://www.china.org.cn/english/education/184879.htm. Accesat la 11 decembrie 2013. 
  374. ^ China eyes high school enrollment rate of 90%”. China Daily. 8 august 2011. http://www.chinadaily.com.cn/china/2011-08/08/content_13072098.htm. 
  375. ^ China's higher education students exceed 30 million”. People's Daily. 11 martie 2011. http://english.peopledaily.com.cn/90001/98649/7315789.html. 
  376. ^ Vocational Education in China”. China.org.cn. http://www.china.org.cn/english/LivinginChina/185280.htm. Accesat la 11 decembrie 2013. 
  377. ^ "China pledges free 9-year education in rural west". China Economic Net. 21 February 2006. Retrieved 18 February 2013.
  378. ^ In Education, China Takes the Lead”. New York Times. 16 ianuarie 2013. http://www.nytimes.com/interactive/2013/01/16/business/In-Education-China-Takes-the-Lead.html?_r=0. 
  379. ^ Chinese Education: The Truth Behind the Boasts”. Bloomberg Businessweek. 4 aprilie 2013. http://www.businessweek.com/articles/2013-04-04/chinese-education-the-truth-behind-the-boasts. 
  380. ^ School enrollment, secondary (% gross)”. World Bank. http://data.worldbank.org/indicator/SE.SEC.ENRR/countries/CN-4E-XT?display=graph. Accesat la 18 octombrie 2013. 
  381. ^ Literacy rate, adult total (% of people ages 15 and above)”. World Bank. http://data.worldbank.org/indicator/SE.ADT.LITR.ZS/countries/CN-4E-XT?display=graph. Accesat la 9 iulie 2013. 
  382. ^ Plafker, Ted. "China's Long—but Uneven—March to Literacy". International Herald Tribune. 12 February 2001. Retrieved 22 December 2012.
  383. ^ "China Beats Out Finland for Top Marks in Education". TIME. 2009. Retrieved 18 February 2013.
  384. ^ Ministry of Health”. GOV.cn. http://english.gov.cn/2005-10/09/content_75326.htm. Accesat la 28 noiembrie 2013. 
  385. ^ China's $124 Billion Health-Care Plan Aims to Boost Consumption”. Bloomberg L.P.. 22 ianuarie 2009. http://www.bloomberg.com/apps/news?pid=newsarchive&sid=aXFagkr3Dr6s. 
  386. ^ Great Progress, but More Is Needed”. New York Times. 1 noiembrie 2011. http://www.nytimes.com/roomfordebate/2011/11/01/is-china-facing-a-health-care-crisis/chinas-health-care-reform-far-from-sufficient. 
  387. ^ Barboza, David (5 august 2012). „2,000 Arrested in China in Counterfeit Drug Crackdown”. New York Times. http://www.nytimes.com/2012/08/06/world/asia/2000-arrested-in-china-in-crackdown-on-counterfeit-drugs.html?_r=0. Accesat la 23 martie 2013. 
  388. ^ Life expectancy at birth, total (years)”. World Bank. http://data.worldbank.org/indicator/SP.DYN.LE00.IN. Accesat la 28 octombrie 2013. 
  389. ^ Mortality rate, infant (per 1,000 live births)”. World Bank. http://data.worldbank.org/indicator/SP.DYN.IMRT.IN. Accesat la 28 octombrie 2013. 
  390. ^ Life expectancy increases by 44 years from 1949 in China's economic powerhouse Guangdong”. People's Daily. 4 octombrie 2009. http://english.people.com.cn/90001/90776/90882/6776688.html. 
  391. ^ "China's Infant Mortality Rate Down". 11 September 2001. China.org.cn. Retrieved 3 May 2006.
  392. ^ doi:10.1126/science.336.6080.402
    Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual
  393. ^ McGregor, Richard (2 iulie 2007). „750,000 a year killed by Chinese pollution”. Financial Times. http://www.ft.com/cms/s/8f40e248-28c7-11dc-af78-000b5df10621.html. Accesat la 22 iulie 2007. 
  394. ^ "China's Tobacco Industry Wields Huge Power" article by Didi Kirsten Tatlow in The New York Times 10 June 2010
  395. ^ "Serving the people?". 1999. Bruce Kennedy. CNN. Retrieved 17 April 2006.
  396. ^ "Obesity Sickening China's Young Hearts". 4 August 2000. People's Daily. Retrieved 17 April 2006.
