Dinastia Carolingiană
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Istoria Franţei |
|---|
|
Antichitate Evul Mediu
Renaşterea Epoca modernă
Epoca contemporană |
Dinastia Carolingiană (cunoscută şi sub numele de Carlovingieni sau Karlingi) a fost o dinastie de conducători, care au pornit de la stadiul de prefecţi şi au ajuns în cele din urmă regi ai francilor (751). Unul dintre cele mai importante lucruri este faptul că această dinstie a reînviat ideea unui împărat în Occident. Carolingienii i-au succedat Dinastiei Merovingiene şi s-au aflat la putere în unele regate până în 987. Numele carolingian vine de la Carol Martel, care i-a învins pe mauri în bătălia de la Tours în 732. Cel mai cunoscut membru al dinstiei este Carol cel Mare, sau Charlemagne (în latină, Carolus Magnus), care a fost încoronat împărat roman în 800. Ultimul împărat carolingian a murit în 899 înainte de a trece un secol de la intrarea în familie a acestui titlu. Prăbuşirea dinstiei a fost mai rapidă decât ridicarea ei.
Cuprins |
[modifică] Istoric
[modifică] Origini
Se crede că dinastia a fost fondată de Sfântul Arnulf din Metz, episcop al acestui oraş la începutul secolului al VII-lea, care avea o putere enormă asupra regatelor merovingiene. Fiul său Ansegisel s-a căsătorit cu Sfânta Begga, fiica lui Pepin de Landen, iar fiul lor a fost Pepin de Herstal. De la bunicii lui Pepin şi-a primit dinastia numele sale iniţiale (înainte de Carol Martel): arnulfigi sau pippinizi. Rangul de majordom al regatului Austrasiei a intrat în familie odată cu Ansegisel şi a continuat cu Pepin de Herstal.
[modifică] Imperiul şi Tratatul de la Verdun
Pepin a cucerit Neustria după Bătălia de la Tertry din 687 şi a întins autoritatea lui Arnulfing asupra tuturor francilor. Lui i-a urmat fiul său, Carol Martel, ca majordom, care, la rândul său, era tatăl lui Pépin cel Scurt. În acea perioadă rois fainéants merovingieni (regi-care-nu-fac-nimic) nu mai aveau putere, aceasta rămânând în mâinile majordomilor, care o luaseră în secolul precedent, prin minorităţi, regenţe şi războaie civile. Din cauza scăderii puterii centrale şi proastei administrări, dinastia merovingiană va pierde puterea. În 751, Pépin, fiul lui Carol Martel, îl înlătură de la putere pe regele Childéric al III-lea (743-751), pe care îl trimite la mânăstire. Nimeni nu l-a susţinut pe monarhul deposedat, astfel că, în noiembrie 751, Pépin se încoronează rege al francilor, la Soissons, sub numele de Pépin al III-lea (751-768), însă în istorie el va rămâne ca Pépin cel Scurt. Datorită contextului politic din peninsula italică, noua stare de fapt transalpină este recunoscută de papă, conferindu-i noului rege legitimitate. În 768, Pépin moare, regatul împărţindu-se între cei doi fii ai săi, Carol şi Carloman. Doi ani mai târziu, Carloman moare astfel încât Carol devine unic rege al francilor. Carol va deveni Charlemagne (768-814), fondatorul imperiului franc, considerat la vremea respectivă ca fiind restaurarea imperiului roman de apus, fiind încoronat de papa Leon al III-lea la Roma.
Lunga domnie a lui Charlemagne a fost bogată în evenimente, relevante pentru evoluţia dreptului feudal european. Trebuie precizat încă de la început că acest imperiu, multietnic, nu putea să îi supravieţuiască mult timp creatorului său. Deci elementul de coeziune al acestui conglomerat a fost însăşi personalitatea extraordinară a împăratului. În timpul lui Charlemagne, francii au întreprins prima campanie în Italia, anexând Lombardia, precedent ce-i va face pe mulţi regi ai Franţei să considere că Italia reprezintă o provincie istorică a Franţei, a cărei anexare este o datorie istorică pentru orice monarh francez, punând astfel bazele vitorului contencios franco-spaniol, apoi franco-austriac.
Charlemagne a păstrat regatele cucerite, încadrându-le doar în imperiu, ca fiind cele mai mari unităţi administrativ-teritoriale, împărţite în comitate. Pentru conducerea comitatelor, colaborau comiţii, cu atribuţii financiare, militare, judiciare (convocau adunările oamenilor liberi- les plaids – care reglau litigiile) şi episcopii, numiţi de împărat (care îi considera simpli funcţionari), cu atribuţii religioase, dar şi de supraveghere a comiţilor, pe care îi înlocuiau în caz de absenţă şi cărora le transmiteau ordinele imperiale.
