Constantin cel Mare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Constantin I
Împărat roman
Constantino-capitolino.jpg
Domnie 306-337
Încoronare 25 iunie 306
Nume complet Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus
Alte titulaturi Constantin cel Mare
Născut 27 februarie 272
Naissus (Niš)
Decedat 22 mai 337
Nicomedia
Predecesor Constantius I
Succesor Constantin II, Constanțiu II și Constant
Căsătorit cu Minervina / Fausta
Urmași Crispus / Constantin II, Constanțiu II și Constant
Tată Constantius I Chlorus
Mamă Helena

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 272 – d. 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost Împărat Roman între 306 și 337.

Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus.

Este ca considerat în ortodoxie ca avînd statut echivalent apostolilor sau izoapostolic.

Tinerețea și venirea la putere[modificare | modificare sursă]

Statuia lui Constantin cel Mare, la York, oraș unde a fost proclamat împărat, în iulie 306.

Constantin I cel Mare s-a născut la Naissus, în provincia romană Moesia Superior, fiind fiul generalului Constantius Chlorus (viitorul împărat Constantius I) și al Helenei.[1],

Tatăl său, Constantius Chlorus, în 271-272, sub împăratul Aurelian, a fost membru al protectores (militari superiori în slujba împăratului) în estul Imperiului Roman, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmației. A fost prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-293. La 1 martie 293, a fost promovat la rangul de caesar.

În 305, după abdicarea lui Dioclețian și Maximian, Constantin se alătură tatălui său, în partea apuseană a imperiului. La moartea lui Constantius I, la Eburacum, în Britannia (25 iulie 306), Constantin este proclamat împărat de către armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe Flavius Severus augustus al Occidentului și îl acceptă pe Constantin, caesar. Pentru moment, Constantin a acceptat, dar pacea și a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentius, fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat, iar Maximian care se retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condițiile destrămării tetrarhiei, la conferința de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator.

În înțelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forțele lui Maxentius la Turin, Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lîngă Roma, în care Maxentius își găsește moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.[2]

Convertirea lui Constantin[modificare | modificare sursă]

Viziunea Sfintei Cruci
Bătălia de la Podul Milvius, între Constantin și Maxențiu

Imediat ce a venit la putere, Constantin a pus capăt persecuțiilor creștinilor în teritoriile sale, impunând nu numai toleranță, ci și restituirea bunurilor creștinilor. Dar Constantin nu era pregătit să devină creștin. Monedele bătute în această perioadă, dovedesc devoțiunea sa față de Marte, apoi din ce în ce mai mult față de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina și proconsulului Africii niște scrisori din care reieșea faptul că el susținea religia creștină, subvenționa Biserica creștină din fonduri publice, scutea clerul de obligații publice și se considera slujitorul lui Dumnezeu.

În 312, Constantin „a trecut la credința creștină” și a continuat să dețină funcția Pontifex Maximus funcție care permitea conducerea religioasă, pe care o avuseseră toți cei cărora li se atribuise titlul de „Caesar”, adică conducător al statului roman și al religiei,- bineînțeles păgâne -, funcție deținuta de toți Caesarii, inclusiv cei de dinainte de Hristos .

În urma întrevederii dintre Constantin și Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat „Edictul de la Milano”. Textul acestui edict este dat de Lactanțiu în latină și de Eusebiu de Cezareea în greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină.

Prin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul Constantin cel Mare și cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constituțională a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311:

„Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra așa numitului - în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din Milan» nu este conformă cu realitatea.[3]
—Paul Lemerle, Istoria Bizanțului

Conflictul cu Licinius[modificare | modificare sursă]

Împăratul Constantin I prezentând Fecioarei Maria un model al Constantinopolului; detaliu al unui mozaic de la intrarea de sud-vest a vechii bazilici Sfânta Sofia (Hagia Sophia) din Constantinopol, azi Istanbul, Turcia.

Relațiile dintre cei doi împărați au început să se tensioneze, astfel, în 316, se declanșează un prim război civil. Constantin obține o victorie în bătălia de la Cibalae (Pannonia). Înțelegerea care s-a încheiat între cei doi prevedea ca Licinius să-i cedeze lui Constantin toate provinciile sale est-europene cu excepția Traciei, păstrându-și însă poziția de augustus. Pe 1 martie 317, la Serdica (astazi, Sofia), Constantin a anunțat numirea a trei caesari: fiul său Crispus în vârstă de 12 ani, fiul său Constantin, de 6 luni și fiul lui Licinius, Licinianus, care avea 1 an și 8 luni. După 320, Licinius sprijinit de cercuri păgâne din Orient, inițiază o politică anticreștină, în timp ce Constantin se apropie tot mai mult de pozițiile bisericii creștine. În noul război civil care izbucnește în 324, Licinius este înfrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (3 iulie) și Chrysopolis în Asia Mică (26 septembrie), este capturat și executat anul următor la Tesalonic.

