Holocaust

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον (holókauston): holos, "complet" și kaustos, "ars"), (în ebraică: Hașoa השואה, în idiș: Hurben חורבן), este un termen utilizat în general pentru a descrie uciderea a aproximativ șase milioane de evrei, de toate vârstele, marea lor majoritate din Europa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca parte din „soluția finală a problemei evreiești”, programul de exterminare a evreilor, plănuit și executat de regimul național-socialist din Germania, condus de Adolf Hitler.[1]

Supravieţuitori ai Holocaustului, în ziua eliberării din lagărul Buchenwald de către trupele americane. Al şaptelea, în cel de-al doilea rând de jos este laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel, evreu din România (Transilvania de Nord).

Etimologie și definiții[modificare | modificare sursă]

Cuvântul original grecesc (holókauston) este o traducere a termenului ebraic olah, care înseamnă „ardere de tot” și care denumește vechiul ritual iudaic de sacrificiu în care (bucăți de) animale sau plante erau arse pe altar pentru Iahve (Elohim) căruia, după Cartea Leviticului (a treia carte a Pentateuhului), îi era plăcut mirosul acestor jertfe.[2]

Cuvântul holocaust era folosit din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea violentă a unui număr mare de oameni. Spre deosebire de cuvântul masacru, de origine latină („ucidere în masă de oameni de către alți oameni”), cuvântul holocaust se putea referi și la dezastre sau catastrofe. Winston Churchill, de exemplu, l-a folosit înaintea celui de-al doilea război mondial, iar alții îl folosesc pentru a descrie Genocidul armean din Primul Război Mondial.[3]

Din anii 1950, utilizarea sa a fost restrânsă și este folosită astăzi doar cu referire la masacrarea evreilor de către naziști în ajunul și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

Cuvântul biblic șoa (שואה), cu sensul de „calamitate” a devenit termenul standard în ebraică pentru holocaust încă din anii 1940[4] în Ierusalim într-o carte numită Sho'at Yehudei Polin (Holocaustul evreilor din Polonia). În primăvara lui 1942, istoricul Ben Zion Dinur (Dinaburg) din Ierusalim a folosit termenul șoa pentru a descrie exterminarea evreilor din Europa, denumind aceasta o catastrofă care simboliza situația unică a evreilor[5][6]. Începând din anii 1950, termenul „holocaust” se referă de regulă la genocidul evreilor.[4]

Termenul german oficial pentru exterminarea evreilor în perioada nazistă era Endlösung der Judenfrage („Soluția finală a problemei evreiești”). În germană, ca și în alte limbi, printre care engleza, termenul soluția finală este folosit ca alternativă la cel de holocaust.[7]

Atrocitățile regimului nazist nu s-au limitat la evrei. Unii autori au folosit noțiunea holocaust în sens mai larg, pentru a descrie și alte acțiuni ale regimului nazist. Acestea includ uciderea a aproximativ o jumătate de milion de romi, omorârea a milioane de prizonieri de război sovietici, precum și regimul de exterminare la care au fost supuse persoanele trimise la muncă forțată, homosexualii, persoanele handicapate fizic și/sau psihic, cetățeni polonezi și ai altor popoare slave, opozanți religioși (martori ai lui Iehova, prelați romano-catolici) și opozanți politici.[8][9] Însă majoritatea istoricilor nu includ aceste grupuri în definiția holocaustului, restrângând semantica acestui termen la genocidul evreilor.[10] sau ceea ce naziștii au numit Soluția finală a problemei evreiești. Ținând cont de toate victimele persecuțiilor naziștilor, numărul morților crește considerabil: estimările plasează numărul total de victime în general între 9 și 11 milioane.[11]

Persecuția și genocidul s-au desfășurat în etape. Legislația privind eliminarea evreilor din societatea civilă a fost promovată cu mai câțiva ani înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial (1933-1939). Au fost înființate lagăre de concentrare în care deținuții erau folosiți ca sclavi până mureau de extenuare sau de boală. Unde Al treilea Reich ocupa un nou teritoriu în Europa de Est, unități speciale numite Einsatzgruppen exterminau evrei și adversari politici, împușcându-i în masă. Evrei și romi erau concentrați în ghetouri înainte de a fi transportați la sute de kilometri cu trenuri de marfă în lagărele de muncă forțată și exterminare, unde, dacă supraviețuiau călătoriei, cei mai mulți erau uciși prin gazare în încăperi special amenajate. Fiecare ramură a aparatului administrativ al statului hitlerist a fost implicată în logistica asasinatelor în masă și a contribuit la transformarea Germaniei în ceea ce un istoric a denumit „un stat genocidar”.[12]

Utilizarea cuvântului în sens mai larg a atras obiecțiile multor organizații evreiești, în particular al celor înființate pentru comemorarea holocaustului evreilor. Organizațiile evreiești afirmă că acest cuvânt, în sensul său prezent, este folosit pentru a descrie exterminarea evreilor și că holocaustul evreilor a fost o crimă de o asemenea anvergură și atât de specifică, ca punct culminant al unei lungi istorii a antisemitismului european, încât nu ar trebui să fie subsumată într-o categorie generală cu alte crime comise de naziști.

Și mai aprins disputată este extensia termenului pentru a descrie evenimente care nu au legătură cu al doilea război mondial. Un astfel de exemplu este folosirea sintagmei “holocaustul spaniol”, în lucrarea “Holocaustul Spaniol, Inchiziție și Exterminare în secolul XX” [13], de către istoricul englez Paul Preston (care este specialistul de frunte în materie de istoria Spaniei secolului XX[14][15]), pentru a desemna masacrele sălbatice care au avut loc în timpul războiului civil spaniol. (Preston evaluează numărul victimelor căzute în confruntările declanșate după ce militarii naționaliști rebeli s-au ridicat contra guvernului republican democratic ales în 1936, la 200 000[16]. La această cifră, istoricul mai adaugă încă 170 000, care sunt victimele masacrelor naționaliștilor de dreapta, plus încă 50 000 masacrați în ariile aflate sub controlul republicanilor. Se mai pot adăuga încă 114 000 de victime ale dictaturii lui Franco[17], care a urmat războiului civil. Termenul este folosit și de armeni pentru a descrie genocidul armenilor din primul război mondial. Termenii holocaustul ruandez și holocaustul cambodgian sunt utilizați cu referire la genocidul din Ruanda din 1994 și, respectiv, la masacrele în masă organizate de regimul khmerilor roșii din Cambodgia, iar holocaustul african descrie comerțul de sclavi și colonizarea Africii, supranumite Maafa.

Trăsături distinctive[modificare | modificare sursă]

Atitudinea instituțiilor germane[modificare | modificare sursă]

În Europa au fost înfiinţate ghetouri în care evreii au fost închiși înainte de a fi trimiși în lagăre de concentrare.
Naziştii au înregistrat metodic desfășurarea Holocaustului în mii de rapoarte şi documente. În imagine, transcrierea de către un serviciu militar britanic de interceptare și descifrare a telegramei lui Hermann Höfle transmisă în ianuarie 1943 lui Adolf Eichmann; Höfle raporta că 1 274 166 de evrei fuseseră uciși în cele patru tabere ale operațiunii Aktion Reinhard în anul 1942.

Michael Berenbaum scrie că Germania devenise un stat genocidar.[12] Fiecare ramură a birocrației sofisticate a acestei țări a fost implicată în procesul asasinatelor în masă. Bisericile parohiale și Ministerul de Interne au furnizat liste de nașteri care arătau cine este evreu; Poșta a livrat ordinele de deportare și denaturalizare; Ministerul de Finanțe a confiscat proprietățile evreiești; firmele germane au concediat muncitorii evrei și au exclus acționarii evrei; universitățile au refuzat să admită studenți evrei, au refuzat să acorde diplome celor înmatriculați și au concediat profesorii evrei; oficiile guvernamentale de transport au pregătit trenurile de deportare; companiile farmaceutice germane au testat medicamente pe prizonierii din lagăre; alte companii au licitat pentru contracte de construcție a crematoriilor; liste detaliate de victime au fost alcătuite folosind mașinile de pontaj ale companiei Dehomag, care au făcut înregistrarea meticuloasă a omorurilor. Când intrau în lagărele morții, prizonierii erau obligați să-și predea toate obiectele personale, atent catalogate și etichetate înainte de a fi trimise în Germania pentru a fi valorificate. Berenbaum arată că “soluția finală a problemei evreiești” era “în ochii făptuitorilor... cea mai mare realizare a Germaniei.”[18]

Autorul holocaustolog Saul Friedländer scrie că: “Niciun grup social, nicio comunitate religioasă, nicio instituție academică sau profesională din Germania sau din Europa nu și-a declarat solidaritatea cu evreii.”[19] Friedländer mai arată că unele biserici au spus că unii evrei convertiți trebuie priviți ca parte a comunității creștine, dar și aceasta doar până la un punct. Friedländer argumentează că aceasta face Holocaustul să fie deosebit, deoarece politicile antievreiești au putut să se desfășoare fără intervenția unor forțe potrivnice de felul celor care apar în mod normal în societățile avansate, cum ar fi industria, întreprinderile mici și mijlocii, bisericile și alte culte religioase sau alte grupuri de presiune și grupuri de interese.[19]

Dominanța ideologiei și scara genocidului[modificare | modificare sursă]

În alte genociduri, considerațiile pragmatice cum ar fi controlul teritoriului și resurselor erau centrale în politica de genocid. Yehuda Bauer argumentează că:

Motivația de bază [a Holocaustului] era pur ideologică, înrădăcinată într-o lume existentă numai în imaginația nazistă, unde unei conspirații evreiești internaționale de a controla lumea i se opunea o misiune “ariană” paralelă. Niciun genocid de până în ziua de azi nu fusese bazat atât de complet pe mituri, halucinații, pe o ideologie abstractă, nepragmatică - care a fost apoi pusă în aplicare prin mijloace foarte raționale și pragmatice."[20]

Uciderea a fost efectuată sistematic în aproape toate teritoriile ocupate de naziști în ceea ce acum sunt 35 de state europene diferite.[21] A fost concentrată mai ales în Europa centrală și de est, unde, în 1939, se aflau peste șapte milioane de evrei. Aproximativ cinci milioane de evrei au fost uciși acolo, inclusiv trei milioane în Polonia ocupată și peste un milion în Uniunea Sovietică. Sute de mii au murit și în Olanda, Franța, Belgia, Iugoslavia și Grecia. Protocolul de la Wannsee clarifică faptul că naziștii intenționau să aplice "soluția finală a problemei evreiești" de asemenea în Anglia și Irlanda.[22]

Oricine avea trei sau patru bunici evrei era sortit exterminării, fără excepție. În alte genociduri, oamenii puteau evita moartea, convertindu-se la o altă religie sau acceptând o altă formă de asimilare. Această opțiune nu a fost posibilă evreilor din Europa ocupată.[23] Toate persoanele de descendență evreiască recentă urmau să fie exterminate în teritoriile controlate de Germania.[24]

Experimente medicale[modificare | modificare sursă]

În lagărul de la Buchenwald, un ghid arată unui soldat american borcane cu organe recoltate de la prizonieri

O altă trăsătură distinctă a fost efectuarea, la scară largă, a experiențelor medicale pe deținuți. Medici germani au efectuat astfel de experimente în lagărele de concentrare de la Auschwitz, Dachau, Buchenwald, Ravensbrück, Sachsenhausen și Natzweiler .[25]

Cel mai celebru dintre acești medici a fost dr. Josef Mengele, care a lucrat la Auschwitz. Printre experimentele sale se numărau punerea subiecților în camere cu presiune, testarea de medicamente pe ei, supunerea la degerături, tentative de schimbare a culorii ochilor prin injectarea de substanțe chimice în ochii copiilor, diverse amputări și alte operații brutale.[26] Activitatea sa nu va fi niciodată cunoscută integral, deoarece majoritatea documentelor expediate de Mengele medicului Otmar von Verschuer la Institutul “Kaiser Wilhelm” (“Împăratul Wilhelm”) au fost distruse de acesta (Verschuer).[27] După terminarea experiențelor coordonate de Mengele, subiecții supraviețuitori erau aproape întotdeauna uciși și supuși unei autopsii.

Se pare că lui Mengele îi plăcea să lucreze cu copiii romi. Le dădea dulciuri și jucării și îi ducea personal la camera de gazare. Ei i se adresau cu „nenea Mengele“ ("Onkel Mengele").[28] Vera Alexander a fost o deținută evreică la Auschwitz și a avut grijă de peste 50 de perechi de gemeni romi:

Îmi amintesc în mod deosebit o pereche de gemeni: Guido și Ina, care aveau cam patru ani. Într-o zi, Mengele i-a luat. Când s-au întors, erau într-o stare groaznică: fuseseră cusuți unul de altul, spate în spate, ca niște gemeni siamezi. Rănile le erau infectate și din ele curgea puroi. Țipau zi și noapte. Apoi părinții lor - îmi amintesc că pe mamă o chema Stella - au reușit să facă rost de morfină și și-au omorât copiii ca să le curme suferința.[28]

Victimele și numărul morților[modificare | modificare sursă]

Evreii[modificare | modificare sursă]

Cadavre transportate spre îngropare în Lagărul de concentrare Gusen din Muhlhausen - Linz, Austria.

După 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei uciși a fost cea de șase milioane. Centrul de comemorare al Holocaustului, Autoritatea Yad Vashem de Amintire a Eroilor și Martirilor Holocaustului din Ierusalim, comentează:

Nu este cunoscut numărul exact al evreilor uciși în Holocaust. Cifra cea mai frecventă este cea de șase milioane, avansată de Adolf Eichmann, un demnitar de rang înalt al SS-ului. Majoritatea cercetărilor confirmă că numărul victimelor s-a situat între cinci și șase milioane. Primele estimări plasau numărul la între 5,1 milioane (Profesorul Raul Hilberg) și 5,95 milioane (Jacob Leschinsky). Cercetări mai recente, ale Profesorului Yisrael Gutman și Dr. Robert Rozett în Enciclopedia Holocaustului, estimează numărul de morți între 5,59 si 5,86 milioane, iar potrivit unui studiu coordonat de cercetătorul german Wolfgang Benz numărul estimativ este de 5,29 până la 6 milioane.

Principalele surse pentru aceste statistici sunt comparațiile dintre recensămintele de dinainte de război și cele postbelice. A fost folosită și documentația nazistă cu date parțiale privind diversele deportări și asasinate. Se estimează că centrul de comemorare și documentare Yad Vashem are în prezent peste patru milioane de nume ale victimelor.[29]

În a treia ediție a lucrării sale în trei volume, The Destruction of the European Jews, Raul Hilberg a estimat numărul evreilor omorâți în Holocaust la 5,1 milioane. Această cifră include "peste 800 000" care au murit din cauza "ghetoizării și privațiunilor"; 1 400 000 uciși prin "împușcare în aer liber"; și "până la 2 900 000" pieriți în lagăre de concentrare (Konzentrationslager). Hilberg estimează numărul de morți în Polonia la "până la 3 000 000".[30]

Cifrele avansate de cercetătorul Hilberg sunt în general considerate a fi o estimare minimală, întrucât de regulă el includea numai cazurile mortale pentru care există și evita orice ajustare statistică.[31] Istoricul britanic Martin Gilbert a folosit o abordare similară în lucrarea sa Atlas of the Holocaust, dar a ajuns la un număr de 5,75 milioane de evrei morți, deoarece a estimat numere mai mari de evrei uciși în Rusia și în alte locuri.[32]

Lucy S. Dawidowicz a folosit date din recensămintele de dinainte de război pentru a estima numărul evreilor omorîți la 5,934 milioane.[33]

Unul dintre cei mai reputați cercetători germani ai Holocaustului, Wolfgang Benz, de la Universitatea Tehnică Berlin, citează între 5,3 și 6,2 milioane de victime în Dimension des Volksmords[34], iar Yisrael Gutman și Robert Rozett estimează în Encyclopedia Holocaustului (1990) numărul victielor la între 5,59 și 5,86 milioane.[35]

În teritoriile controlate direct sau indirect de naziști au trăit între 8 și 10 milioane de evrei. Incertitudinea apare din lipsa de informații privind numărul de evrei domiciliați în Uniunea Sovietică. Cele 6 milioane de victime ale Holocaustului reprezintă astfel între 60% și 75% dintre evreii europeni. Au fost exterminați peste 90% din evreii polonezi, care fuseseră în număr de 3,3 milioane. Aceeași proporție se înregistrează și în țările baltice Letonia și Lituania, dar mare parte din evreii din Estonia au fost evacuați la timp. În Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Iugoslavia, au fost uciși peste 70%. Peste 50% au fost uciși în Belgia, Ungaria și România. Este posibil ca o proporție similară să fi murit în Belarus și Ucraina, dar cifrele pentru aceste țări sunt mai puțin sigure. Printre țările cu mortalitate mai mică în Holocaust se numără Bulgaria, Danemarca, Franța, Italia și Norvegia. Dintre cei 750 000 de evrei care trăiau în Germania și Austria în 1933, au supraviețuit doar aproximativ un sfert. Înainte de 1939 s-au refugiat din Germania foarte mulți evrei, însă în majoritate și-au ales locuri de refugiu în Cehoslovacia, Franța și Olanda, de unde, ca urmare a ocupării acestor țări de armata hitleristă, au fost deportați în lagăre și în mare număr uciși.

