Revoluția franceză

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Revoluția franceză
Parte a
Prise de la Bastille IMG 2250.jpg
Asaltul Bastiliei
Informații generale
Perioadă 5 mai 17899 noiembrie 1799/1 noiembrie 1814 - 9 iunie 1815
Loc Franța
Rezultat * Abolirea monarhiei franceze
  • Stabilirea republicii democratice și seculare ce a devenit tot mai autoritară și militaristă
  • Schimbari sociale radicale ale liberalismului și principiilor iluministe
  • Ascensiunea lui Napoleon Bonaparte
  • Războaie cu alte state europene
  • Congresul de la Viena
Combatanți
Royal Standard of the King of France.svg Monarhia francezǎ Flag of France (7x10).svg Revoluționarii
Conducători
* Ludovic al XVI-lea Process-killed.svg * Maximilien Robespierre Process-killed.svg

Revoluția franceză (în franceză: Révolution française) a fost o serie de revolte sociale și politice radicale din Franța, în perioada anilor 1789-1799, care a afectat profund istoria modernă a Franței, ​​marcând declinul puternic al monarhiei și bisericii și apariția democrației și naționalismului.

Resentimentul popular fațǎ de privilegiile de care se bucurau clerul și aristocrația a crescut în timpul unei crize financiare în urma a trei războaie anglo-franceze costisitoare și a câtorva ani cu recolte proaste. Cereri de schimbare și reforme au fost formulate după idealuri iluministe, ceea ce a provocat convocarea Statelor Generale în mai 1789.

Primul an al Revoluției a văzut membri ai celei de-a treia stǎri preluând controlul, asaltul asupra Bastiliei în iulie, aprobarea Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului în luna august și un marș al femeilor cǎtre Versailles care a forțat curtea regala sǎ plece la Paris, în octombrie. Un eveniment central al primei etape a fost desființarea feudalismului, taxelor, instanțelor și privilegiilor feudale la 4 august 1789. Următoarea etapă a fost dominată de lupte pentru aplicarea reformelor majore, între diverse grupări liberale și sprijinitori de dreapta ai monarhiei. Insurecția de la 10 august 1792 a fost decisivă pentru abolirea monarhiei, republica fiind proclamată în septembrie 1792. Regele Ludovic al XVI-lea al Franței a fost executat la 21 ianuarie 1793.

Amenințările externe s-au menținut îndeaproape pe parcursul Revoluției. Începând din 1792, Rǎzboaiele revoluționare au adus victorii franceze care au facilitat cucerirea peninsulei italiene, a Țărilor de Jos și a mai multor teritorii la vest de Rin. Pe plan intern, agitația populară a radicalizat Revoluția semnificativ, culminând cu ascensiunea lui Maximilien de Robespierre și a iacobinilor. Dictatura impusă de Comitetul Salvării Publice în timpul „Terorii”, din 1793 până în 1794, a provocat până la 40.000 de decese în interiorul Franței, dar a abolit sclavia în colonii și a asigurat granițele noii republici. Domnia „Terorii” s-a încheiat cu executarea lui Robespierre și înlǎturarea de la conducere a iacobinilor.

Un consiliu executiv cunoscut sub numele de Directorat și-a asumat atunci controlul asupra statului francez în 1795 și s-a menținut la putere până în 1799. Datoritǎ acuzațiilor de corupție, regimul s-a prăbușit printr-o lovitură de stat condusă de Napoleon Bonaparte în 1799, vǎzut ca ultimul an al Revoluției. Napoleon a instituit apoi Consulatul și mai târziu Imperiul, stabilind scena pentru o gamă mai largă de conflicte globale în cadrul războaielor napoleoniene.

Societatea franceză a suferit o serie de transformări profunde. Privilegiile feudale, aristocratice și religioase au dispărut, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost brusc răsturnate prin formula sacrǎ „Liberté, égalité, fraternité”. La nivel global, revoluția a accelerat ascensiunea republicilor și instaurarea democrațiilor, răspândirea liberalismului, naționalismului, socialismului și secularismului, dezvoltarea ideologiilor moderne și conceptul de război total. Unele dintre documentele sale importantee, cum ar fi Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, au lǎrgit sfera drepturilor omului, incluzând femeile și sclavii.

Vechiul Regim[modificare | modificare sursă]

Rennes - Parlement de Bretagne
Ludovic al XVI-lea
Marie-Antoinette

Forma de guvernământ a Franței era monarhia absolută, în care puterile regilor nu erau limitate de organisme reprezentative, ca parlamentul. Erau răspunzători numai în fața divinității. Regele putea să condamne pe orice persoană la închisoare fără judecată, emitând scrisori sigilate-"lettre de cachet". Monarhia franceză nu era însă despotică. Regele era împiedicat de legile și cutumele regatului său și existau multe organisme independente, ca Adunarea Clerului, care dețineau drepturi și privilegii asupra cărora regele nu putea interveni, fiind garantate de lege. Regele emitea legi după ce își consulta consilierii chiar dacă nu era obligat să le accepte opiniile. Miniștrii dețineau o putere considerabilă. Controlorul general era cel mai important dintre ei pentru că se ocupa de finanțele regelui. Nu exista un cabinet în care miniștrii să se întrunească pentru a lua decizii în comun. Nu exista un prim-ministru, pentru că regele nu tolera un rival pentru puterea sa. În provincii, puterea regală era reprezentată de intendenții de poliție, justiție și finanțe, fiind numiți de rege, care îi raportau direct regelui, cărora le acordă puteri considerabile în cele 34 de generalites (circumscripții financiare) în care era împărțită Franța. Aceștia supervizau perceperea impozitelor și practicarea cultului. Ei asigurau legea și ordinea și răspundeau de lucrările publice, comunicații, comerț și industrie.

Principalul impozit era "la taille", impozit pe pământ plătit de cei care nu erau nobili, a cărui povară cădea în întregime asupra țăranilor, datorită scutirilor acordate orașelor și nobililor, plus "la capitation" (impozit pe cap de locuitor) și "la vingtieme" (5% din toate veniturile). Nu există uniformitate în incidența acestor taxe pentru că biserica nu le plătea deloc, iar nobilii nu plăteau "la taille". Impozitele indirecte, aplicate mai curând bunurilor pe care oamenii le cumpărau decât veniturilor lor, era o povară și mai crescută decât impozitele directe și astfel, aduceau mai mulți bani coroanei, incluzând "la gabelle"(taxa pe sare), care diferea de la o regiune la altă, "lex aides" (pe alimente și băutură), și "l'octrois" (pe bunurile care intrau în orașe).

Monarhia franceză nu primea destui bani din impozite pentru a-și acoperi cheltuielile, de aceea, era nevoită să facă împrumuturi ce erau deosebit de mari în timp de război. Plata dobânzilor la datorii în secolul al XVIII-lea a devenit o componentă mai mare din cheltuielile statului. Modul haotic de colectare a impozitelor a făcut că administrația să nu mai primească întreagă sumă obținută, astfel, fermierii generali ridicau impozitele indirecte, plătind o sumă globală în avans guvernului și păstrau pentru ei tot ce puteau adună peste această sumă. Impozitele directe erau colectate de sute de slujbași, și de multe ori, foloseau banii în scopuri personale, cumpărându-și slujbele. Nu puteau fi demiși, slujbele fiind considerate forme de proprietate privată. Pentru că lipsea o vistierie centrală, către care să fie plătite toate veniturile statului, controlorul nu știa niciodată câți bani au fost cheltuiți într-un an.

Stările provinciale și parlamentele reprezentau obstacole în calea puterii regale. Stările provinciale funcționau în zone de la periferia Franței, ca Bretania, ce au fost ultimele teritorii independente alipite de monarhia franceză. Acopereau jumătate din regat și dețineau vechi drepturi și privilegii în materie de justiție și finanțe. Erau scutite de plata unor impozite. Stările provinciale reprezentau în principal nobilimea și se cramponau cu tenacitate de privilegiile lor. Parlamentele era organisme privilegiate care limitau puterea regelui, fiind tribunale-curți de apel, instanțe ultime în zonele respective, fiind în număr de 13, dintre care Parlamentul din Paris fiind cel mai important, întrucât sub jurisdicția sa intră o treime din teritoriul Franței. Cei 2300 de magistrați ai acestor curți alcătuiau "noblesse de robe" (după roba pe care o purtau funcționarii de stat), căci funcția lor le conferea titlu nobiliar. Pentru că magistrații își cumpărau funcțiile, nu puteau fi demiși decât dacă regele le restituia suma cu care și-au plătit slujba. Nobilimea de robă avea și un rol politic. Nici o lege nu putea fi aplicată până când nu era înregistrată de toate parlamentele. Înainte de a înregistra un edict, ele îl puteau critică într-un "remontance" (protest) trimis regelui. Dacă dorea, regele putea să ignore un protest și să insiste, prin "lit de justice", ca parlamentul să înregistreze edictul său. Parlamentele s-au opus multor edicte regale ca să schimbe sistemul de impozitare și apărau legea și drepturile oamenilor împotriva monarhiei autoritare, fiind însă privite în istorie ca un obstacol în calea reformării monarhiei. [1]

Stările provinciale și parlamentare contribuiau la confuzia administrativă care domnea în Franța sub Vechiul Regim. Pe măsură ce regii creau structuri noi, nu puteau desființau pe cele vechi, ci doar le adăugau acestora pe cele noi. În 1789, în Franța erau 35 de provincii, 135 de dioceze, 38 de regiuni militare și 34 de generalites, și 13 parlamente. Functiuonau sisteme juridice diferite dreptul roman în sud, diversele legi locale în nord, Franța fiind împărțită în zone vamale interne, încât se plăteau taxe pentru transportul bunurilor dintr-o parte în altă. Existau multe sisteme de măsuri și greutăți. Nu există un sistem administrativ uniform care să cuprinde întreaga țară. Regele Ludovic al XVI-lea era bine intenționat, evlavios și își lua în serios datoria, crezând că face ceea ce era mai bine pentru Franța. Dar îi lipseau încrederea în sine și energia. Doar de el depindea aplicarea reformelor. Având doar 20 de ani, l-a luat pe Maurepas că principal sfetnic ce avea 73 de ani. L-a convins pe Ludovic să se debaraseze de orice ministru care încerca să propună reforme sau să ridice obiecții. După moartea lui Maurepas, Ludovic nu a mai avut nici un consilier principal, dar a rămas indecis. Își cunoștea prea puțin țară și poporul. A părăsit zona Paris-Versailles o singură dată înainte de revoluție pentru a inspecta noul port la Cherbourg. Era stângaci și stânjenit în public, nu inspiră respect, dar era privit cu afecțiune. Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei, era simbolul alianței nepopulare cu Austria, care a adus înfrângerea Franței în războiul de șapte ani. Deși era fermă era considerată frivolă și arogantă, acumulând datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc într-un an, iar cumnatul ei, contele de Provence, chiar a poreclit-o "Madame Deficit", fiind detestată de toată lumea. Astfel, reformele erau mai degrabă împiedicate de pasivitatea regelui decât de opoziție.[2]

Influența iluminismului asupra revoluției[modificare | modificare sursă]

Encyclopedie de D'Alembert et Diderot

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, o mișcare a făcut că reformele să fie dezirabile și necesare: Iluminismul. "Les philosophes", ca Voltaire, Montesquieu și Rousseau au scris despre problemele Franței și au atacat prejudecățile și superstițiile din mediul lor. Au contribuit la cea mai mare opera iluministă: Enciclopedia, al cărui prim volum a apărut în 1752, ultimul din cele 35 apărând în 1780.

Scopul lor era aplicarea analizei raționale în toate domeniile, nefiind dispuși să accepte tradiția sau revelația ca rațiunea suficientă pentru a întreprinde ceva, pledând pentru libertatea presei, a cuvântului, a comerțului, împotriva arestărilor arbitrare, decât pentru egalitate, deși doreau egalitatea în față legii. Principalele ținte ale atacurilor lor erau biserica și guvernarea despotică. Nu mai acceptau interpretarea literară a Bibliei și respingeau tot ce nu puteau fi explicat de rațiune, ca miracolele și superstițiile, condamnând biserica catolică pentru bogăția, corupția și intoleranța de care dădea dovadă. Voltaire, care era deist, a exclamat: "Ecrasez l'infame!" [3]

Montesquieu a declanșat atacul împotriva despotismului. În 1748, a apărut cartea sa, "Spiritul Legilor". Susținea că monarhia însemna guvernare de către un singur om conform legii, iar despotismul însemna guvernare de către un singur om, neîngrădit de o lege, fiind arbitrar. Acesta a fost președintele parlamentului din Bordeaux și consideră că aceste instanțe, ca stările provinciale, au un rol că intermediari între rege și supușii săi. Puterea lor îl împiedică pe rege să devină despot. Parlametele erau entuziasmate de ideile lui, în timp ce opinia publică le acceptă că apărătoare ale drepturilor oamenilor împotriva despotismului ministerial. Filosofii criticau instituțiile vechiului regim, dar nu se opuneau regimului pentru că nu erau revoluționari. Mulți dintre ei, ca Montesquieu, Voltaire și Rousseau, erau nobili sau făceau parte din înalta societate, dar doctrina învățăturii lor a produs efectul așteptat. Ideile lui Montesquieu se reflectau în protestele parlamentelor. Cahiers de doleances (caiete de doleanțe) ale nobililor erau impregnate de ideile iluminismului. Autorii lor erau profund ostili vechiului regim și dornici să creeze un stat liberal și reprezentativ. Starea a Treia era în continuare conservatoare.

Voltaire era de orientare iluministă conservatoare. A avut o operă extrem de vastă. Scrierile sale sunt îndreptate împotriva inechităților sociale, superstițiilor, intoleranței religioase. A criticat Vechiul Regim și Biserica militând pentru libertatea cuvântului, a gândirii și egalitatea tuturor oamenilor în fața legii. Consideră că relele societății pot fi îndreptate prin alianța între monarhi și filosofi. Voltaire este teoreticianul despotismului luminat.

Montesquieu era de orientare iluministă moderată. A creat o opera importantă. În 1721 a publicat ,,Scrisorile persane” în care prezintă călătoria a doi persani prin Europa și care critică realitățile continentului nostru și anume: intoleranța religioasă, instituțiile culturale și de stat, inclusiv monarhia absolută. În cartea ,,Spiritul legilor” teoretizează principiul separării puterilor în stat. Consideră monarhia constituțională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă și judecătorească erau independente una față de cealaltă.

Jean-Jacques Rousseau era de orientare iluministă radicală. Lucrările sale, ,,Discurs asupra inegalității de avere” și ,,Contractul social”, exprimă aspirațiile micii burghezii din care făcea parte. Consideră sursă inegalității și a relelor în societate ca fiind proprietatea privată, de aceea ea trebuia limitată. De asemenea, milița pentru participarea tuturor cetățenilor la viață politică, statul trebuia organizat pentru a asigura suveranitatea poporului.

Denis Diderot și Jean le Rond d'Alembert au publicat ,,Enciclopedia” în 35 de volume, "Enciclopedia" conține ideile revoluționare ale iluminismului: lupta pentru progres, libertate și toleranță, egalitatea între oameni și între popoare. Forma ideologică a iluminismului, prin critica la adresa Vechiului Regim, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări cauzate de Revoluția franceză.

Abia după izbucnirea revoluției și după căderea Vechiului Regim, ideile iluminismului au produs o ideologie revoluționară, crescând interesul pentru Contractul Social.