Guvernarea lui Constantin[modificare | modificare sursă]

Piese din statuia uriașă a lui Constantin cel Mare, la Musei Capitolini, din Roma (în italiană: Colosso di Costantino).

Imperiul Roman este astfel reunificat și supus autorității unui unic împărat, situație politică nemaiîntâlnită din anul 285. Constantin, care se revendica drept, alesul pe pământ al divinității unice, abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului creștin. Principiul adopțiunii viitorilor împărați este înlocuit cu cel al eredității dinastice. Constantin a continuat și a desăvârșit toate reformele inițiate de împăratul Dioclețian. Numărul provinciilor romane este ridicat la 117, grupate în 14 dioceze și 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia și Galia). Prin crearea unei noi monede de aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului - care era bazată pe argint-, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial roman.

Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniță (limitanei) și trupe de campanie (comitatenses). Din inițiativa lui Constantin este inaugurat în 328, între Sucidava și Oescus, un pod peste Dunăre, care reflectă importanța dobândită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunarii, recuperează o parte din teritoriile Daciei (care fusese părăsită de legiunile împăratului Aurelian). Acum Constantin și-a adăugat și titlul de Dacicus Maximus.

Pe plan religios, în 325 Constantin a convocat la Niceea, primul conciliu ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia arianistă.[4] Toți episcopii prezenți s-au declarat de acord cu pozițiile teologice majore propuse de proto-ortodoxie,[5] dat fiind că în acel moment alte forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, reformate sau distruse”.[5] Deși proto-ortodocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.[6]

Constantinopol - noua capitală, noua Romă[modificare | modificare sursă]

Împăratul Constantin cel Mare şi mama sa Elena, împreună cu relicva Sfintei și Adevăratei Cruci în Ierusalim; frescă pictată în Biserica Sf. Maria din Vlaherna, Berat, Albania, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul și de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraș, mutându-le cu circa 4 km în afară și mărind cam de 4 ori suprafața sa. Noul oraș a devenit un centru al creștinismului, reședința unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. „Noua Romă” a moștenit instituțiile politice ale vechii Rome, dar și tradiții culturale ale Răsăritului grec.

Construirea și popularea noului oraș s-au desfășurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate în 412. La fel ca și Roma, orașul e construit pe 7 coline și împărțit în 14 districte administrative. Există și aici un Senat; membrii săi aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiți clari (remarcabili) și nu clarissimi (deosebit de remarcabili). În perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantin a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri. Constantin a început și construcția a doua mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune) și Hagia Eirene (Sfânta Pace).

La 11 mai 330 are loc inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivitățile au durat 40 de zile și s-au desfășurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunțau lumii evenimentul.

Viața de familie[modificare | modificare sursă]

În septembrie 307, la Colonia Augusta Trevorum, azi Trier, Constantin s-a căsătorit cu fiica lui Maximian, Fausta, renunțând la iubita sa Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantin a avut 5 copii: Constantin, Constanțiu, Constant, Constantina și Helena.

Reședința lui Constantin era orașul Trier, așa cum fusese și pentru tatăl său, Constanțiu și, înaintea acestuia, pentru împăratul Maximian. Aici, la Trier, Constantin a adus-o și pe mama sa, Helena. La sfârșitul anului 311 sau începutul lui 312, sora sa vitregă, Constanția se căsătorește cu Licinius.

Pe 8 noiembrie 324, Constantin și-a numit fiul Constanțiu în functia de caesar și se pare că în aceeași zi le-a oferit rangul de augusta soției sale Fausta și mamei sale, Helena.

În anul 326, Constantin l-a ucis[7] pe fiul său mai mare, Crispus, care a fost acuzat (pe nedrept) de adulter cu Fausta[8][9][10]. Trebuie subliniat faptul că Crispus, ca și Fausta, rămăsese păgân, fapt ce ar fi putut crea o dușmănie între el și tatăl său. Execuția a fost săvârșită la Pietas Iulia, în Istria. În același an, dându-și seama de greșala făcută, la scurt timp după moartea lui Crispus, Constantin a omorât-o și pe soția sa, Fausta, după o căsnicie de 19 ani, în baie[7]. Atât Crispus cât și Fausta au primit damnatio memoriae, adică numele lor au fost șterse din inscripțiile și înscrisurile publice. Toate faptele sale au fost în concordanță cu legile și practicile romane în acea epocă.