Numărul celor uciși în principalele lagăre de muncă forțată și exterminare este estimat după cum urmează:

Auschwitz-Birkenau: 1,4 milioane;[36] Belzec: 600 000;[37] Chełmno: 320 000;[38] Majdanek: 360 000;[39] Maly Trostineț: 65 000;[40] Sobibór: 250 000;[41] și Treblinka: 870 000.[42]

De aici rezultă un total de peste 3,8 milioane; dintre aceștia, 80%–90% se estimează că au fost evrei. Numai în aceste șapte lagăre au murit jumătate din numărul total de evrei uciși în întregul Holocaust. Practic întreaga populație evreiască a Poloniei a murit în aceste lagăre.

Cel puțin o jumătate de milion de evrei au murit în alte lagăre, inclusiv în marile lagăre de concentrare din Germania. Acestea nu erau lagăre de exterminare propriu-zise, însă au avut în diverse momente un număr mare de prizonieri, îndeosebi în ultimul an al războiului când naziștii s-au retras din Polonia. Aproximativ un milion de oameni au murit în aceste lagăre și, deși proporția de evrei nu este cunoscută cu certitudine, a fost estimată la 50%.

Alți între 800 000 și 1 milion de evrei au fost uciși de unitățile speciale de lichidare, numite Einsatzgruppen, în teritoriile sovietice ocupate (cifră aproximativă, deoarece omorurile comise de Einsatzgruppen erau adesea nedocumentate). Mulți alții au murit prin executare ori din cauza bolilor și malnutriției în ghetourile din Polonia, înainte să fi putut fi deportați.

Polonezi și slavi[modificare | modificare sursă]

Victime Morți Surse
Prizonieri de război sovietici 2–3 milioane [43]
Deținuți politici 1–1,5 milioane [necesită citare]
Sârbi 600 000 [44]
Polonezi 200 000+[45] [46]
Romi 220 000–500 000 [47]
Masoni 80 000–200 000 [48]
Persoane cu handicap 200 000–250 000 [49]
Prizonieri de război spanioli 7 000–16 000 [50]
Martori ai lui Iehova 2 500–5 000 [51]

Una din ambițiile lui Hitler de la începutul războiului a fost de a obține spațiul vital în est, prin eliminarea cât mai multor polonezi și slavi. De aceea, el a pregătit, "pentru moment, doar în est, formațiunile mele Cap de mort cu ordine de a ucide fără milă toți bărbații, femeile și copiii de origine poloneză sau de limbă poloneză. Doar în acest fel putem obține spațiul vital de care avem nevoie."[52] Conducerea Germaniei a decis că în 10 până la 20 de ani, statul polonez de sub ocupație germană va fi complet curățat de etnici polonezi și colonizat cu germani.[53] Dintre polonezi, până în 1952 doar 3-4 milioane mai trebuiau să rămână în fosta Polonie, și aceștia doar pentru a servi ca sclavi pentru coloniștii germani. Urma să li se interzică să se căsătorească, să se extindă interzicerea asistenței medicale acordate polonezilor, și în cele din urmă polonezii (considerați de naziști Untermenschen, "sub-oameni") să înceteze să mai existe.

Aproximativ trei milioane de cetățeni polonezi neevrei au murit în timpul războiului, din care două milioane erau etnici polonezi, restul de un milion fiind membri ai minorităților etnice, ucraineni, bieloruși ș.a., marea majoritate a celor uciși erau civili, masacrați mai ales în timpul operațiunilor speciale ale Germaniei naziste.[54][55] Cel puțin 200.000 dintre aceste victime au murit în lagărele de concentrare. Mulți alții au murit ca rezultat al masacrelor ca cel din timpul Revoltei Varșoviene când au murit între 120.000 și 200.000 de civili.

Execuţia unor polonezi de către Einsatzkommando - Leszno, octombrie 1939

O practică germană des întâlnită în Polonia ocupată era adunarea de civili de pe străzi, aleși la întâmplare, pentru deportarea în lagăre de concentrare, unii fiind uciși pe loc. Termenul "łapanka" avea o conotație sardonică, de la cuvântul folosit pentru jocul de copii numit "leapșa". Între 1942 și 1944 erau aproximativ 400 de victime a acestei practici zilnic numai în Varșovia, numărul victimelor ajungând uneori la câteva mii. De exemplu, pe 19 septembrie 1942 aproape 3000 bărbați și femei au fost transportați în Germania cu trenul, fiind adunați din Varșovia în cele două zile anterioare.[56]

La sud de Polonia, între 500.000 și 1,2 milioane de sârbi au fost uciși în Balcani. Înaltul plenipotențiar al lui Hitler în Europa de Sud-Est, Hermann Neubacher, a scris: "Când liderii Ustaše declară că peste un milion de sârbi ortodocși (inclusiv copii, femei și bătrâni) au fost uciși, aceasta este în opinia mea o exagerare. Pe baza rapoartelor pe care le-am primit, am estimat că trei sferturi de milion de oameni fără apărare au fost omorâți."[57]

În Belarus, germanii au impus un regim rasist brutal, arzând 9.000 sate bieloruse, deportând aproximativ 380.000 de oameni pentru muncă forțată, și ucigând sute de mii de civili. Peste 600 de sate, printre care și Hatîn, au fost distruse, și populația lor ucisă. Cu totul, 2.230.000 de oameni au fost uciși în Belarus în timpul celor trei ani de ocupație germană.[58]

Prizonieri de război sovietici[modificare | modificare sursă]

După Michael Berenbaum, între două și trei milioane de prizonieri de război sovietici—57% dintre toți prizonierii de război sovietici—au murit din cauza malnutriției, maltratărilor sau execuțiilor între iunie 1941 și mai 1945, majoritatea în timpul primului an de captivitate. Conform altor estimări ale lui Daniel Goldhagen, aproximativ 2,8 milioane de prizonieri de război sovietici au murit în opt luni între 1941–42, cu un total de 3,5 milioane până la jumătatea anului 1944.[59] Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite a estimat că 3,3 milioane din cei 5,7 milioane de prizonieri de război sovietici au murit fiind captivi ai germanilor—comparat cu 8 300 din 231 000 de prizonieri britanici și americani.[60] Numărul morților a scăzut deoarece prizonierii erau necesari pentru a munci ca sclavi pentru a susține efortul de război german; până în 1943, o jumătate de milion dintre ei erau folosiți la muncă forțată.[43]

Romi[modificare | modificare sursă]

Deoarece romii sunt în general un popor retras, cu o cultură bazată pe istoria orală, se știu mai puține lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt grup.[61][62] Yehuda Bauer scrie că lipsa de informații poate fi atribuită atât neîncrederii și suspiciunii romilor, cât și umilirii acestora, deoarece unele din tabuurile de bază ale culturii romilor privind igiena și contactul sexual au fost încălcate la Auschwitz. Bauer scrie că "majoritatea [romilor] nu puteau face relatări despre aceste torturi. Ca urmare, mulți nu au spus nimic, ceea ce a amplificat efectele marii traume suferite."[63]

Donald Niewyk și Frances Nicosia scriu că numărul morților a fost de cel puțin 130 000 din cei aproape un milion de romi din Europa controlată de naziști.[61] Michael Berenbaum scrie că estimările cercetătorilor se află între 90 000 și 220 000.[64] Un studiu detaliat al lui Sybil Milton, fost istoric senior la USHMM, a calculat un număr al morților de aproximativ 220 000, poate chiar aproape de 500 000.[65][66] Ian Hancock, director al Programului de Studii Romani și al Arhivei și Centrului de Documente Romani de la Universitatea Texas din Austin, a înaintat o cifră mai mare, între 500 000 și 1 500 000.[67] Hancock scrie că, proporțional, numărul morților a egalat "și aproape sigur l-a depășit pe cel al evreilor morți."[68]

...vor să arunce în ghetou tot ce este caracterizat drept murdar, bizar, de speriat și care trebuia cumva distrus.

Emmanuel Ringelblum despre romi.[69]

Înainte de a fi trimise în lagăre, victimele erau înghesuite în ghetouri, cum au fost câteva sute de mii de oameni în Ghetoul Varșovia.[70] Mai spre est, echipele Einsatzgruppen căutau taberele de romi și ucideau locuitorii acestora pe loc, nelăsând nicio urmă a victimelor. Romii erau și ținta regimurilor-marionetă care au colaborat cu naziștii, de exemplu regimul Ustaše din Croația, unde un număr mare de romi au fost uciși în lagărul de concentrare Jasenovac.

În mai 1942, romii au fost puși sub incidența acelorași legi ca și evreii. Pe 16 decembrie 1942, Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului și considerat "arhitectul" genocidului nazist,[71] a emis un decret care cerea ca țiganii “Mischlinge” (cu un singur părinte de această etnie), țiganii romi și membrii clanurilor de origine balcanică și care nu erau “de sânge german” să fie trimiși la Auschwitz, în cazul în care nu și-au satisfăcut stagiul militar în Wehrmacht (denumirea armatei germane în timpul regimului nazist).[72] Pe 29 ianuarie 1943, un alt decret a ordonat deportarea tuturor țiganilor din Germania la Auschwitz.

Acesta a fost amendat la 15 noiembrie 1943, când Himmler a ordonat ca în teritoriile sovietice ocupate, "țiganii sedentari și cei pe jumătate țigani (Mischlinge, “metiși”) sedentari să fie tratați ca cetățenii țării. Țiganii nomazi și seminomazi să fie puși la același nivel cu evreii și trimiși în lagărele de concentrare."[73] Bauer argumentează că această modificare reflecta ideologia nazistă că romii, la origine populație ariană, fuseseră "stricați" de sânge nerom.[74]

Persoane cu handicap fizic și mintal[modificare | modificare sursă]

Punctul nostru de plecare nu este individul: Nu împărtășim viziunea că trebuie să-i hrănim pe cei flămânzi, să dăm apă celor însetați sau să-i îmbrăcăm pe cei dezbrăcați... Obiectivele noastre sunt altele: Trebuie să avem un popor sănătos pentru a triumfa în lume.

Joseph Goebbels, 1938.[75]

Aktion T4 a fost un program inițiat în 1939 pentru a menține “puritatea genetică“ a populației germane. În baza programului, cetățenii germani și austrieci cu malformații congenitale și maladii dentale trebuiau sterilizați sau eutanasiați.[76]

Între 1939 și 1941, au fost uciși între 80.000 și 100.000 de adulți bolnavi mintal din instituții; 5.000 de copii și 1.000 de evrei din instituții.[77] În afara instituțiilor de boli mintale, cifrele sunt estimate la 20.000 (potrivit medicului Georg Renno, director adjunct al Schloss Hartheim, unul din centrele de eutanasiere) sau 400.000 (conform lui Frank Zeireis, comandantul lagărului de concentrare Mauthausen).[77] Alți 300.000 au fost sterilizați forțat.[78]

Programul și-a luat numele de la Tiergartenstraße 4, adresa unei vile din Berlin, cartierul Tiergarten („Grădina zoologică“), sediul central al Gemeinnützige Stiftung für Heil- und Anstaltspflege (Fundația caritativă pentru tratament clinic și îngrijire),[79] condusă de Philipp Bouhler, șeful oficiului cancelariei lui Hitler (Kanzlei des Führer der NSDAP) și Karl Brandt, medicul personal al lui Hitler.

Brandt a fost judecat în decembrie 1946 la Nürnberg, împreună cu alți 22 de inculpați, în procesul cunoscut sub numele United States of America v. Karl Brandt et al. („Statele Unite ale Americii contra lui Karl Brandt și alții“) sau Procesul medicilor. A fost executat la 2 iunie 1948 prin spânzurare în închisoarea orașului Landsberg.

Homosexuali[modificare | modificare sursă]

Homomonumentul din Amsterdam, un monument în memoria homosexualilor uciși în Germania nazistă.

Între 5.000 și 15.000 de homosexuali de naționalitate germană se estimează că au murit în lagăre de concentrare.[80] James D. Steakley scrie că ceea ce conta în Germania era intenția sau caracterul criminal, și nu actele criminale, iar "gesundes Volksempfinden" ("bunul simț al poporului") a devenit principiul normativ legal de bază.[81] În 1936, Heinrich Himmler, șeful SS, a creat "Biroul Central al Reichului pentru Combaterea Homosexualității și Avortului." Homosexualitatea a fost declarată împotriva "sentimentului popular general,"[80] iar homosexualii erau priviți ca "poluatori ai sângelui german." Gestapo a făcut razii în barurile de homosexuali, a căutat indivizi după carnetele cu adrese ale celor arestați, a folosit liste de abonați ale revistelor pentru homosexuali pentru a găsi pe alții, și a încurajat oamenii să raporteze comportamentul suspect de homosexualitate și să urmărească comportamentul vecinilor.[80][81]

Zeci de mii de oameni au fost condamnați între 1933 și 1944 și au fost trimiși în lagăre pentru "reabilitare," unde erau identificați după banderolele galbene de pe braț[necesită citare] și ulterior triunghiuri roz purtate pe partea stângă a hainei și pe piciorul stâng care îi diferențiau pentru abuzuri sexuale.[81] Sute de oameni au fost castrați în urma deciziilor judecătorești.[82] Au fost umiliți, torturați, folosiți în experimente hormonale efectuate de medicii SS, și omorâți. Acuzația de homosexualitate a fost folosită și ca un mijloc convenabil de a elimina unii preoți catolici.[80] Steakley scrie că suferințele îndurate de homosexuali au ieșit greu la iveală după război. Multe victime nu și-au spus povestea, deoarece homosexualitatea a rămas incriminată în Germania de după război. Totuși, doar un procent mic (în jur de 2%) din homosexualii germani au fost persecutați de naziști.[81]

Un monument în memoria Loge Liberté chérie, fondată în noiembrie 1943 în Clădirea 6 a Emslandlager VII (KZ Esterwegen), singura lojă masonică fondată într-un lagăr de concentrare nazist.

Masonii și martorii lui Iehova[modificare | modificare sursă]

În Mein Kampf, Hitler scria că Masoneria "sucombase" evreilor: "Paralizia pacifistă generală a instinctului național de autoconservare începută de masonerie se transmite mai departe maselor societății prin intermediul presei evreiești."[83] Masonii au fost trimiși în lagărele de concentrare ca deținuți politici, și forțați să poarte un triunghi galben cu vârful în jos.[84] Se estimează că între 80.000 și 200.000 au fost uciși.[85][86]

Refuzând să depună jurământ de credință partidului nazist sau să servească în armată, aproape 12.000 de martori ai lui Iehova au fost forțați să poarte un triunghi violet și au fost închiși în lagăre, unde au primit opțiunea de a renunța la credința lor sau a se supune autorității statului. Între 2.500 și 5.000 au fost uciși.[51] Istoricul Detlef Garbe, director la Memorialul Neuengamme (Hamburg), scrie că "nicio altă mișcare religioasă nu a rezistat presiunii de a se conforma național-socialismului cu asemenea unanimitate și stoicism."[87]

Dezvoltarea și punerea în aplicare[modificare | modificare sursă]

Originea[modificare | modificare sursă]

Membri ai SA blochează intrarea într-un magazin Erwege, proprietatea unui evreu, pe Fackelstrasse în Kaiserslautern pentru a aplica boicotul din 1 aprilie împotriva magazinelor evreieşti. (imagine de la http://ushmm.org - Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA). La ora 10 pe 1 aprilie 1933, membri ai Sturmabteilung s-au postat lângă magazinele evreiești pentru a îndepărta clienții acestora.