Societatea franceză[modificare | modificare sursă]

Cele trei stari
Cele trei stari

Socetatea franceză a secolului XVIII era împărțită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea starea a două, iar starea a treia cuprindea restul populației, alcătuită din burghezie, țărani și muncitori urbani. [4]

Prima Stare[modificare | modificare sursă]

Catolicismul era religia de stat. Existau 130 000 de clerici, dintre care, 60 000 erau membri ai ordinelor monahale, iar cei 70 000 de clerici seculari lucrau în parohii. Cei mai tineri fii ai marilor familii nobiliare ocupau funcții înalte în biserică pentru a obține profit din imensa bogăție a bisericii. Arhiepiscopia de Strasbourg valora 400 000 de livre pe an, iar preoții primeau 7000-10 000 de livre pe an. Numeroși episcopi dețineau mai mult decât o singură episcopie și nu erau văzuți niciodată în vreuna din ele. Averea bisericii provenea din pământul pe care îl deținea și din dijme. Biserica deținea circa 10% din pământ. În nord, biserica deținea până la o treime din pământ, în Auvegne numai 3%. Dijma era o parte din recolta fiecărui an, plătită bisericii de către deținătorii de pământ, neexistând uniformitate. În anumiter zone din Dauphine, ea nu constituia o povara mare, ridicându-se numai până la a 50-a parte din recolta, dar în Bretania, era de un sfert. Dijma asigura întreținerea preoților și localului bisericii, sprijinul săracilor, dar cea mai mare parte din ea ajungea la episcopi și abați, stârnind nemulțumiri în rândul clerului inferior și țăranilor. Clerul avea multe privilegii, fiind scutit de impozite. În locul impozitelor, Adunarea clerului, dominată de episcopi, a convenit cu regele să plătească anual coroanei o sumă de "don gratuit" (dar gratuit), situându-se sub 5% din venitul clericilor. Funcțiile bisericii se extindeau dincolo de practicarea regiliei, preoții având largi atribuții de cenzori, ocupându-se de săraci, de spitale și școli și țineau locul oficiilor moderne de stare civilă, notând în registrele parohiale toate nașterile, căsătoriile și decesele, astfel, biserica acționând ca un minister al informației. [5]

Starea a doua[modificare | modificare sursă]

Era cea mai puternică, și conform estimărilor asupra numărului nobililor și familiilor lor, erau între 100 000-300 000, adică între 0,5-1,5% . Cei 4000 de nobili de la curte erau cei mai puternici, a căror descendența nobiliară dată încă din secolele XIV-XV, permițându-și costul vieții la Versailles. Erau urmați în ierarhie de nobilimea de robă, nobili care lucrau în administrație și justiție, ca magistrații din parlamente. Restul nobilimii, care nu văzuse niciodată Versailles-ul, trăiau în mediul rural. Cum doar fiul cel mai mare moștenea întreagă proprietate, ceilalți fii își căutau de lucru în biserica, armata sau administrație. Dar funcțiile costau mult și 1/4 din nobili erau prea săraci ca să-și permită. Trebuiau să se înroleze sau să-și muncească micile proprietăți. [6]

Principala sursă de venit era pământul. Nobilimea deținea un sfert și o treime din pământul Franței și îi revenea între 15-25% din venitul bisericii. Marii nobili dețineau funcțiile înalte în stat. Erau miniștrii regelui, înalții săi magistrați, intendenții din provincii și ocupau funcțiile superioare în armată. Abatele Syeyes scria că această castă a monopolizat și uzurpat biserica, justiția și armata. Nobilii se bucurau de numeroase privilegii, fiind judecați în tribunale speciale și fiind scutiți de serviciul militar, de "gabelle et corvee" (muncă obligatorie pentru întreținerea drumurilor), fiind beneficiarii obligațiilor datorate de țăranii seniorului, având drepturi exclusive la vânătoare și pescuit, și dreptul de "banalites" (monopol) asupra morilor, brutăriilor și teascurilor, beneficind de scutiri de impozite sau plăteau mai puțin decât trebuia, fiind scutiți de plata la taille. Erau legați de aceste privilegii, pierderea drepturilor feudale putând duce la scăderea veniturilor lor cu până la 60%, deși în unele zone, ca Bretania, scăderea putea fi până la 10%. Cei mai puțin bogați dintre nobili realizau că dacă și-ar pierde privilegiile fiscale și ar renunță la drepturile senioriale, ar fi ruinați. Se opuneau schimbărilor și se cramponau de privilegiile lor ca fiind singurele care îi distingeau de oamenii de rând. În 1781, s-a dat ordonata Segur, menită să sprijine nobilimea săracă de provincie, pentru care armata era singură slujba, împotriva bogaților "anoblis" (recent innobiliati) care puteau să-și cumpere grade militare. [7][8]

La sfârșitul secolului XVIII, nobilimea nu era însă o castă închisă, oricine putând deveni nobil printr-o favoare acordată direct de către rege, fie cumpărând anumite slujbe. Erau în serviciul civil regal 50 000 de funcții venale, care puteau fi cumpărate, vândute și moștenite că orice altă proprietate, 12 000 dintre acestea conferind titlu nobiliar. 2200 de familii au fost înnobilate prin cumpărarea de funcții, iar 4300 familii le-au fost acordate favoarea regelui. Se formau alianțe matrimoniale între familii de magistrați , de financiari și cele de mari nobili, creând legături, copii acestora ridicându-se la înalte demnități judecătorești, primind cele mai prestigioase funcții și ministere, averile acestora devenind resurse pentru marile familii sărăcite și proliferând căsătoriile dintre cele mai ilustre familii. Fii de nobili se căsătoreau cu fetele burghezilor bogați ca să sporească averea familiei. Deși își puteau pierde titlul dacă erau supuși discreditării, ocupându-se de activități considerate apanajul omanenilor de rând, cum era comerțul sau munca manuală, prelucrarea fierului și mineritul nu intrau în această interdicție. Nobilii se implicau serios în industrii ca metalurgie și minerit, fiind investitori majori în companii comerciale și bănci. Au profitat de pe urma creșterii arenzilor ca proprietari de pământ. În 1749, la Paris, tot cei care aveau un venit de peste o jumătate de milion de livre erau nobili. În porturile ca Bordeaux, era burghezia mai bogată decât nobilimea locală.

Starea a treia[modificare | modificare sursă]

Burghezii nu aveau titlu nobiliar și nici nu erau țărani sau muncitori urbani. Se implicau în industrie. Negustorii se numărau printre burghezii bogați, comerțul exterior fiind în Franța cel mai dinamic sector economic, cu o creștere a volumului schimburilor comerciale de 440% între 1715-1789. Alți burghezi erau financiari, latifundiari, membri ai profesiilor liberale, medici, scriitori, juriști și funcționari publici, dintre care mulți dețineau funcții ce puteau fi cumpărate. Burghezia ocupă 39 000 din cele 50 000 de slujbe venale. Până în 1789, existau 2,3 milioane de burghezi-8% din totalul populației. Burghezia se afla în ascensiune ca număr și bogăție. Finanțele, industria și sistemul bancar asigurau 20% din averile personale în Franța, cel mai mare procent aparținând burgheziei. Averile imense proveneau de asemenea din comerțul colonial cu Indiile Occidentale, în porturile atlantice: Bordeaux, La Rochelle și Nantes. Restul de 80% din averi proveneau din rente și veniturile proprietăților funciare. Burghezia deținea un sfert din pământ în Franța și posedă și drepturi senioriale, fiind o formă de proprietate care putea fi cumpărată de oricine. 15% dintre seniori erau burghezi. Burghezia nu se opunea nobilimii și nu contesta sistemul de privilegii până în 1788. Acceptă valorile nobiliare și dorea să se bucure de sistemul de privilegii, prin dobândirea unui titlu nobiliar pentru care tot se străduiau să le obțină. [9]

Majoritatea funcțiilor care confereau titlu nobiliar cereau 2-3 generații de deținători până la dobândirea nobleței ereditare. Întârzierea putea fi evitată de cei foarte bogați. Negustorii de sclavi, cultivatorii și funanciarii își puteau permite să plătească prețul mare al unui post că acela de secretar al regelui, care conferea direct noblețea ereditară. Negustorii care făceau averi uriașe îi concurau pe nobili abandonând comerțul cât mai curând posibil și investind banii în terenuri, funcții, rente, întrucât comerțul era considerat nedemn sau dezonorant. Burghezia și nobilimea au devenit membre ale unei elite unice, avute, existând prea puțină ostilitate burgheză față de nobilime.

Dacă burghezia era cea mai bogată componentă,țărănimea era cea mai numeroasă. Circa 85% din populația Franței trăia în mediul rural și majoritatea o alcătuiau țăranii. Dețineau 25-45% din suprafețele de teren. Era un mic strat de 600 000 de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajând alți țărani cu ziua și ofereau bani cu împrumut. Cei mai numeroși erau "les laboureurs", țărani care cultivau pentru subzistență, iar în anii buni obțineau și un mic surplus. Ei și marii fermieri o duceau bune până în anii 1770. Dar majoritatea țăranilor nu puteau trăi de pe urma pământului. Pentru a supraviețui, lucrau cu ziua și țeseau în casă. Jumătate dintre ei erau dijmași, care nu aveau capital și dădeau o jumătate din recolta proprietarilor pământului. Un sfert din totalul țăranilor erau lucrători fără pământ și nu dețineau decât casele și grădinile.

Șerbia dispăruse din Franța, dar existau un milion de șerbi în est, mai ales în Franche Comte. Copii lor nu puteau moșteni bunurile personale, fără să plătească stăpânului drepturi considerabile. Țăranul săraci nu avea speranța de mai bine și trăia într-o stare de nesiguranță cronică. Vremea rea sau epidemiile îl puteau aduce în rândul vagabonzilor care trăiau din cerșit, furt și slujbe ocazionale. Toți țăranii erau obligați să plătească dijma bisericii, impozite statului și drepturi feudale seniorului lor. Proprietarii de pământ se bucurau de drepturi și privilegii, iar țăranii le datorau dări și obligații prin muncă, ca "la corvee", "la champart"-părți din recoltă, "lods et ventes"-o taxă plătită seniorului când bunurile își schimbau proprietarului. Țăranul putea fi judecat în tribunalul seniorial, und stăpânul avea rolul judecătorului, cât și pe cel al juraților. Țăranii din Midi nu plăteau deloc dări, în timp ce în Bretania și Burgundia erau foarte mari. Plăteau impozite ca "la taille", "la vingtieme", "la capitation", și "la gabelle", toate crescând enorm din 1749 până în 1780, pentru a acoperi costurile războaielor în care de implicase Franța, impozitele reprezentând 5-10% din venitul țăranilor. [10] Cea mai grea povară pentru țărani o constituiau dijmele către biserica și obligațiile feudale, dar și arenzile, care au crescut accentuat ca urmare a creșterii demografice. În 1790, populația Franței număra 27,9 milioane de locuitori.

O altă componentă a Stării a Treia era alcătuită din muncitori urbani, ce trăiau la oraș în locuințe aglomerate și insalubre. Erau necalifaci și săraci. Meșteșugarii erau organizați în bresle. La Paris, în 1776, numărau 100 000 de membri, o treime din populația masculină. Munceau 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămâna. Aveau interdicția de a se asocia pentru a obține salarii mai mari sau condiții mai bune de muncă. Nivelul de trăi al salariaților a scăzut lent în secolul XVIII, iar prețurile au crescut în medie cu 65% între 1726-1789, iar salariile cu 22%.

Nu era producție pe scară mare, numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris în 1789 fiind 16. Maiștrii și lucrătorii munceau și trăiau împreună și erau afectați de creșterea prețurilor pâinii după o recoltă proastă, căci pâinea constituia trei sferturi din hrană celor mai mulți muncitori. Când prețurile creșteau, ei încercau să obțină o scădere a costului pâinii decât o creștere a salariilor. Ca și țăranii, făceau provizii în perioadele de lipsa și le vindeau la preț bun.[11]

Cauzele revoluției[modificare | modificare sursă]

S-a produs mai întâi revoluția aristocratică.Aristocrații doreau să-și apere privilegiile și să li se lărgească. Prin intermediul parlamentelor și Adunării notabililor, aristocrații se opuneau tentativelor coroanei de a-i retrage o parte din privilegiile fiscale. Aristocrații au cerut convocarea Stărilor Generale, ceea ce a produs revoluția burgheziei. Burghezii i-au sprijinit pe aristocrați în rezistență împotriva despotismului ministerial până în septembrie 1788, când Parlamentul de la Paris a decis constituirea Stărilor Generale. Primele două ordine privilegiate dispuneau de un număr mai mare de voturi decât starea a treia. Conducătorii burgheziei ai stării a treia n-au acceptat și au luptat împotriva aristocraților, militând pentru egalitate și desființarea privilegiilor nobilimii și clerului și instaurarea unui sistem în care se promovau în funcțiile superioare după merit și nu după origine, în care toți să plătească impozite după aceleași norme și în care toți să fie egali în față legii. În lupta împotriva regelui și a orginelor privilegiate, pentru că aceștia s-au aliat că să mențină rezistență în față atacului burghez, burghezii au avut nevoie de sprijinul populației Parisului. În iulie, regele a încercat să dizolve Adunarea Națională cu forță, dar a fost împiedicat de insurecția populației sărace,meșteșugarii, muncitorii din Parid, insurecție care a culminat cu căderea Bastiliei, ceea ce a salvat Adunarea Națională și a asigurat succesul revoluției. Revoluția populară a fost cea de-a treia revoluție, generată de criză econonomica și de creșterea prețului pâinii. O a patra revoluție produsă de criză econoimica și de recoltele proaste a fost cea a țăranilor, care a început în primăvară 1789, aceștia militând pentru abolirea obligațiilor feudale și a corvezilor. Adunarea Națională a încercat să-i pună capăt prin decretele din august.


Criza financiară[modificare | modificare sursă]

La 20 august 1786, controlorul general al finanțelor, Calonne, i-a comunicat regelui că guvernul se află în pragul falimentului. Veniturile pentru 1786 urmau să fie de 476 milioane de livre, cheltuielile de 587 milioane de livre, reprezentând un deficit de 112 milioane de livre, un sfert din venitul total. Între 1740-1783, Franța s-a implicat în trei mari războaie globale cu Marea Britanie, întâi în Războiul pentru succesiune austriacă, apoi în Războiul de spate ani, și războiul american de independența. Toate războaiele au fost costisitoare,datoria națională crescând prin împrumuturi masive. Spre deosebire de Anglia care și ea avea datorii masive, Franța nu avea un corp reprezentativ care să inspire cu încredere celor care acordau împrumuturi. O parte din banii percepuți că impozite nu ajungeau la rege. Astfel, fără o restabilire a controlului asupra finanțelor, nicio reforma fundamentală nu putea fi realizată. Chiar și dacă clerul și nobilimea ce beneficiau de privilegii și scutiri ar fi plătit impozite, deficitul nu putea fi redus.

Jacques Necker, un bancher protestant din Geneva, a fost numit director general al finanțelor, pentru cunoștințele sale în domeniul financiar și pentru abilitatea să de a obține împrumuturi că să acopere costurile războiului american de independența.. A trebuit să palteasca dobânzi mari pentru a-i convinge pe financiari să împrumute. Datoriile coroanei au crescut,încât 50% din venituri erau utilizate pentru plata dobânzilor. În 1781, a publicat Compte rendu au roi (Dare de seama către rege), ce indică un surplus, când în realitate există un deficit. Controlorii generali nu au mai putut crește impozitele în timp de pace, pentru că Necker a făcut față unui război costisitor. A vreut să-i înlocuiască pe financiarii independneti, cu funcții cumpărate, prin funcționari dependenți, salariați, pe care controlorul general să-i poată demite. A reușit să se debaraseze de cei mai puternici perceptori generali și a făcut demersuri pentru constituirea unei trezorerii centrale, către care să fie plătite toate impozitele și care să facă toate cheltuielile. A redactat Darea de seama pentru a-i asigura pe creditori că dobânzile la împrumuturile lor sunt garantate, fiind prima declarație publică a finanțelor regale, producând senzație. Se făcea o diferența între cheltuielile obișnuite din timp de pace și costurile de război. Când a preluat controlul asupra celor mai mari consumatori de fonduri, miniștrii de război și al marinei, au cerut un loc în consiliul regal, ceilalți miniștri amenințând să-și dea demisia. Regele n-a reușit să-și susțină ministrul reformator și Necker a fost demis.

Calonne și alți miniștri de finanțe au anulat toate realizările lui Necker, readucandu-i pe nobilii financiari venali în vechile lor funcții. Joly de Fleury și Calonne au făcut împrumuturi mai mari. Calonne a oferit 12-16% dobânda, pentru a atrage împrumuturi. În 1786, sursele de împrumuturi s-au epuizat. Calonne a trebuit să înceapă o reforma a sistemului fiscal. Calonne a propus înlocuirea căpițatei și vingtieme cu un impozit funciar unic, plătibil de toată lumea, chiar și de nobili, cler, și stările periferice. Susținea că va aduce 80 milioane de livre, mai puțin însă decât deficitul prevăzut pentru 1786. Știind că parlamentele se vor opune planurilor sale, l-a convins pe rege să convoace pentru aprobarea reformei o Adunare a notabililor în februarie 1787, dar cu membri aleși de rege, Calonne neprevazand o opoziție serioasă. Dar au fost aleși membri de frunte ai parlamentelor, prinți, nobili mari și episcopi, aceștia atacând propunerile lui Calonne. Clerul avea cel mai mult de pierdut, întrucât trebuia să plătească impozitele pe baze egale cu toți ceilalți. Notabilii au cerut o declarație a veniturilor și a cheltuielilor coroanei, că să poată aprecia ei înșiși situația financiară și s-au supărat când Calonne le-a refuzat cererea. Nu agreau impozitul funciar pentru că era stabilit pe un număr indefinit pe ani. Notabilii nu s-au opus, dar susțineau că era nevoie de acordul întregii națiuni. Astfel, s-au convocat Stările Generale. În aprilie 1787, regele l-a demis pe Calonne datorită opoziției pe care o înfruntă, înlocuindu-l cu Lomenie de Brienne, arhiepiscop de Tolouse, iar Lamoignon, președintele parlamentului de Paris, a devenit ministrul justiției. Adunarea notabililor nu a fost mai cooperantă cu Brienne, astfel, sesiunea s-a închis la 25 mai. Brienne a fost aspru criticat că fiind slab, dar a menținut impozitul funciar, începând un amplu program de reforme prin care aveau să dispară funcțiile financiare cumparabile, să se înființeze o nouă vistierie centrale, să se codifice legi, să fie reformat sistemul educațional, să fie instituită toleranță religioasă și armata să fie mai eficientă și mai puțin costisitoare. Brienne a trebuit să supună reformelor sale Parlamentului din Paris pentru a fi înregistrate. Acesta a refuzat și a declarat că numai Stările Generale puteau aprobă noile impozite. Popularitatea monarhiei a scăzut rapid. Pe 15 august, regele a exilat Parlamentul la Troyes. Opoziția parlamentelor din Paris și din provincie a paralizat guvernul, împiedicând coroana să obțină banii necesari. Regele a cedat, iar în septembrie, a permis Parlamentului să revină la Paris. Noul sistem de impozitare a fost abandonat și Brienne a acceptat să fie convocate Stările Generale.