Ultimii ani ai lui Constantin[modificare | modificare sursă]

Botezul lui Constantin

Între 325 și 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica și să folosească resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a adoptat creștinismul în timpul domniei lui Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la creștinism, iar regatul său a devenit oficial creștin la începutul secolului al IV-lea.

La scurt timp după Paștele din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a fost botezat de către episcopul arian Eusebiu de Nicomedia[11], iar după botez a purtat numai veșminte albe precum ale unui neofit creștin în locul veșmintelor imperiale.

În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia, azi Izmit, în Turcia. Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol și expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.

Abia pe 9 septembrie 337, Constantin II, Constanțiu II și Constant și-au luat titlul de augustus, împărțind imperiul.

Constantin în arta romană[modificare | modificare sursă]

Follis emis sub Constantin cel Mare, la monetăria din Constantinopol, în anul 337: avers: CONSTANTI-NVS MAX AVG, cap laureat spre dreapta; revers: SPES PVBLICA, labarum imperial, cu trei medalioane, surmontat de Monograma lui Isus Hristos, înfipt în șarpe. În exergă: CONS[12]. (2,97 grame)
Monedă de 1 1/2 Solidus, emisă sub Constantin cel Mare; 6,83 g de aur; avers: Cap, spre dreapta, poartă drept diademă trei benzi de perle, ochii ridicați la cer; revers: circular, inscripția GLORIA CONSTANTINI AVG; în centru, spre dreapta, în picioare, Constantin ține transversal o lance, în mâna dreaptă și un trofeu peste umărul stâng, iar doi captivi la picioarele lui; jos, în exergă, inscripția SMTS[13], marcă a monetăriei din Salonic, anul 327

Începând cu anul 324, se observă pe monedele lui Constantin o noua imagine a chipului său. Privirea lui este acum îndreptată în sus și în depărtare; aceasta reflectă pretenția lui nu la divinitate, ci la misiunea și inspirația sa divină. De asemenea, el renunță să mai poarte coroana de lauri și adoptă diadema.

La Metropolitan Museum of Art din New York poate fi văzut un uriaș cap de marmură al lui Constantin, de trei ori mărimea naturală. A fost datat 325/326. Cea mai cunoscută asemănare cu Constantin o reprezintă uriașul cap de marmură din il cortile în Palazzo dei Conservatori de pe colina Capitoliu din Roma. Are o înălțime de 2,55 m și cântărește între 8 și 9 tone. Un portret remarcabil al lui Constantin poate fi văzut la Muzeul Național din Belgrad. Este un cap de bronz în mărime naturală care provine de la Naissus, locul de naștere al împăratului. A fost datat în circa 330. De menționat alte două statui ale lui Constantin ambele datate în circa 320, în care împăratul apare în veșminte militare. La moartea lui Constantin au fost bătute patru tipuri diferite de monede omagiale.

Sanctificarea lui Constantin cel Mare[modificare | modificare sursă]

Multiplu de solidus, de 39,79 g de aur, emis sub Constantin cel Mare, la monetăria Ticinum (azi Pavia), în 313; avers: INVICTVSCONSTANTINVSMA + AVG, busturi spre stânga Constantin I, armură, scut în mâna stângă, spadă în mâna dreaptă, cap laureat și Sol Invictus, în dreapta sa

Prin botez, potrivit religiei creștine, lui Constantin cel Mare i s-au șters atât păcatul strămoșesc, moștenit de la protopărinții oamenilor, Adam și Eva, cât și celelalte păcate săvârșite până la botez.

Pentru meritele deosebite pe care le-a avut în legalizarea, sprijinirea și organizarea[14] Bisericii creștine, Constantin cel Mare este venerat ca sfânt în Bisericile Ortodoxe, în Biserica Greco-Catolică[15], la data de 21 mai, odată cu Sfânta Elena, mama sa, precum și în Bisericile vechi orientale (necalcedoniene).