  397. ^ "China's latest SARS outbreak has been contained, but biosafety concerns remain". 18 May 2004. World Health Organization. Retrieved 17 April 2006.
  398. ^ Air Pollution Linked to 1.2 Million Premature Deaths in China”. New York Times. 1 aprilie 2013. http://www.nytimes.com/2013/04/02/world/asia/air-pollution-linked-to-1-2-million-deaths-in-china.html. 
  399. ^ Constitution of the People's Republic of China. Chapter 2, Article 36.
  400. ^ Survey finds 300m China believers”. BBC. 7 februarie 2007. http://news.bbc.co.uk/2/hi/asia-pacific/6337627.stm. Accesat la 15 iunie 2009. 
  401. ^ a b Yu Tao. A Solo, a Duet, or an Ensemble? Analysing the Recent Development of Religious Communities in Contemporary Rural China (PDF). Europe-China Research and Advice Network. University of Nottingham. p. 7, 11. Retrieved 28 Septembef 2013.
  402. ^ Sun, Anna (2013). Confucianism as a World Religion: Contested Histories and Contemporary Realities. Princeton University Press. p. 86. ISBN 1400846080. http://books.google.com/books?id=Ieyp8W7-jOMC&pg=PA86#v=onepage&q&f=false 
  403. ^ Yao, Xinzhong (2010). Chinese Religion: A Contextual Approach. Continuum. p. 11. ISBN 9781847064769. http://books.google.com/books?id=GuINLKnJp0AC&pg=PA11#v=onepage&q&f=false 
  404. ^ Miller, James (2006). Chinese Religions in Contemporary Societies. ABC-CLIO. p. 57. ISBN 9781851096268. http://books.google.com/books?id=S4vg8BQrqA4C&pg=PA57#v=onepage&q&f=false 
  405. ^ Xie, Zhibin (2006). Religious Diversity and Public Religion in China. Ashgate Publishing. p. 73. ISBN 9780754656487. http://books.google.com/books?id=peah4XTpqnkC&pg=PA73#v=onepage&q&f=false 
  406. ^ Religion in China on the Eve of the 2008 Beijing Olympics”. Pew Forum. 1 mai 2008. http://pewforum.org/Importance-of-Religion/Religion-in-China-on-the-Eve-of-the-2008-Beijing-Olympics.aspx. Accesat la 17 octombrie 2011. 
  407. ^ Introduction to the World's Major Religions, Volume 3. Greenwood Publishing Group. 2005. p. 65. ISBN 9780313336348. http://books.google.com/books?id=VF6ZolMIFn8C&pg=PA130#v=onepage&q&f=false 
  408. ^ (Tamura 1997, p. 29)
  409. ^ (în inglés) Historical and Contemporary Exam-driven Education Fever in China. http://suen.educ.psu.edu/~hsuen/pubs/KEDI%20Yu.pdf. 
  410. ^ Administación Nacional de Turismo de China. „Tour Guidebook: Beijing” (în inglés). CNTA.gov.cn. http://en.cnta.gov.cn. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  411. ^ Kuo, Lily (13 de marzo de 2013). „Why China is letting 'Django Unchained' slip through its censorship regime” (în inglés). Quartz. http://qz.com/62717/why-china-is-letting-django-unchained-slip-through-its-censorship-regime/. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  412. ^ "China: Traditional arts". Library of Congress – Country Studies” (în inglés). Lcweb2.loc.gov. 1989. http://lcweb2.loc.gov/cgi-bin/query/r?frd/cstdy:@field(DOCID+cn0133). Accesat la 14 de enero de 2014. 
  413. ^ China: Cultural life: The arts” (în inglés). Encyclopædia Britannica. http://www.britannica.com/eb/article-258942/China. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  414. ^ "China: Folk and Variety Arts". Library of Congress – Country Studies” (în inglés). Lcweb2.loc.gov. 1989. http://lcweb2.loc.gov/cgi-bin/query/r?frd/cstdy:@field(DOCID+cn0138). Accesat la 14 de enero de 2014. 