Criză economică izbucnită la sfârșitul aniilor 1770 a afectat întreagă economie, exceptând comerțul colonial. Prețul vinului a scăzut datorită supraproducției, constituind un dezastru pentru țărani. Recoltele au fost slabe de-a lungul aniilor, un dezastru de proporții declanșându-se în 1788, ajungându-se la un șomaj masiv, crescând prețul alimentelor și determinând o scădere a cererii de produse manufacturiere. Industria textilă a fost lovită de Tratatul de la Eden, pentru că se permitea importul de produse britanice, textile, cu taxe de import reduse. Producția și locurile de muncă în industria textilă au scăzut cu 50% în 1789. În august 1788, prețul pâinii a crescut la Paris, și în februarie 1789, a crescut cu 50%. În primăvară 1789, un muncitor cheltuia până la 88% din salariu doar pe pâine. La 29 aprilie, casă și fabrică unui manufacturier de tapet, au fost incendiate pentru că se zvonea că avea să reducă salariile. Răzmeriță a fost un protest violent împotriva lipsei de pâine și a prețului ei, decât un protest legat de salarii. 50 de persoane a fost ucise sau rănite de armata.

Revolta aristocrației[modificare | modificare sursă]

La 3 mai 1788, Parlamentul a susținut drepturile națiunii, proclamând legile fundamentale ale regatului, susținând că numai Stările Generale au dreptul de vot asupra impozitelor, că francezii nu puteau fi trimiși la închisoare fără judecată și că regele nu putea modifică privilegiile și cutumele provinciilor. Lamoignon a decis să reducă drastic atribuțiile parlamentului. La 8 mai, parlamentele au fost deposedate de dreptul lor de a înregistra decretele regale și de a protesta împotriva lor, rolul fiind îndeplinit de o curte plenară, ai cărei membri erau numiți de rege. Atribuțiile judiciare ale parlamentului au fost reduse, mare parte dintre acestea fiind transferate altor tribunale. A revenit despotismul ministerial.

Și astfel a izbucnit revoltă aristocrației, cea mai violență revoltă pe care a întâlnit-o guvernul. S-au produs tulburări în multe capitale provinciale în care se întruneau parlamentele, că Rennes în Bretania și Grenoble în Dauphine. Nobilii se întruneau în zone neautorizate, pentru a stabili sprijinirea parlamentelor. S-au alăturat și o Adunare a clerului de partea parlamentelor, rupând îndelungată tradiție de loialitate față de coroana, condamnând reformele. Au votat un don gratuit de mai puțin de un sfert din cât ceruse coroana.

Financiarii nu mai voiau să împrumute bani guvernului, datorită crizei economice și edictelor lui Lamoignon. În august 1788, vistieria regală era goală. Brienne a fost de acord că Stările Generale să se întrunească la 1 mai 1789 și a suspendat plățile din vistieria regală. Coroana era în faliment. L-a convins pe rege să-l recheme pe Necker și apoi a demisionat. Necker a reluat funcția. A abandonat reformele lui Lamoignon și a rechemat parlamentul. Regele a fost silit de criză financiară și de opoziția parlamentelor să abandoneze reformele miniștrilor săi și a acceptat convocarea Stărilor Generale, fiind sigur că acest organism îi va diminua puterea.

Stările Generale[modificare | modificare sursă]

Parlamentul din Paris a revenit în septembrie și a declarat că Stările Generale trebuiau să se întrunească. Dar și-a pierdut popularitatea. Burghezia participase prea puțin la agitația politică condusă de nobili și cler și Adunarea notabililor. Era rândul burghezilor ai stării a treia. Au început să bănuiască că ordinele privilegiate s-au opus despotismului ministerial pentru că voiau puterea. Au cerut dublă reprezentare pentru starea a treia și vot individual în locul celui pe stări. Știau că vor deține majoritatea, întrucât mulți reprezentanți ai stării întâi, preoți săraci, vor sprijini starea a treia. Agitația a fost organizată de un club politic, Societatea celor treizeci, deși erau 60 de membri, format din nobili liberali. Prin propagandă, au stârnit indignare față de privilegii. S-a produs astfel un conflict între starea a treia și celelalte două stări, conflictul cu regele trecând pe plan secund. În decembrie 1788, Consiliul regal a aprobat dublarea numărului de deputați ai stării a treia. Nu s-a pomenit de votul individual,creându-se confuzie la întrunirea Stărilor Generale. Toți membri adulți de sex masculin a primelor două stări privilegiate aveau un vot pentru alegerea deputaților lor. Deputații stării a treia urmau să fie aleși printr-un complicat sistem de alegeri indirecte. Bărbații de peste 25 de ani au votat în adunarea de la nivelul parorhiei sau breslei lor dacă au plătit impozitele. Alegeau reprezentanți care alegeau deputați la rândul lor. Electorii celor trei stări au redactat caietele de doleanțe și sugestii de reforma. Starea Întâi cerea că episcopii să nu aibă mai mult de o singură dioceza și să poată deveni episcopi și cei care nu aveau o origine nobilă, fiind gata să renunțe la privilegiile fiscale, dar nu erau dispuși să renunțe la poziția dominantă a bisericii, catolicismul trebuia astfel să rămână singură religie oficială pentru a se menține controlul asupra educației, protestantismul nefiind tolerat. 89% dintre nobili erau dispuși să renunțe la privilegiile fiscale și 39% erau în favoarea votului individual. Manifestau o dorința de schimbare și declarau că erau gata să admită meritul și nu originea, trebuia să decidă accesul la funcțiile înalte. Atacau guvernul pentru despotismul sau, pentru ineficientă și injustiția să. În caietele parohiale ale stării a treia erau reflectate cu acuratețe doleanțele țăranilor, care voiau egalitate fiscală, reglementarea comerțului cu cereale, desființarea dijmei și a drepturilor feudale. Burghezia, când le-a întocmit, a preferat să nu includă și cererile populare pe care nu le agrea. Caietele stării a treia cereau întruniri regulate ale Stărilor Generale, pronunțându-se în favoarea libertăților civile și a stărilor provinciale, pentru eliminarea impozitelor fără consimțământ și pentru echitate fiscală, solicitând și votul individual și promovarea după merit. Militau și pentru o economie de piață. Toate erau însă împotriva unei puteri regale absolute și doreau un rege ale cărui atribuții să fie limitate de o adunare reprezentativă, care să aibă dreptul de a vota impozitele și legile. Există un dezacord major în privința votului individual. Guvernul nu a încercat să influențeze alegerile și nu a avut nici un candidat. Clerul a ales parohi, 51 din 303 deputați fiind episcopi iar majoritatea deputaților nobili proveneau din vechile familii provinciale, mulți fiind săraci și conservatori, 90 din 282 fiind liberali. Deputații aleși în număr de 610 de Starea a Treia erau instruiți, capabili să se exprime și toți erau bogați, pentru a deputații erau obligați să-și acopere singuri cheltuielile. Nu a fost ales nici un țăran sau un meșteșugar. Majoritatea erau cei care dețineau slujbe venale, avocații, comercianți și industriași.

Guvernul nu a preluat controlul asupra situației, nu a propus nici un program și nu s-a pomenit de nicio constituție. Starea a Treia a insistat că mandatele celor care se declaru aleși să fie verificate într-o ședința comună. Nobilii au respins cererile stării a treia și s-au declarat un ordin distinct. După câteva săptămâni de impas, la 10 iunie, starea a treia a votat o moțiune prin care verificările urmau să fie începute. Pe 17 iunie, după ce s-au alăturat preoții stării a treia, 491 la 90 au votat să se intituleze Adunarea Națională. Starea a treia pretindea că întrucât reprezenta majoritar națiunea, avea dreptul să-și rezolve propriile probleme și s-a decis în privința impozitării. La 19 iunie, clerul a votat să se alăture stării a treia.

Pe 23 iunie, regele a convocat o ședința regală la care au participat toate cele trei stări și la care el să propună o serie de reforme. La 20 iunie însă, deputații stării a treia au constatat că sala în care aveau să se întrunească a fost închisă pentru pregătirea ședinței regale, nefiind informați, și s-au înfuriat. S-au întrunit într-o sala din apropiere și au depus Jurământul din sala Jocului cu mingea, prin care se angajau să nu se despartă până când nu vor crea o constituție. Inițial fiind 90 care au votat contra moțiunii, numai un singur vot a fost contra ulterior. Regele susținea că nici un impozit nu va mai fi impus fără consimțământul reprezentanților națiunii, les lettres de cachet vor fi abolite și va fi inițiată libertatea presei. Nu permitea că privilegiile nobilimii și clerului să fie discutate în comun și urmau să fie desființate vămile interne, la gabelle et la corvee. Dar Starea a Treia nu era satisfăcută, astfel, regele a ordonat deputaților să se disperseze și să se întrunească separat. 151 de clerici s-au alăturat stării a treia. După o zi, 47 de nobili, printre care și ducele d' Orleans, s-au alăturat stării. La Paris s-au desfășurat demonstrații populare în favoarea Adunării. La 27 iunie, regele a cedat și și-a revocat decizia din 23 iunie și a ordonat nobililor și clerului să se alăture stării a treia și să voteze individual. Parisul a exultat, și părea că toate cele trei stări sunt gata să lucreze armonios. însă regele a dat între timp ordine pentru aducerea de trupe la Paris și Versailles pe 22 iunie. Au fost aduși 4000 de soldați, dintre care 2800 erau soldați străini, înconjurând Parisul. Capitală a fost alarmată, iar guvernul a declarat că soldații erau acolo pentru a menține ordinea. La 26 iunie, încă 4800 de soldați au fost mobilizați în regiunea Parisului, iar la 1 iulie încă 11 500 de soldați au mai fost aduși. Efectivele militare au crescut de la 4000 la 20 000. Regele și sfătuitorii săi erau gata să dizolve Adunarea Națională, cu forță. Dar Adunarea a fost salvată de revoltă populației orașului.

Revolta din Paris[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul lunii iunie, gazetarii și adepții ducelui d'Orleans și-au stabilit un cartier general permanent la Palais Royal, adunându-se în fiecare seară mii de oameni, pentru a-i ascultă pe oratorii revoluționari, locul de unde avea să fie dirijată mișcarea populară pariziană. La 11 iulie, Ludovic avea 30 000 de soldați în jurul Parisului și Versailles-ului. L-a demis pe Necker. Alarmați, deputații au crezut că Ludovic avra să dizolve Adunarea și îi va aresta pe cei mai importanți membri ai săi. Vestea demiterii lui Necker a ajuns la Paris, iar parizienii s-au adunat la Palais Royal, unde oratorii i-au îndemnat să se înarmeze cu muschete și muniție. Parizienii săraci au atacat posutrile vamale, distrugând 40 dintre acestea. Pentru a preveni distrugeri și o înarmare fără discernământ a populației, electorii din Paris, reprezentanții a celor 60 de districte electorale care i-au ales pe deputații pentru Stările Generale, au format un comitet care să acționeze că un guvern al orașului. Au constituit o Garda națională sau miliția cetățenească, din care muncitorii erau excluși, având scopul de a proteja proprietățile de atacurile populației sărace și de a apară Parisul de trupele regale. Electorii și suporterii ducelui d' Orleans au transformat revoltă spontană într-o insurecție generală.


Căderea Bastiliei[modificare | modificare sursă]

Parizienii s-au îndreptat către Hotel des Invalides, un vechi azil de soldați , pentru a caută arme. Au găsit și au luat 28 000 de muschete și 20 de tunuri. Dar pentru că nu le ajungea praful de pușcă și cartușele, s-au dus spre fortăreața Bastiliei. Guvernul a trimis trupe pentru a reprima răscoala, dar s-au dovedit nesigure. Către sfârșitul lunii iunie, soldații din Garda Franceză, care își practicau diverse meserii în timpul lor liber în Paris și se amestecau cu populația, au fost influențați de agitatorii de la Palais Royal. Disciplină s-a deteriorat rapid . Din 24 iunie, două companii au refuzat să plece în misiune.

La 14 iulie, 5 din 6 batalioane ale gărzii au dezertat și o parte s-a alăturat parizienilor care asediau Bastilia. Deși mai erau 5000 de soldați din alte trupe în apropiere, ofițerii i-au spus comandantului că nu pot conta pe oamenii lor. Armata s-a retras de pe străzile Parisului către Champ de Marș, în suburbii, și nu a intervenit. Parizienii au asediat Bastilia fără intenția să o ia cu asalt, dar când au reușit să pătrundă în curtea interioară, guvernatorul de Launay, care a refuzat să le ofere praful de pușcă, a ordonat trupelor să tragă. 98 dintre asediatori au fost uciși, până când soldații din Garda Franceză au intervenit, cu tunurile luate de dimineață de la Hotel des Invalides. De Launay a fost forțat să se predea, fiind ucis și decapitat. Cei care au participat la atacul asupra Bastiliei nu aparțineau clasei mijlocii bogate, ci erau sanculoți-meșteșugari, muncitori și salahori din cartierele muncitorești. În momentul culminnat al rebeliunii, un sfert de milion de parizieni erau înarmați.

Regele a pierdut controlul asupra Parisului, unde electorii au instituit o Comună care să conducă orașul și l-au numit pe La Fayette comandantul Gărzii Naționale. Adunarea ce și-a luat denumirea de Adunarea Națională Constituantă a elaborat o constituție, fără a mai fi amenințată cu dizolvarea de către rege. Puterea efectivă trecuse din mâinile regelui în cele ale reprezentanților aleși ai poporului. Ludovic nu-și mai permitea să dicteze Adunării, pentru că nu mai putea conta pe armata. Când vestea căderii Bastiliei s-a răspândit în țară, revoltă țăranilor a început, s-a extins și s-a intensificat. Revoltă din Paris i-a determinat pe mulți nobili să emigreze, în frunte cu fratele regelui, contele d'Artois: 20 000 au fugit în afară Franței în decurs de două luni.

La 17 iulie, regele a venit la Paris, unde a fost primit cu ostilitate de către mulțime, Ludovic a recunoscut noul consiliu revoluționar-Comună și Garda Națională și a purtat la pălărie cocardă roșu-alb-albastru a revoluției. Ambasadorul britanic, ducele de Dorset și Guvernatorul Morris, ambasadorul american, concluzionau că revoluția a luat sfârșit și că autoritatea regelui francez și a nobililor a fost neutralizată, Franța fiind o țară liberală.

Revolta municipală[modificare | modificare sursă]

Autoritatea regelui s-a prăbușit în majoritatea orașelor franceze. Ordinele sale urmau să fie ascultate numai dacă erau aprobate de Adunarea Constituantă. În Marsilia și alte orașe, au fost formate miliții cetățenești, iar în alte orașe, revoluționarii au preluat puterea. Majoritatea orașelor provinciale au așteptat să afle ce s-a întâmplat la Paris, înainte de a acționa, timp de două săptămâni. Revoluția municipală s-a extins, burghezia jucând un rol major în izbucnirea acesteia. În unele orașe, vechiile consilii și-au lărgit doar componentă și au continuat să funcționeze că înainte. La Bordeaux, electorii stării a treia au preluat conducerea după exemplul Parisului. În orașele Lille, Rouen și Lyon, vechile corporații municipale au fost înlăturate cu forță. În aproape fiecare oraș a fost formată o garda națională că și la Paris, având menirea să mențină sub control violență populației și să împiedice contrarevoluția. Toți intendenții și-au părăsit posturile. Regele a pierdut controlul asupra Parisului și orașelor provinciale, pierzând și controlul asupra zonelor rurale.

Revolta țărănească[modificare | modificare sursă]

Profund afectat de creșterea prețului pâinii și suferind de pe urmă șomajului în industria textilă, în ianuarie 1789, țăranii au început să atace convoaiele cu cereale și proprietățile celor suspectați că dețin stocuri. Convocarea Stărilor Generale a produs o agiatie generală printre țărani, crezând că regele nu le-ar fi cerut să-și formuleze doleanțele în caiete, dacă nu aveau intenția să facă ceva pentru rezolvarea lor. După căderea Bastiliei, au izbucnit răscoale în Normandia și Franche Comte împotriva împotriva impozitelor, dijmei și obligațiilor feudale. Legea și ordinea păreau să se prăbușească oriunde. Pe marile domenii ale bisericii și ale altor proprietari de pământ se aflau depozite de cereale ce au fost adunate că arenzi, drepturi feudale și dijme. În primăvară și vara 1789, au fost sigurele locuri în care grâul a fost păstrat în cantitate mare. Moșierii au fost considerați deținători de stocuri și castelele lor au fost atacate, pentru că acolo țineau și les teriers. Sute de castele au fost prădate și multe incendiate, iar moșierii și oamenii lor care au opus rezistență au fost uciși. Atacul asupra castelelor, inspirat de evenimentele de la Paris, a fost inclus într-o serie de evenimente denumit Marea Spaima, care s-a menținut de la 20 iulie până la 6 august 1789, plecând de la zvonul că bandele de tâlhari în slujba aristocrației vor distruge recolta. Țăranii s-au înarmat pentru a-i aștepta pe bandiți și când aceștia n-au apărut, și-au întors furia asupra moșierilor. Marea Spaima s-a extins în toată Franța, exceptând zonele periferice că Bretania, Alsacia și regiunea bașca.