Când Hitler avea 30 de ani și participa la Primul Război Mondial, el a activat în unitatea de propagandă a armatei germane. Când în armata germană a fost descoperit un spion evreu, pe nume Adolf Gemlich, căpitanul Karl Mayr i-a trasat lui Hitler sarcina de a expune o poziție pe care o dorește oficială asupra tuturor evreilor. În data de 16 septembrie 1919, Hitler i-a adresat superiorului său, căpitanul Karl Mayr, o scrisoare cu poziția oficială propusă de el, în care apare explicit, în limba germană, expresia "Entfernung der Juden" (înlăturarea evreilor). În scrisoare Hitler descrie iudaismul ca rasă, nu ca religie, care s-a conservat prin "mii de ani de endogamie", principalul obiectiv urmărit de adepți fiind "banii și puterea". Hitler a precizat clar: "Nu vreau niciun evreu în țara în care trăiesc eu și nu-i vreau înlăturați prin pogromuri dezorganizate. Îi vreau exterminați printr-un sistem legal al guvernului".[88]

Partidul nazist sub conducerea lui Adolf Hitler a venit la putere în Germania pe 30 ianuarie 1933, și persecuția și exodul celor 525.000 de evrei din Germania a început aproape imediat. În autobiografia sa Mein Kampf (1925), Hitler își afirmase deschis ura față de evrei, și a dat ample avertismente cu referire la intențiile lui de a-i elimina din viața politică, culturală și intelectuală a Germaniei. Nu a scris că va încerca să-i extermine, dar în particular fusese explicit și în acest sens. Încă din 1922, îi spusese maiorului Joseph Hell, la acea vreme ziarist:

Odată ce voi fi la putere, prima și cea mai importantă treabă a mea va fi anihilarea evreilor. Imediat ce voi avea puterea să fac asta, am să construiesc rânduri de spânzurători—în Marienplatz în München, de exemplu—cât de multe permite traficul. Apoi evreii vor fi spânzurați fără discriminare, și vor fi lăsați acolo până încep să se împută; vor rămâne spânzurați acolo atâta timp cât permit principiile igienei. Imediat ce sunt dezlegați, vor fi agățați următoarea tranșă de evrei, și tot așa, până când și ultimul evreu din München va fi exterminat. Alte orașe vor proceda la fel, exact așa, până când toată Germania va fi curățată de evrei.[89]

Intelectualii evrei au fost primii care au plecat. Filozoful Walter Benjamin a plecat la Paris pe 18 martie 1933. Romancierul Leon Feuchtwanger a plecat în Elveția. Dirijorul Bruno Walter a fugit după ce i s-a spus că sala Filarmonicii din Berlin va fi arsă din temelii dacă el mai dirijează vreun concert acolo: Frankfurter Zeitung a explicat pe 6 aprilie că Walter și colegul său dirijor Otto Klemperer fuseseră forțați să fugă pentru că guvernul nu reușise să-i protejeze de "sentimentele" publicului german, care fuseseră provocați de "lichidatorii artistici evrei."[90] Albert Einstein era în vizită în SUA pe 30 ianuarie 1933. S-a întors la Ostende în Belgia, dar nu a mai călcat pe pământ german, caracterizând evenimentele de acolo drept o "boală psihică a maselor"; el a fost dat afară din Societatea Kaiser Wilhelm și din Academia Prusacă de Științe, iar cetățenia germană i-a fost retrasă.[91] Saul Friedländer scrie că atunci când Max Liebermann, poate cel mai celebru pictor al Germaniei, președinte de onoare al Academiei Prusace de Artă, a demisionat, nici măcar unul din colegii săi nu și-a exprimat simpatia față de el, și a murit ostracizat după doi ani. Când a venit poliția în 1943 cu o targă să o deporteze pe văduva lui, la acea vreme în vârstă de 85 de ani și imobilizată la pat, ea s-a sinucis cu o supradoză de barbiturice, pentru a nu fi luată.[91]

În anii 1930, drepturile legale, economice și sociale ale evreilor au fost continuu restrânse. Friedländer scrie că, pentru naziști, Germania își trăgea puterea din "puritate sângelui" său și din "înrădăcinarea în sfântul pământ german."[92] În 1933, au fost promovate o serie de legi care au exclus evreii din multe ramuri cheie ale societății: Legea serviciului civil; legea medicilor; legea fermelor, care interzicea evreilor să dețină ferme sau să fie activi în agricultură. Avocații evrei au fost excluși din barouri, iar în Dresda, judecătorii și avocații evrei au fost scoși din tribunale și din birouri și bătuți.[93] Evreii au fost excluși din școli și universități, din Asociația Jurnaliștilor, și li s-a interzis să fie editori de ziare.[92] Deutsche Allgemeine Zeitung din 27 aprilie 1933 scria:

O națiune care se respectă nu poate, pe o scară acceptată până acum, să-și lase activitățile cele mai importante în mâinile unor oameni de origine rasială străină … A permite prezența a unui procentaj prea mare de oameni de origine străină, în raport cu procentajul lor din populație poate fi interpretat ca o acceptare a superiorității altor rase, ceva ce trebuie în mod cert respins.[94]

În 1935, Hitler a introdus Legile de la Nürnberg, care i-au privat pe evreii germani de cetățenie și de toate drepturile civile. În discursul său de introducere a legilor, Hitler a spus că dacă "problema evreiască" nu poate fi rezolvată de aceste legi, atunci "aceasta trebuie dată prin lege pe mâna Partidului Național-Socialist pentru o soluție finală (Endlösung)."[95] Expresia "Endlösung" a devenit un eufemism nazist standard pentru exterminarea evreilor. În ianuarie 1939, Hitler a spus, într-un discurs public: "Dacă evreimea internațională financiară din și din afara Europei mai reușește o dată să împingă națiunile într-un alt război, consecința nu va vi bolșevizarea pământului și deci victoria evreimii, ci anihilarea (vernichtung) rasei evreiești din Europa."[96]

Chestiunea tratamentului evreilor devenise una urgentă pentru naziști după septembrie 1939, când au ocupat jumătatea vestică a Poloniei, unde trăiau două milioane de evrei. Mâna dreaptă a lui Heinrich Himmler, Reinhard Heydrich, a recomandat concentrarea tuturor evreilor polonezi în ghetouri în marile orașe, unde aveau să fie puși la muncă pentru industria germană de război. Ghetourile vor fi în orașe care sunt nod feroviar, astfel încât, cum spunea Heydrich, "viitoarele măsuri să poată fi aplicate mai ușor."[97] În timpul interogatoriului din 1961, Adolf Eichmann a depus mărturie că expresia "viitoarele măsuri" avea înțelesul de "exterminare fizică."[97]

Intensificarea persecuțiilor și pogromurile (1938–1942)[modificare | modificare sursă]

Imagine din timpul pogromului de la Iaşi.

La Kristallnacht, (Noaptea sticlei sparte), pe 9 noiembrie 1938, evreii au fost atacați și proprietățile lor vandalizate în toată Germania. Aproximativ 100 de evrei au fost uciși, și alți 30.000 trimiși în lagărele de concentrare, și peste 7.000 de magazine evreiești și 1.668 de sinagogi (aproape toate sinagogile din Germania) au fost avariate sau distruse. Evenimente similare au avut loc în Austria, în special în Viena.

Mai multe pogromuri comise de populații locale au avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial, unele încurajate de naziști, altele spontane. Printre acestea s-au numărat pogromul de la Iași din România din data de 30 iunie 1941, în care 14.000 de evrei au fost uciși de localnicii români, de poliția locală și de militari români și germani[98], și pogromul de la Jedwabne, în care între 380 și 1.600 de evrei au fost omorâți de localnici polonezi în iulie 1941.


Primele măsuri în Polonia[modificare | modificare sursă]

Nu cer nimic de la evrei, doar să dispară.

'Hans Frank, guvernator nazist al Poloniei.[99]

Germania a invadat Polonia pe 1 septembrie 1939, și ca urmare Regatul Unit, Australia, Noua Zeelandă, Canada, Africa de Sud, și Franța i-au declarat război. Hans Frank, un avocat german, a fost numit guvernator general în octombrie.[100]

Germania în 1941, inclusiv Polonia ocupată și regiunea Guvernului General.

În septembrie, Himmler l-a numit pe Reinhard Heydrich șef al Biroului Central al Securității Reichului (Reichssicherheitshauptamt sau RSHA), un organism care supraveghea activitatea SS, Poliției de securitate (SD), și a Gestapo-ului în Polonia ocupată și însărcinat cu aplicarea politicilor referitoare la evrei, descrise în raportul lui Heydrich. (Această organizație nu trebuie confundată cu Rasse und Siedlungshauptamt sau Biroul central pentru Rase și Relocări, RuSHA, a cărei misiune era deportarea evreilor.) Evreii erau înghesuiți în ghetouri, mai ales în regiunea Guvernului General din Polonia centrală, unde erau puși la muncă de Biroul de Muncă al Reichului condus de Fritz Saukel. Aici, multe mii de oameni au fost uciși în diverse feluri, și mai mulți au murit de boli, înfometare, și epuizare, dar nu exista încă un proces de ucideri sistematice. Nu e nicio îndoială, însă, că naziștii vedeau munca forțată ca pe o formă de exterminare. Expresia Vernichtung durch Arbeit ("distrugere prin muncă") era folosită frecvent.

Când Germania a ocupat Norvegia, Olanda, Luxemburg, Belgia, și Franța în 1940, și apoi Iugoslavia și Grecia în 1941, au fost introduse măsuri antisemite și în aceste țări, deși ritmul și severitatea variau mult de la țară la țară conform circumstanțelor politice locale. Evreii au fost excluși din viață economică și culturală și au fost supuși diferitelor legi restrictive, dar deportarea fizică nu a avut loc în majoritatea regiunilor decât după 1942. Regimul de la Vichy din Franța ocupată a colaborat activ la persecutarea evreilor francezi. Aliații Germaniei, Italia, Finlanda, Ungaria, România și Bulgaria au fost presați să introducă măsuri antievreiești, dar în mare parte nu s-au conformat decât când au fost obligați. Regimul marionetă german din Croația, pe de altă parte, a început să persecute activ evreii din proprie inițiativă.

În anii 1940 și 1941, uciderea unor numere mari de evrei în Polonia a continuat, și s-a procedat la deportarea evreilor din Germania, Austria și "Protectoratul Bohemiei și Moraviei" (Cehia de astăzi). Eichmann a primit misiunea de a scoate toți evreii din aceste teritorii, deși deportarea evreilor din Germania, mai ales din Berlin, nu s-a făcut oficial decât în 1943. (Mulți evrei berlinezi au reușit să supraviețuiască Holocaustului în ascunzători—este ironic că Berlin a fost unul din puținele locuri unde acest lucru a fost posibil.) Până în decembrie 1939, 3,5 milioane de evrei erau masați în regiunea Guvernului General.

Guvernatorul general, Hans Frank, a notat că atât de mulți oameni nu puteau fi împușcați pur și simplu. "Va trebui, totuși, să luăm măsuri gândite în așa fel încât să îi eliminăm." Această dilemă a condus SS la a experimenta cu omoruri pe scară largă cu gaz otrăvitor. Această metodă fusese folosită deja în timpul campaniei lui Hitler de eutanasieri în Germania (cunoscută sub numele de "T4"). SS Obersturmführer Christian Wirth a fost inventatorul camerei cu gaz.

Deși era clar până în 1941 că ierarhia SS în frunte cu Himmler și Heydrich era hotărâtă să se lanseze într-o politică de ucidere a tuturor evreilor de sub control german, existau centre importante de opoziție față de această politică în interiorul regimului nazist. Bazele pentru opoziție erau în principal economice, nu umanitare. Hermann Göring, care avea frâiele industriei germane de război, și departamentul economic al armatei germane, reprezentând industria de armament, au susținut că imensa forță de muncă evreiască adunată în regiunea Guvernului General (peste un milion de muncitori) era un bun prea valoros pentru a fi irosit în timp ce Germania se pregătea să invadeze Uniunea Sovietică.

Unele părți din armata germană dezaprobau atrocitățile împotriva evreilor din principiu, și pe această perioadă erau conflicte frecvente între armată și SS asupra politicii din Polonia. În cele din urmă, nici Göring și nici conducerea armatei nu erau dispuși sau capabili să submineze autoritatea lui Himmler, mai ales fiindcă Himmler își asigurase susținerea lui Hitler.

Lagărele de muncă și de concentrare (1933-1945)[modificare | modificare sursă]

12 aprilie 1945: Lagărul Nordhausen, unde 20.000 deținuți au murit.

În perioada premergătoare alegerilor din 1933, naziștii au început să-și intensifice actele de violență pentru a face ravagii în rândurile opoziției. Prin cooperarea autorităților locale, au înființat lagăre pe post de centre de concentrare în Germania. Unul din primele astfel de lagăre a fost Dachau, deschis în martie 1933. Aceste prime tabere au fost înființate pentru a încarcera, tortura sau ucide doar deținuți politici, cum ar fi comuniști sau social-democrați.[101]

Aceste prime închisori—de regulă depozite sau subsoluri de clădiri—au fost ulterior consolidate și transformate în lagăre complete, administrate central și aflate în afara orașelor. Până în 1942, șase mari lagăre de exterminare au fost înființate în Polonia ocupată de naziști.[101] După 1939, lagărele au devenit din ce în ce mai mult locuri unde evrei și prizonieri de război erau fie uciși, fie forțați să trăiască o viață de sclav, malnutriți și torturați.[102] Se estimează că germanii au înființat 15.000 de lagăre în țările ocupate, multe dintre ele în Polonia.[103][104]

Noile lagăre erau plasate în regiuni cu populații mari de evrei, romi, comuniști sau membri ai elitelor poloneze, inclusiv în Germania. Transportul prizonierilor se desfășura adesea în condiții îngrozitoare, în vagoane de marfă, în care mulți mureau înainte de a ajunge la destinație.

Exterminarea prin muncă, un mijloc prin care deținuții lagărelor erau munciți până mureau—sau adesea munciți până nu mai puteau să îndeplinească anumite munci, și apoi selectați pentru exterminare—a fost de asemenea o altă politică de exterminare sistematică. Mai mult, deși aceasta nu a fost gândită ca metodă de exterminare sistematică, mulți prizonieri ale lagărelor mureau din cauza condițiilor dificile sau fiind executați fără un motiv anume, după ce li se permisese să trăiască mai multe zile sau luni.

La încarcerare, unele lagăre își tatuau prizonierii cu un număr de identificare.[105] Cei buni de muncă erau organizați în schimburi de 12 până la 14 ore. Înainte și după schimb, se făceau apeluri de prezență care puteau dura ore în șir, timp în care prizonierii mureau din cauza expunerii prelungite la soare.[106]

Ghetourile (1940–1945)[modificare | modificare sursă]

Zidul ghetoului din Varşovia, construit la ordinul naziștilor în august 1940

După invadarea Poloniei, naziștii au înființat ghetouri în anii 1941 și 1942 în care erau obligați să trăiască evreii și unii romi, până când erau în cele din urmă trimiși în lagărele de exterminare sau uciși. Ghetoul Varșovia era cel mai mare, cu 380.000 de oameni, iar ghetoul din Łódź era al doilea, cu 160.000. Acestea erau, în fapt, închisori extrem de aglomerate, descrise de Michael Berenbaum ca instrumente de "ucidere lentă, pasivă."[107] Deși ghetoul din Varșovia conținea 400.000 de oameni[70]—30% din populația Varșoviei—ocupa doar 2.4% din suprafața orașului, cu 9,2 oameni în medie într-o cameră.

Între 1940 și 1942, sute de mii de oameni au murit de foame și de boli, în special de febră tifoidă. Peste 43.000 de rezidenți ai ghetoului din Varșovia au murit acolo în 1941,[70] adică mai mult de unul din zece; în Theresienstadt, peste jumătate din rezidenți au murit în 1942.[107]

Au venit nemții, poliția, și au început să bată în uși: "Raus, raus, raus, Juden raus." … un copil a început să plângă … Alt copil a început să plângă. Așa că mama a urinat în mână și a dat copiilor să bea ca să tacă … [După ce a plecat poliția], am spus mamelor să iasă. Și un copil era mort … de frică, mama își sufocase propriul copil.

—Abraham Malik, descriindu-și experiența în ghetoul din Kaunas.[108]

Fiecare ghetou era condus de un Judenrat (consiliu evreiesc) format din lideri ai comunității evreiești, numiți de germani, responsabili pentru funcționarea de zi cu zi a ghetoului, inclusiv furnizarea de hrană, apă, căldură, medicamente, și adăpost. Se aștepta de la aceștia să facă și aranjamentele pentru deportarea în lagărele de exterminare. Heinrich Himmler a ordonat începerea deportărilor pe 19 iulie 1942, și două zile mai târziu, pe 22 iulie, au început deportările din ghetoul Varșovia; de-a lungul următoarelor 52 de zile, până pe 12 septembrie, 300.000 de oameni doar din Varșovia au fost transportați cu trenurile marfare la Lagărul de exterminare Treblinka. Multe alte ghetouri au fost complet depopulate.