  415. ^ a b c d e Centro Cultural Chino. „Arquitectura china” (PDF). CC Chino.cl. http://www.ccchino.cl/2/boletines/BoletinFeb2008.pdf. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  416. ^ CRIonline. „La generalización de la arquitectura moderna china”. CRI.cn. http://espanol.cri.cn/chinaabc/chapter7/chapter70401.htm. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  417. ^ a b c d (Zhuang & Chongzheng 2000, p. 4)
  418. ^ Chinese Film History - A Short Introduction” (în inglés) (PDF). Unviec.ac.at. 2006. http://www.univie.ac.at/Sinologie/repository/ueLK110_ChinFilmgesch/filmgeschichteSkript.pdf. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  419. ^ A Brief History of Chinese Film” (în inglés). Ohio-State.edu. http://people.cohums.ohio-state.edu/denton2/courses/c505/temp/history/chapter2.html. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  420. ^ Rui (în inglés). The Cinema of Feng Xiaogang: Commercialization and Censorship in Chinese Cinema after 1989. ISBN 9789622098855 
  421. ^ Relajan censura sobre el cine chino”. El Universal. 17 de julio de 2013. http://www.eluniversal.com.mx/espectaculos/2013/censura-cine-chino--936571.html. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  422. ^ a b So Young enters China's all-time top ten” (în inglés). Film Biz.asia. 18 de mayo de 2013. http://www.filmbiz.asia/news/so-young-enters-chinas-all-time-top-ten. Accesat la 26 de enero de 2014. 
  423. ^ (Xu 2003, p. 4)
  424. ^ China's Hunger For Pork Will Impact The U.S. Meat Industry” (în inglés). Forbes. 19 de junio de 2013. http://www.forbes.com/sites/greatspeculations/2013/06/19/chinas-hunger-for-pork-will-impact-the-u-s-meat-industry/. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  425. ^ a b c López de Munáin, Estitxu. „La cocina china” (PDF). Slow Food Araba.es. http://slowfoodaraba.es/pdf/cocinachina.pdf. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  426. ^ What to eat in China” (în inglés). Travel China Guide.com. http://www.travelchinaguide.com/essential/what.htm. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  427. ^ (García Noblejas 2007, pp. 18-19)
  428. ^ a b Jordan, David K. (14 de noviembre de 2013). „The Canonical Books of Confucianism - Canon of the Literati” (în inglés). UCSD.edu. http://weber.ucsd.edu/~dkjordan/chin/hbcanonru-u.html. 
  429. ^ André (în inglés). Chinese Literature, Ancient and Classical. ISBN 0253336562 
  430. ^ Hockey, Thomas. „Su Song” (în inglés). Springer Reference.com. http://www.springerreference.com/docs/html/chapterdbid/59344.html. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  431. ^ Mengxi bitan (work by Shen Kuo)” (în inglés). Encyclopaedia Britannica. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/374944/Mengxi-bitan. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  432. ^ Zizhi Tongjian (Comprehensive Mirror for Aid in Government)” (în inglés). Cultural China.com. http://www.cultural-china.com/chinaWH/html/en/37History521.html. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  433. ^ Chinese Four Great Books of Song begun” (în inglés). The Literary Encyclopedia. 1 de mayo de 2009. http://www.litencyc.com/php/stopics.php?rec=true&UID=7079. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  434. ^ a b Literatura china”. La Guía 2000.com. http://lengua.laguia2000.com/literatura/literatura-china. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  435. ^ (Chen 1999, p. 82)
  436. ^ Ceinos Arcones, Pedro (2011). „Literatura China”. China Viva.com. http://www.chinaviva.com/cultura/literatura.htm. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  437. ^ a b Fang, Liu (2008). „Traditional Chinese music” (în inglés). Phil Multic.com. http://www.philmultic.com/English/Chinese_music.html. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  438. ^ (în inglés) Asian Art. ISBN 9781605011875 
  439. ^ (Randel 2003, p. 260-262)
  440. ^ (Lau 2007, pp. 30-34)
  441. ^ Michael; Stephanie; Yin (în inglés). Media in China: Consumption, Content and Crisis. ISBN 0-7007-1614-9 
  442. ^ (Li 2009, p. 5)
  443. ^ Dragon Dance” (în inglés). Cultural China.com. http://arts.cultural-china.com/en/96Arts8434.html. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  444. ^ Lion Dance” (în inglés). China Daily. 18 de octubre de 2013. http://www.chinadaily.com.cn/m/shanxi/2013-10/18/content_17044270.htm. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  445. ^ Yuezhi (în inglés). Media, Market, and Democracy in China 