Adunarea Națională nu știa dacă putea să ceară trupelor regelui să reprime răscoala taraeasca, pentru că s-ar putea întoarce împotriva ei. Dar nu puteau lasă să se mențină anarhia în zonele rurale. La 3 august, liderii grupării patrioților au cinceput un plan căruia nobilii liberali să propună demolarea sistemului feudal. În noaptea de 4 august, vicontele de Noailles, urmat de ducele d'Aiguillon, unul dintre cei mai bogați proprietari funciari din Franța, au propus că obligațiile legate de servituțile personale să fie abolite fără compensație, inclusiv serbia și la corvee. Drepturile champart și lods et ventes, forme de proprietate, trebuiau să fie răscumpărate, iar țăranii să plătească pentru ele. Dar obligațiile i-au afectat foarte tare pe țărani, încât nu s-au bucurat de aceste reforme limitate. S-au emis decrete pe 5-11 august, prin care Adunarea Națională desființa sistemul feudal pe deplin, drepturile feudale și obligațiile, precum și servitutiile personale, sunt abolite fără despăgubire, celelalte fiind declarate răscumpărabile, al cărui preț va fi stabilit de această adunare. Toate tribunalele senioriale aveau să fie desființate fără nici o despăgubire. Toate formele de dijma au fost abolite condiționat pentru a se găsi alternative pentru acoperirea cheltuielilor necesare serviciului preoțesc. Venalitatea funcțiilor juridice și municipale a fost abolită, justiția fiind administrată gratuit. Privilegiile financiare în privința impozitării au fost abolite. Privilegiile speciale ale provinciilor, principatelor, pays, cantoanelor, orașelor și comunelor au fost abolite. Toți cetățenii erau eligibili în toate funcțiile, indiferent de origine. La terminarea ședinței de la ora 2 dimineață în ziua de 5 august, deputații au sărbătorit victoria. Decretele din august au marcat sfârșitul puterii nobilimii și al privilegiului înnăscut, instaurând o societate bazată pe egalitatea civilă, toți francezii având aceleași drepturi și îndatoriri, având acces la orice profiesie (benefic mai ales pentru burghezia care era mult mai bine instruită), un funcție de abilitățile acestora, și plăteau aceleași impozite. Instituțiile că stările provinciale au fost desființate, fiind instituit un sistem administrativ național, unofirm, iar pentru mulți, revoluția a marcat sfârșitul sistemului feudal.


Desfășurarea Revoluției (1789-1799)[modificare | modificare sursă]

Decretele din august au favorizat crearea unei constitutii. Deputatii au decis sa stabileasca principiile pe care sa se bazeze aceasta. Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului din august 1789 a condamnat practicile Vechiului Regim si a exprimat consensul caietelor celor trei ordine.

  • oamenii se nasc liberi si egali in drepturi
  • apararea drepturilor naturale si inalienabile ale omului: dreptul la libertate, la proprietate, siguranta si rezistenta la opresiune
  • principiul suveranitatii
  • libertatea consta in a putea face tot ce nu dauneaza altuia
  • nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau retinut decat in cazuri determinate de lege
  • nimeni nu trebuie sanctionat pentru opiniile sale, convingerile sale religioase, daca exprimarea lor nu tulbura ordinea publica in conformitate cu legea
  • libera exprimare a ideilor si opiniilor
  • impozitarea generala indispensabila pentru intretinerea armatei si cheltuielile administrative trebuie suportata in mod egal de toti cetatenii, proportional cu veniturile lor
  • cetatenii au dreptul ca, personal sau prin reprezentantul sau, sa stabileasca necesitatea unui impozit, sa consimta liber la aceasta
  • dreptul la proprietate inviolabil si sacru

Aceasta declaratie a devenit sursa de inspiratie pentru liberalii din intreaga Europa in secolul XIX. Regele nu a impartasit entuziasmul general pentru schimbarile care se desfasurau, si la 5 august, i-a scris arhiepiscopului din Arles ca nu va consimti niciodata la spolierea clerului si nobilimii sale si ca nu va ratifica decretele prin care sunt jefuite. Nu putea utiliza forta impotriva Adunarii pentru ca nu mai putea conta pe armata, astfel incat a adoptat o politica de necooperare si a refuzat sa promulge decretele din august si Declaratia drepturilor. A obligat Adunarea sa discute problema drepturilor pe care trebuia sa le aiba regele. Deputatii au decis ca regele putea sa aiba drept de vot suspensiv si va putea intarzia cu pana la patru ani legile votate de Adunare.

S-a pus problema si organizarii Adunarii, fie unicamerala, fie bicamerala. Se considera ca o a doua camera ar fi un mijloc prin care aristocratia si-ar putea recastiga o parte din puterea pierduta, astfel, in septembrie, Adunarea a votat impotriva ei. S-a decis ca puterea legislativa revine Adunarii Nationale si ca nici un impozit sau un imprumut nu poate fi ridicat fara aprobarea sa, dar ca puterea executiva suprema se afla exclusiv in mainile regelui, acesta fiind inviolabil si sacru. Regele a refuzat sa aprobe decretele Adunarii, dar a fost fortat sa o faca de o noua manifestare revolutionara, provocata de un banchet, prin care garda regala sarbatorea la Versailles la 1 octombrie, sosirea regimentului din Flandra si in timpul caruia s-au desfasurat demonstratii antirevolutionare. Ofiterii au calcat cocarda tricolora si au inlocuit-o cu o cocarda alba a Bourboinilor. Vestea a ajuns la Paris, iar spiritele s-au inflamat si s-a cerut ca regele sa fie adus inapoi la capitala. Cererea s-a coincis cu lipsa de alimente in Paris, iar la 5 octombrie, multimea de femei au navalit la Hotel de Ville, sediul Comunei, cerand paine. Ele au fost convinse sa se duca la Versailles si sa se planga regelui si Adunarii. 6000-7000 dintre ele au pornit la un drum de cinci ore, iar 20 000 de soldati din Garda Nationala, condusi de La Fayette, le-au urmat. Cand femeile au ajuns la Versailles, au patruns in sala in care se desfasura Adunarea si au trimis o delegatie la rege, care a consimtit sa aprovizioneze capitala cu cereale si sa aprobe decretele din august si Declaratia drepturilor. La 6 octombrie, la cererea multimii, regele si regina au aparut intr-un balcon si au fost intampinati cu strigatul "La Paris". Familia regala a plecat de la Versailles spre Tuileries. Un mit sustine ca Maria-Antoaneta, pe când aceasta privea, pe 5 octombrie 1789, mulțimea de parizieni răsculați adunați sub ferestrele palatului de la Versailles, a declarat „Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac!” Singura referire existentă se găsește în Cartea a VI-a din Partea I din Visările unui hoinar singuratic , opera autobiografică a lui Rousseau, in care scrie : "„Îmi adusei aminte de răspunsul unei prințese care, când i se spusese că țăranii nu au pâine, a spus că pot să mănânce cozonac.”".Nu există nici o rațiune documentară să se considere că „prințesa” din textul rousseauist este Maria-Antoaneta.

Ajuns la Paris, regele s-a considerat prizonier al gloatei pariziene si prin urmare dezlegat de tot ce fusese silit sa accepte. Cand parizienii s-au rasculat in iulie, ei considerau Adunarea ca pe un aliat. In octombrie, Adunarea a fost ignorata si umilita. Cand deputatii l-au urmat pe rege la Paris, unii dintre ei s-au simtit in acceasi masura prizonieri ca si regele, cei mai multi dorind sa ajunga la un compromis cu regele, fiind insa dificil in contextul in care erau inconjurat de o populatie care-si putea impune Adunarii vointa proprie printr-o rascoala. Majoritatea moderata a deptutatilor nu mai avea incredere in populatia Parisului si nici in rege.


Reformele Adunării Constituante[modificare | modificare sursă]

Dupa octombrie 1789, multi francezi credeau ca revolutia s-a terminat. In 1790, s-a reorganizat administratia financiara, legile, finantele si economia prin aplicarea principiilor Declaratiei drepturilor pentru a se oferi Frantei un sistem uniform, descentralizat, reprezentativ si umanitar. Deputatii se considerau descendentii iluminismului si intentionau sa incheie ostilitatile, cruzimea si sa puna capat superstitiei si saraciei.Erau putini care regretau disparitia Vechiului Regim.

Administrația locală[modificare | modificare sursă]

Prin restructurarea administratiei locale, deputatii puteau sa se asigure ca puterea va fi descentralizata, trecand de la guvernul central de la Paris la autoritatile locale, ceea ce a ingreunat regelui recastigarea puterii pe care o detinuse anterior. Voiau sa se asigure ca toti functionarii publici vor fi alesi si vor raspunde in fata celor care i-au ales. Prin decretele emise in decembrie 1789-ianuarie 1790, Franta a fost impartita in 83 de departamente, subdivizate in 547 de districte si 43 360 de comune, grupate in cantoane, care aveau ca scop sa functioneze ca zone in care se formau adunarile electorale primare si in care isi aveau tribunalele judecatorii de pace. Toate subdiviziunile administrative, exceptand cantoanele, erau conduse de consilii alese prin vot. Toti cetatenii activi, care plateau impozite, echivaland cu trei zile de munca, ii votau pe functionarii municipali. Cetatenii care nu plateau impozitele nu aveau drept de vot si erau numiti cetateni pasivi. Cetatenii activi votau si in adunarile electorale primare cand se desfasurau alegerile generale, dar nu puteau deveni functionari publici decat daca plateau impozite echivalent cu 10 zile de munca. Al doilea strat de cetateni activi alegea membrii adunarilor districtuale si departamentele si puteau capata functii la aceste niveluri. Alegeau si deputatii in Adunarea Nationala. Al treilea strat de cetateni activi care plateau un impozit direct de un marc d' argent-echivalent a 50 de zile de munca, pentru a deveni deputat in Adunarea Nationala. De aceea, sistemul electoral era in favoarea celor bogati. Dar 61% din francezi aveau dreptul sa participe la o forma de alegeri. La nivel municipal, cei mai multi tarani aveau dreptul sa voteze si indeplineau conditiile pentru a candida la functii, echivaland cu o revolutie administrativa. Daca anterior, administratia provinciala era asigurata de functionari guvernamentali, neexistand nici un consiliu ales, in 1790, nu mai exista nici un functionar guvernamental la nivel local, consiliile alese inlocuindu-i pe toti. Consiliile din sud erau dominate de burghezie, consiliile din nord erau predominate de burghezia urbana ce detinea functii in orase, lasand comunele rurale sub controlul taranilor bogati, ale micilor negustori sau mestesugarilor. Multe grupuri sociale care nu au detinut functii pana atunci puteau sa o faca, si s-a estimat ca in decursul unui deceniu, un milion de oamnei au fost alesi in consilii si au castigat experienta administrativa. A fost impus un volum urias de munca, mult mai mult decat cereau caietele de doleante, stabilind si incasand impozitele directe, pastrand legalitatea si ordinea, ocupandu-se de executarea lucrarilor publice si supravegheau intretinerea bisericilor si verificau garda nationala. Trebuiau sa asigure depunerea juramantului de loialitate pentru clerici, sa inregistreze nasterile, casatoriile si decesele, sa rechizitioneze cereale si sa-i supravegheze pe cei suspectati ca oponenti ai revolutiei. In unele zone catolice, autoritatile nu agreau persecutarea preotilor care refuzau sa depuna juramantul de loialitate, iar comunele rurale nu-si indeplineau pe deplin datoria, iar in unele consilii, multi mebri erau analfabeti.

Domeniul financiar[modificare | modificare sursă]

Au fost incasate putine impozite dupa colapsul administratiei regale in 1789. Adunarea avea nevoie de bani, mai ales dupa ce a decis ca detinatorii de slujbe venale trebuiau sa fie despagubiti pentru pierderea slujbelor lor. Un nou sistem de impozitare nu a fost stabilit imediat, si s-a decis ca sistemul existent de impozitare directa si indirecta sa functioneze in continuare pana in 1791. Oamenii doreau ca cererile forumulate in caiete sa fie aplicate, iar dupa izbucnirea unor violente in Picardia, guvernul a cedat. La gabelle a fost abolita in martie 1790, fiind desfiintate toate impozitele indirecte nepopulare, exceptand taxele vamale externe. Pentru a procura banii necesari, noul sistem trebuia sa opereze efectiv, iar Adunarea a votat, in noiembrie 1789, punerea proprietatilor bisericii la dispozitia natiunii. Pamanturile bisericii au fost vandute in beneficiul statului, care isi asumau plata salariilor clerului, astfel, biserica isi pierdea majoritatea veniturilor sale, pierzand si dijma. Cei care isi cumparau pamanturi bisericesti aveau un interes legitim sa le apere. Guvernul a emis bonuri de tezaur-assignats-asignate, pe care publicul sa le cumpere si sa le foloseasca pentru achizitionarea pamanturilor bisericesti. In aprilie 1790, Adunarea a transformat aceste bunuri in bani de hartie, care puteau fi folositi in tranzactii financiare.

Burghezia a beneficiat din plin, avand la dispozitie banii necesari, bunurile fiind vandute in loturi mari si a cumparat cea mai mare parte a terenurilor din preajma oraselor . Taranilor le-a mers mai bine departe de orase. 25% din pamantul existent a fost vandut ca biens nationaux, din care taranii au cumparat 52%, burghezia-48%. O treime din tarani posedau pentru prima oara pamant. Burghezia le-a revandut in loturi mici taranilor. Numarul taranilor mici proprietari de pamant a crescut cu un milion pana in 1810.

Noul sistem financiar a intrat in vigoare in ianuarie 1791. Impozitele indirecte au fost desfiintate, principalul impozit fiind asupra pamantului, inlocuind la taille si la vingtieme. Urma sa acopere 75% din totalul veniturilor. 20% urmau sa provina dintr-un impozit pe avere, de care oamenii se plangeau ca ar fi fost vechea capitatie intr-o forma noua, iar restul taxe vamale. Impozitele urmau sa fie percepute de consiliile municipale. Sistemul ar fi putut functiona daca ar fi existat o evaluare sistematica a terenurilor, dar pentru asta era nevoie de un numar mare de functionari publici. Adunarea nu a putut oferi datorita costurilor, si ca urmare, expertiza asupra valorii terenurilor a inceput dupa 1807. Noile registre fiscale se bazau pe cele ale vechiului regim, iar marile variatii regionale s-au mentinut si ca exemplu, populatia din Seine et Marne platea impozite de cinci ori mai mari decat cea din Arriege. Chiar si asa, cei saraci au avut de castigat datorita desfiintarii impozitelor indirecte, povara impozitelor cazand mai mult pe producatori decat pe consumatori.

Reformele economice[modificare | modificare sursă]

Comerul si industria trebuiau sa devina libere. In august 1789, s-a constituit comertul liber cu cereale, iar controlul preturilor a fost suprimat. Masurile s-au extins si asupra altor produse. Se dorea ca preturile si distribuirea tuturor alimentelor de baza sa fie controlate, pentru a evita lipsa lor, preturile mari si foametea. In octombrie 1790, au fost desfiintate tarifele interne si s-a creat o piata nationala, favorizata si de cresterea unui sistem unic de masuri si greutati-sistemul zecimal, care a fost aplicat in intreaga Franta.

Deputatii s-au debarasat de orice corporatie cu privilegii speciale. In 1791, breslele au fost desfiintate pentru ca limitau accesul la anumite meserii. In iunie 1791, o alianta de 80 000 de muncitori parizieni a amenintat cu greva generala pentru a obtine salarii mai mari, astfel, Adunarea a votat legea Le Chapelier, dupa numele deputatului care a produs-o, fiind interzise sindicatele si organizatiile patronale. Negocierile colective, pichetarea si grevele au fost declarate ilegale, fiind considerata o legislaie de clasa pentru ca a fost votata la cererea fabricantilor si prejudicia interesele muncitorilor. Cum nimeni din adunare nu a obiectat, grevele au ramas ilegale pana in 1864, iar primele sindicate aveau sa apara abia in 1884.

Adunarea considera sprijinirea saracilor o indatorire a statului. Biserica putea sa ofere putina asistenta anterior, dar acum nu mai avea surse de venit. Era necesara o organizatie nationala, finantata din impozite, care sa preia misiunea. Adunarea a infiintat un comitet care a demonstrat cat de grava era problema, concluzionand ca 2 milioane de oameni se puteau intretine numai cersind. Comitetul si-a dat seama ca e neputincios in ajutorarea saracilor, neexistand bani necesari.

Justiția[modificare | modificare sursă]

Adunarea Constituanta a aplicat sistemului juridic acelasi principiu de uniformitate pe care l-a aplicat administratiei locale. Legislatiile distincte in nord si sud si tipurile de tribunale au fost inlocuite de aceleasi legi si aceleasi tribunale in intreaga Franta. Les lettes de cachet erau considerate ilegale prin Declaratia drepturilor. Toate vechile tribunale-parlamentele, tribunalele senioriale si ecleziastice au fost inlaturate si inlocuite de un sistem nou, uniform, bazat pe subdiviziuni administrative si pe administratia locala reorganizata. In fiecare canton era un judecator de pace, care se ocupa de cazuri ce anterior le reveneau tribunalelor senioriale. Principala sa misiune era sa convinga partile sa ajunga la o intelegere, dar putea sa judece cauzele civile minore fara apel. Cauzele civile mai importante le reveneau tribunalului districtual. Exista cate un tribunal penal in fiecare departament, unde procesele se desfasurau in public, iar un juriu format din 12 cetateni, alesi prin tragere la sorti, decideau in materie de vinovatie sau nevinovatie. Ideea unui juriu si a judecatorilor de pace au fost preluate din dreptul britanic. In fruntea sistemului judiciar se afla o Curte de apel, ai carei judecatori erau ales de adunarile departamentale. Toti judecatorii erau alesi de cetateni activi, dar numai cei care erau avocati de cinci ani erau eligibili. Era o garantie ca toti judecatorii erau calificati si responsabili. Codul penal a devenit tot mai uman: tortura si mutilarea au fost abolite, iar cel arestat trebuia adus in fata unui tribunal in 24 de ore. Numarul crimelor pentru care era prevazuta pedeapsa cu moartea a fost redus, si din martie 1792, era folosita cea mai rapida metoda de executie pentru toti condamnatii la moarte-ghilotina. Noul sistem judiciar a fost durabil, justitia devenind impartiala, accesibila, necostisitoare si populara. Dupa ce anterior, justitia franceza era considerata a fi cea mai inapoiata,barbara si corupta din Europa, in doi ani, a devenit una dintre cele mai luminate.