Berenbaum scrie că momentul definitoriu care a pus la încercare curajul și caracterul fiecărui Judenrat a venit atunci când li s-a cerut să furnizeze o listă de nume ale următorului grup ce avea să fie deportat. Membrii Judenrat au încercat diverse metode de tergiversare, mită, trageri de timp, rugăminți, și dus cu vorba, până când în cele din urmă a trebuit să fie luată o decizie. Unii au decis că este responsabilitatea lor să salveze evreii care puteau fi salvați, și că astfel alții trebuia să fie sacrificați; alții, inspirându-se de la Maimonides, au decis că nici măcar un singur individ nevinovat de vreo crimă capitală nu trebuie predat. Lideri Judenrat ca dr. Joseph Parnas din Lwow, care a refuzat să alcătuiască o listă, au fost împușcați. Pe 14 octombrie 1942, întregul Judenrat din Byaroza s-a sinucis pentru a nu coopera la deportări.[109]

Prima răscoală dintr-un ghetou a avut loc în septembrie 1942 în orășelul Łachwa din sud-estul Poloniei. Deși au existat tentative de rezistență armată în ghetourile mai mari în 1943, cum ar fi revolta din ghetoul Varșovia sau cea din ghetoul Białystok, acestea nu au avut succes în fața militarilor naziști, iar evreii rămași au fost fie uciși, fie deportați în lagăre, proces pe care germanii l-au numit eufemistic "relocarea în est."[110]

Einsatzgruppen (1941–1943)[modificare | modificare sursă]

Invadarea Uniunii Sovietice de către Germania în iunie 1941 a deschis o nouă fază. Teritoriile sovietice ocupate până la începutul lui 1942, inclusiv întregul Belarus, Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia și Ucraina, și majoritatea teritoriului rusesc de la vest de linia Leningrad-Moscova-Rostov, conținea aproximativ patru milioane de evrei, inclusiv sute de mii care fugiseră din Polonia în 1939. În ciuda haosului retragerii sovietice, s-au făcut unele eforturi de a evacua evreii, și în jur de un milion au reușit să fugă spre est. Restul de trei milioane au rămas la dispoziția naziștilor germani.

În aceste teritorii, existau mai puține constrângeri care să blocheze exterminarea în masă a evreilor, decât erau în țări cum ar fi Franța sau Olanda, unde exista o lungă tradiție de toleranță și domnie a legii, sau chiar decât în Polonia unde, în ciuda unei tradiții antisemite puternice, exista o rezistență considerabilă împotriva persecuției evreilor polonezi de către naziști. În statele baltice, Belarus și Ucraina, antisemitismul localnicilor era întărit de ura față de dominația comunistă, pe care mulți o asociau cu evreii. Mii de oameni din aceste țări au colaborat activ cu naziștii. Ucraineni și letoni s-au înrolat în forțele auxiliare SS în număr mare și au făcut mare parte din munca de jos în lagărele de exterminare naziste. Raul Hilberg scrie că aceștia erau cetățeni obișnuiți, nu huligani sau bătăuși; marea majoritate erau profesioniști cu studii superioare.[111] Ei și-au folosit priceperea pentru a deveni asasini eficienți, după cum scrie Michael Berenbaum.[112]

În ciuda servitudinii comandamentului armatei față de Hitler, Himmler nu avea încredere în armată să aprobe, și nicidecum să înfăptuiască, uciderile de evrei pe scară largă în teritoriile sovietice ocupate. Această misiune a fost încredințată unor formațiuni germane SS numite Einsatzgruppen ("grupuri cu sarcini"), sub comanda generală a lui Heydrich. Acestea fuseseră folosite pe scară restrânsă în Polonia în 1939, dar acum au fost organizate pe scară mult mai largă. Einsatzgruppe A (comandat de SS-Brigadeführer Dr. Franz Stahlecker a primit ordine să opereze în regiunea baltică, Einsatzgruppe B (SS-Brigadeführer Artur Nebe) în Belarus, Einsatzgruppe C (SS-Gruppenführer Dr. Otto Rasch) în nordul și centrul Ucrainei, iar Einsatzgruppe D (SS-Gruppenführer Dr. Otto Ohlendorf) în Basarabia, sudul Ucrainei, peninsula Crimeea, și, în 1942, în Caucazul de nord. Din cele patru Einsatzgruppen, trei erau comandate de persoane cu doctorat, dintre care unul (Rasch) avea chiar două.[113]

După cum a declarat Ohlendorf la procesul său, "Einsatzgruppen aveau misiunea de a proteja spatele trupelor ucigând evreii, țiganii, funcționarii comuniști, activiștii comuniști, și toate persoanele care ar fi pus în pericol securitatea." În realitate, victimele grupelor de acțiune (intervenție) erau aproape toți civili evrei fără apărare (niciun membru al vreunei Einsatzgruppe nu a murit în acțiune în timpul acestor operațiuni). Până în decembrie 1941, cele patru (A,B,C,D) Einsatzgruppen enumerate mai sus uciseseră, respectiv, 125 000, 45 000, 75 000, și 55 000 de oameni—în total 300 000 de oameni - mai ales prin împușcare sau cu grenade, în locuri mai ascunse, aflate în afara marilor orașe.

Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA spune povestea unui supraviețuitor al masacrelor grupelor de intervenție naziste (Einsatzgruppen) din Piriatin, Ucraina, unde au fost uciși 1.600 de evrei pe 6 aprilie 1942, a doua zi după Paștele evreiesc:

I-am văzut cum omorau. La ora 5:00 p.m. au dat ordinul, "Umpleți gropile." Din gropi se auzeau țipete și gemete. Deodată l-am văzut pe vecinul meu Ruderman cum se ridica de sub pământ … Avea ochii însângerați și țipa: "Terminați-mă!" … O femeie moartă zăcea la picioarele mele. Un băiat de cinci ani a ieșit de sub ea și a început să țipe disperat. "Mami!" Atât am văzut, apoi mi-am pierdut cunoștința.[112]

Cel mai celebru masacru nazist de evrei din Uniunea Sovietică a avut loc la o prăpastie din Babi Yar, lângă Kiev, unde au fost omorâți 33.771 de evrei într-o singură operațiune în zilele de 29-30 septembrie 1941. Exterminarea tuturor evreilor din Kiev a fost decisă de guvernatorul militar (General-maior Friedrich Eberhardt), comandantul poliției pentru Grupul de Armate Sud (SS-Obergruppenführer Friedrich Jeckeln) și de comandantul Einsatzgruppe C Otto Rasch. A fost executat de grupări SS, SD și ale Poliției de securitate, asistate de polițiști ucraineni.

Luni, evreii din Kiev s-au adunat lângă cimitir, așteptând să fie urcați în trenuri. Mulțimea era destul de mare, astfel încât mulți dintre bărbați, femei și copii nu au știut ce se întâmplă până nu a fost prea târziu: până să audă focurile de mitralieră, nu mai era nicio șansă de scăpare. Toți au fost împinși pe un coridor de soldați, în grupuri de câte zece, și apoi împușcați. Un șofer de camion a descris scena:

Jidani din Kiev și din apropieri! Luni, 29 septembrie, vă veți prezenta la ora 08:00 a.m. cu obiectele voastre, bani, documente, obiecte de valoare, și haine groase pe Strada Dorogojițkaia, lângă cimitirul evreiesc. Neprezentarea se pedepsește cu moartea.

—Ordin afișat în Kiev în rusă și ucraineană, în preajma zilei de 26 septembrie 1941.[114]

Unul după altul, a trebuit să își lase bagajele, apoi paltoanele, pantofii, apoi restul hainelor … Odată dezbrăcați, erau conduși la prăpastia care avea cam 150 de metri lungime și 30 de metri lățime și vreo 15 metri adâncime … Când ajungeau la baza prăpastiei, erau luați de membri ai Schutzpolizei și puși să se așeze peste alți evrei care fuseseră deja împușcați … Cadavrele erau literalmente în straturi. Un polițist venea apoi și împușca fiecare evreu în gât cu un pistol-mitralieră … Am văzut acești polițiști stând pe straturi de cadavre și împușcând oamenii unul după altul … Polițistul mergea apoi peste cadavrele evreilor executați la următorul evreu, care se așeza jos între timp și îl împușca.[114]

În august 1941, Himmler a călătorit la Minsk unde a fost martor personal la împușcarea a 100 de evrei într-un șanț de lângă oraș, un eveniment descris de SS-Obergruppenführer Karl Wolff în jurnalul său. "Himmler era verde la față. Și-a scos batista și și-a șters obrazul stropit de o bucată de creier. Apoi a vomat." După ce și-a recăpătat calmul, a ținut un discurs membrilor SS despre nevoia de a urma "cea mai înaltă lege morală a Partidului" (nazist) în îndeplinirea misiunii lor.

Evrei deportaţi în Transnistria sub supravegherea unui soldat român
Holocaust prin gloanțe. Evrei-români deportați în Transnistria și asasinați între Bârzula și Grozdovca de militarii români care-i escortau, octombrie 1941[115].

În decembrie 1941, au apărut câteva cazuri de tifos în lagărul de concentrare de la Bogdanovca din Transnistria, unde erau ținuți captivi 50 000 de oameni.[116] Consilierul german de pe lângă administrația românească a districtului și comisarul român de district au decis să ucidă toți deținuții. Acest Aktion a început pe 21 decembrie, și a fost dus la îndeplinire de jandarmi și soldați români, polițiști și civili ucraineni din Golta,[117] și etnici germani localnici sub ordinele comandantului poliției ucrainene, Kazachievici. Mii de deținuți bolnavi au fost împinși în două grajduri încuiate, care au fost stropite cu kerosen și aprinse, arzând de vii toți cei dinăuntru. Alți deținuți au fost conduși în grupuri la o prăpastie dintr-o pădure din apropiere și împușcați în gât. Restul de evrei au săpat gropi cu mâinile goale în frig, și le-au umplut cu cadavre înghețate. Mii de evrei au murit de frig. S-a făcut pauză de Crăciun, dar uciderile au fost reluate pe 28 decembrie. Până pe 31 decembrie, peste 40 000 de evrei fuseseră uciși.[118][119]

Până la sfârșitul lui 1941, însă, grupele de intervenție (Einsatzgruppen) uciseseră doar 15% din evreii din teritoriile sovietice ocupate, și era clar pentru Germania nazistă, că aceste metode nu puteau fi folosite pentru a extermina toți evreii din Europa. Chiar înainte de invadarea URSS, fuseseră efectuate experimente de ucidere a evreilor în dube, cu gaze de eșapament ale mașinii, și când aceasta s-a dovedit prea lentă, au fost testate alte gaze letale. Pentru ucideri pe scară largă cu gaz, însă, era nevoie de locații fixe, și s-a decis - probabil de către Heydrich și Eichmann — ca evreii să fie aduși în lagăre special construite pentru acest scop.

În mărturia depusă la Nürnberg pe 15 aprilie 1946, Rudolf Höss, comandantul lagărului de la Auschwitz, a declarat că Heinrich Himmler personal îi ordonase să pregătească Auschwitz pentru a pune în aplicare «soluția finală»:

În vara lui 1941 am fost convocat la Berlin la Reichsführer SS Himmler pentru a primi personal ordine. Mi-a spus ceva în acest sens — nu-mi mai amintesc exact cuvintele — că führerul a dat ordinul să se aplice soluția finală a problemei evreiești. Noi, SS-ul, trebuie să executăm acest ordin. Dacă ordinul nu este executat acum, evreii vor distruge mai târziu poporul german. Auschwitz fusese ales și pe baza faptului că exista acces ușor pe calea ferată și pentru că locația furniza spațiu pentru măsurile ce necesitau izolare.[120][121][122][123]

Laurence Rees scrie că Höss s-ar putea să nu-și fi amintit corect anul în care i s-a spus aceasta. Himmler într-adevăr l-a vizitat pe Höss în vara lui 1941, dar nu există nicio dovadă că soluția finală fusese planificată la acel moment. Rees scrie că întâlnirea a avut loc înainte de uciderea evreilor de către grupele de intervenție (Einsatzgruppen) în est și de extinderea omorurilor în iulie 1941. A avut loc și înainte de Conferința de la Wannsee. Rees presupune că discuția cu Himmler a avut loc cel mai probabil în vara lui 1942.[124] Primele gazări cu un gaz industrial pe bază de acid prusic și cunoscut sub numele de Zyklon-B, au fost efectuate la Auschwitz în septembrie 1941.[125]

Conferința de la Wannsee și Soluția finală (1942–1945)[modificare | modificare sursă]

Sufrageria vilei de la Wannsee unde a avut loc conferința de la Wannsee. Cei 15 care s-au așezat la masă pe 20 ianuarie 1942 pentru a discuta "soluția finală a problemei evreiești"[126] erau considerați cei mai buni și mai străluciți oameni ai Reichului.[127]
Facsimile ale minutelor de la conferința de la Wannsee. Această pagină conține numărul de evrei din toate țările europene.

Până la sfârșitul lui 1941, Himmler și Heydrich deveniseră din ce în ce mai nerăbdători în ce privește progresul Soluției finale. Principalul lor adversar era Göring, care reușise să scutească muncitorii industriali evrei de ordinele de deportare a tuturor evreilor în Guvernul General și care se aliase cu comandanții Armatei care se opuneau exterminării evreilor din diverse motive, inclusiv rațiuni economice, aversiune față de SS și (în unele cazuri) sentimente umanitare. Deși puterea lui Göring era în declin după înfrângerea Luftwaffe în Bătălia Angliei, el încă avea acces privilegiat la Hitler și avea o mare putere de obstrucționare.

De aceea Heydrich a convocat o conferință—Conferința de la Wannsee—pe 20 ianuarie 1942 la o vilă, Am Großen Wannsee Nr. 56-58, în suburbiile Berlinului pentru a finaliza un plan de exterminare a evreilor.[128] Planul a devenit cunoscut drept Aktion Reinhard (Operațiunea Reinhard, după Reinhard Heydrich). Au fost prezenți Heydrich, Eichmann, Heinrich Müller (liderul Gestapo), și reprezentanți ai Ministerului pentru Teritoriile Ocupate din Est, Ministerului de Interne, Biroului pentru planul pe patru ani, Ministerului Justiției, Guvernului General din Polonia (unde încă mai trăiau peste două milioane de evrei), Ministerului de Externe, Biroului pentru Rase și Strămutări, ai Partidului Nazist, și ai biroului responsabil de distribuirea proprietăților evreiești.[127] A fost prezent și SS-Sturmbannführer Rudolf Lange, comandantul SD din Riga, care recent îndeplinise lichidarea ghetoului din Riga.[128] El pare a fi fost chemat acolo pentru a sfătui oficialii asupra aspectelor practice ale uciderii oamenilor pe scară industrială.

Michael Berenbaum scrie că cei 15 oameni care au luat parte la conferință erau considerați cei mai buni și mai străluciți; peste jumătate din ei aveau doctorate obținute în universități germane. Valeții le-au servit coniac în timpul discuțiilor.[127]

Celor prezenți li s-a prezentat un plan de ucidere a tuturor evreilor din Europa, inclusiv a 330.000 de evrei din Anglia și 4.000 din Irlanda,[128] deși minutele luate de Eichmann se referă la aceasta doar prin eufemisme, cum ar fi " … emigrația a fost acum înlocuită de evacuarea înspre est. Această operațiune ar trebui privită doar ca opțiune provizorie, deși, în lumina viitoarei soluții finale a problemei evreiești, ne furnizează deja experiență practică de importanță vitală."[128]

Oficialilor li s-a spus că există 2,3 milioane de evrei în Guvernul General, 850.000 în Ungaria, 1,1 milioane în celelalte țări ocupate, și până la 5 milioane în Uniunea Sovietică (deși doar 3 milioane dintre aceștia erau în regiuni ocupate de germani) — un total de aproximativ 6,5 milioane. Aceștia urmau să fie cu toții transportați cu trenul la lagărele de exterminare (Vernichtungslager) din Polonia, unde cei inapți de muncă urmau să fie gazați pe loc. În unele lagăre, cum ar fi Auschwitz, cei apți de muncă erau ținuți în viață o vreme, dar în cele din urmă toți aveau să fie uciși. Reprezentantul lui Göring, dr. Erich Neumann, a obținut o derogare limitată pentru unele clase de muncitori industriali.