Contestări contemporane[modificare | modificare sursă]

Rodney Stark[16], sociolog al religiei, are însă o complet altă evaluare a impactului lui Constantin asupra creștinismului:

„Într-adevăr, lenea și corupția, împreună cu luptele pentru putere și conformismul impus au devenit trăsăturile principale ale mișcării creștine din secolul al IV-lea, aproape imediat după ce ea a devenit biserica de stat oficială (Johnson 1976). Astfel, spre exemplu, episcopii creștini nu mai erau liderii unei secte stigmatizate, dar care creștea rapid, ci au fost «rapid asimilați drept funcționari cvasi-lumești printre mandarinii care administrau imperiul» (Fletcher, 1997, 22). Bisericile din casele oamenilor au fost înlocuite de splendide clădiri publice, întreținute prin dărnicia imperială. Contrar a ceea ce se crede îndeobște, convertirea lui Constantin nu a produs triumful creștinismului. Mai degrabă, ea a fost primul și cel mai important pas care i-a încetinit evoluția, i-a supt vlaga și i-a alterat viziunea morală. Cele mai multe rele asociate cu creștinismul european începând cu mijlocul secolului al IV-lea pot fi identificate ca izvorând din oficializarea creștinismului.[17]
—Rodney Stark, Secularization, R.I.P.
Arcul lui Constantin și Colosseumul din Roma.

Numismatică[modificare | modificare sursă]