Religia[modificare | modificare sursă]

Adunarea Constituanta a dorit sa creeze o biserica in care sa nu mai existe abuzuri, eliberata de sub controlul papal, o biserica democratica si legata de noul sistem de administratie locala. Deputatii nu erau antireligiosi sau anticatolici, ci voiau sa extinda asupra religiei principiile pe care le aplicau in celelalte domenii. Voiau sa lege biserica catolica din Franta de stat, mai strans decat fusese in timpul vechiului regim. In august 1789, Adunarea a desfiintat dijma, les annates (sume platite de catolici papei) si plurarismul (detinerea mai multor functii clericale in cazul episcopilor). Vechile privilegii corporative ale bisericii au fost desfiintate, ca dreptul de a decide cat impozit sa plateasca. Majoritatea clericilor au sprijinit aceste masuri. Au acceptat punerea in vanzare a pamanturilor bisericesti, pentru ca urmau sa fie platiti mai bine decat au fost platiti sub vechiul regim. In februarie 1790, un decret facea distinctie dintre ordinele monastice care nu activau in comunitatea din care faceau parte si cele care se ocupau de educatie si caritate. Primele au fost suprimate, incat nu aveau o contributie directa la binele obstesc. Celorlalte li s-au ingaduit sa existe in continuare, desi a fost interzisa calugarirea. In decembrie 1789, s-a emis decretul care acorda drepturi civile protestantilor si s-au extins drepturi asupra evreilor in septembrie 1791.

Organizarea bisericii era adaptata in cadrul administrativ al conducerii politice locale. DOicezele conincideau cu departamentele, numarul episcopiilor scazand de la 135 la 83. Clericii urmau sa nu mai fie numiti, ci alesi, astfel, episcopii erau alesi de electorii departamentali, preotii de catre cei districtuali. Papa nu mai putea confirma noii episcopi. Toti clericii erau obligati sa locuiasca in dioceza sau parohia lor. Cei mai multi clerici s-au opus principiului electiv, dar majoritatea episcopilor au fost in favoarea gasirii unei cai de acceptare a Constitutiei civile. Au cerut ca reformele sa fie supuse unui sinod national al bisericii franceze. Ar fi fost un compromis posibil, dar Adunarea Constituanta nu l-a acceptat, considerand ca el ar fi facut din nou din biserica o corporatie privilegiata in stat si un ordin separat, ceea ce tocmai fusese abolit. Cum o adunare bisericeasca nu a fost lasata sa dezbata situatia, clerul a asteptat verdictul papei. El a amanat sa ia o decizie, fiind implicat in negocierile cu francezii, in privinta statului Avingnonului, teritoriu papal din Franta. Adunarea nu a mai putut astepta, si in noiembrie 1790, a decretat ca clerul trebuia sa depuna juramant pe constitutie. Aceasta a dezbinat clerul. In Adunare, numai doi dintre cei 44 de episcopi si o treime din ceilalti clerici au depus juramantul. Sapte episcopi si 55% din cler au depus juramantul. In martie-aprilie 1791, papa a condamnat Constitutia civila, iar multi clerici care au depus juramantul au retractat.

Constitutia civila a clerului a avut efecte, iar deputatii din Adunare au fost socati cand a fost respinsa de multi clerici si de papa. In Franta, in acel moment, functionau doua biserici catolice. Una era biserica constitutionala, care accepta revolutia si era respinsa de Roma. Cealalta, care refuzase sa depuna juramant, ai carei clerici erau denumiti "nejurati" sau "refractari", era aprobata de papa, fiind impotriva revolutiei. Pentru prima data, contrarevolutia, miscarea care urmarea sa rastoarne revolutia, a primit sprijin de masa, fiind anterior sustinuta doar de regalisti si emigranti. In zonele fervent catolice, putini clerici au depus juramantul. Multi sateni s-au plans ca Adunarea incerca sa schimbe religia, mai ales cand preotii refractari au fost destituiti. Ostilitatea fata de revolutie se va transforma ulterior intr-un razboi civil.


Cluburile revoluționare[modificare | modificare sursă]

Cluburile politice s-au format imediat dupa intrunirea Starilor Generale in mai 1789. Clubul iacobinilor a luat nastere din contactele deputatilor radicali bretoni ci cei care impartaseau perspective similare. Dupa evenimentele din octombrie, cand Adunarea s-a mutat la Paris, clubul s-a intrunit intr-o cladire inchiriata de la dominicani, supranumiti iacobini. Membrii sai dezbateau acolo masurile care urmau sa fie supuse Adunarii. Intrucat taxa de inscriere era mare, membrii sai erau 1200 in iulie 1790 si proveneau din straturile bogate. Pana in vara 1791, in Clubul iacobinilor au dominat reprezentantii monarhismului liberal constitutional. Robespierre era liderul unui grup minoritar de deputati iacobini radicali. S-a format o retea nationala de cluburi iacobine. In primavara 1791, existau 900 de cluburi.

Clubul cordelierilor a fost fondat in 1790 si era mai radicat decat Clubul iacobinilor si accesul era liber. Nu era de acord cu dinstinctia dintre cetateni activi si cei pasivi si sprijinea masurile sustinute de sanculoti: democratia directa, rechemarea deputatilor pentru a da socoteala de actiunile lor si dreptul la insurectie. Clubul avea aderenta in randul clasei muncitoare, desi liderii erau burghezi. Danton si Desmoulins erau juristi. Hebert era un scriitor fara succes devenit ziarist, dupa ce a fost acordata libertatea presei, iar Brissot era si el ziarist, dar cel mai cunoscut era Marat, un doctor ratat ce ii ura pe toti cei privilegiati sub Vechiul Regim si ii ataca violent in ziarul sau "L'Ami du Peuple", devenind principalul purtator de cuvant al miscarii populare. In iarna 1790-1791, s-au format societati populare sau fraterne care se gaseau in toate districtele Parisului si in numeroase orase de provincie. In 1791, Clubul Cordelierilor si societatile populare au alcatuit o federatie si au ales un comitet central. Membrii societatii populare proveneau din profesiile liberale, dintre functionari, mestesugari si mici negustori. Muncitorii intrau rareori pentru ca nu aveau timp sa faca politica. Cum nu existau partide politice, cluburile au jucat un rol important in revolutie, ele informand publicul asupra principalelor probleme la zi, sprijinind anumiti candidati in alegeri si actionand ca grupuri de presiune pentru a influenta deputatii in Adunare si pentru a promova actiuni pe care deputatii pareau ca exista sa le intreprinda.

Taranii si sanculotii n-au fost multumiti cu ce au obtinut de pe urma revolutiei. In primavara 1790, cand taranii au sesizat ca darile nu au fost desfiintate cu totul, ci trebuiau rascumparate, au fost deziluzionati. A izbucnit o revolta rurala in Bretania, in centrul si sud-estul Frantei, care a durat doi ani. Taranii au fixat pretul cerealelor, cereau vinderea proprietatilor, considerate bunuri nationale, in loturi mici si atacau castele. Rascoala din Midi din 1792 a dus la amploarea si extinderea distrugerilor. Sanculotii, cei care purtau pantaloni lungi si nu bufanti pana la genunchi, ca membrii claselor superioare, fiind muncitori din orase, nu formau o clasa, printre ei fiind meseriasi si mestesugari cu ateliere proprii, alaturi de muncitorii salariati, li se datora atacul asupra Bastiliei si readucerea familiei regale la Paris in octombrie. Au fost putin rasplatiti si multi dintre ei erau cetateni pasivi care nu aveau drept de vot. Sufereau de pe urma inflatiei, iar pentru a-si acoperi cheltuielile, guvernul a tiparit mai multe asignate, a caror valoare a scazut. La inceputul anului 1791, s-au desfasurat greve, in care muncitorii protestau impotriva scaderii valorii salariilor. Pretul cerealelor a crescut cu 50% dupa recolta slaba din 1791, provocand revolte, in care multimea obliga negustorii sa reduca preturile. Nemultumirile muncitorilor au fost folosite de societatile populare, care legau protestele economice de necesitatea politica a unei republici democratice, si de grupurile din Adunare care doreau sa acceada la guvernare.

Căderea monarhiei și Comuna din Paris[modificare | modificare sursă]

Fuga la Varenne[modificare | modificare sursă]

Mirabeau, orator si politician al Adunarii Constituante, membru al Comitetului celor treizeci, nobil monarhist, a reprezentat starea a treia in Starile Generale. Dorea schimbarea monarhiei pentru a suprevietui, o monarhie limitata, cu un guvern care sa raspunda in fata Adunarii. Era singurul care putea asigura o conducere eficienta, dar nu i s-a acordat incredere. Di nmai 1790, el a avut legaturi stranse cu cei de la curte, care i-au achitat datoriile si i-au platit o pensie, iar el il sfatuia pe rege prin corespondenta si il apara la Adunare. Mirabeau a murit in aprilie 1791, iar moderatii castigau influenta in Adunare. Se temeau ca noile cluburi vor duce la aparitia unei miscari muncitoresti organizate. Voiau sa puna capat revolutiei, fiind necesar un compromis cu regele, insa erau acuzati de tradare. Ludovic al XVI-lea a fugit insa la Motmedy, in Lorena, la granita cu Luxemburg, punandu-se sub protectia comandantului militar din regiune, unde putea sa negocieze de pe pozitii de forta cu Adunarea Constituanta partile neagreate din Constitutie. Se spera ca o actiune militara nu va fi necesara, insa regele era constient ca fuga sa putea provoca un razboi civil. Ludovic a parasit cu familia sa Parisul, la 20 iunie 1791, iar cand a ajuns la Varennes, la 48 de km, fiind recunoscut, a fost oprit. A fost adus inapoi la Paris, in timp ce fratele sau mai mic, contele de Provence, a fugit cu sotia lui la 20 iune, ajungand cu bine la Bruxelles.

Regele si-a pierdut popularitatea, iar numele de strazi si firme cu insemne regale au disparut din tot orasul. Fuga sa i-a convins pe multi sustinatori ca nu mai pot sa-i acorde incredere si deja se vorbea despre instaurarea unei republici, desi se temeau de izbucnirea unui razboi civil in Franta si la razboaie cu alti regi europeni. La 16 iulie, Adunarea a votat pentru suspendarea regelui, pana cand Constitutia va fi finisata. Acesta avea sa fie repus in drepturi numai daca va jura ca o va respecta.


Champ de Mars[modificare | modificare sursă]

Radicalii erau costernati ca regele nu a fost detronat sau trimis in judecata, iar furia acestora s-a indreptat impotriva Adunarii, sustinand ca nu mai reprezeinta poporul . Cordelierii i-au convins pe iacobini sa li se alature in sustinerea unei petitii pentru detronarea regelui, scindand Clubul iacobinilor. Cei care nu doreau detronarea regelui au parasit clubul. Robespierre a ramas sa-i prezideze pe radicalii ramasi. 72 dintre cluburile iacobinilor s-au dizolvat si cele mai multe s-au intrunit in lunile urmatoare. Disidentii parizieni au format clubul feuillantii, care domina Adunarea. La 17 iulie 1791, 50 000 de oameni s-au adunat pe Champ de Mars, un camo urias, unde, cu trei zile in urma, s-a celebrat Sarbatoarea Federatiei si caderea Bastiliei. Au semnat o petitie republicana pe altarul patriei, fiind o demonstratie politica a celor mai sarace straturi ale populatiei Parisului. Comuna, presata de Adunare, a declarat legea martiala si l-au trimis pe La Fayette la Garda Nationala pe Champ de Mars, unde garda a tras in multimea neinarmata, 50 de oameni fiind ucisi.

Legea martiala a ramas in vigoare timp de o luna, fiind arestat lideri populari, iar unii ca Hebert, Marat si Danton au fugit ori s-au ascuns. Moderatii au invins si au restabilit miscarea populara, fiind gata sa negocieze cu regele. Feuillanti erau si ei implicati in stabilirea unui acord cu regele, desi nu-i mai acordau incredere si si-au pierdut sprijinul popular. Controlau in acel moment Parisul si Adunarea, dar vicotira lor pe termen lung depindea de cooperarea cu Ludovic.

Constituția din 1791[modificare | modificare sursă]

Adunarea Constituanta a elaborat o Constitutie pentru a inlocui monarhia absoluta cu una limitata, iar puterea reala urma sa fie transferata unei adunari alese prin vot. O parte din Constitutie s-a stabilit in 1789 in privinta atributiilor limitare ale regelui, dreptul de veto suspensiv nefiind votat definitiv in septembrie 1791. Regele putea sa vorbeasca cu ministrii care nu erau membri ai Adunarii si cu comandantii militari. Dreptul sau de veto suspensiv nu a putut fi aplicat chestiunilor financiare sau constitutionale, el depinzand de Adunare pentru politica externa, avand nevoie de asentimentul ei pentru a declara razboi. Regele, a carui functie era ereditara, era subordonat Adunarii, pentru a vota legi pe care regele trebuia sa le respecte, iar in septembrie, a fost silit sa accepte Constitutia. aria Antoaneta nu a acceptat-o.

Adunarea Legislativă[modificare | modificare sursă]

Dupa acceptarea constitutiei, Adunarea Constituanta a fost dizolvata. Pentru a-i impiedica pe opozanti sa domine urmatoarea Adunare, Robespierre a propus o ordonanta de autorecuzare, fiind votata, conform careia nici un membru al Adunarii Constituante nu va mai putea face parte din viitoarea Adunare legislativa.

Au votat mai putin de un sfert din cetatenii activi, alegand o Adunare in intregime burgheza, fiind cativa nobili, dintre care multi s-au retras pe domeniilor lor. Numai 23 de clerici au fost alesi si nu existau tarani sau mestesugari si erau putini oameni de afaceri. La inceput, 264 de deputati erau membri ai Clubului Feuillantilor, care considerau revolutia ca fiind incheiata, si 136 de deputati erau membri ai Clublului Iacobinilor. 350 de deputati nu apartineau niciunei tabere.

Pe deputati ii ingrijorau clericii care au refuzat sa depuna juramantul civic si emigrantii, ai caror numar a crescut. Toti episcopii Vechiului Regim si multe dintre familiile de la curte si parlamentare au emigrat. Ofiterii au dezertat in masa din armata. La inceputul anului 1791, 1200 de ofiteri nobili s-au alaturat emigrantilor. In septembrie 1791, au emigrat 6000 de ofiteri. Adunarea a votat in noiembrie doua legi, una declarandu-i suspecti pe toti preotii care nu au depus juramantul, iar cealalta sustinea ca toti emigrantii care nu se intorc pana in ianuarie 1792 isi vor pierde proprietatile si vor fi considerati tradatori. Cand regele si-a folosit dreptul de veto impotriva acestor legi, parea ca submineaza revolutia.

In aprilie 1792, a izbucnit razboiul cu Austria.

Războiul[modificare | modificare sursă]

Initial, marile puteri nu erau interesate sa intervina, mai ales imparatul Leopold al II-lea de Habsburg care aproba reformele liberale si nu dorea intoarcerea absolutismului in Franta, fiind multumit de prabusirea si slabirea Frantei ca potential rival. Rusia, Austria si Prusia erau preocupate, primele doua fiind in razboi cu Imperiul Otoman. Leopold a abandonat lupta pentru a se concentra asupra posesiunilor austriece din Tarile de Jos unde s-a desfasurat o revolta pe care a inabusit-o in iarna 1790 si si-a indreptat atentia spre Polonia din care Rusia si Prusia voiau sa obtina teritorii. Dupa fuga la Varenne, austriecii au inceput sa-l sprijine pe Ludovic. In august 1791, au semnat impreuna cu Prusia Declaratia de la Pillnitz, fiind gata sa-l readuca pe rege pe pozitie. Parea ca o interventie austriaca era improbabila dupa ce Leopold a salutat constitutia. Maria Antoaneta i-a scris fratelui ei, Leopold, in septembrie sa-l avertizeze ca armata a distrus tot , cerand ca Franta sa fie invinsa intr-un razboi cu Austria. Regele a fost de acord. Insa deputatii au auzit zvonurile cum ca un comitet austriac era prezidat de regina si ca erau trimisi agenti secreti la Koblenz si Viena pentru a izbucni contrarevolutia.