Lagărele de exterminare[modificare | modificare sursă]

Poarta lagărului Auschwitz I
Numărul aproximativ de morți de la fiecare lagăr de exterminare (Sursa: Yad Vashem[129])
Numele lagărului Morți Ref.
Auschwitz II 1.400.000 [36][130]
Bełżec 600.000 [37]
Chełmno 320.000 [38]
Jasenovac 600.000 [131]
Majdanek 360.000 [39]
Maly Trostinets 65.000 [40]
Sobibór 250.000 [41]
Treblinka 870.000 [42]

În anul 1942, în plus față de Auschwitz, au fost desemnate alte cinci lagăre ca lagăre de exterminare (Vernichtungslager) pentru aplicarea planului Reinhard.[132][133] Două dintre acestea, Chełmno (cunoscut și sub numele de Kulmhof) și Majdanek funcționau deja ca lagăre de muncă: acestora li s-au adăugat acum facilitățile de exterminare. Trei noi lagăre au fost construite doar pentru scopul de a ucide numere mari de evrei cât de repede posibil, la Bełżec, Sobibór și Treblinka. Un al șaptelea lagăr, la Maly Trostinets în Belarus, a fost și el folosit pentru acest scop. Jasenovac a fost un lagăr de exterminare unde au fost uciși mai ales etnici sârbi.

Calea ferată ce duce spre lagărul Auschwitz II (Birkenau).

Lagărele de exterminare sunt frecvent confundate cu lagărele de concentrare cum au fost Dachau și Belsen, localizate mai ales în Germania și folosite ca locuri de încarcerare și muncă forțată pentru diferiți dușmani ai regimului nazist (cum ar fi comuniștii sau homosexualii). Acestea trebuie deosebite și de lagărele de muncă forțată, înființate în toate țările ocupate de Germania cu scopul de a exploata prin muncă prizonierii de diverse feluri, inclusiv prizonierii de război. În toate lagărele naziste numărul morților a fost mare, din cauza înfometării, bolilor și extenuării, dar numai lagărele de exterminare au fost construite anume pentru exterminări în masă.

Era un loc numit «rampa» unde veneau trenurile cu evrei. Veneau și ziua și noaptea, și uneori unul pe zi, alteori cinci pe zi … Constant, oameni din inima Europei dispăreau, și ajungeau cu toții în același loc, fără să știe ce se întâmplase cu transportul anterior. Și oamenii din această masă … știam că în câteva ore … nouăzeci la sută vor fi gazați.

Rudolf Vrba, care a lucrat la Judenrampe în lagărul de la Auschwitz între 18 august 1942 și 7 iunie 1943.[134]

Lagărele de exterminare erau administrate de ofițeri SS, dar mare parte din gărzi erau trupe auxiliare ucrainene sau baltice. Soldații germani din armată erau ținuți departe.


Camerele de gazare[modificare | modificare sursă]

Ruinele camerelor de gazare de la Auschwitz II (Birkenau)

La lagărele de exterminare cu camere de gazare, toți prizonierii soseau cu trenul și erau duși direct de pe peron la o zonă de recepție unde le erau luate toate hainele și obiectele personale. Apoi erau mânați, dezbrăcați, în camerele de gazare. De obicei li se spunea că acestea erau dușuri sau camere de despăduchere, iar pe ușile lor scria "baie" și "saună." Uneori li se dădea un prosop și un săpun pentru a evita panica, și li se cerea să țină minte unde își puseseră lucrurile, pentru același motiv. Când cereau apă pentru că le era sete după drumul lung în trenurile marfare, li se spunea să se grăbească, pentru că în lagăr îi aștepta cafea, și că se răcește.[135]

Conform lui Rudolf Höss, comandantul lagărului Auschwitz, în buncărul 1 încăpeau 800 de oameni, iar în buncărul 2 încăpeau 1.200.[136] Odată ce camera era plină, ușile erau închise ermetic și se aruncau tuburi de Zyklon-B în camere prin găuri din zidurile laterale, tuburi ce emanau un gaz toxic. Cei aflați înauntru mureau în 20 de minute; viteza morții depindea de cât de aproape erau deținuții de gurile de gaz, conform cu declarațiile lui Höss, care a estimat că o treime din victime mureau imediat.[137] Joann Kremer, medic SS care superviza gazările, a declarat că: "Țipetele și strigătele victimelor se auzeau prin deschizături și era clar că luptau pentru viața lor."[138] Când erau scoase, dacă încăperea era aglomerată, cum se întâmpla deseori, victimele erau găsite aproape ghemuite, cu pielea colorată în roz cu pete roșii și verzi, unii cu spumă la gură sau sângerând din urechi.[137]

Gazul era pompat afară, cadavrele scoase (ceea ce dura până la patru ore), plombele de aur din dinți erau extrase cu cleștii de prizonierii dentiști, iar părul femeilor era tăiat.[139] Podeaua camerei de gazare era curățată, iar zidurile spoite.[138] Munca era făcută de prizonieri Sonderkommando, evrei care sperau să mai câștige câteva luni de viață. În crematoriile 1 și 2, Sonderkommando trăiau într-un pod deasupra crematoriilor; în crematoriile 3 și 4, ei locuiau chiar în camerele de gazare.[140] Când cei din Sonderkommando terminau cu cadavrele, SS făcea verificări pentru a vedea dacă a fost extras tot aurul din gurile victimelor. Dacă la o verificare reieșea că fusese omisă vreo bucată de aur, prizonierul Sonderkommando responsabil era aruncat în cuptor de viu ca pedeapsă.[141]

La început, cadavrele erau îngropate în gropi adânci și acoperite cu var nestins, dar între septembrie și noiembrie 1942, din ordinele lui Himmler, acestea au fost dezgropate și arse. În primăvara lui 1943, s-au construit noi camere de gazare și crematorii pentru a face față numărului de prizonieri.[142]

O altă îmbunătățire pe care am făcut-o față de Treblinka a fost că am construit camere de gazare pentru 2 000 de oameni, pe când la Treblinka în cele 10 camere de gazare încăpeau doar 200 de oameni fiecare. Felul cum selectam victimele era după cum urmează: aveam doi medici SS de serviciu la Auschwitz pentru a examina transporturile de prizonieri. Prizonierii erau marcați de unul din medici care lua pe loc decizia din mers. Cei buni de muncă erau trimiși în lagăr. Ceilalți erau trimiși imediat în uzinele de exterminare. Copiii mai mici erau invariabil exterminați, pentru că nu erau buni de muncă, fiind prea tineri. O altă îmbunătățire față de Treblinka a fost că la Treblinka victimele știau aproape de fiecare dată că aveau să fie exterminate, dar la Auschwitz încercam să păcălim victimele, să le facem să creadă că sunt trimise la despăduchere. Bineînțeles, adesea își dădeau seama care erau intențiile noastre reale și uneori aveam probleme din această cauză. Foarte des femeile își ascundeau copiii în haine dar bineînțeles când îi găseam îi trimiteam și pe ei la exterminare. Trebuia să facem aceste exterminări în secret dar sigur că mirosul urât de la arderea continuă a cadavrelor impregnase întreaga zonă și toți oamenii care locuiau în comunitățile din împrejurimi știau că la Auschwitz se fac exterminări.

Rezistența evreiască[modificare | modificare sursă]

Imagine din timpul revoltei din ghetoul Varşovia.

Yehuda Bauer[144][145] și alți istorici[146][147][148] afirmă că rezistența era nu doar opoziția fizică, ci orice activitate care le redădea evreilor demnitatea și umanitatea în cele mai umilitoare și inumane condiții.

În fiecare ghetou, în fiecare tren de deportare, în fiecare lagăr de muncă, chiar și în lagărele de exterminare, voința de rezistență a fost puternică, și a luat multe forme. Lupta cu puținele arme ce puteau fi găsite, acte individuale de sfidare și protest, curajul de a obține hrană și apă sub amenințarea morții, superioritatea de a refuza germanilor satisfacția de a vedea panica și disperarea evreilor.

Chiar și pasivitatea era o formă de rezistență. A muri cu demnitate era o formă de rezistență. A rezista forțelor răului, demoralizatoare, brutalizante, a refuza reducerea la nivelul de animale, a supraviețui supliciului, a trăi mai mult decât torționarii, acestea au fost acte de rezistență. Chiar și a da, după toate acestea, mărturie despre evenimente a fost, în final, o contribuție la victorie. Simpla supraviețuire era o victorie a spiritului uman."

Au existat multe exemple de rezistență a evreilor la Holocaust, cea mai importantă fiind revolta din ghetoul Varșovia din ianuarie 1943, când mii de luptători evrei slab înarmați au rezistat împotriva SS timp de patru săptămâni, și au ucis câteva sute de germani înainte de a fi striviți de forțe net superioare. Aceasta a fost urmată de revolta din lagărul de exterminare Treblinka din mai 1943, când 200 de deținuți au reușit să evadeze din lagăr după lupte cu paznicii. După două săptămâni, a fost o altă revoltă la ghetoul din Białystok. În septembrie, a existat o altă revoltă, de scurtă durată, în ghetoul din Vilnius. În octombrie, 600 de prizonieri evrei și ruși au încercat o evadare din lagărul de exterminare Sobibór. Aproximativ 60 au supraviețuit și s-au alăturat partizanilor sovietici. Majoritatea participanților la aceste revolte au fost uciși, dar unii au reușit să evadeze și s-au alăturat unităților de partizani.

Pe 7 octombrie 1944, Sonderkommandourile evreiești de la Auschwitz au pus la cale o revoltă. Femeile deținute aduseseră explozivi de la o fabrică de armament, și Crematoriul IV a fost parțial distrus de o explozie. Apoi prizonierii au încercat o evadare în masă, dar toți 250 au fost uciși curând după aceea.

Se estimează că 20.000 până la 30.000 partizani evrei au luptat activ contra naziștilor și colaboratorilor acestora în Europa de Est.[147] Brigada Evreiască, o unitate de 5.000 de voluntari din Mandatul Britanic al Palestinei au luptat în armata britanică. Voluntarii vorbitori de germană din Grupul Special de Interogare a efectuat operațiuni de comando și sabotaj împotriva naziștilor în spate liniilor frontului în Campania din Deșertul de Vest.

În Polonia și în teritoriile sovietice ocupate, mii de evrei au fugit în mlaștini și păduri și s-au alăturat partizanilor, deși mișcările de partizani nu i-au primit întotdeauna în rândurile lor. În Lituania și Belarus, o regiune cu mare concentrație de evrei și în același timp o regiune potrivită pentru operațiunile de gherilă, au operat grupuri de partizani care au salvat sute de evrei de la exterminare. Asemenea ocazii, bineînțeles, su au existat pentru populația evreiască din orașe ca Amsterdam sau Budapesta. Intrarea în rândurile partizanilor era o opțiune doar pentru cei tineri și sănătoși, dispuși să-și abandoneze familiile. Puternicul simț evreiesc de solidaritate familială a făcut aceasta să nu fie o opțiune pentru mulți evrei, care au preferat să moară împreună decât să se despartă.

Pentru marea majoritate a evreilor, rezistența putea lua doar forme pasive de tergiversare, evitare, negocieri și, unde era posibil, mituire a oficialilor germani. Naziștii au încurajat aceasta forțând comunitățile evreiești să-și asigure singure ordinea, prin organe cum a fost Asociația Evreilor din Reich (Reichsvereinigung der Juden) din Germania și Consiliile Evreiești (Judenrate) din ghetourile urbane din Polonia. Germanii au promis concesii în schimb pentru fiecare predare, prinzând conducerile evreiești atât de profund în plasa unor compromisuri bine intenționate încât o decizie comună de a lupta nu ajungea niciodată posibilă. Supraviețuitorul Holocaustului Alexander Kimel scrie: "Tinerii din ghetouri visau să lupte. Cred că, deși existau mulți factori care ne-au inhibat reacțiile, cei mai importanți factori au fost izolarea și condiționarea istorică de a acepta martiriul."[150]

Condiționarea istorică a comunităților evreiești din Europa de a accepta persecuția și de a evita dezastrul prin compromis și negociere a fost cel mai important factor în eșecul rezistenței până la capăt; Revolta din ghetoul Varșovia a avut loc doar după ce populația evreiască a fost redusă de la 500.000 la 100.000 și după ce a devenit evident că niciun alt compromis nu era posibil. Paul Johnson scrie: "Evreii fuseseră persecutați timp de un mileniu și jumătate și învățaseră din lunga lor experiență că rezistența costa vieți și nu le salva. Istoria lor, teologia lor, folclorul lor, structura lor socială, și chiar vocabularul îi pregătea să negocieze, să plătească, să se roage, să protesteze, și nu să lupte."[151]

Comunitățile evreiești au fost sistematic înșelate cu privire la intențiile germanilor, și au fost private de majoritatea surselor de știri din lumea exterioară. Germanii le-au spus evreilor că erau deportați în lagăre de muncă — proces denumit eufemistic "reașezarea în est" — și au păstrat această iluzie prin metode elaborate până la ușa camerelor de gazare pentru a evita revoltele. După cum au depus mărturie fotografii, evreii coborau din trenuri la gările de la Auschwitz și de la alte lagăre de exterminare ducând saci sau valize, neavând nicio idee cu privire la soarta care îi aștepta. Zvonuri despre realitatea lagărelor de exterminare se răspândeau doar foarte încet în ghetouri și nu erau de obicei crezute, așă cum nu au fost crezuți nici curieri ca Jan Karsky, luptător în rezistența poloneză, care aduceau aceste vești Aliaților occidentali .[152]

Punctul culminant[modificare | modificare sursă]

Heydrich a fost asasinat la Praga în iunie 1942. I s-a succedat la conducerea RSHA Ernst Kaltenbrunner. Kaltenbrunner și Eichmann, sub atenta supraveghere a lui Himmler, au supervizat punctul culminant al Soluției Finale. În anii 1943 și 1944, lagărele de exterminare au funcționat la putere maximă, ucigând sutele de mii de oameni care le erau trimiși cu trenul din aproape toate țările aflate în sfera de influență germană. La Auschwitz, până la 6.000 de oameni erau gazați în fiecare zi până în primăvara lui 1944.[153]

În ciuda productivității mari a industriilor de război bazate pe ghetourile evreiești din Guvernul General, în 1943 acestea au fost lichidate, și populațiile lor au fost trimise în lagăre pentru exterminare. Cea mai mare astfel de operație, deportarea a 100.000 de oameni din ghetoul Varșovia la începutul lui 1943, a provocat revolta din ghetoul Varșovia, reprimată cu mare brutalitate. În același timp, transporturi pe calea ferată soseau regulat din Europa de sud și de vest. Puțini evrei din teritoriile sovietice ocupate erau trimiși în lagăre: uciderea evreilor din această zonă fusese lăsată în mâinile SS, ajutat de trupe auxiliare recrutate dintre localnici. În orice caz, până la sfârșitul lui 1943, germanii fuseseră îndepărtați din majoritatea regiunilor sovietice.

Transporturile de evrei în lagăre avea prioritate pe căile ferate germane, și a continuat chiar în fața situației militare din ce în ce mai dificile după Bătălia de la Stalingrad de la sfârșitul lui 1942 și în fața atacurilor aeriene ale Aliaților îndreptate împotriva industriei și transporturilor germane. Comandanții militari și directorii economici se plângeau de această deturnare a resurselor și de uciderea muncitorilor calificați evrei, care nu puteau fi înlocuiți. Mai mult, până în 1944, era evident pentru majoritatea germanilor care nu erau orbiți de fanatismul nazist că Germania era pe cale să piardă războiul. Mulți oficiali înalți începuseră să se teamă de răzbunarea ce urma să se abată asupra Germaniei și asupra lor personal pentru crimele comise în numele lor. Dar puterea lui Himmler și a SS-ului în cadrul Reichului era prea mare, iar Himmler putea oricând să invoce autoritatea lui Hitler pentru cererile lui.

În octombrie 1943, Himmler a ținut un discurs în fața oficialilor Partidului Nazist, la Posen (Poznan, astăzi în vestul Poloniei). Aici, s-a apropiat mai mult ca niciodată de a declara explicit că intenționa să extermine evreii din Europa:

Aici, în cele mai apropiate cercuri, pot să ating o chestiune pe care voi, tovarășii mei de partid, ați luat-o întotdeauna de bună, dar care a devenit pentru mine cea mai mare problemă a vieții mele, problema evreiască … Vă cer ca ceea ce vă spun în acest cerc să ascultați, dar să nu spuneti altădată altcuiva … Ajungem la întrebarea: cum rămâne cu femeile și copiii? Am ajuns chiar și aici la o soluție complet clară. Nu consider că se justifică să eradicăm bărbații — adică să-i ucidem sau să ordonăm să fie uciși — și să lăsăm copiii să crească cu dorința de răzbunare … Decizia cea grea a trebuit să fie luată, ca acești oameni să fie făcuți să dispară de pe fața pământului.

