Primul Imperiu Francez

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Empire français Imperiul francez ←   ←   ←   ← 1804 – 1814 1815 ↓ Steag Stemă Imperiul Francez în 1811: Franţa în albastru închis, statele sale satelit în albastru deschis Capitală Paris Limbă/limbi limba franceză Formă de guvernare Monarhie constituţională Împărat  - 1804-1814/1815 Napoleon I  - 1814/1815 Napoleon II Legislativ Parlament  - Camera superioară Senat  - Camera inferioară Corpul Legislativ Epoca istorică Epoca napoleoniană  - Încoronarea lui Napoleon 18 mai 1804  - Abdicarea lui Napoleon 6 aprilie 1814  - Cele 100 de zile martie-iunie, 1815 Monedă Franc francez Precedat de Succedat de Prima Republică Franceză Regatul Olandei Sfântul Imperiu Roman Regatul Sardiniei Restauraţia franceză Regatul Unit al Ţărilor de Jos Confederaţia Germană Regatul Sardiniei Marele Ducat al Toscanei

Istoria Franţei
Antichitate Galia Francii Evul Mediu Merovingienii Carolingienii Capeţienii Renaşterea Dinastia Valois Dinastia Burbon Vechiul Regim Epoca modernă Revoluţia franceză Primul Imperiu Restauraţia A Doua Republică Al doilea Imperiu A Treia Republică Regimul de la Vichy Epoca contemporană A Patra Republică A Cincea Republică

Primul Imperiu Francez, cunoscut şi cu denumirile mai obişnuite de Imperiul Francez ori Imperiul Napoleonian, acoperă perioada în care Franţa a dominat cea mai mare parte a Europei continentale, sub conducerea lui Napoleon I. Din punct de vedere constituţional, Primul Imperiu Francez se referă atât la perioada dintre 1804 şi 1814, de la sfârşitul Consulatului Francez până la restaurarea Bourbonilor, cât şi la perioada celor 100 de zile din 1815.

Imperiul a luat fiinţă în momentul în care Napoleon s-a proclamat împărat al Franţei la 18 mai 1804, fiind încoronat pe 2 decembrie în acelaşi an în catedrala Notre Dame din Paris. Existenţa imperiului a fost ameninţată de a treia coaliţie, dar bătălia decisivă încheiată cu victoria franceză de la Austerlitz i-a asigurat supravieţuirea. La Grande Armée, maşinăria militară a imperiului, a luptat împotriva Prusiei în 1806 distrugându-i armata înainte de a intra în Polonia, pentru ca mai apoi să învingă Imperiul Rus în bătălia de la Friedland din 1807. După Friedland, tratatul de la Tilsit din iulie 1807 a încheiat doi ani de vărsări de sânge pe continentul european. Implicarea francezilor în războiul din Peninsula iberică a dus la un conflict sângeros de şase ani care a slăbit foarte mult Primul Imperiu. În 1809, Franţa şi Imperiul Austriac s-au luptat în războiul celei de-a cincea coaliţii. Franţa a ieşit din nou triumfătoare şi a impus austriecilor semnarea tratatului de la Schönbrunn, dar tensiunile diplomatice cu Rusia au dus la catastrofica invazie din Rusia din 1812. Războiul celei de-a şasea coaliţii a adus expulzarea forţelor franceze din Germania în 1813 şi la abdicarea lui Napoleon la data de 6 aprilie 1814. Napoleon s-a reîntors din insula Elba în 1815, dar înfrângerea suferită de forţele franceze în bătălia de la Waterloo a cauzat prăbuşirea finală a Primului Imperiu Francez.

În momentul de maximă extindere teritorială a Imperiului Francez, acesta avea 130 de departamente şi putea mobiliza 600.000 de soldaţi pentru a ataca Rusia,^[1] avea o populaţie de 44 milioane de supuşi, menţinea o prezenţă masivă în Germania, Italia, Spania şi Marele Ducat al Varşoviei şi putea considera Prusia şi Austria printre aliaţii mai mult sau mai puţini stabili.^[2] Soarta imperiului a fost legată în mod cauzal de starea armatei, ale cărei victorii de început au diseminat ideile revoluţiei franceze în toată Europa. Sistemul senioral a fost abolit oriunde ajungeau armatele franceze, privilegiile aristocratice au fost eliminate aproape peste tot (cu excepţia Poloniei), iar introducerea codului civil napoleonian pe tot continentul i-a făcut pe oameni egali în faţa legilor şi a legalizat divorţul.^[3] Totuşi, dominaţia lui Napoleon asupra Europei s-a dovedit a fi un regim al nepotismului, împăratul plasându-şi deseori rudele pe diferitele tronuri ale continentului. Resentimentele împotriva ocupaţiei franceze au fost un factor important pentru apariţia şi dezvoltarea naţionalismului în teritorii precum Italia sau Germania, care au devenit în numai câteva decenii naţiuni de sine stătătoare. Imperiul Francez a zdruncinat din temelii sistemul relaţiilor internaţionale de la începutul secolului al XIX-lea, dar Congresul de la Viena din 1815 a inversat tendinţele disturbatoare franceze prin instituirea sistemului echilibrului puterilor din Europa.

Cuprins 1 Consultaţi şi articolele: 2 Bibliografie 3 Resurse internet 4 Referinţe

[modifică] Consultaţi şi articolele:

• Epoca napoleoniană
• Războaiele napoleoniene
• Războiul în epoca napoleoniană

[modifică] Bibliografie

• David G. Chandler The Campaigns of Napoleon. New York: Simon & Schuster, 1995. ISBN 0-02-523660-1
• Joel Colton şi Robert Roswell Palmer, A History of the Modern World. New York: McGraw-Hill, Inc., 1992. ISBN 0-07-040826-2
• John R. Elting Swords Around a Throne: Napoleon's Grande Armée. New York: Da Capo Press Inc., 1988. ISBN 0-306-80757-2
• Todd Fisher şi Gregory Fremont-Barnes The Napoleonic Wars: The Rise and Fall of an Empire. Oxford: Osprey Publishing Ltd., 2004. ISBN 1-84176-831-6
• Lev Tolstoi. Război şi pace Bucuresti: Mondero, 2005.
• Martyn Lyons. Napoleon Bonaparte and the Legacy of the French Revolution. New York: St. Martin's Press, Inc., 1994. ISBN 0-312-12123-7
• Frank McLynn. Napoleon: A Biography. New York: Arcade Publishing Inc., 1997. ISBN 1-55970-631-7
• John Roberts History of the World. New York: Penguin Group, 1992. ISBN 0-19-521043-3
• Alan Schom. Napoleon Bonaparte. New York: HarperCollins, 1997. ISBN 0-06-092958-8

[modifică] Resurse internet

• Napoleon, armata şi bătăliile sale

[modifică] Referinţe