Comandantii militari, ca La Fayette si Dumouriez, voiau razboiul. La Fayette, primul comandant al Garzii Nationale, l-a adus pe rege de la Versailles la Paris. Era dezamagit ca revolutia nu a adus stabilitate politica si dorea ca autoritatea regelui sa fie consolidata. A cooperat si cu brissotini care doreau razboi, acestia fiind un grup de deputati numiti dupa numele liderului lor, Jacques Brissot. S-au unit cu cativa deputati din Gironde, departament din sud-vestul Frantei, fiind cunoscuti sub numele de girondini. Brissot era sustinatorul unei republici si dupa fuga de la Varenne, dorea abolirea monarhiie si judecarea regelui, intelegand ca acesta nu a acceptat constitutia si ca se uneltea impotriva revolutiei. Erau 130 de girondini in Adunare, astfel, pentru a obtine majoritate, aveau nevoie de sprijinul lui La Fayette si al adeptilor sai. Brissot a obtinut majoritatea exploatandu-le sperantele si temerile printr-o campanie in favoarea razboiului. Anglia nu se putea amesteca, Rusia era ocupata cu Polonia, iar Prusia ar lupta pentru Franta. Un razboi cu Austria ar spori durabilitatea noului regim. Exceptand cativa pliticieni, printre care Robespierre, majoritatea deputatilor au fost cuceriti de argumente. Robespierre s-a impotrivit la Clubul Iacobinilor, considerand ca cei are se opun fatis revolutiei sunt discreditati pentru a constitui un pericol, adevarata amenintare venind din partea militarilor ca La Fayette. Razboiul ar fi numai un mijloc de inlaturare a Constitutiei si ultima faza de nimicire a libertatii. Robesspierre a ramas izolat si nepopular, iar relatiile sale cu Brissot s-au inrautatit. Girondinii au insistat in favoarea razboiului. La 7 februarie 1792, Prusia si Austria s-au aliat, crezand ca ii pot intimida pe francezi. Prusia ocupase Provinciile Unite in 1789 doar cu o mica armata, iar Austria ocupase Belgia in mai putin de doua saptamani, ambele considerand Franta slabita. Amenintarile austriecilor si atacurile girondinilor la adresa comitetului austriac de la curte l-au silit pe rege sa demita ministrii feuillanti in in martie 1792 si sa numeasca un guvern radical, inclusiv cativa ministri girondini. Adunarea, guvernul si noul ministru de externe, Dumouriez, doreau razboiul. Dar la 1 martie, Leopold a murit si a fost inlocuit de Francisc al II-lea. Austria a decis izbucnirea razboiului cand au aparut zvonuri ca Maria Antoaneta va fi judecata. La 20 aprilie 1792, francezii au declarat razboi Austriei. O luna mai tarziu, Prusia a declarat razboi, ducele de Braunschweig preluand comanda.

Abolirea monarhiei[modificare | modificare sursă]

Armata franceza era deplorabila: multi ofiteri emigrasera, voluntarii nu erau instruiti si echipati pentru lupta. Inaintarea franceza in Tarile de Jos a fost oprita la 29 aprilie. Trupele s-au retras panicate spre Lille, unde si-au ucis comandantul. Unitati intregi au dezertat, iar la sfarsitul lunii mai, toti cei trei comandanti cereau incheierea razboiului. Armatele aliate au invadat Franta. Maria Antoaneta a trimsi austriecilor detalii ale planurilor militare franceze.

Guvernul se infrunta cu opozitia preotilor refractari si a contrarevolutionarilor. Girondinii au actionat impotriva tradatorilor in urma solicitarilor populare. La 27 mai, Adunarea a votat legea de deportare a preotilor refractari, iar o alta lege trimirea la vatra Garda regala si o a treia revedea constituirea unei tabere a 20 000 de soldati ai garzilor nationale din provincii (federati). Erau meniti sa apere Parisul de invazia straina si guvernul de o lovitura de stat din partea generalilor. Ludovic a refuzat aprobarea acestor legi, iar Roland, ministrul girondin a protestat. Ludovic l-a demis cu alti ministri girondini la 13 iunie. Dumouriez a demisionat, iar la 19 iunie, Ludovic si-a folosit dreptul de veto impotriva legilor in privinta preotilor refractari si taberei garzilor provinciale. La 18 iunie a fost citita scrisoare lui La Fayette in Adunare, in care scria ca ii acuza pe iacobini ca au instaurat un stat in stat si cerea Adunarii sa puna capat domniei cluburilor. Sefii ai celor 48 de sectiuni au reactionat organizand o demonstratie armata la 20 iunie, ai caror lideri proveneau din Clubul Cordelierilor. Iacobinii i-au respins. 8000 de demonstranti, membri ai Garzii nationale, au navalit la Tuileries. Regele nu si-a retras vetoul si nici nu i-a rechemat pe ministri girondini. Adunarea a luat masuri pentru a-i fi recunoscuta importanta crescanda a sanculotilor. La 11 iulie,a declarat stare de urgenta, emitand decretul "La patrie en danger", care chema toti francezii la lupta. Tensiunea din Paris a fost agravata de sosirea federatilor din provincii si de manifestul lui Braunschweig. Erau revolutionari si republicani militanti spre deosebire de Garda nationala parizian a carei ofiteri erau regalisti. Isi exprimau patriotismul in Cantecul de razboi pentru armata Rinului, compus la Strasbourg de Rouget de Lisle, fiind denumita ulterior "La Marseillaise" pentru ca a fost cantat de federatii din Marsilia in marsul lor spre capitala.

La 1 august, manifestul lui Braunschweig a fost publicat la Paris in care ameninta ca toti mebrii Garzii Nationale care vor fi prinsi luptand vor fi pedepsiti ca rebeli si amenintau Parisul cu invazia. Francezii s-au infuriat si multi dintre cei care au sprijinit monarhia s-au intors impotriva ei. Radicalii si federatii erau pregatiti pentru o noua insurectie, iar girondinii l-au avertizat pe rege de rascoala, propunandu-i sa-i recheme pe ministrii demisi. Ludovic a refuzat. Liderul iacobin, Robespierre, a cooperat cu comitetul central al federatilor, si la 29 iulie, intr-un discurs la Clubul Iacobinilor, si-a anuntat propunerile, renuntand la sprijinul acordat anterior constitutiei din 1791 si reclamand rasturnarea monarhiei. Dorea o Conventie nationala , aleasa prin sufragiu, care sa inlocuiasca Adunarea Legislativa, si o epurare a conducerii departamentale, ce includea multi regalisti. In urma sustinerii petitiilor federatilor, cluburilor si provincialilor, la 3 august, Petion, primarul Parisului, a venit la Adunarea Legislativa si a cerut in numele a 47 din 48 de sectiuni abolirea monarhiei. Adunarea a refuzat sa-l detroneze pe rege si a respins motiunea de judecare a lui La Fayette. I-a convins ca insurectia era necesara.

In noaptea de 9 august, sanculotii au preluat Hotel de Viile si au inlaturat fosta municipalitate si au instaurat Comuna revolutionara, condusa de Hebert. Mii de membri ai Garzii Nationale, fiind deschisa si cetatenilor pasivi, si 2000 de federati, condusi de cei din Marsilia, au marsaluit spre Tuileries. Palatul era aparat de 3000 de soldati, dintre care 2000 apartineau Garzii Nationale, ceilalti fiind mercenari elvetieni.

Regele a cerut adapost Adunarii, pentru a-si proteja familia. Garda nationala care apara palatul s-a alaturat insurgentilor si au inceput sa traga. Marsiliezii au replicat cu mitralii. Regele a ordonat garzilor elvetiene sa inceteze focul. Dar 600 de elvetieni au fost ucisi, iar dintre insurgenti, 90 de federati si 300 de parizieni au fost ucisi sau raniti. Insurgentii au navalit in Adunare si au obligat-o sa recunoasca noua Comuna revolutionara care a ordonat atacul asupra palatului. Deputatii au trebuit sa-l predea pe rege Comunei, care l-a inchis in Temple. Au fost siliti sa accepte alegerea unei Conventii Nationale prin sufragiu masculin care sa elaboreze o noua constitutie democratica. Comuna stapanea in acel moment Parisul, chiar daca restul Frantei recunostea numai autoritatea Adunarii.

Monarhistii constitutionali au inceput sa se ascunda, iar girondinii au ramas stapani, beneficiari ai unei revolutii pe care au incercat sa o evite. Cei 300 de deputati ramasi in Adunare au numit noi ministri, inclusiv pe cei demisi anterior, fiind numit printre ei si Danton ca ministrul justitiei, dupa ce s-a remarcat in Clubul cordelierilor si in sectiunile pariziene. S-au votat masuri radicale, printre care si deportarea preotilor refractari. Adunarea a decretat ca obligatiile feudale rascumparabile erau desfiintate fara despagubiri, daca seniorul nu poseda titlul de proprietate. Regimul feudal s-a incheiat. Adunarea a dispus ca proprietatile emigrantilor sa fie vandute in loturi mici, iar regele a fost suspendat. Conventia s-a intrunit la 20 septembrie 1792. Pe 21 septembrie, monarhia a fost abolita.


Teroarea[modificare | modificare sursă]

Teroarea a inceput cu atacul de la Tuileries din 10 august 1792, ce a provocat masacrele din septembrie si s-a incheiat cu batalia de la Valmy, invazia aliatilor fiind respinsa. In timpul miscarilor din 31 mai-2 iunie 1793, au fost arestati deputati girondini. Regimul terorii s-a incheiat cu executia lui Robespierre si a sustinatorilor lui in iulie 1794. A inceput a doua Teroare cand armatele franceze sufereau infrangeri si Franta era din nou amenintata cu invazia si s-a sfarsi cu victoria de la Fleurus, din iunie 1794 ce a asigurat frontierele Frantei.

Lupta dintre girondini si iacobini[modificare | modificare sursă]

In august-septembrie 1792 s-au desfasurat alegerile pentru Conventie, rezultatele fiind insa denaturate de teama si intimidare. La Paris, simpatizantii monarhisti si-au pierdut dreptul de vot. Toti cei 24 de membri care reprezentau Parisul erau iacobini, republicani si sustinatori ai Comunei. Initial erau 200 de girondini si 100 de iacobini in Conventie. Majoritatea nu apartineau niciunei tabere si pentru ca ocupau parterul din mojlocul salii in care lucra Adunarea, au primit denumirea "mlastina" sau "campia". Pana la 2 iunie 1792 s-a desfasurat lupta dintre girondini si iacobini. Iacobinii erau cunoscuti ca montagnarzi sau muntele, pentru ca ocupau locurile de sus a Adunarii, la stanga presedintelui. Girondinii erau membri ai Clubului iacobinilor. Ambele grupuri erau alcatuite din burghezi si erau de acord in majoritatea chestiunilor politice, crezand in revolutie si republica, detestand privilegiile, fiind anticlericali si in favoarea unei economii liberale, doriind o Franta mai luminata si mai umana. Insa se priveau reciproc cu suspiciune. Girondinii aveau cea mai mare parte a presei pariziene de partea lor si erau sprijiniti de provincie. Opozitia girondinilor fata de miscarile de la 10 august i-au facut sa piarda sprijinul militantilor parizieni. Montagnarzii erau mai slabi pe pozitii in provincii decat girondinii, dispunand de sprijinul solid al cluburilor si sectiilor pariziene, aparand ca principalii campioni ai Parisului. Girondinii sprijineau liberalismul, dreptul provinciilor de a se guverna singure, fara interventia Parisului. Insa ambele grupuri intelegeau ca pentru castigarea razboiului era necesar sprijinul populatiei. Girondinii credeau ca Robespierre dorea o dictatura sangeroasa, iar montagnarzii credeau ca girondinii ar face compromisuri cu conservatorii si regalistii pentru a ramane la putere, fiind acuzati de contrarevolutie. Nici una nu avea majoritate in Adunare, fiecare avand nevoie de sprijinul "campiei". Initial, i-au sprijinit pe pe girondini, de unde proveneau multi ministri.

In august, armata franceza se afla intr-o situatie deplorabila pentru ca La Fayette a fugit la austrieci pe 17 august. Prusacii au traversat frontiera franceza si au cucerit Longway, iar Verdun era pe cale sa se predea. Comuna i-a chemat pe toti patriotii la arme, mii de voluntari oferindu-se sa apere capitala. Insa odata plecati, a aparut ingrijorarea in privinta inchisorilor supraaglomerate de preoti si nobili. Marat, ce influenta Comuna, a cerut sa fie ucisi toti cei erau susecti contrarevolutionari. La 2 septembrie, a inceput masacrul prizonierilor timp de cinci zile. 1100-1400 dintre cei 2600 de prizonieri au fost ucisi.

La 20 septembrie, la Valmy, armata franceza din 52 000 de soldati a invins armata de 34 000 de prusaci. Braunschweig s-a retras spre frontiera si armata franceza a reluat ofensiva, ocupand intr-o luna malul stang al Rinului. In noiembrie, Dumouriez i-a infrant pe austrieci la Jenmapes si a ocupat Belgia, iar in sud, Nisa si Savoia au fost cucerite, in care s-a instalat o administratie revolutionara. Cum armatele trebuiau sa fie intretinute, pamanturile bisericii si ale celor considerati inamici al noului regim au fost confiscate, fiind desfiintate dijmele si obligatiile feudale.

Iacobinii au insistat ca regele sa fie judecat. Girondinii doreau sa evite procesul si propuneau organizarea unui referendum pentru a decide soarta acestuia. Regele a fost gasit vinovat si condamnat la moarte, iar acestia au cerut amanarea executiei.Marat a propus ca decizia sa fie luata prin apel nominal prin care fiecare deputat sa-si anunte public decizia. Dintr-o adunare de 721 de deputati, nici unul nu a votat pentru nevinovatia regelui de frica ca ar putea fi considerati tradatori. 693 au votat pentru vinovatia acestuia, 23 s-au obtinut, si 361 dintre cei care au votat pentru vinovatie au votat pentru pedeapsa cu moartea, 319 pentru pedeapsa cu inchisoarea. Conventia a votat impotriva unei amanari a executiei cu 387 de voturi la 334. Regele era privit ca o amenintare la adresa republicii.

Luni, 21 ianuarie 1793, deposedat de toate titlurile și toate onorurile de către guvernul republican, Citoyen Louis Capet a fost decapitat prin ghilotinare în ceea ce este astăzi Place de la Concorde. Călăul, Charles Henri Sanson, a depus mărturie că fostul rege și-a înfruntat cu curaj soarta. Montagnarzii au castigat in Conventie un ascendent pe care rar dupa aceea l-au pierdut.

Conventia a votat un decret prin care Franta isi pretindea frontierele naturale ale Rinului, Alpilor si Pirineilor, decretand si asistenta si fraternitate tuturor popoarelor care vor sa-si castige libertatea. Marile puteri s-au alarmat la anexarile teritoriale si extinderea Frantei. In februarie, Conventia a declarat razboi Angliei si Olandei, si in martie, a declarat razboi Spaniei. Dumouriez a fost infrant de austrieci la Neerwinden. A decis sa se indrepte spre Paris pentru a dizolva Conventia si sa reinstaureze Constitutia din 1791 si monarhia. Fiindca armata a refuzat, el a dezertat la austrieci alaturi de ducele de Chartres, viitorul rege Ludovic Filip. Franta a pierdut Belgia si malul stang al Rinului. Guvernul a ordonat inrolarea a 30 000 de soldati in februarie. S-a produs o mare rascoala in patru departamente de la sud de Loara sau Vandeea. Taranii plateau acolo impozite funciare mai mari si nu agreau guvernul revolutionar, iar impunerea constitutiei civile a clerului si vanzarea pamanturilor bisericesti au fost privite ca masuri nepopulare. Taranii ii priveau pe nobili ca adevarati conducatori, multi fiind monarhisti. Autoritatile locale, preotii constitutionali si membrii Garzii Nationale au fost ucisi. In mai, guvernul a retras de pe front 30 000 de soldati pentru a reprima rascoala. Dar pentru a acoperi cheltuielile razboiului, au fost tiparite mai multe asignate care au scazut la jumatate fata de valoarea nominala, ducand la cresterea preturilor, ceea ce a dus la rascoale extinse. Pentru a obtine sprijinul populatiei, trebuiau satisfacute cererile acestora. Montagnarzii s-au apropiat de sanculoti si de "campia", impartasind ura girondinilor fata de Robespierre si Marat, desi ii considerau vinovati de infrangerile din razboi datorita legaturii cu Dumouriez, de rascoala de la Vandeea si de criza economica. Campia s-a alaturat montagnarzilor. Barre, liderul Campiei, a declarat Conventiei ca trebuie sa recunoasca trei lucruri: ca in caz de urgenta, nici un guvern nu putea conduce prin metode obisnuite, burghezia nu trebuia sa se izoleze de popor si ca trebuia sa pastreze controlul asupra aliantei. Masurile au fost votate pe 10 martie-20 mai 1793, avand trei obiective: supravegherea si sanctionarea suspectilor, conferirea eficientei guvernului si satisfacerea cererilor sanculotilor. La 10 martie, la Paris a fost infiintat Tribunal revolutionar care sa-i judece pe suspectii contrarevolutionar si pentru a preveni noi masacre. Dar Tribunualul avea sa fie instrumentul terorii. Generalii au fost trimisi in provincii, avand puteri nelimitate asupra administratiilor departamentale si asupra armatei, iar deputatii Convnetiei trebuiau sa le supravegheze comportamentul. Dupa rascoala de la Vandeea, au fost infiintate comitetes de surveillance in toate comunele si sectiunile din orasele mari pentru a-i tine sub observatie pe straini si pe cei suspecti de tradare. Decretul executiei sumare prevedea judecarea si executarea rebelilor inarmati in 24 de ore de la prinderea lor, procesele desfasurandu-se fara jurati si fara recurs. Au fost votate legi draconice impotriva emigrantilor, proprietatile fiind confiscate, iar cei care se intorceau in Franta erau executati. La 6 aprilie a fost infiintat Comitetul salvarii publice, care dirija si accelera activitatile ministrilor, preluandu-le autoritatea. Comitetul depindea de sprijinul Conventiei. Danton, sustinut de campie, dorea un comitet fara extremisti. Dintre cei noua membri alesi in aprilie, sapte erau din Campie, inclusiv Barere, doi montagnarzi, dintre care unul era Danton. Nu era nici un girondin. Danton si Robespierre au discutat despre cum sa obtina sprijinul poporului pentru republica. La 4 mai a fost fixat pretul maximal pentru cereale, la care girondinii s-au opus, iar celor bogati a fost impus un imprumut obligatoriu.