Printre cei prezenți la acest discurs s-a numărat și amiralul Karl Dönitz și ministrul armamentului Albert Speer, ambii care au susținut ulterior la procesul de la Nürnberg că nu știau despre Soluția Finală. Textul acestui discurs nu a fost cunoscut la momentul procesului acestora.

Scara exterminărilor s-a redus întrucâtva la începutul lui 1944 după ce au fost golite ghetourile din Polonia, dar în martie 1944, Hitler a ordonat ocuparea militară a Ungariei și Eichmann a fost trimis la Budapesta pentru a superviza deportarea celor 800.000 de evrei din Ungaria.[154] Peste jumătate din ei au fost trimiși la Auschwitz în acel an. Comandantul Rudolf Höss a spus la procesul său că a ucis 400.000 de evrei din Ungaria în trei luni. Această operațiune a întâmpinat o puternică opoziție în cadrul ierarhiei naziste, și s-a sugerat ca Hitler să ofere Aliaților un pact prin care evreii din Ungaria să fie cruțați în schimb pentru o pace mai favorabilă. Au existat negocieri neoficiale în Istanbul între agenții lui Himmler, agenți britanici și reprezentanți ai organizațiilor evreiești, și la un anume punct, a existat o încercare a lui Eichmann de a da un milion de evrei pentru 10.000 de camioane - așa-numita propunere "sânge contra bunuri" — dar nu exista vreo posibilitate reală de a se ajunge la un astfel de acord.

Evadări, publicări de știri despre lagărele de exterminare (aprilie–iunie 1944)[modificare | modificare sursă]

Bratislava, iunie–iulie 1944. Rudolf Vrba (dreapta) a evadat de la Auschwitz pe 7 aprilie 1944, aducând lumii primele vești credibile despre crimele în masă ce erau înfăptuite acolo. Arnost Rosin (stânga), a evadat pe 27 mai 1944.[155]

Evadările din lagăre erau rare, dar nu necunoscute. Puținele evadări reușite de la Auschwitz au fost posibile datorită infiltraților polonezi din lagăr și datorită localnicilor din exterior.[156] În 1940, comandantul lagărului Auschwitz a raportat că "populația locală este compusă din polonezi fanatici și … pregătită să treacă la acțiune împotriva personalului SS al lagărului. Toți prizonierii care au reușit să evadeze poate conta pe ajutorul lor în momentul în care ajunge la zidul primei gospodării poloneze."[157]

În februarie 1942, un deținut evadat din lagărul de exterminare Chełmno, Jacob Grojanowski, a ajuns în ghetoul Varșovia, unde a dat informații detaliate despre lagărul de la Chełmno grupului Oneg Shabbat. Raportul său, cunoscut sub numele de Raportul Grojanowski, a fost scos din ghetou prin intermediul infiltraților polonezi către Delegatura Sił Zbrojnych na Kraj, și a ajuns la Londra în iunie 1942. Nu este clar ce anume s-a făcut cu acel raport după aceasta.[38][158][159][160]

În 1943, vești despre gazarea evreilor au fost anunțate la radio din Londra, în emisiuni difuzate în Olanda. Au fost publicate și în ziare ilegale ale rezistenței olandeze (de exemplu în Het Parool din 27 septembrie 1943). Totuși, veștile erau atât de incredibile încât mulți le-au considerat propagandă de război. Deoarece aceste publicări s-au dovedit contraproductive pentru rezistența olandeză, ele au fost oprite. Cu toate acestea, mulți evrei au fost avertizați că urmează să fie omorâți, pentru că niciun mesaj de la cei deportați nu ajunsese înapoi în Olanda, dar în practică o evadare era pentru mulți din ei imposibilă, astfel că au preferat să creadă că avertismentele erau false.[161][162]

În aprilie 1943, Witold Pilecki, un membru al rezistenței poloneze, a evadat de la Auschwitz cu informații care au devenit baza unui raport în două părți în august 1943 și care a fost trimis Biroului de Servicii Strategice din Londra. Raportul includea detalii despre camerele de gazare, despre "selecție," și despre experimentele de sterilizare. Stipula că existau trei crematorii în Birkenau capabile să ardă 10.000 de oameni pe zi, și că 30.000 de oameni fuseseră gazați într-o singură zi. Autorul scria: "Istoria nu cunoaște o distrugere a vieții umane comparabilă cu aceasta." Raul Hilberg scrie că raportul a fost clasificat cu o notă care specifica faptul că nu există nicio indicație cu privire la încrederea ce poate fi acordată sursei.[163]

Rudolf Vrba și Alfred Wetzler, deținuți evrei au evadat din Auschwitz în aprilie 1944, ajungând în cele din urmă în Slovacia. Documentul de 32 de pagini pe care l-au dictat oficialilor evrei despre exterminările de la Auschwitz a devenit cunoscut sub numele raportul Vrba-Wetzler. Vrba avea memorie fotografică și lucrase la Judenrampe, unde evreii erau debarcați din trenuri pentru a fi "selectați" fie pentru gazare, fie pentru muncă forțată. Nivelul de detaliu cu care el a descris transporturile a permis oficialilor slovaci să-i compare relatarea cu propriile lor arhive de deportare, iar coroborarea acestora a permis Aliaților să ia acest raport în serios.[155][164]

Doi alți deținuți de la Auschwitz, Arnost Rosin și Czesław Mordowicz au evadat pe 27 mai 1944, sosind în Slovacia pe 6 iunie, ziua debarcării în Normandia (Ziua Z). Auzind de Normandia, au crezut că războiul s-a terminat și s-au îmbătat sărbătorind, folosind dolari pe care îi scoseseră din lagăr. Au fost arestați pentru violarea legilor monetare, și au petrecut opt zile în închisoare, înainte ca Judenratul să le plătească amenzile. Informațiile adiționale pe care le-au oferit Judenratului au fost adăugate raportului lui Vrba și Wetzler și au devenit cunoscute sub numele de Protocoalele Auschwitz. Acestea relatau că, între 15 și 27 mai 1944, 100.000 de evrei din Ungaria ajunseseră la Birkenau, și fuseseră uciși cu o viteză fără precedent, grăsimea umană fiind folosită pentru a accelera arderea.[165]

BBC și The New York Times au publicat materiale din raportul Vrba-Wetzler pe 15 iunie[166] și pe 20 iunie 1944. Presiunea ulterioară din partea liderilor mondiali l-a convins pe Miklós Horthy să oprească deportările în masă ale evreilor din Ungaria la Auschwitz pe 9 iulie, salvând până la 200.000 de evrei de lagărele de exterminare.[165]

Marșurile morții (1944 – 1945)[modificare | modificare sursă]

Până la sfârșitul lui 1944, soluția finală fusese derulată. Acele comunități evreiești ușor accesibile regimului nazist fuseseră exterminate în proporții de la peste 90% în Polonia, până la aproximativ 25% în Franța. În luna mai, Himmler anunța într-un discurs că "problema evreiască din Germania și din țările ocupate a fost rezolvată."[167] În anul 1944, continuarea acțiunilor pentru aplicarea așa-zisei soluții finale a devenit mult mai dificilă. Armatele germane se retrăgeau din Uniunea Sovietică, din Balcani și din Italia, iar aliații Germaniei erau înfrânți sau se întorceau împotriva ei (încă din 1943: Italia). În iunie 1944, forțele aliate occidentale au debarcat în Franța. Atacurile aeriene aliate și operațiunile partizanilor făceau transportul feroviar din ce în ce mai dificil, precum și obiecțiile militarilor la deturnarea transportului feroviar în scopul transportului evreilor în Polonia mai urgente și mai greu de ignorat.

Pe măsură ce armata sovietică, pătrunsă în Polonia, se apropia, lagărele din estul Poloniei au fost închise, deținuții acestora evacuați în vest, în lagăre mai apropiate de Germania, întâi la Auschwitz-Birkenau, apoi la Gross-Rosen, ambele situate în provincia Silezia. Auschwitz însuși a fost închis când sovieticii au înaintat pe teritoriul Poloniei. Ultimii 13 prizonieri, toți femei, au fost uciși la Auschwitz II la 25 noiembrie 1944; documentele arată că au fost unmittelbar getötet ("omorâte nemijlocit"), doar felul omorului nefiind clar: prin gazare sau altfel.[168]

În ciuda situației militare disperate, naziștii au organizat acțiuni de amploare pentru a ascunde și distruge dovezile a ceea ce se întâmplase în lagăre. Camerele de gazare au fost demontate, crematoriile dinamitate, cadavrele din gropile comune dezgropate și arse, iar țăranii polonezi au fost puși să cultive terenurile respective pentru a se lăsa impresia că nu existaseră niciodată. În octombrie 1944, Himmler, despre care se crede că negociase un pact secret cu Aliații fără să-l înștiințeze pe Hitler, a ordonat ca soluția finală să fie oprită. Dar ura față de evrei era atât de puternică în rândurile SS, încât ordinul lui Himmler a fost ignorat.[necesită citare] Comandanții locali, inclusiv civili[169], au continuat să ucidă evrei și să-i silească la marșuri extenuante din lagăr în lagăr până în ultimele săptămâni ale războiului.[170]

Mulți dintre ei fiind bolnavi după luni sau ani de violențe și înfometare, prizonierii erau forțați să mărșăluiască zeci de kilometri prin zăpadă până la gări, apoi transportați cu zilele fără mâncare sau adăpost, în trenuri de marfă cu vagoane deschise, apoi forțați să mărșăluiască din nou la capătul călătoriei către un nou lagăr. Cei care cădeau sau rămâneau în urmă erau împușcați. Aproximativ 100.000 de evrei au murit în timpul acestor marșuri.[171][172][173]

Cel mai mare și cunoscut dintre aceste marșuri ale morții a avut loc în ianuarie 1945, când armata sovietică a avansat în Polonia. Cu nouă zile înainte ca sovieticii să ajungă la Auschwitz, SS a scos 60.000 de prizonieri din lagăr către Wodzislaw, la 56 km distanță, unde au fost urcați în trenuri de marfă spre alte lagăre. Aproximativ 15.000 au murit pe drum. Elie Wiesel și tatăl său, Shlomo, au fost printre supraviețuitorii acestui marș:

Un vânt rece bătea în rafale violente. Dar am mers înainte fără să ne oprim.

Întuneric beznă. Din când în când, o explozie în noapte. Aveau ordine să tragă în oricine nu putea ține pasul. Cu degetele pe trăgaci, nu au renunțat la această plăcere. Dacă unul din noi se oprea o clipă, o împușcătură îl termina pe alt nenorocit jegos.
Lângă mine, oameni cădeau în zăpada murdară. Împușcături.[174]

Eliberarea[modificare | modificare sursă]

Prizonieri înfometaţi din lagărul Mauthausen, Ebensee, Austria, eliberat de Divizia 80 Infanterie a Statelor Unite la 5 mai 1945.

Primul lagăr mare, Majdanek, a fost descoperit de sovietici la 23 iulie 1944. Auschwitz a fost eliberat tot de Armata Roșie la 27 ianuarie 1945; Buchenwald de americani la 11 aprilie; Bergen-Belsen de britanici la 15 aprilie; Dachau de americani la 29 aprilie; Ravensbrück de sovietici în aceeași zi; Mauthausen de americani la 5 mai; și Theresienstadt de sovietici la 8 mai.[175] Treblinka, Sobibór, și Bełżec nu au fost niciodată eliberate, deoarece fuseseră distruse de naziști în 1943. Colonelul William W. Quinn din Armata a Șaptea americană a spus despre Dachau: „Acolo trupele noastre au găsit imagini, sunete și miasme mai oribile ca orice imaginație, cruzimi atât de enorme, că sunt de neînțeles pentru mintea normală”.[176]

Am auzit o voce strigând repetat aceleași cuvinte în engleză și germană: „Alo, alo. Sunteți liberi. Suntem soldați britanici și am venit să vă eliberăm”. Cuvintele acestea încă le mai aud în urechi.

—Hadassah Rosensaft, deținut la Bergen-Belsen.[177]

În majoritatea lagărelor descoperite de sovietici, cei mai mulți deținuți fuseseră evacuați, rămânând abandonați doar câteva mii în viață. De exemplu, 7.000 de deținuți au fost găsiți la Auschwitz-Birkenau, inclusiv 180 de copii pe care medicii făcuseră experimente.[178] Divizia a 11-a blindată britanică a găsit circa 60.000 de deținuți în lagărul de la Bergen-Belsen,[179], 13.000 de cadavre erau neîngropate. Dintre supraviețuitorii găsiți au murit, în următoarele câteva săptămâni, de tifos sau malnutriție circa zece mii.[180] Britanicii au forțat gardienii SS rămași în lagăr să adune cadavrele și să le îngroape în gropi comune.[181]

Richard Dimbleby de la BBC a descris scenele găsite de el împreună cu armata britanică la Belsen:

Aici, aproape jumătate de hectar de pământ era plin de oameni morți sau pe moarte. Nu se deosebeau unii de alții... Cei vii zăceau cu capetele sprijinite de cadavre și în jurul lor rătăceau fără țintă procesiuni fantomatice de oameni numai piele și os, care nu aveau nimic de făcut și nu aveau nicio speranță de viață, incapabili să se dea la o parte din drum, incapabili să privească grozăviile din jurul lor … Se născuseră copii acolo, mici făpturi ofilite ce nu puteau trăi … O mamă, înnebunită, a țipat la un soldat englez să-i dea lapte pentru copil, și i-a aruncat în brațe micul prunc... El a desfăcut fașa și a găsit că copilul murise de câteva zile.