În timpul lui Charlemagne începe practic ascensiunea aristocraţiei, care, acaparând din ce în ce mai multe pământuri şi asigurându-le ţăranilor protecţie, îşi consolidează poziţia în stat; pe cale de consecinţă s-au întărit relaţiile feudale, ţăranii devenind treptat dependenţi; relaţiile de vasalitate îşi au originea tot aici. Obligaţiile ţăranilor faţă de nobil erau de trei feluri: „la corvée” - obligaţie în muncă, „le prélèvement seigneurial” - predarea unei părţi însemnate din recoltă seniorului şi la „dîme” - reprezentând 1/10 din recoltă, ce era datorată Bisericii, care dacă nu era plătită se solda cu excomunicarea.
La moartea lui Charlemagne, în 814, imperiul revine singurului său fiu legitim supravieţuitor, Ludovic I cel Pios (814-840), deci succesiunea se face natural, fără a se împărţi imperiul. Interesantă este însă succesiunea lui Ludovic I, care a avut 3 fii din prima căsătorie: Lothar, Ludovic şi Pépin, şi, luând decizia de a-l numi pe primul său născut, Lothaire, ca unic moştenitor al imperiului carolingian, ceilalţi doi urmau să primească doar conducerea unor regate sub autoritatea imperială. Acest lucru era contrar cutumei succesorale a francilor care stipula că teritoriul trebuia împărţit în mod egal între fii la moartea tatălui. Situaţia se comlică şi mai mult atunci când, în urma unei a doua căsătorii a lui Ludovic cel Pios, se naşte Carol, căruia tatăl său vroia să-i lase un regat, practic micşorând moştenirea celorlalţi trei. Aceasta declanşează un război între cei trei fii şi Ludovic, care este învins şi deposedat, Lothaire devenind noul împărat. În fine, datorită puternicelor conflicte dintre cei patru fraţi, care căutau să-şi impună fiecare dominaţia asupra celorlalţi, se ajunge în fine la un compromis: împărţirea imperiului. Tratatul de la Verdun (842) stipula împărţirea imperiului în trei părţi, celor trei fii supravieţuitori, conform legii francilor. Astfel, partea centrală revine primului născut, Lothar, care pierde titlul imperial, dar păstrează cele mai importante oraşe, Aix-la-Chapelle şi Roma; partea estică a imperiului revine lui Ludovic Germanicul, al doilea născut, iar regatul vestic îi revine lui Carol cel Pleşuv, cel mai mic dintre fiii legitimi ai lui Ludovic cel Pios. După împărţirea imperiului între cei trei nepoţi ai lui Carol cel Mare prin Tratatul de la Verdun în 843, Carolingienii au continuat să rămână la tron în toate cele trei state create: Francia Occidentală, Francia de Mijloc, şi Francia Răsăriteană.
[modifică] Urmări
O consecinţă foarte importantă a acestor războie de succesiune este întărirea fără precedent a marii nobilimi feudale, care, în schimbul serviciilor militare pentru unul sau altul dintre combatanţi, primeşte domenii întinse şi privilegii. Dinastia carolingiană va rămâne pe tron până în anul 987, impunând forme originale de conducere cum ar fi coabitarea a doi regi pentru a nu diviza regatul, forme care însă nu se vor păstra în tradiţia succesorală franceză.
- În occident, nucleul Franţei moderne, au continuat să se afle pe tron până la venirea Dinastiei Capeţiene în 987.
- În Francia de Mijloc, cu un titlu de împărat liber şi ceea ce va deveni regatul Lotharingiei şi Provenţei, precum şi Coroana de Fier a Lombardiei (Italia), ramura principală a familiei a condus până în 875, însă au avut loc alte diviziuni prin Tratatul de la Meersen din 870.
- În Răsărit, leagănul Germaniei de astăzi, carolingienii au condus până în 911, la moartea lui Ludovic Copilul.
[modifică] Vezi şi
- Franci
- Listă de regi franci
- Listă de monarhi francezi
- Listă de monarhi germani
- Sfântul Imperiu Roman
[modifică] Bibliografie
- L’Histoire du Monde, vol. II, Editura Larousse 1993
- Mémoire de la France, Editura Larousse 1996
- Rois et Rèines de France, Editions Molière 1996
- Les Idées qui ont changé le Monde, Editions Solar 1999