Danton si montagnarzii au cerut girondinilor sa nu-i mai atace pe sanculoti. La 26 martie, Robespierre a trecut de partea sanculotilor, chemand poporul la rascoala impotriva deputatilor girondini corupti pe 31 mai. Iacobinii au fost infranti la Lyon. La 2 iunie, 80 000 de membri ai Garzii Nationale au inconjurat Conventia si si-au indreptat tunurile spre ea, cerand expulzarea girondinilor din Adunare si fixarea unui pret maximal la toate produsele de baza. Pentru a evita un masacru, Conventia a fost nevoita sa consimta arestarea a 29 de deputati si a doi ministri girondini.

Dupa 2 iunie, multi deputati si-au pierdut increderea in monagnarzi. La formarea noului comitet al salvarii publice, in iulie-septembrie 1793, toti cei 12 membri erau montagnarzi sau deputati ai campiei, toti apartinand clasei mijlocii, cu exceptia nobilului Herault de Sechelles. Nu exista presedinte si toti raspundeau impreuna pentru actiunile Comitetului, care avea sa devina primul guvern puternic. Barere era purtatorul de cuvant al comitetului in conventie, Carnot se ocupa de organizarea armatei. Din comitet faceau parte si doi membri ai Clubului Cordelierilor: Collot d' Herbois si Billaud-Varenne. Aliatii lui Robespierre erau Couthon, paralizat si tinut intr-un scaun cu rotile, si Saint-Just, sustinatorul de frunte a Terorii. Toti au fost realesi periodic in perioada septembrie 1793-iulie 1794. Herault s-a retras in decembrie 1793.

Maximilien Robespierre a intrat in comitet pe 27 iulie, avand rol in mentinerea legaturii dintre iacobinii burghezi si sanculoti. Nu era privit cu ochi buni si nu se bucura de mult sprijin in Conventie. I se spunea "Incoruptibillul" sau "fanatic al moralei". Sustinea ca toti cei care nu puneau virtutea mai presus de orice trebuiau sacrificati.Era un politian abil, actionand cu prudenta, asteptand momentul potrivit si dand dovada de fler. S-a pronuntat impotriva manifestatiilor republicane, s-a implicat in insurectiile din 10 august 1792 si 2 iunie 1793. Sustinea ca pentru a invinge, trebuia sa obtina sprijinul poporului. S-a opus impartirii cetatenilor si legilor care-i lipseau de drepturi civile pe negrii din colonii si dezaproba bogatia excesiva. Nu credea in distribuirea proprietatii in mod egal, dar considera ca datoria statului era asigurarea supravietuirii tuturor membrilor sai prin oferirea unor mijloace de munca. Era o figura distanta, care traia confortabil, si nu participase niciodata la demonstratii.

A izbucnit revolta federalista, multe departamente fiind nemultumite de influenta Parisului si a Comunei asupra Conventiei . S-au desfasurat miscari antiiacobine la Bordeaux, Lyon si Marsilia. 60 de departamete au protestat impotriva expulzarii girondinilor. Montagnarzii au considerat ca aceste revolte erau federale menite sa distruga unitatea republicii. La Toulon, revolta a escaladat, aprovizionarea cu hrana fiind intrerupta, iar autoritatile orasului chiar au negociat cu englezii pentru proclamarea monarhiei. Trupele britanice au sosit in oras la 28 august. Marsilia, Lyon si Toulon au dezavuat Conventia, urmate de alte orase mici din valea Ronului si din Proventa. Insa orasele n-au putut strange forte considerabile, iar cooperarea intre centrele revoltei era slaba. Guvernul a putut ataca fiecare zona rebela. Austriecii au intrat in Franta, spaniolii au invadat Roussillon in sud, aliatii avand 160 000 de soldati la granita Tarilor de Jos cu Franta, unde li s-a opus armata franceza inferioara numeric. Aliatii nu si-au putut coordona planurile, iar lipsa de unitate a aliatilor a salvat Franta dupa ce Pitt i-a ordonat ducelui de York sa atace Dunkerque ca baza navala, acesta indreptandu-se spre est, armata aliatilor fiind divizata.

Prusia si Austria se razboiau pentru Polonia. Austria si-a indreptat atentia spre partile habsburgice din Tarile de Jos, pe care voia sa o cedeze in schimbul Bavariei. Prusia se temea de o consolidare a puterii austriece.

Sanculotii[modificare | modificare sursă]

Sanculotii detestau aristocratia si erau devotati egalitatii, folosind apelativul de "cetatene" si "tu". Purtau bonete rosii pentru a aminti de eliberarea slavilor. Oricine era trufas sau avea o atitudine dispretuitoare era etichetat ca "aristocrat". Erau anticlericali si pentru ei, suveranitatea poporului nu putea fi delegata unor reprezentanti. Viata politica trebuia sa fie publica, iar patriotul nu trebuia sa-si ascunda opiniile. Intrunirile Adunarii trebuiau sa fie deschise accesului public, iar deputatii sa voteze cu voce tare.

Majoritatea sanculotilor erau salariati, dar nu detineau puterea in cadrul sectiunilor, fiecare sectiune fiind condusa de un numar mic de militanti, membri instariti. Din cei 454 de membri ai comitetelor revolutionare din Paris, 65% erau proprietari de pravalii, patroni de mici ateliere si mestesugari independneti, 26% erau rentieri, functionari publici si membri ai profesiilor liberale, si 8% erau muncitori salariati. Isi exercitau puterea prin intermediul propriilor institutii, care nu depindeau de administratia centrala. Comuna si sectiunile erau unitatile administrative locale ale Parisului, cu functionari si comitete alese. Aveau propria politie, propria armata pentru ca controlau Garda Nationala. Dominau societatile populare, fiind incurajate de guvern cat timp existau amenintari ale inamicilor interni si externi, pentru ca sprijineau efortul de razboi, supravegheau suspectii si ii ajutau pe reprezentanti sa epureze autoritatile locale. Sanculotii au sprijinit guvernul in toate directiile importante, ura fata de aristocratie si decizia de a castiga razboiul.

Sanculotii i-au adus pe iacobini la putere. O noua constitutie a fost trecuta prin Adunare in iunie 1793, precedata de o Declaratie a drepturilor. A fost proclamat dreptul la insurectie. Toti barbatii aveau drept de vot, iar alegerile erau directe. Au fost cerute recrutari, levee en masse desfasurandu-se in august 1793, sarcina revenind Comitetului salvarii publice. Prima categorie de recruti erau barbati necasatoriti intre 18-25 de ani, numarand un milion de oameni, ce trebuiau sa fie hraniti, inarmati si instruiti. Fabricile de stat au fost adaptate sa produca arme si munitie, iar materiile prime erau preluate: clopotele bisericilor fiind topite pentru tunuri si odoarele bisericii pentru monede. Guvernul a preluat controlul asupra comertului exterior si navigatiei.

Situatia economica s-a deteriorat, asignatul fiind sub o treime din valoarea nominala, seceta reducand cu trei sferturi intrarile de cereale in Paris. Les erages-turbatii era o grupare ce cerea masuri pentru combaterea lipsei de alimente, iar purtatorul de cuvant era Jacques Roux. Oamenii sufereau de foame in mansardele aglomerate. Partizanii sai erau muncitori salariati, lucratori ocazionali, saraci si someri. Dorea sa determine Conventia sa ia masuri de combatere a foamei si saraciei. Nu s-a intamplat nimic si acesta a acuzat-o public. Programul sau era Teroarea economica, executarea celor care stocau cereale pentru a ridica pretul si epurarea fostilor nobili din armata. Robespierre il ura pentru ca ameninta Comuna si Conventia prin actiuni directe de strada si astfel, Roux a fost arestat si a murit in inchisoare in februarie 1794.

La 4 septembrie, multimea s-a adunat la Hotel de Ville sa ceara paine si salarii mari, iar la 5 septembrie s-a indreptat spre Conventie. S-ar fi putut termina cu o lovitura de stat. Conventia a evitat-o acceptand o serie de masuri radicale. Sectiunile au impus Conventiei sa proclame "Teroarea la ordinea zilei".

S-a autorizat crearea unei armate revolutionare pariziene. 56 de alte armate, neautorizate, au fost infiintate in provincie. Armatele de civili erau menite sa asigure aprovizionarea Parisului si a marilor orase din provincie cu alimente si sa ajute la prinderea dezertoriilor, pe cei care stocau hrana si pe preotii refractari, suspectii politici si regalistii. Armatele trebuiau sa mobilizeze resursele natiunii pentru efortul de razboi, confiscand argintaria si clopotele bisericilor si urmau sa instaureze justitia revolutionara in regiunile sudice si vestice. Erau 6000 de oameni in armata revolutionara pariziana, 1200 de artileristi si 30 000 in armatele provinciale. Activitatea armatei se extindea la 25 de departamente, iar principulul obiectiv era sa ocupe 2/3 din efective, sa asigure aprovizionarea cu alimente a capitalei, prin rechezitionari in zonele producatoare de cereale din nord, sa ocupe o treime din oamenii sai, sa participe la salbatica reprimare a revoltei federaliste din Lyon si sa participe la decrestinare. Comitetul salvarii nationale nu a agreat armatele revolutionare pentru ca erau anarhice si nu se supuneau autoritatilor si pentru ca generau opozitie fata de revolutie prin metode brutale.

In iulie, Conventia a cedat presiunii populare exercitate de Roux si de sanculoti, votand legea care pedepsea cu moartea stocarea de alimente. Negustorii au refuzat sa mai transporte cantitati mari ca sa nu fie acuzati ca stocheaza, astfel criza de alimente s-a agravat. Conventia a acceptat controlul preturilor, votand pe 29 septembrie Legea maximului general. Noua lege fixa pretul painii si pe cele ale altor bunuri si servicii de baza, la o treime peste preturile in vigoare. Fixarea preturilor nu avea rost daca salariile nu erau controlate, pentru ca determinau nivelul preturilor. Salariile au fost fixate la 50% peste nivelul din 1790. Cand taranii au refuzat sa vanda cereale la pretul maximal, a fost permisa rechizitionarea ca singra modalitate pentru a hrani orasele si armata. Pretul maximal i-a intors pe oameni unii impotriva celorlalti. Taranii il urau pentru ca era adesea sub costul productiei, iar sanculotii aveau nevoie de el pentru a trai. Cand s-au dus la tara cu armata revolutionara sa impuna pretul maximal, au avut loc ciocniri cu taranii. Guvernul avea nevoie de cooperarea taranilor instariri care detineau o mare parte din recolta, fiind consilieri municipali si perceptori de impozite ce supravegheau rechizitionarea. Pretul maximal trebuia aplicat, Pentru a-i multumi, guvernul a revenit asupra preturilor, majorandu-le in februarie 1794. Orasele si armatele au fost hranite, iar asignatul, care valora 22% din valoarea nominala in august, a crescut la 48% in decembrie 1793.


Teroarea oficiala a fost exercitata de comitetele salvarii publice si ale sigurantei generale, centrat in Paris si ale carei victime au fost aduse in fata Tribunalului revolutionar. Mai era Teroare in regiunile revoltelor federale. A treia Teroare era in celelalte zone ale Frantei, controlata de comitete de supraveghere, a reprezentantilor in misiune si ale armatelor revolutionare.


Comitetele raspundeau de aducerea cazurilor in fata Tribunalului revolutionar din Paris. Pana in septembrie 1793, Tribunalul a audiat 260 de cazuri si a pronuntat 66 de condamnari la moarte. Robespierre si montagnarzii considerau ca Teroarea trebuia sa fie legala si supravegheata de guvern. Au fost intetate procese unor personalitatii cunoscute, dadand curs cererii populatiei, debarasandu-se de oamenii pe care ii considerau dusmani ai republicii. Tribunalul revolutionar a devenit scena unor sir nesfarsit de procese si condamnari la moarte: Maria Antoaneta la 16 octombrie, 31 de deputati girondini la 31 octombrie, Philippe Egalite la 6 octombrie si doamna Roland pe 9 octombrie. Achitarea nu era o optiune.

Revolta federala a fost reprimata in toata tara de catre armata regulata, iar in august-decembrie 1793, Marsilia, Lyon si Toulon au fost ocupate, rebelii din Vandeea fiind infranti. Fiecare taran intalnit in zona a fost impuscat de trupe, gospodariile si recoltele fiind incendiate. Femeile erau violate si mutilate. Vandeea era un desrt depopulat dupa ce s-a incheiat pacificarea. Mii de oameni care s-au predat si umpleau inchisorile au fost impuscati fara judecata, numai 2000 in apropiere de Angers. La Vandeea, 7000 de oameni au fost condamnati de curtile revolutionare, toti tarani, nici un burghez.

La Nantes, 1800 de oameni, din care jumatate fiind femei, au fost urcati in slepuri duse la gurile Loarei si scufundate. La Toulon, 800 de oameni au fost impuscati fara judecata si 282 au fost ghilotinati de comisia revolutionara. Multi oameni au fost secerati de tunuri i fata unor gropi sapate dinainte, si multi altii au fost ghilotinati la Lyon.

O jumatate de milion de oameni au fost arestati, circa 10 000 dintre ei murind in inchisoare. Administratia locala a fost epurata, moderatii fiind inlocuiti cu militanti sanculoti. Conform studiilor, s-au desfasurat 17 000 de executii oficiale, 28% fiind tarani din Vandeea, si 31% muncitori, in Lyon si Marsilia. Numarul total celor executati fara judecata s-a situat la in jur de 50 000.


A urmat apoi un proces de decrestinare, biserici fiind inchise, clopotele si argintaria fiind confiscate, fiind distruse cruci si troite, iar preotii au fost obligati sa se casatoreasca. Au ramas foarte putini preoti refractari. Clericii constitutionali au sprijinit rascoala de la Lyon. Desi Conventia nu a agreat catolicismul, a incunnvintat atacul asupra bisericii decat l-a incurajat. In octombrie, a fost introdus un nou calendar revolutionar pentru a-l inlocui pe cel crestin. Noul calendar incepea pe 22 septembrie 1792, cand a fost proclamata republica. Perioada 22 septembrie 1792-21 septembrie 1793 a devenit anul I. Anul era impartit in 12 luni de cate 30 de zile , cu cinci zile suplimentare: sans-culottides. Fiecare luna era impartita in trei perioade de 10 zile, fiecare a zecea zi fiind zi de odihna. Un alt decret a dat fiecarei luni un nume, ca demiaire-luna culesului de vie (22 septembrie-21 octombrie), floreal-luna florilor (20 aprilie-19 mai). Duminicile si sarbatorile bisericesti erau ignorate. Se estimeaza ca 6000-20 000 de preoti au fost siliti sa renunte la preotie.

Comuna din Paris a incetat plata salariilor clericilor din mai 1793, iar in noiembrie, toate bisericile din Paris au fost inchise. Notre-Dame a devenit Templul Ratiunii. Iin 1794, multe biserici din tara au fost inchise. Fouche, agent al decrestinarii, a scris la intrarile cimitirelor inscriptii ca "Moartea este un somn vesnic"

Dictatura Comitetului salvarii publice[modificare | modificare sursă]

La sfarsitul anului 1793, guvernul parea ca a rezolvat problemele ce amenintau existenta republicii. Revoltele federaliste au fost reprimate, orasele erau aprovizionate cu alimente si valoarea asignatului crestea. Armata franceza a alungat trupele spaniole din Roussillon si trupele piemonteze din Savoia. Englezii au fost infranti la Hondschoote, iar austriecii la Wattignies in octombrie. Un conflict cu sanculotii era inevitabil, iar in toamna 1793, anarhia domnea in departamente pentru ca comitetele revolutionare locale, armatele revolutionare si reprezentantii ca Fouche interpretau legea dupa bunul plac sau o ignorau. Comitetul sigurantei generale a incredintat administrarea Terorii membrilor comitetelor locale de supraveghere. Pe 4 decembrie, campia si muntele au acceptat o noua lege. Cele doua comitete capatau puteri executive depline. Comitetul sigurantei generale raspundea de politie si de siguranta interna, iar Tribunalul revolutionar si comitetele de supraveghere treceau sub controlul sau. Comitetul Salvarii publice avea atributii ample ca supervizarea ministrilor si generalilor, trebuind sa stabileasca politica externa, sa epureze si sa dirijeze administratia locala. Autoritatile din comune si departamente au fost trecute in subordinea unor agenti nationali numiti de guvernul central si raspunzatori in fata acestuia. Reprezentantii in misiune, trimisi de Conventie in aprilie, ferm trecute sub autoritatea Comitetului salvarii publice, toate armatele revolutionare fiind dispersate. Anarhia a luat sfarsit , iar autoritatea sanculotilor a fost redusa. Multe elemente ale Vechiului Regim au reaparut, Robespierre justificand ca era necesara o dictatura pana cand inamicii interni si externi vor fi infranti.

Principalul pericol pentru Robespierre provenea din partea lui Hebert si adeptilor sai. Ziarul sau, La Pere Duchesne, milita pentru violenta, fiind popular in randul sanculotilor. Hebert i-a sprijinit pe iacobini impotriva girondinilor si dorea o functie dupa lovitura de stat din 2 iunie 1793. Nu a fost numit ministru de interne si s-a intors impotriva iacobinilor. A acuzat Comitetul salvarii publice de tiranie si a incercat sa castige putere devenind sustinator al nemultumirii populare. Hebertistii aveau putini simpatizanti in Conventie, dar multi in Clubul Cordelierilor, Comuna, Armata revolutionara pariziana si in societatile populare. Robespierre i-a antipatizat profund pentru ca a ocupat un loc de frunte in campania de decrestinare. Ii displacea extremismul politic si pentru a-i izola pe hebertisti de mase, la 26 februarie 1794 Saint-Just a propus confiscarea proprietatilor suspectilor ce aveau sa le revina saracilor. In martie, Hebert a declarat la Clubul cordelierilor ca era necesara insurectia. Robespierre a decis sa-l distruga. Hebert si 18 adepti ai sai au fost arestati, dar pentru a preveni tulburari stradale, si astfel, guvernul a actionat cu prudenta. Nu i-a arestat pe liderii Comunei, iar hebertistilor li s-au adus acuzatia ca sunt agenti straini, care vor instaurarea unei dictaturi militare si pregatind terenul pentru restaurarea monarhiei. Plebea s-a lasat manipulata, iar hebertistii au fost ghilotinati la 24 martie. Comitetul a profitat epntru a-si instaura dictatura, armata revolutionara fiind dezembrata, clubul cordelierilor find inchis, iar societatile populare fiind dizolvate, si Comuna epurata si impanzita de sustinatorii lui Robespierre.