Această zi la Belsen a fost cea mai oribilă zi din viața mea.[182]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Niewyk, Donald L. The Columbia Guide to the Holocaust, Columbia University Press, 2000, p.45: "Holocaust este definit de obicei ca uciderea a peste 5 000 000 de evrei de către germani în al doilea război mondial." Vezi și "The Holocaust," Encyclopaedia Britannica, 2007: "uciderea sistematică, susținută de stat, a șase milioane de evrei, bărbați, femei și copii și a milioane de alți oameni, de către Germania Nazistă și colaboratorii acesteia în timpul celui de-al doilea război mondial. Germanii au numit aceasta „soluția finală a problemei evreiești”.
  2. ^ (Levitic 8:21)
  3. ^ [1]
  4. ^ a b ""The Holocaust: Definition and Preliminary Discussion", Yad Vashem, accesat pe 8 iunie 2005
  5. ^ Holocaust, Yad Vashem
  6. ^ "Holocaust—Definition", Encyclopedia of the Holocaust, vol. II, MacMillan.
  7. ^ O analiză utilă a termenilor a fost făcută în lucrarea: Bartov, Omer, „Antisemitism, the Holocaust, and Reinterpretation of National Socialism”, în: Berenbaum, Michael & Peck, Abraham J. (editori), The Holocaust and History: The Known, the Unknown, the Disputed, and the Reexamined. Bloomington, 1998, pp. 75–98
  8. ^ Berenbaum, Michael. The World Must Know, The United States Holocaust Memorial Museum, pp.125ff.
  9. ^ "Non-Jewish victims of Nazism," Encyclopaedia Britannica.
  10. ^
    • Weissman, Gary. Fantasies of Witnessing: Postwar Attempts to Experience the Holocaust, Cornell University Press, 2004, ISBN 0-8014-4253-2, p. 94: "Kren își ilustrează punctul de vedere făcând referire la Kommissarbefehl (ordinul privind lichidarea comisarilor politici sovietici capturați). «Înfometarea sistematică în masă (surprinzător neraportată) a prizonierilor de război să fie inclusă în Holocaust?» întreabă el. Mulți istorici ar răspunde nu, susținând că «Holocaust» ar trebui să se refere strict la acele evenimente care implică uciderea sistematică a evreilor."
    • The Holocaust: Definition and Preliminary Discussion, Yad Vashem: „Holocaustul, cum este prezentat în acest centru de resurse, se definește ca suma tuturor acțiunilor antievreiești întreprinse de regimul nazist între 1933 și 1945: de la privarea evreilor din Germania de statutul lor economic și legal în anii 1930 și segregarea și înfometarea evreilor în diverse țări ocupate, până la uciderea a aproape șase milioane de evrei în Europa. Holocaustul face parte dintr-un complex mai larg de acte de opresiune și omor săvârșite de naziști împotriva mai multor grupuri etnice și politice din Europa”.
    • Niewyk, Donald L. The Columbia Guide to the Holocaust, Columbia University Press, 2000, p. 45: „Holocaustul este definit de obicei ca fiind uciderea a peste cinci milioane de evrei de către germani în al doilea război mondial. Nu toată lumea găsește această definiție satisfăcătoare. Naziștii germani au ucis și milioane de oameni aparținând altor grupuri: țigani, handicapați fizic și mintal, prizonieri de război sovietici, civili polonezi și sovietici, deținuți politici, disidenți religioși și homosexuali”.
    • "Holocaust," Encyclopaedia Britannica, 2007: „uciderea sistematică, susținută de stat, a șase milioane de evrei, bărbați, femei și copii și a milioane de alți oameni, de către Germania nazistă și colaboratorii acesteia în timpul celui de-al doilea război mondial. Germanii naziști au numit aceasta «soluția finală a problemei evreiești»”.
    • "Holocaust", Encarta: „Holocaustul, distrugerea aproape completă a evreilor din Europa de către Germania nazistă și colaborarea acestora în timpul celui de-al doilea război mondial (1939–1945). Conducerea partidului nazist german a ordonat exterminarea a 5,6 milioane până la 5,9 milioane de evrei (vezi Național-Socialism). Evreii se referă adesea la Holocaust folosind termenul Shoah (Șoá) (din cuvântul ebraic pentru «catastrofă» sau «distrugere totală»).”
    • Paulson, Steve, "A View of the Holocaust" (BBC): „Holocaustul a fost agresiunea naziștilor împotriva evreilor între 1933 și 1945. A culminat cu ceea ce naziștii denumeau «soluția finală a problemei evreiești în Europa», în care șase milioane de evrei au fost uciși. Evreii nu au fost unicele victime ale nazismului. Se estimează că 15 milioane de civili au fost uciși de acest regim criminal și rasist, inclusiv milioane de slavi și «asiatici», 200.000 de țigani și membri ai diverselor altor grupuri etnice. Mii de oameni, inclusiv germani de origine africană, au fost sterilizați cu forța”.
    • "The Holocaust", Auschwitz.dk: „Holocaustul a fost anihilarea sistematică a șase milioane de evrei de către naziști în timpul celui de-al doilea război mondial. În 1933, nouă milioane de evrei trăiau în cele 21 de țări ale Europei ce aveau să fie ocupate militar de Germania în timpul războiului. Până în 1945, doi din trei evrei europeni fuseseră uciși. 1,5 milioane de copii au fost omorâți. Această cifră include peste 1,2 milioane de copii evrei, zeci de mii de copii țigani și mii de copii handicapați”.
    • "Holocaust—Definition", Encyclopedia of the Holocaust, Center for Holocaust and Genocide Studies: „HOLOCAUST (Heb., sho'ah). În anii 1950, termenul a ajuns să fie aplicat în primul rând exterminării evreilor din Europa sub regimul nazist și este folosit și pentru a descrie anihilarea altor grupuri de oameni în al doilea război mondial. Exterminarea în masă a evreilor a devenit arhetipul de genocid, iar termenii sho'ah și holocaust au devenit legați de tentativa statului nazist german de a distruge populația evreiască europeană în timpul celui de-al doilea război mondial... Unul din primii care au folosit termenul în perspectivă istorică a fost istoricul din Ierusalim BenZion Dinur (Dinaburg), care, în primăvara lui 1942, a afirmat că Holocaustul a fost o catastrofă care simbolizează situația unică a evreilor printre națiunile lumii”.
    • Vezi și lista de definiții de la Centrul pentru Holocaust și Studii ale Genocidurilor: „Holocaust: un termen pentru persecuția și anihilarea sistematică, susținută de stat, a evreilor europeni de către Germania nazistă și colaboratorii acesteia între 1933 și 1945”.
    • Bauer, Yehuda. Rethinking the Holocaust. New Haven: Yale University Press. 2001, p. 10.
    • Dawidowicz, Lucy. The War Against the Jews: 1933–1945. Bantam, 1986, p. xxxvii: „«Holocaust» este termenul pe care evreii înșiși l-au ales pentru a-și descrie soarta în timpul celui de-al doilea război mondial”.
  11. ^ Donald Niewyk sugerează că cea mai largă definiție, care include și numărul victimelor sovietice civile, ar duce numărul morților la 17 milioane. O cifră de 26 milioane apare în Service d'Information des Crimes de Guerre: Crimes contre la Personne Humain, Camps de Concentration. Paris, 1946, p. 197.
  12. ^ a b Berenbaum, Michael, The World Must Know, United States Holocaust Museum, 2006, p. 103.
  13. ^ http://www.amazon.co.uk/Spanish-Holocaust-Inquisition-Extermination-Twentieth-Century/dp/0002556340
  14. ^ Mr Preston, an emeritus professor at the London School of Economics and leading historian of 20th-century Spain, contends that no other word aptly conveys the whole of the Spanish tragedy, which included a strain of anti-Semitism. - The Spanish civil war, Never forget, A dark time in history finally comes to light, The Economist, Mar 24th 2012. http://www.economist.com/node/21550764
  15. ^ In a work of meticulous scholarship and research, Paul Preston, the world’s foremost historian of 20th-century Spain, charts how and why Franco and his supporters set out to eliminate all ‘those who do not think as we do’ – some 200,000 innocent men, women and children across Spain. - http://www.amazon.co.uk/Spanish-Holocaust-Inquisition-Extermination-Twentieth-Century/dp/0002556340
  16. ^ Mr Preston puts the number of those who died in battle at 200,000, after Nationalist military rebels rose against the democratically elected Republican government in 1936. He counts an additional 150,000 murders by the right-wing Nationalists—plus 20,000 more after the civil war ended in 1939—and a further 50,000 killings in areas held by Republicans. - The Spanish civil war, Never forget, A dark time in history finally comes to light, The Economist, Mar 24th 2012. http://www.economist.com/node/21550764
  17. ^ Mr Garzón was charged with abusing his powers by calling an investigation into the deaths of 114,000 people under Franco's dictatorship, despite a 1977 amnesty law. He was ultimately absolved of this charge, but in another case last month the conservative judiciary barred Mr Garzón from the bench for 11 years, thus ending his career. - The Spanish civil war, Never forget, A dark time in history finally comes to light, The Economist, Mar 24th 2012. http://www.economist.com/node/21550764
  18. ^ Berenbaum, Michael. The World Must Know," United States Holocaust Museum, 2006, p. 104.
  19. ^ a b Friedländer, Saul. Nazi Germany and the Jews 1939–1945: The Years of Extermination. HarperCollins, 2007, p. xxi.
  20. ^ Bauer, Yehuda. Rethinking the Holocaust New Haven: Yale UP, 2002, p. 48.
  21. ^ Holocaust Harta lagărelor de concentrare și a lagărelor morții
  22. ^ Gilbert, Martin. The Oxford Companion to World War II Oxford: Oxford UP, 1995.
  23. ^ Bauer, Yehuda. Rethinking the Holocaust New Haven: Yale UP, 2002, p. 49. Pentru un sumar al acestui subiect, vezi Adresa către Bundestag de Yehuda Bauer.
  24. ^ Bauer, Yehuda. Rethinking the Holocaust New Haven: Yale UP, 2002, p. 49.
  25. ^ See Harran, Marilyn. The Holocaust Chronicles, A History in Words and Pictures, Louis Weber, 2000.
  26. ^ Harran, Marilyn. The Holocaust Chronicles, A History in Words and Pictures, Louis Weber, 2000, p. 384.
  27. ^ Müller-Hill, Benno. Murderous Science: Elimination by Scientific Selection of Jews, Gypsies, and Others in Germany, 1933–1945. Cold Spring Harbor Laboratory Press, 1997, p.22.
  28. ^ a b Berenbaum, Michael. The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, p. 194–195.
  29. ^ "How many Jews were murdered in the Holocaust?", FAQs about the Holocaust, Yad Vashem.
  30. ^ Hilberg, Raul. The Destruction of the European Jews (Yale Univ. Press, 2003, c1961).
  31. ^ Yisrael Gutman, Michael Berenbaum, Raul Hilberg, Franciszek Piper, Yehuda Bauer, Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press, 1998, p.71.
  32. ^ Gilbert, Martin, Atlas of the Holocaust, New York: William Morrow and Company, Inc, 1993.
  33. ^ Dawidowicz, Lucy. The War Against The Jews, 1933–1945. New York : Holt, Rinehart and Winston, 1975.
  34. ^ Wolfgang Benz în Dimension des Völkermords: Die Zahl der jüdischen Opfer des Nationalsozialismus, München, Oldenbourg-Verlag, 1991
  35. ^ Wolfgang Benz, Dimension des Volksmords: Die Zahl der Jüdischen Opfer des Nationalsozialismus, München, editura Deutscher Taschebuch Verlag, 1991). Israel Gutman, Enciclopedia Holocaustului, Macmillan Reference Books; Reference edition (October 1, 1995)
  36. ^ a b "Learning and Remembering about Auschwitz-Birkenau", Yad Vashem.
  37. ^ a b Belzec, Yad Vashem.
  38. ^ a b c Chełmno, Yad Vashem.
  39. ^ a b Majdanek, Yad Vashem.
  40. ^ a b Maly Trostinets, Yad Vashem.
  41. ^ a b Sobibór, Yad Vashem.
  42. ^ a b Treblinka, Yad Vashem.
  43. ^ a b Berenbaum, Michael. The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, 2006, p. 125.
  44. ^ Yad Vashem Center This figure includes Serbs, Roma, Jews and political opponents.
  45. ^ Această cifră reprezintă victimele care au murit în lagăre.
  46. ^ Se estimează că 1,8–1,9 milioane de cetățeni polonezi neevrei au murit ca rezultat al ocupației naziste și a războiului. Estimările provin de la istoricul polonez, Franciszek Piper, istoric-șef la Auschwitz. Poles: Victims of the Nazi Era la Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite.
  47. ^ "Sinti and Roma", Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite (USHMM). USHMM plasează estimările oficiale la 220 000–500 000. Michael Berenbaum în The World Must Know, publicat tot de USHMM, scrie că "cercetătorii serioși estimează că între 90 000 și 220 000 au fost uciși sub conducere germană." (Berenbaum, Michael. The World Must Know," United States Holocaust Memorial Museum, 2006, p. 126.
  48. ^ Hodapp, Christopher. Freemasons for Dummies, For Dummies, 2005.
  49. ^ Donna F. Ryan, John S. Schuchman, Deaf People in Hitler's Europe, Gallaudet University Press 2002, 62
  50. ^ Wingeate Pike, David. Spaniards in the Holocaust: Mauthausen, the Horror on the Danube, 2000; Razola, Marcel & Constante, Mariano. Triangle bleu; Gilbert, Martin. The Holocaust: A History of the Jews of Europe During the Second World War, Owl Books, 1987; "Spanish prisoners at Mauthausen", Scrapbookpages.com.
  51. ^ a b Shulman, William L. A State of Terror: Germany 1933–1939. Bayside, New York: Holocaust Resource Center and Archives.
  52. ^ Norman Davies, God's Playground: A History of Poland (New York: Columbia University Press, 1982), 2: 263.
  53. ^ Berghahn, Volker R. (1999). „Germans and Poles 1871–1945”. Germany and Eastern Europe: Cultural Identities and Cultural Differences (Rodopi). 
  54. ^ Piotrowski, Tadeusz (2005). „Project InPosterum: Poland WWII Casualties. http://www.projectinposterum.org/docs/poland_WWII_casualties.htm. Accesat la 15 martie 2007. 
  55. ^ Łuczak, Czesław (1994). „Szanse i trudności bilansu demograficznego Polski w latach 1939–1945”. Dzieje Najnowsze (1994/2). 
  56. ^ "1859 Dni Warszawy" by Władysław Bartoszewski, Cracow 1974, pages 303-304
  57. ^ Genocide in Satellite Croatia, Edmond Paris, American Institute for Balkan Affairs, Chicago 1961, p100.
  58. ^ Genocide policy”. Khatyn.by. SMC "Khatyn". 2005. http://www.khatyn.by/en/genocide/expeditions/. Accesat la 26 august 2006. 
  59. ^ Soviet Prisoners of war. http://www.gendercide.org/case_soviet.html. 
  60. ^ Nazi persecution of Soviet Prisoners of War. http://www.ushmm.org/wlc/article.php?lang=en&ModuleId=10007178. 
  61. ^ a b Niewyk, Donald & Nicosia, Frances. "The Gypsies," The Columbia Guide to the Holocaust, p. 47.
  62. ^ "We had the same pain", The Guardian, 29 noiembrie 2004.
  63. ^ Bauer, Yehuda. "Gypsies," în Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp. Indiana University Press și Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite (1994); this edition 1998, p. 453.
  64. ^ Berenbaum, Michael. The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, 2006, p. 126.
  65. ^ citat în Re. Holocaust Victim Assets Litigation (Swiss Banks) Special Master's Proposals, 11 septembrie 2000).
  66. ^ "Sinti and Roma", United States Holocaust Memorial Museum.
  67. ^ Hanock, Ian. "Romanies and the Holocaust: A Reevaluation and an Overview", publicat în Stone, D. (ed.) (2004) The Historiography of the Holocaust. Palgrave, Basingstoke și New York.
  68. ^ Hancock, Ian. Jewish Responses to the Porajmos (The Romani Holocaust), Center for Holocaust and Genocide Studies, University of Minnesota.
  69. ^ Kermish, Joseph. (ed.) "Emmanuel Ringblaum's Notes, Hitherto Unpublished"PDF (31.2 KiB), , Yad Vashem Studies VII, Jerusalem 1968, pp. 177–178.
  70. ^ a b c "Deportations to and from the Warsaw Ghetto", United States Holocaust Memorial Museum.
  71. ^ Breitman, Richard. Himmler and the Final Solution: The Architect of Genocide. Random House, 2004.
  72. ^ Bauer, Yehuda. "Gypsies," în Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp. Indiana University Press și United States Holocaust Memorial Museum (1994); this edition 1998, p. 444.
  73. ^ Bauer, Yehuda. "Gypsies," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp. Indiana University Press și United States Holocaust Memorial Museum (1994); this edition 1998, p. 445.
  74. ^ Bauer, Yehuda. "Gypsies," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp. Indiana University Press și United States Holocaust Memorial Museum (1994); this edition 1998, p. 446.
  75. ^ Holocaust Remembrance Network.
  76. ^ Kershaw, Ian. Hitler, volumul II, Norton 2000, p. 430.
  77. ^ a b Lifton, Robert J. The Nazi Doctors" Medical Killing and the Psychology of Genocide. Londra: Papermac, 1986 (retipărit în 1990) p. 142.
  78. ^ Neugebauer, Wolfgang. "Racial Hygiene in Vienna 1938", Wiener Klinische Wochenschrift, ediție specială, martie 1998.
  79. ^ Serény, Gitta. Into That Darkness, Pimlico 1974, p. 48.
  80. ^ a b c d The Holocaust Chronicle, Publications International Ltd., p. 108.
  81. ^ a b c d Steakley, James. "Homosexuals and the Third Reich", The Body Politic, Numărul 11, ianuarie/februarue 1974.
  82. ^ Giles, Geoffrey J. "The Most Unkindest Cut of All': Castration, Homosexuality and Nazi Justice," Journal of Contemporary History, Vol. 27, Nr. 1, (ianuarie 1992): pp. 41–61.
