Primul Imperiu Francez

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Imperiul francez
Franța
Empire français

Flag of France.svg
 
Flag of the Netherlands.svg
 
Banner of the Holy Roman Emperor (after 1400).svg
 
Flag of Kingdom of Sardinia (1848).svg

1804 – 1814
1815
Drapel Stemă
Steag Stemă
Localizare a Imperiului francez
Imperiul Francez în 1811: Franța în albastru închis, statele sale satelit în albastru deschis
Capitală Paris
Limbă/limbi limba franceză
Formă de guvernare Monarhie constituțională
Împărat
 - 1804-1814/1815 Napoleon I
 - 1814/1815 Napoleon II
Legislativ Parlament
 - Camera superioară Senat
 - Camera inferioară Corpul Legislativ
Epoca istorică Epoca napoleoniană
 - Încoronarea lui Napoleon 18 mai 1804
 - Abdicarea lui Napoleon 6 aprilie 1814
 - Cele 100 de zile
Monedă Franc francez
Precedat de
Succedat de
Flag of France.svg Prima Republică Franceză
Flag of the Netherlands.svg Regatul Olandei
Banner of the Holy Roman Emperor (after 1400).svg Sfântul Imperiu Roman
Flag of Kingdom of Sardinia (1848).svg Regatul Sardiniei
Restaurația franceză
Regatul Unit al Țărilor de Jos
Confederația Germană
Regatul Sardiniei
Marele Ducat al Toscanei
Istoria Franței

Antichitate

Evul Mediu

Renașterea

Epoca modernă

Epoca contemporană

Primul Imperiu Francez, cunoscut și cu denumirile mai obișnuite de Imperiul Francez ori Imperiul Napoleonian, acoperă perioada în care Franța a dominat cea mai mare parte a Europei continentale, sub conducerea lui Napoleon I. Din punct de vedere constituțional, Primul Imperiu Francez se referă atât la perioada dintre 1804 și 1814/1815, de la sfârșitul Consulatului Francez până la restaurarea . Imperiul a luat ființă în momentul în care Napoleon s-a proclamat împărat al Franței la 18 mai 1804, fiind încoronat pe 2 decembrie în același an în catedrala Notre Dame din Paris. Existența imperiului a fost amenințată de a treia coaliție, dar bătălia decisivă încheiată cu victoria franceză de la Austerlitz i-a asigurat supraviețuirea. La Grande Armée, mașinăria militară a imperiului, a luptat împotriva Prusiei în 1806 distrugându-i armata înainte de a intra în Polonia, pentru ca mai apoi să învingă Imperiul Rus în bătălia de la Friedland din 1807. După Friedland, tratatul de la Tilsit din iulie 1807 a încheiat doi ani de vărsări de sânge pe continentul european. Implicarea francezilor în războiul din Peninsula iberică a dus la un conflict sângeros de șase ani care a slăbit foarte mult Primul Imperiu. În 1809, Franța și Imperiul Austriac s-au luptat în războiul celei de-a cincea coaliții. Franța a ieșit din nou triumfătoare și a impus austriecilor semnarea tratatului de la Schönbrunn, dar tensiunile diplomatice cu Rusia au dus la catastrofica invazie din Rusia din 1812. Războiul celei de-a șasea coaliții a adus expulzarea forțelor franceze din Germania în 1813 și la abdicarea lui Napoleon la data de 6 aprilie 1814. Napoleon s-a reîntors din insula Elba în 1815, dar înfrângerea suferită de forțele franceze în bătălia de la Waterloo a cauzat prăbușirea finală a Primului Imperiu Francez.

În momentul de maximă extindere teritorială a Imperiului Francez, acesta avea 130 de departamente și putea mobiliza 600.000 de soldați pentru a ataca Rusia,[1] avea o populație de 44 milioane de supuși, menținea o prezență masivă în Germania, Italia, Spania și Marele Ducat al Varșoviei și putea considera Prusia și Austria printre aliații mai mult sau mai puțini stabili.[2] Soarta imperiului a fost legată în mod cauzal de starea armatei, ale cărei victorii de început au diseminat ideile revoluției franceze în toată Europa. Sistemul senioral a fost abolit oriunde ajungeau armatele franceze, privilegiile aristocratice au fost eliminate aproape peste tot (cu excepția Poloniei), iar introducerea codului civil napoleonian pe tot continentul i-a făcut pe oameni egali în fața legilor și a legalizat divorțul.[3] Totuși, dominația lui Napoleon asupra Europei s-a dovedit a fi un regim al nepotismului, împăratul plasându-și deseori rudele pe diferitele tronuri ale continentului. Resentimentele împotriva ocupației franceze au fost un factor important pentru apariția și dezvoltarea naționalismului în teritorii precum Italia sau Germania, care au devenit în numai câteva decenii națiuni de sine stătătoare. Imperiul Francez a zdruncinat din temelii sistemul relațiilor internaționale de la începutul secolului al XIX-lea, dar Congresul de la Viena din 1815 a inversat tendințele disturbatoare franceze prin instituirea sistemului echilibrului puterilor din Europa.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • David G. Chandler The Campaigns of Napoleon. New York: Simon & Schuster, 1995. ISBN 0-02-523660-1
  • Joel Colton și Robert Roswell Palmer, A History of the Modern World. New York: McGraw-Hill, Inc., 1992. ISBN 0-07-040826-2
  • John R. Elting Swords Around a Throne: Napoleon's Grande Armée. New York: Da Capo Press Inc., 1988. ISBN 0-306-80757-2
  • Todd Fisher și Gregory Fremont-Barnes The Napoleonic Wars: The Rise and Fall of an Empire. Oxford: Osprey Publishing Ltd., 2004. ISBN 1-84176-831-6
  • Lev Tolstoi. Război și pace Bucuresti: Mondero, 2005.
  • Martyn Lyons. Napoleon Bonaparte and the Legacy of the French Revolution. New York: St. Martin's Press, Inc., 1994. ISBN 0-312-12123-7
  • Frank McLynn. Napoleon: A Biography. New York: Arcade Publishing Inc., 1997. ISBN 1-55970-631-7
  • John Roberts History of the World. New York: Penguin Group, 1992. ISBN 0-19-521043-3
  • Alan Schom. Napoleon Bonaparte. New York: HarperCollins, 1997. ISBN 0-06-092958-8

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Todd Fisher & Gregory Fremont-Barnes, The Napoleonic Wars: The Rise and Fall of an Empire. pag 146. În plus, ci 300.000 de soldați în Spania și 200.000 împrăștiați în toată Europa Centrală, Imperiul fusese capabil să mobilizeze un milion de soldați.
  2. ^ Martyn Lyons, Napoleon Bonaparte and the Legacy of the French Revolution. pag. 232
  3. ^ Martyn Lyons p. 234-236