  • La împlinirea a 1.700 de ani de la promulgarea Edictului de la Milano și cu ocazia sărbătoririi Anului Omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, Banca Națională a României a pus în circulație, la 20 mai 2013, o monedă de argint, de calitate proof[18], având valoarea nominală de 10 lei, într-un tiraj total de 500 de exemplare. Titlul aliajului este de 999‰, moneda este rotundă, cu un diametru de 37 mm, iar greutatea ei este de 31,103 g. Cantul monedei este zimțat.[19]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Au existat controverse privind data exactă a nașterii, dar majoritatea istoricilor moderni o consideră a fi 27 februarie 272 d.Hr.: Lenski, Noel, ed., The Cambridge Companion to the Age of Constantine, Cambridge University Press, New York, 2006, p. 59. ISBN 0-521-52157-2
  2. ^ Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-395-65237-5
  3. ^ Paul Lemerle, Istoria Bizanțului. Ediție îngrijită de Bogdan Mateciuc, www.odaiadesus.ro, p. 7.
  4. ^ Carroll, Warren H., The Building of Christendom, 1987, p. 12. ISBN 0-931888-24-7.
  5. ^ a b Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We Never Knew. Oxford University Press, USA. 2003. p. 250. ISBN 0-19-514183-0 
  6. ^ Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We Never Knew. Oxford University Press, USA. 2003. pp. 253-255. ISBN 0-19-514183-0 
  7. ^ a b Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre, p. 20.
  8. ^ O versiune a întâmplărilor spune că Fausta s-ar fi îndrăgostit nebunește de Crispus, iar ea fiind respinsă de acesta, l-ar fi acuzat că ar fi atentat la pudoarea sa. Există și ideea că, prin manevra de îndepărtare a lui Crispus, ca prim moștenitor al tronului imperial, Fausta ar fi vrut să le asigure copiilor săi moștenirea tronului.
  9. ^ Pe de altă parte, istoricul franc Grigore de Tours a avansat ipoteza veridică a unui complot al lui Crispus împotriva lui Constantin, ceea ce ar fi provocat executarea sa.
  10. ^ Edward Gibbon nu se pronunță, însă evocă posibilitatea unui complot al lui Crispus contra lui Constantin I, fie o gelozie a împăratului în fața creșterii popularității fiului său mai mare.
  11. ^ Pohlsander, Emperor Constantine, 75–76; Lenski, "Reign of Constantine" (CC), 82.
  12. ^ CONS este una din mărcile atelierului monetar de la Constantinopol.
  13. ^ Sigla SMTS se citește astfel: S[acra] M[oneta] T[he]S[salonicae], adică „sacra monedă de la Thessalonica (Salonic)”. Prin cuvântul „sfântă” trebuie să înțelegem că era interzisă ciuntirea ei.
  14. ^ Împăratul Constantin cel Mare s-a ocupat de organizarea Primului conciliu de la Niceea (325)
  15. ^ Vezi Calendarul Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), pe luna mai 2011.
  16. ^ Rodney Stark (născut în 1934) este un sociolog american al religiilor. S-a născut în Jamestown, Dakota de Nord, într-o familie luterană.
  17. ^ William H. Swatos; Daniel V. A. Olson, ed. „The Secularization Debate (chapter by Rodney Stark)”. Rowman & Littlefield. http://books.google.nl/books?id=913O9xcpBB4C&pg=PA69&dq=Indeed,+corruption+and+sloth,+as+well+as+power+struggles+and+enforced+conformity,+became+prominent+features+of+the+Christian+movement+in+the+fourth+century,+almost+immediately+upon+its+having+become+the+official+state+church+%28Johnson+1976%29.+Contrary+to+received+wisdom,+the+conversion+of+Constantine+did+not+cause+the+triumph+of+Christianity.+Rather,+it+was+the+first+and+most+significant+step+in+slowing+its+progress,+draining+its+vigor,+and+distorting+its+moral+vision.+Most+of+the+evils+associated+with+European+Christianity+since+the+middle+of+the+fourth+century+can+be+traced+to+establishment.&hl=en&sa=X&ei=iFbJT7i3E4rJ0QW9u5DcAQ&ved=0CDgQ6AEwAQ#v=onepage&q=Indeed%2C%20corruption%20and%20sloth%2C%20as%20well%20as%20power%20struggles%20and%20enforced%20conformity%2C%20became%20prominent%20features%20of%20the%20Christian%20movement%20in%20the%20fourth%20century%2C%20almost%20immediately%20upon%20its%20having%20become%20the%20official%20state%20church%20%28Johnson%201976%29.%20Contrary%20to%20received%20wisdom%2C%20the%20conversion%20of%20Constantine%20did%20not%20cause%20the%20triumph%20of%20Christianity.%20Rather%2C%20it%20was%20the%20first%20and%20most%20significant%20step%20in%20slowing%20its%20progress%2C%20draining%20its%20vigor%2C%20and%20distorting%20its%20moral%20vision.%20Most%20of%20the%20evils%20associated%20with%20European%20Christianity%20since%20the%20middle%20of%20the%20fourth%20century%20can%20be%20traced%20to%20establishment.&f=false. Accesat la 2 iunie 2012. „Indeed, corruption and sloth, as well as power struggles and enforced conformity, became prominent features of the Christian movement in the fourth century, almost immediately upon its having become the official state church (Johnson 1976). Thus, for example, Christian bishops no longer were leaders of a stigmatized, if rapidly growing, sect, but were "rapidly assimilated as quasi civil servants into the mandarinate which administered the empire" (Fletcher, 1997, 22). House churches were replaced by resplendent public buildings, sustained by imperial largess. Contrary to received wisdom, the conversion of Constantine did not cause the triumph of Christianity. Rather, it was the first and most significant step in slowing its progress, draining its vigor, and distorting its moral vision. Most of the evils associated with European Christianity since the middle of the fourth century can be traced to establishment.” 