  446. ^ Jacobs, Andrew (17 de agosto de 2012). „Pursuing Soft Power, China Puts Stamp on Africa’s News” (în inglés). New York Times. http://www.nytimes.com/2012/08/17/world/africa/chinas-news-media-make-inroads-in-africa.html?_r=0. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  447. ^ Barboza, David (21 de agosto de 2008). „Olympics Are Rating Bonanza for Chinese TV” (în inglés). New York Times. http://www.nytimes.com/2008/08/22/sports/olympics/22cctv.html?_r=1&partner=rssnyt&emc=rss&oref=slogin. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  448. ^ Anne-Marie (în inglés). Marketing Dictatorship: Propaganda and Thought Work in Contemporary China 
  449. ^ a b c d Consejo de Estado de la República Popular China (1 de agosto de 1997). „行政法规” (în chino). SARFT.gov.cn. http://www.sarft.gov.cn/articles/2003/10/21/20070922142857170492.html. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  450. ^ Human Rights Watch (julio de 2008). „China's forbidden zones” (în inglés) (PDF). HWR.org. http://www.hrw.org/reports/2008/china0708/china0708web.pdf. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  451. ^ Freedom House (20 de diciembre de 2011). „Chinese Censorship in 2011: The Worst and the Weirdest” (în inglés). Freedom House.org. http://blog.freedomhouse.org/weblog/2011/12/chinese-censorship-in-2011-the-worst-and-the-weirdest.html. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  452. ^ Hite, Brittany (12 de diciembre de 2013). „China’s 2014 Holiday Schedule: Still Complicated” (în inglés). Wall Street Journal. http://blogs.wsj.com/chinarealtime/2013/12/12/chinas-2014-holiday-schedule-still-complicated/. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  453. ^ Gobierno de la República Popular China (11 de diciembre de 2013). „国务院办公厅关于2014年 部分节假日安排的通知” (în chino). Gov.cn. http://www.gov.cn/zwgk/2013-12/11/content_2546204.htm. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  454. ^ ¿Hay vida en el baloncesto chino después de Yao?”. El Mundo. 20 de julio de 2011. http://www.elmundo.es/elmundodeporte/2011/07/20/baloncesto/1311160610.html. Accesat la 26 de enero de 2014. 
  455. ^ (Dunmore 2011, p. 2)
  456. ^ Sun, Quah Seng (2 de septiembre de 2011). „Chinese players dominate at Malaysia open chess championship” (în inglés). The Star. http://www.thestar.com.my/story.aspx/?file=%2f2011%2f9%2f2%2flifeliving%2f9398979&sec=lifeliving. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  457. ^ Everard W.; Kevin S.; Wai K. (în inglés). Health benefits of Tai Chi exercise: improved balance and blood pressure in middle-aged women. doi:10.1093/heapro/dah105. http://heapro.oxfordjournals.org/content/19/1/33.abstract. Accesat la 14 de enero de 2013. 
  458. ^ China health club market – Huge potential & challenges” (în inglés). China Sports Business. 1 de julio de 2011. http://chinasportsbiz.com/2011/07/01/huge-potential-of-fitness-market-in-china/. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  459. ^ Jeremy Lin's 'Linsanity' Effect: NY Knicks’ Guard Jeremy Lin’s Surprise Success Leads to Sold-Out Arenas, Jerseys” (în inglés). Time Magazine. 13 de febrero de 2012. http://business.time.com/2012/02/13/the-linsanity-effect-ny-knicks-guard-jeremy-lins-surprise-success-leads-to-sold-out-arenas-jerseys/. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  460. ^ Qinfa, Ye (21 de abril de 2006). „Sports History of China” (în inglés). About.com. http://chineseculture.about.com/library/weekly/aa032301a.htm. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  461. ^ BBC Sports (27 de agosto de 2008). „China targets more golds in 2012” (în inglés). BBC.co.uk. http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/olympics/7583735.stm. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  462. ^ Comité Olímpico Internacional. „Medal Count” (în inglés). London2012.com. http://www.london2012.com/paralympics/medals/medal-count/. Accesat la 14 de enero de 2014. 
  463. ^ China dominates medals; U.S. falls short at Paralympics” (în inglés). USA Today. 9 de septiembre de 2012. http://www.usatoday.com/sports/olympics/story/2012/09/9/china-dominates-medals-us-falls-short-at-paralympics/57719222/1. Accesat la 14 de enero de 2014. 

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]