  83. ^ Hitler, Adolf. Mein Kampf, pp. 315 and 320.
  84. ^ Katz, Jews and Freemasons in Europe citat în The Encyclopedia of the Holocaust, volumul 2, pagina 531.
  85. ^ Dovezi documentate din Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA legate de persecuția masonilor accesat la 21 mai 2006.
  86. ^ RSHA Amt VII, Înregistrări scrise, supervizat de prof. Franz Six, a fost responsabil pentru misiunile "ideologice", prin care se înțelegea crearea propagandei antisemite și antimasonice.
  87. ^ Persecution and Resistance of Jehovah's Witnesses During the Nazi-Regime 1933–1945 Social Disinterest, Governmental Disinformation, Renewed Persecution, and Now Manipulation of History? p. 251.
  88. ^ Hitler propunea exterminarea evreilor încă din 1919
  89. ^ Hell, Josef. "Aufzeichnung", 1922, ZS 640, p. 5, Institut für Zeitgeschichte, citat în Fleming, Gerald. Hitler and the Final Solution. Berkeley: University of California Press. 1984. p. 17, citat în "Joseph Hell on Adolf Hitler", The Einsatzgruppen.
  90. ^ Friedländer, Saul. Nazi Germany and the Jews Volume 1: The Years of Persecution, 1933–1939. Publicată inițial în 1997 de HarperCollins; ediția HarperPerennial 1998, p. 1.
  91. ^ a b Friedländer, Saul. Nazi Germany and the Jews Volume 1: The Years of Persecution, 1933–1939. First published 1997 by HarperCollins; this edition, HarperPerennial 1998, p. 12.
  92. ^ a b Friedländer, Saul. Nazi Germany and the Jews Volume 1: The Years of Persecution, 1933–1939. First published 1997 by HarperCollins; this edition, HarperPerennial 1998, p. 33.
  93. ^ Friedländer, Saul. Nazi Germany and the Jews Volume 1: The Years of Persecution, 1933–1939. Publicat inițial în 1997 de HarperCollins; ediția HarperPerennial 1998, p. 29.
  94. ^ Friedländer, Saul. Nazi Germany and the Jews Volume 1: The Years of Persecution, 1933–1939. Publicat inițial în 1997 de HarperCollins; ediția HarperPerennial 1998, p. 30–31.
  95. ^ Extrase din discursul lui Hitler în Reichstag despre Legile de la Nürnberg, septembrie 1935”. Yad Vashem. http://www1.yadvashem.org/about_holocaust/documents/part1/doc35.html. 
  96. ^ Berenbaum, Michael. The World Must Know, p. 57.
  97. ^ a b Padfield, Peter. Himmler: Reichsfuhrer SS. Macmillian 1990, p. 270. Padfield își citează ca sursă atât pentru citatul din Heydrich cât și pentru comentariul lui Eichmann pe J von Lang și C Sybill (eds) Eichmann Interrogated. Bodley Head, Londra 1982, pp. 92–93.
  98. ^ Raportul final al comisiei de studiere a Holocaustului în România, cp. 5 - "Holocaustul în România"”. pp. 133-138. http://www.ushmm.org/research/center/presentations/features/details/2005-03-10/pdf/romanian/chapter_05.pdf. 
  99. ^ The Warsaw Ghetto. http://www.historyplace.com/worldwar2/timeline/warsaw.htm. Accesat la 5 mai 2007. 
  100. ^ Frank a fost judecat în procesul de la Nürnberg și a fost găsit vinovat de complicitate la uciderea a milioane de polonezi (evrei și non-evrei). A fost executat pe 16 octombrie 1946.
  101. ^ a b Holocaust Timeline: The Camps”. A Teacher's Guide to the Holocaust. University of South Florida. http://fcit.usf.edu/holocaust/timeline/camps.htm. Accesat la 6 ianuarie 2007. 
  102. ^ Harran, Marilyn (2000). The Holocaust Chronicles, A History in Words and Pictures. Louis Weber. pp. Pg.321. ISBN 0-7853-2963-3 
  103. ^ "Lista lagărelor de concentrare", Jewish Virtual Library.
  104. ^ "Lagărele uitate".
  105. ^ Harran, Marilyn (2000). The Holocaust Chronicles, A History in Words and Pictures. Louis Weber. pp. Pg.461. ISBN 0-7853-2963-3 
  106. ^ "Just a Normal Day in the Camps", JewishGen, January 6, 2007.
  107. ^ a b Berenbaum, Michael. The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, 2006, p. 114.
  108. ^ Berenbaum, Michael. The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, 2006, p. 115–116.
  109. ^ Berenbaum, Michael. The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, ediția 2006, pp. 81–83.
  110. ^ Berenbaum, Michael. The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, ediția 2006, p 116.
  111. ^ Hilberg, Raul citat în Berenbaum, Michael. The World Must Know. United States Holocaust Memorial Museum, John Hopkins University Press, 2nd edition, 2006, p. 93.
  112. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite Berenbaum93
  113. ^ Browning, Christopher R. (2004). The Origins of the Final Solution: The Evolution of Nazi Jewish Policy, September 1939 – March 1942 (Comprehensive History of the Holocaust). University of Nebraska Press. pp. 225–226. ISBN 978-0803213272. http://books.google.com/books?id=d9Wg4gjtP3cC&pg=RA1-PA226&ots=ci4PczZKYY&dq=%22dr+otto+ohlendorf%22&sig=zQsLkXmX4b2enQLVRXFUzVH-1HY 
  114. ^ a b Berenbaum, Michael. The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, ediția 2006, pp. 97–98.
  115. ^ Carp, Matatias: Cartea neagră. Suferințele evreilor din România: 1940—1944, vol. III: Transnistria, Dacia Traiană (Socec), București, 1947
  116. ^ Bogdanovka”. Yad Vashem. http://www1.yadvashem.org/odot_pdf/microsoft%20word%20-%20103.pdf. 
  117. ^ Un district al Transnistriei.
  118. ^ 21 decembrie: Peste 40 000 evrei împușcați la Bogdanovca”. Yad Vashem. http://www1.yadvashem.org/about_holocaust/chronology/1939-1941/1941/chronology_1941_54.html. 
  119. ^ Raportul final al Comisiei internaționale de studiere a Holocaustului în România”. pp. 166-167. http://www.ushmm.org/research/center/presentations/features/details/2005-03-10/pdf/romanian/chapter_05.pdf. 
  120. ^ One Hundred and Eighth Day, Luni, 4/15/1946, Partea 01”. Court TV News. http://www.courttv.com/archive/casefiles/nuremberg/hoess.html. 
  121. ^ Mărturia lui Rudolf Höss, comandant al lagărului Auschwitz”. University of Missouri-Kansas City School of Law. http://www.law.umkc.edu/faculty/projects/ftrials/nuremberg/hoesstest.html. 
  122. ^ Extras din dovezile scrise ale lui Rudolf Höss, comandant al Lagărului de Exterminare Auschwitz”. Yad Vashem. http://www1.yadvashem.org/about_holocaust/documents/part2/doc164.html. 
  123. ^ Höss, Rudolf”. Yad Vashem. http://www1.yadvashem.org/odot_pdf/microsoft%20word%20-%206418.pdf. 
  124. ^ Declarația martorului Gustave Gilbert citată în Dwork, Deborah & Van Pelt, Robert Jan. Auschwitz, Norton, ediția 2002, p. 278, citat în Rees, Laurence. Auschwitz: A New History, Public Affairs, publicat în 2006, ediția 2005, p. 53.
  125. ^ 3 septembrie: Primele gazări experimentale la Auschwitz”. Yad Vashem. http://www1.yadvashem.org/about_holocaust/chronology/1939-1941/1941/chronology_1941_27.html. 
  126. ^ Scrisoare din partea lui Reinhard Heydrich către Martin Luther, Ministerul de externe, 26 februarie 1942, cu privire la minutele conferinței de la Wannsee.
  127. ^ a b c Berenbaum, Michael. The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, ediția 2006, p. 101–102.
  128. ^ a b c d Protocolul conferinței de la Wannsee, Haus der Wannsee-Konferenz.
  129. ^ Yad Vashem, Accesat 7 mai 2007
  130. ^ Conform [2], numărul total de morți de la Auschwitz II este "între 1,3 și 1,5 milioane", iar aici se folosește valoarea medie de 1,4 milioane 1.4M ca estimat.
  131. ^ Jasenovac, Yad Vashem.
  132. ^ Aktion Reinhard”. Yad Vashem. http://www1.yadvashem.org/odot_pdf/microsoft%20word%20-%205724.pdf. 
  133. ^ Deși Chełmno nu făcea teoretic parte din Aktion Reinhard, a început și el să funcționeze ca lagăr de exterminare în decembrie 1941.[3]
  134. ^ Rudolf Vrba citat în Berenbaum, Michael, The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, p. 114.
  135. ^ Piper, Franciszek. "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press și United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 173.
  136. ^ Piper, Franciszek. "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press and the United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 162.
  137. ^ a b Piper, Franciszek. "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press and the United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 170.
  138. ^ a b Piper, Franciszek. "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press and the United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 163.
  139. ^ Piper, Franciszek. "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press and the United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 163. Also in Goldensohn, Leon. Nuremberg Interviews, Vintage paperback 2005, p. 298: Goldensohn, un psihiatru american, l-a intervievat pe Rudolf Höss la Nürnberg pe 8 aprilie 1946. Höss i-a spus: "Tăiam părul femeilor după ce erau exterminate în camerele de gazare. Părul era apoi trimis la fabrici, din care se făceau câlți pentru manșoane." Höss a spus că se tăia doar părul femeilor și doar după ce mureau. A spus că ordinul de a face aceasta l-a primit prima oară în 1943.
  140. ^ Piper, Franciszek. "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press and the United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 172. Privind condițiile de trai ale membrilor Sonderkommando, Piper citează mărturia supraviețuitorilor de la procesul lui Adolf Eichmann.
  141. ^ Piper, Franciszek. "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press and the United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 171.
  142. ^ Piper, Franciszek. "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press and the United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 164.
  143. ^ Modern History Sourcebook: Rudolf Höß, Commandant of Auschwitz: Testimony at Nuremburg, 1946 Accesat pe 6 mai 2007
  144. ^ Bauer, Yehuda. Forms of Jewish Resistance During the Holocaust. În The Nazi Holocaust: Historical Articles on the Destruction of European Jews. Vol. 7: Jewish Resistance to the Holocaust, editat de Michael R. Marrus, 34–48. Westport, CT: Meckler, 1989.
  145. ^ Bauer, Yehuda, They chose life: Jewish resistance in the Holocaust, New York, The American Jewish Committee, 1973.
  146. ^ Rezistența evreiască în timpul Holocaustului de Israel Gutman. Yad Vashem
  147. ^ a b Rezistența în timpul Holocaustului US Holocaust Memorial Museum
  148. ^ Jewish Resistance. A Working Bibliography. Centrul Miles Lerman pentru Studiul Rezistenței Evreiești. Centrul pentru Studii Avansate privind Holocaustul. US Holocaust Memorial Museum
  149. ^ Gilbert, Martin. The Holocaust: The Jewish Tragedy. London: St. Edmundsbury Press 1986.
  150. ^ Kimel, Alexander. „Holocaust Resistance. http://www.kimel.net/resistance3.html. 
  151. ^ Johnson, Paul M. (14 septembrie 1988). A History of the Jews. Harper Perennial; Reprint edition, Paperback. pp. pp. 506. ISBN 978-0060915339. http://www.amazon.com/gp/reader/0060915331/ 
  152. ^ Wood, Thomas E. & Jankowski, Stanisław M. Karski: How One Man Tried to Stop the Holocaust, 1994.
  153. ^ KILLING CENTERS”. USHMM. http://www.ushmm.org/wlc/article.php?lang=en&ModuleId=10007327. 
  154. ^ Raportul final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului în România”. pp. 310. http://www.ushmm.org/research/center/presentations/features/details/2005-03-10/pdf/romanian/chapter_10.pdf. 
  155. ^ a b Conway, John S. "The first report about Auschwitz", Muzeul Toleranței, Centrul Simon Wiesenthal, Anual 1 Capitolul 07, accesat pe 11 septembrie 2006.
  156. ^ Linn, Ruth. Escaping Auschwitz. A culture of forgetting, Cornell University Press, 2004, p. 20.
  157. ^ Swiebocki, Henryk. "Prisoner Escapes," în Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press și Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA, 1994, p. 505.
  158. ^ Raportul Grojanowski
  159. ^ Raportul Grojanowski, Yad Vashem
  160. ^ Yad Vashem, "Jurnale"
  161. ^ Het Parool, 27 septembrie pp. 4–5. Concentration camps: where the Nazi's bring their ideals in practice, NIOD (Institutul Olandez pentru Documente de Război), Amsterdam
  162. ^ [4] și [5] (Het Parool, 27 septembrie, p. 4–5)
  163. ^ Hilberg, Raul. The Destruction of the European Jews, Yale University Press, 2003, p. 1212.
  164. ^ Vrba, Rudolf. I Escaped from Auschwitz, Barricade Books, 2002.
  165. ^ a b Linn, Ruth. "Rudolf Vrba", The Guardian, 13 aprilie 2006.
  166. ^ BBC a difuzat informații din raport pentru prima oară pe 18 iunie și nu pe 15, conform lui Ruth Linn în Escaping Auschwitz: A Culture of Forgetting, p. 28.
  167. ^ Captured German sound recordings, The National Archives.
  168. ^ Czech, Danuta (ed) Kalendarium der Ereignisse im Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau 1939–1945, Reinbek bei Hamburg, 1989, pp. 920 and 933, folosind informații dintr-o serie intitulată Hefte von Auschwitz, și citat în Kárný, Miroslav. "Raportul Vrba și Wetzler," în Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, p. 564, Indiana University Press și Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA, 1994. În original în germană este: "25. November Im KL Auschwitz II kommen 24 weibliche Häftlinge ums Leben, von denen 13 unmittelbar getötet werden."
  169. ^ Blatman, Daniel (Hebrew University, Jerusalem), Die Todesmärsche 1944/45. Das letzte Kapitel des nationalsozialistischen Massenmords (Marșurile morții 1944/45. Ultimul capitol al asasinărilor naziste în masă). (editura) Rowohlt-Verlag, Reinbek, 2011. 864 pagini. Prezentarea versiunii în germană a cărții în: săptămânalul german Der Spiegel, nr. 2/10 ianuarie 2011, rubrica Zeitgeschichte, pag. 29-30, autor: Jan Friedmann, titlul: Jagd an der Heimatfront
  170. ^ Hărți ale principalelor marșuri ale morții, Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA.
  171. ^ Gilbert, Martin. The Oxford Companion to World War II
  172. ^ Blatman, Daniel, The Death Marches (January-May 1945): Who was Responsible for what?, Yad Vashem Studies, XXVIII, 2000
  173. ^ Blatman, Daniel, “Rückzug, Evakuierung und Todesmärsche, 1944-1945” (Retragere, evacuare și marșuri ale morții), în volumul: Wolfgang Benz & Barbara Dister (autori coordonatori), Der Ort des Terrors. Geschichte der nationalsozialistischen Konzentrationslager (Locul terorii. Istoria lagărelor de concentrare naziste), vol. I: Die Organistion des Terrors (Organizarea terorii), München: editura C. H. Beck, 2005 (pp. 296-312)
  174. ^ Wiesel, Elie. Noaptea, p. 81.
  175. ^ Holocaust: The events and their impact on real people, DK Publishing împreună cu USC Shoah Foundation Institute for Visual History and Education, p. 144.
  176. ^ Holocaust: The events and their impact on real people, DK Publishing împreună cu USC Shoah Foundation Institute for Visual History and Education, p. 146.
  177. ^ Wiesel, Elie. After the Darkness: Reflections on the Holocaust, Schocken Books, p. 39.
  178. ^ Holocaust: The events and their impact on real people, DK Publishing împreună cu USC Shoah Foundation Institute for Visual History and Education, p. 145.
  179. ^ The 11th Armoured Division (Great Britain), United States Holocaust Memorial Museum
  180. ^ "Bergen-Belsen", United States Holocaust Memorial Museum.
  181. ^ Wiesel, Elie, After the Darkness: Reflections on the Holocaust, Schocken Books, p. 41.
  182. ^ "Liberation of Belsen", BBC News, 15 aprilie 1945.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • en Gutman, Israel: Encyclopedia of the Holocaust (4 Volumes), New York, Macmillan Pub. Co., 1989.
  • en Yahil, Leni: The Holocaust : the fate of European Jewry, 1932-1945, New York, Oxford University Press, 1991, ISBN 0195045238 9780195045239.
  • en Bachrach, Susan D.: Tell them we remember : the story of the Holocaust, United States Holocaust Memorial Museum, Boston, Little, Brown, 1994.
  • en Feingold, Henry L.: Bearing witness :how America and its Jews responded to the Holocaust Syracuse University Press, 1995, ISBN 0815626703
  • en Wyman, David S. & Rosenzveig‏, Charles H.: The world reacts to the Holocaust, JHU Press (The Johns Hopkins University Press), 1996, ISBN 0801849691.
  • en Rozett, Robert & Spector, Shmuel: Encyclopedia of the Holocaust, Chicago, London Fitzroy Dearborn Publishers & Jerusalem Yad Vashem, 2000.
  • en ‏Wyman,‏ ‏David S. & Medoff, Rafael: A race against death: Peter Bergson, America, and the Holocaust, New Press, 2002, ‏ISBN - 156584761X.
  • en Wiesel, Elie (preșidentele comisiei), Friling, Tuvia, Ioanid, Radu, Benjamin, ‏Lya‏ & Ionescu, Mihail E. (edit.): International Commission on the Holocaust in Romania Final report (electronic resource, Comisia internaționalâ pentru studierea Holocaustului în România), Polirom, 2004 ISBN 9736819892
  • en ‏Wyman,‏ ‏David S.: The abandonment of the Jews: America and the Holocaust, 1941-1945, New York, NY : New Press, 2007, ISBN 9781595581747 (pbk.).
  • en Dean, Martin: Robbing the Jews - The Cofiscation of Jewish Property in the Holocaust, 1935 - 1945, Cambridge University Press, 2008.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Holocaust