O grupare opusa lui Robespierre s-a inchegat in jurul lui Danton care voia sa restabileasca independenta autoritatilor locale, punan capat centralizarii. Voia sa aplaneze disensiunile din cadrul miscarii revolutionare si sa opreasca Teroarea. Danton s-a imbogatit considerabil, 400 000 de livre fiind cheltuite cat a fost ministrul justitiei. Danton era acuzat de coruptie si pentru ca ar fi fost cumparat de puteri straine. Camille Desmoulins, prietenul sau, l-a sustinut in tentativa de a pune capat Terorii. Desmoulins a cerut in ziarul sau, Le Vieux Cordelier, eliberarea a 200 000 de cetateni suspectati. Comitetul salvarii publice l-a considerat pe Danton drept o amenintare, avand multi adepti in Conventie si credea ca va restaura monarhia. Danton a fost adus in fata Tribunalului revolutionar la 5 aprilie 1794, el, Desmoulins si ceilalti adepti ai sai fiind executati prin ghilotinare. Nevasta lui Desmoulins a incercat sa organizeze o demonstratie in sprijinul sau, dar a fost arestata si ghilotinata alaturi de nevasta lui Hebert. Se instaurase o atmosfera de ura si suspiciune, in care deputatii nu mai aveau curajul sa declare nimic impotriva regimului. Deputatul montagnard, Thibaudeau, scria in memoriile sale despre cat de monstruoasa era dictatura Terorii. Guvernul voia sa obtina puteri depline in represiune, iar in mai 1794, a desfiintat toate tribunalele revolutionare din provincie. Toti inamicii republicii erau adusi la Paris si judecati de Tribunalul revolutionar. Dupa ce a scapat de tentativele de asasinare, Robespierre si Couthon au conceput proiectul legii din prairial, votata la 10 iunie prin care ii declarau dusmani ai poporuli pe cei care incercau sa perverteasca obiceiurile si sa corupa cunostiintele. Inculpatii nu mai aveau dreptul la aparare asistata . Timp de noua saptamani, au fost condamanti la moarte mai multi oameni decat au fost condamnati anterior proiectului de lege, multi fiind din clase superioare.

Robespierre credea in Dumnezeu, pe care il numea Providenta, avand credinta in viata de dupa moarte, in care doar cei virtuosi vor fi rasplatiti. A urat campania de decrestinare. Voia sa-i uneasca pe toti francezii sub cultul Fiintei Supreme. Catolicii au fost suparati pentru ca ignora doctrina catolica si papalitatea. Chiar si anticlericalii au fost impotriva pentru ca credeau ca era un pas spre reintroducerea religiei romano-catolice, crezand ca Robespierre se autodeclara drept mare preot al noii religii.

Robespierre pierdea sprijinul miscarii populare.Sanculotii au fost dezamagiti de executarea hebertistilor, de dizolvarea societatilor populare si de sfarsitul democratiei directe din sectiuni si de crestewrea maximulului de preturi in martie. Inflatia a crescut, iar asignatul a scazut la 36% din valoarea nominala.

La 23 iulie, Comuna, care predomina de adeptii lui Robespierre, a decis sa aplice maximul asupra salariilor. Salariile au fost scazute cu pana la jumatate si a sporit nemultumirea in randul sanculotilor, ce erau muncitori salariati.

Populatia era scarbita de Marea Teroare. Nu mai era necesara pe plan extern din moment ce Franta preluase ofensiva in primavara 1794, recucerind Belgia si traversand Rinul, Alpii si Pirinei. Cele doua comitete au inceput sa intre in conflict. In aprilie, Comitetul salvarii publice si-a infiintat propriul sau departament de politie, condus de Robespierre, pentru a-i urmari pe functionarii incorecti. Comitetul sigurantei generale a fost profund afectat de amestecul atributiilor sale privind siguranta interna. Au izbucnit conflicte si in interiorul Comitetului salvarii publice. Billaud si Collot erau legati de Hebert, si s-au simtit amenintati de Robespierre.

Robespierre a disparut din viata publica mai bine de o luna. Nu mai tinea discurs in Conventie. Era epuizat fizic si emotional dupa ce membrii comitetului au muncit ore in sir timp de cateva luni. Cand a revenit, se adresa Conventiei si nu Comitetului. La 26 iulie, si-a abandonat prudenta si a tinut o cuvantare prin care isi agresa colegii prin care acuza de existenta unei conspiratii in sanul Conventiei, cerand pedepsirea tradatorilor. A refuzat sa dea nume. Moderatii ca Carnot si teroristii ca Fouche si Colot s-au simtit amenintati si s-au unit pentru a complota impotriva sa. La 27 iulie-9 thermidor, cand Robespierre lua cuvantul, acestia l-au impiedicat sa vorbeasca. Conventia a votat pentru arestarea sa, a fratelui sau, a lui Cotton si a lui Saint Just. Au fost inchisi la subordinea Comunei, dar au fost eliberati si s-au intrunit la primarie. Liderii Comunei voiau sa organizeze o insurectie in sprijinul lui Robespierre. Au ordonat membrilor Garzii Nationael din sectiuni sa se mobilizeze sub comanda lor. S-a creat o confuzie in seara acelei zile pentru ca si Conventia a facut apel la Garda nationala ca sa o sprijine impotriva Comunei. Initial, sectiunile n-au actionat, numai 16 dintre ele fiind trimise in ajutorul Comunei. Dar includeau si cateva dintre unitati de artilerie, iar Conventia s-a aflat la discretia comandantului Garzii Nationale. Robespierre nu a avut curaj si Conventia a fost salvata. Robespierre nu avea incredere intr-o rascoala populara nepregatita dinainte si voia sa se mentina in cadrul legii. Asteptand, Conventia i-a scos in afara legii pe deputatii a caror arestare a fost ordonata anterior si pe liderii Comunei. Decretul de scoatere in afara legii i-au convins pe multi sa sprijine Conventia. Cand au ajuns la Hotel de Ville, au constatat ca Robespierre nu era aparat de nimeni, ce incerca sa se sinucida. Dar soldatii l-au oprit, insa accidental, arma s-a descarcat impuscandu-l lateral in fata, mutilandu-l. Robespierre a fost arestat ,si la 28 iulie, el si cu alti 21 au fost ghilotinati.

Cronologie[modificare | modificare sursă]

Istoria Franței

Antichitate

Evul Mediu

Renașterea

Epoca modernă

Epoca contemporană

Anul 1789[modificare | modificare sursă]

  • 5 mai: Deschiderea oficială a Adunării Stărilor Generale
  • 17 iunie: Starea a treia proclamă Adunarea Națională
  • 20 iunie: Jurământul din sala de tenis
  • 24 iunie: Majoritatea clerului se alătură Adunării Naționale
  • 2 iulie: Regimente străine sunt concentrate în jurul Parisului
  • 12 iulie: Demiterea miniștrilor provoacă insurecția armată a parizienilor
  • 14 iulie: Căderea Bastiliei. Revoluția se declanșează și în provincie
  • 15 iulie: Conducerea revoluționară se organizează ca și Comuna din Paris
  • 16 iulie: Regele decide să retragă trupele din capitală
  • 4 august: Abolirea corvezilor și servituților feudale
  • 26 august: Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului
  • 6 octombrie: Femeile pariziene obligă regele să revină în Paris.
  • 19 noiembrie: Decret privind naționalizarea bunurilor Bisericii

Anul 1790[modificare | modificare sursă]

  • 16 ianuarie: Este creată Jandarmeria națională
  • 31 martie: Robespierre este ales președinte al Clubului iacobinilor.
  • 19 iunie: Un decret al Adunării abolește titlurile de noblețe ereditare
  • 12 iulie: Constituția civilă a clerului
  • 14 iulie: În cadrul primei zile naționale, Ludovic al XVI-lea jură că va accepta Constituția
  • 21 octombrie: Drapelul tricolor înlocuiește vechiul drapel regal al florii de crin
  • 27 noiembrie: Decretul jurământului clerului

Anul 1791[modificare | modificare sursă]

Anul 1792[modificare | modificare sursă]

  • 25 ianuarie: Adunarea lansează un ultimatum Austriei
  • 20 aprilie: Adunarea, dominată de girondini, declară război Austriei
  • 21 aprilie: Condorcet expune în Adunare principiile educației publice
  • 26 aprilie: Rouget de Lisle interpretează Cântec de război pentru armata Rinului (''La Marseillaise'')
  • 27 mai: Decret al Adunării privind deportarea preoților refractari
  • 20 iunie: Manifestație anti-regalistă la Tuilleries
  • 7 iulie: Liderii Comunei din Paris sunt suspendați din funcții
  • 22 iulie: Declarând patria în pericol, Adunarea cheamă cetățenii sub arme
  • 25 iulie: Manifestul lui Braunschweig la Coblenz (cunoscut la Paris la începutul lunii august)
  • 30 iulie: Marseillaise la Paris
  • 10 august: Căderea monarhiei. Convocarea Convenției naționale ca nou organ legislativ
  • 2 septembrie: Masacrul a peste 1.000 de preoți refractari, nobili și alți prezumptivi adversari ai națiunii
  • 20 septembrie: Bătălia de la Valmy. Armata prusaca este oprită
  • 21 septembrie: Convenția proclama republica
  • 4 decembrie: Începe procesul regelui

Anul 1793[modificare | modificare sursă]

Anul 1794[modificare | modificare sursă]

Anul 1795[modificare | modificare sursă]

  • 21 februarie: Restabilirea libertății religioase
  • 1 aprilie: Protest al populației împotriva scumpirii alimentelor
  • 5 aprilie: Tratat la Basel cu Prusia
  • 7 mai: Fouquier-Tinville, acuzatorul public, împreună cu alți 15 membri în Tribunalul Revoluționar, sunt ghilotinați
  • 20 mai: Insurecții populare violent reprimate. Teroarea albă
  • 30 mai : Restituirea bisericilor
  • 22 iulie: Tratat la Basel cu Spania
  • 22 august: Constituția anului III
  • 18 septembrie: Separarea bisericilor de stat
  • 1 octombrie: Anexarea Belgiei
  • 5 octombrie: Insurecția regalistă contra Convenției este înfrântă de Bonaparte
  • 31 octombrie: Debutul Directoratului
  • 5 decembrie: Decret de arestare contra lui Babeuf care intră în clandestinitate

Anul 1796[modificare | modificare sursă]

Anul 1797[modificare | modificare sursă]

Anul 1798[modificare | modificare sursă]

Anul 1799[modificare | modificare sursă]

  • 23 ianuarie: Armata franceză ocupă Napoli
  • 12 martie: Directoratul declară război Austriei
  • 28 aprilie: Adoptarea taxei vamale protecționiste
  • 16 iunie: Consiliul celor 500 în conflict cu Directoratul
  • 18 iunie: Demiterea directorilor de către consilii. Lovitura de stat din 30 priarial
  • 28 iunie: Decret privind mobilizarea generală
  • 6 iulie: Deschiderea clubului amicilor egalității și libertății (neo-iacobin)
  • 29 iulie: Fouché este numit ministrul poliției
  • 1 august: Abrogarea legilor din septembrie 1797 ce restrângeau libertatea presei
  • 6 august: Insurecție regalistă în sud
  • 13 august: Închiderea clubului amicilor egalității și libertății
  • 27 august: Debarcare engleză în Olanda
  • 16 octombrie: Napoleon revine la Paris
  • 9 noiembrie: Lovitura de stat provoacă vid de putere (18 Brumar)

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Norman Gash, Reflections on the revolution – French Revolution, National Review, July 14, 1790: "Yet in 1789 France was the largest, wealthiest, and most powerful state in Western Europe.
  2. ^ John Wolf, Louis XIV, ch 24; Bertrand Van Ruymbeke, "Escape from Babylon." Christian History 2001 20(3): 38–42. I
  3. ^ Censer, Jack; Lynn Hunt (2001). Liberty, Equality, Fraternity: Exploring the French Revolution. Pennsylvania: Pennsylvania State University Press.
  4. ^ Jean-Luc Chappey, Bernard Gainot, Guillaume Mazeau, Frédéric Régent & Pierre Serna, Pour quoi faire la Révolution, Agone,‎ 2012
  5. ^ Doyle, The Oxford History of the French Revolution (1989) pp 99-101
  6. ^ Albert Soboul, The French Revolution 1787–1799 (1975) pp 127–29.
  7. ^ Frey, pp. 4, 5
  8. ^ Neely, p. 56
  9. ^ Schama 2004, p.300–301
  10. ^ John Hall Stewart. A Documentary Survey of the French Revolution. New York: Macmillan, 1951, p. 86.
  11. ^ Robert Darnton, L'aventure de l'Encyclopédie, Paris, 1982.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Acest articol conține text din Encyclopædia Britannica 1911, o publicație aparținând domeniului public.
  • Almaș, Dumitru, Căderea Bastiliei, București, 1959.
  • Bayet, Albert, Istoria Franței, București, Ed. Forum, f.a.
  • Behrens, G.B., The Ancien Régime, Thames and Hudson, 1967.
  • Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 3, Iași, Institutul European, 1998.
  • Blanning, T.C.W., The Origins of the French Revolutionary Wars, Longman, 1986.
  • Idem, The French Revolution - Aristocrats vs. Bourgeois, Macmillan Education, 1987.
  • Campbell, Robert Peter, The Ancien Régime in France, Blackwell, Historical Association Studies, 1988.
  • Carlyle, Thomas, Istoria Revoluției franceze, vol I-II, București, 1946.
  • Caxotte, Pierre, La Révolution française, Paris, 1970.
  • Ciachir, Nicolae, Istorie universală modernă, vol II, București, Ed. Oscar Print, 1998.
  • Cobb, R., Jones, C., The French Revolution, 1789-1795, Simon and Schuster, 1989.
  • Cobban, Alfred, A history of modern France, vol. I, 1715-1799, Penguin, 1957.
  • Idem, The Social Interpretation of the French Revolution, Cambridge, University Press, 1964.
  • Cowie, L. W., The French Revolution, Macmillian Education, 1987.
  • Doyle, William, The origins of the French Revolution, Oxford, University Press, 1989
  • Idem, The Oxford History of the French Revolution, Oxford, University Press, 1989.
  • Furet, F., Richet, D., The French Revolution, Weidenfeld, 1970.
  • Goodwin, A., The French Revolution, edition V., Hutchinson, 1970.
  • Hampson, Norman, A Social History of the French Revolution, Routledge, 1966.
  • Idem, The life and options of Maximilien Robespierre, Duckworth, 1974.
  • Idem, The terror in the French Revolution, Historical Asociation pamphlet, General Series 103.
  • Hardman, John, The French Revolution, 1785-1795, Arnold, 1981.
  • Jones, P.M., The Peasantry in the French Revolution, Cambridge, University Press, 1988.
  • Lefebvre, Georges, The Coming of the French Revolution, Princeton, 1947.
  • Lyons, Martin, France under the Directory, Cambridge, University Press, 1975.
  • Madaule, Jacques, Istoria Franței, vol II, București, 1973.
  • Madelin, Louis, Danton - omul, revoluționarul, București, f.a.
  • Politics and society in contemporary France (1789-1971), a documentary history, ed. Eric Cahm, London, George C. Harrap, 1972.
  • Rudé, George, Revolutionary Europe, 1783-1815, Fontana, 1964.
  • Idem, Robespierre, Collins, 1975.
  • Soboul, Albert, A Short History of the French Revolution, 1789-1799, University of California Press, 1965.
  • Idem, Revoluția franceză, 1789-1794, București, 1962.
  • Sutherland, D.M.G., France, 1789-1815: Revolution and Counter-revolution, London, Fontana, 1985.
  • Sydenham, M. J., The First French Republic, 1792-1804, Batsford, 1974.
  • Idem,The French Revolution, Batsford, 1965.
  • Townson, Duncan, Franța în revoluție, București, Ed. All, 2000.
  • Tulard, J., Fazard, J. F., Fierro, A., Histoire et dictionnaire de la Révolution française (1789-1799), Paris, 1988.
  • Williams, Gwyn A., Artisans and Sans-culottes, Libris, 1989.
  • Wright, D.G., Revolution and Terror in France, 1789-1795, Longman, 1974.

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

Asediul Bastiliei

Articolele fac parte din seria
Revoluția franceză

Cauze
Tulburări
Adunarea Constituantă
și camerele sale (1789 - 1791)
Constituția din 1791
și monarhia
(1791 - 1792)
Insurecția de la 10 august 1792
Convenția națională
Războiul din Vandeea
Teroarea
Directoratul
Cronologie
  • Cartea neagră a Revoluției franceze, coordonator Renaud Escande, Editura Grinta, Cluj, 2010 - recenzie1 - recenzie2
  • Jules Michelet, Istoria Revoluției, traducere de Angela Cismaș, Editura Minerva, București, 1973

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Revoluția franceză