  18. ^ Calitatea proof se obține din contrastul dintre fondul lucios al câmpului monedei și gravura mată a acesteia.
  19. ^ Banca Națională a României: Emisiune monetară dedicată „Anului Omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ioan M. Bota, Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre, Casa de Editură „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 1994.
  • E. Babelon, Un nouveau médaillon en or de Constantin le Grand, in Melanges Boissier: recueil de memoires concernant la litterature et les antiquites romaines dedie a G. Boissier, Parijs, 1903, pp. 49-55.
  • T.D. Barnes, Constantine and Eusebius, Cambridge - Londen, 1981. ISBN 0-674-16531-4
  • T.D. Barnes, Christians and pagans in the reign of Constantius, in A. Dihle (ed.), L'église et l'empire au IVe siècle, Genève, 1989, pp. 301–343.
  • T.D. Barnes, Statistics and the conversion of the Roman aristocracy, in JRS 85 (1995), pp. 135–147.
  • M. Beumer, 'Constantijn is heidens, want hij is Romeins. Causaal redeneren in HAVO 4', in: Kleio, jaargang 51, nr. 1 (februari 2010) 15-17.
  • B. Bleckmann, Konstantin der Große, Reinbek, 1996. ISBN 3-499-50556-8
  • H. Brandt, Konstantin der Große. Der erste christliche Kaiser, München, 2006. ISBN 3-406-54058-9
  • P. Brown, The Rise of Western Christendom: Triumph and Diversity, AD 200-1000, Oxford, 20032. ISBN 0-631-22138-7
  • P. Bruun, Studies in Constantinian numismatics: papers from 1954 to 1988, Rome, 1991. ISBN 6418616153791
  • E. DePalma Digeser, The Making of A Christian Empire: Lactantius and Rome, Londen, 2000. ISBN 0-8014-3594-3
  • M. DiMaio Jr., art. Anastasia (Daughter of Constantius I Chlorus), in DIR (1996).
  • J.W. Drijvers en P.W. van der Horst (eds.), Keizer Constantijn. Zijn levensbeschrijving door Eusebius van Caesarea. Uit het Grieks vertaald, ingeleid en toegelicht door Jan Willem Drijvers en Pieter Willem van der Horst. Hilversum 2012.
  • R. Gerberding - J.H. Moran Cruz, Medieval Worlds: An Introduction to European History 300-1492, New York, 2004. ISBN 0-395-56087-X
  • K.M. Girardet, Die Konstantinische Wende, Darmstadt, 2006. ISBN 3-534-19116-1
  • T. Grünewald, Constantinus Maximus Augustus: Herrschaftspropaganda in der Zeitgenössischen Überlieferung, Stuttgart, 1990. ISBN 3-515-05568-1
  • N. Hannestad, Roman Art and Imperial Policy, Århus, 1988. ISBN 87-7288-043-0
  • Z. Hazard Potter, Influence of Christianity on the Roman Law, in the American Church Review 30 (1878), pp. 321–343.
  • C.G. Herbermann - G. Grupp, art. Constantine the Great, in New Catholic Encyclopedia IV (1908).
  • E. Herrmann-Otto, Konstantin der Große, Darmstadt, 2007. ISBN 3-89678-601-6
  • A.H.M. Jones, The Later Roman Empire, 284-602: A Social Economic and Administrative Survey, II, Baltimore, 1964. ISBN 0-8018-3285-3
  • N. Lenski (ed.), The Cambridge companion to the Age of Constantine, Cambridge, 2006. ISBN 0-521-52157-2
  • S.N.C. Lieu - D. Montserrat (edd.), From Constantine to Julian: Pagan and Byzantine views: a source history, Londen, 1996. ISBN 0-415-09336-8
  • R. MacMullen, Constantine, New York, 1969. ISBN 0-7099-4685-6
  • U. Mattejiet, art. Konstantin I. (d. Gr.), röm Ks., in Lexikon des Mittelalters 5 (1991), klm. 1372.
  • J.F. Matthews - D. MacGillivray Nicol, art. Constantine, in Encyclopedia Britannica. Online edition (2007).
  • J. Migl, Die Ordnung der Ämter. Prätorianerpräfektur und Vikariat in der Regionalverwaltung des Römischen Reiches von Konstantin bis zur Valentinianischen Dynastie, Frankfurt am Main, 1994. ISBN 3-631-47881-X
  • C.M. Odahl, Constantine and the Christian Empire, Londen - New York, 2004. ISBN 0-415-17485-6
  • J.J. O'Donnell, The demise of paganism, in Traditio 35 (1979), pp. 45-88.
  • H. Pohlsander, The Emperor Constantine, Londen - New York, 1996. ISBN 0-415-13178-2
  • M. Raub Vivian, Eusebius and Constantine’s Letter to Shapur: Its Place in the Vita Constantini, in Studia Patristica 29 (1997), pp. 164–169.
  • J. Richards, The Popes and the Papacy in the Early Middle Ages 476-752, Londen, 1979. ISBN 0-7100-0098-7
  • O. Schmitt, Constantin der Große (275–337), Stuttgart - e.a., 2007. ISBN 978-3-17-018307-0
  • J. Spielvogel, Die Gotenpolitik Kaiser Konstantins I. zwischen altrömischer Tradition und christlicher Orientierung, in T. Hantos - G.A. Lehmann (edd.), Althistorisches Kolloquium aus Anlaß des 70. Geburtstags von Jochen Bleicken, Stuttgart, 1998, pp. 225–238. ISBN 3-515-07176-8
  • C. Vermeule, The Imperial Shield as a Mirror of Roman Art on Medallions and Coins, in C. Carson - C.M. Kraay (edd.), Scripta Nummaria Romana: Essays Presented to Humphrey Sutherland, Londen, 1978, pp. 177–185, pln. 19-21 .
  • J. Vogt, Constantin der Große und sein Jahrhundert, München, 19602. ISBN 3-8082-0046-4

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Constantin cel Mare


Predecesor:
Constanțiu I
Împărat Roman
306 - 337

Succesor:
Constanțiu al II-lea,
Constantin al II-lea,
Constant


Predecesor:
Împărat Roman în est
324 - 337

Succesor:
Constanțiu al II-lea