Holocaust

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον (holókauston): holos, "complet" şi kaustos, "ars"), (în ebraică: Haşoa השואה, în idiş: Hurben חורבן), este un termen utilizat în general pentru a descrie uciderea a aproximativ şase milioane de evrei, în marea majoritate, din Europa, în timpul celui de-al doilea război mondial, ca parte din „soluţia finală a problemei evreieşti”, programul de exterminare a evreilor, plănuit şi executat de regimul naţional-socialist din Germania, condus de Adolf Hitler.^[1]

Supravieţuitori ai Holocaustului, în ziua eliberării din lagărul Buchenwald de către trupele americane. Al şaptelea, în cel de-al doilea rând de jos este laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel, evreu din România (Transilvania de Nord).

Groapă comună cu evrei în Białystok

[modifică] Etimologie şi definiţii

Acest articol este parte a seriei Nazism.

Organizaţii naziste Partidul Naţional Socialist Sturmabteilung Schutzstaffel Waffen-SS Hitler Jugend Lebensborn Nationalsozialistisches Kraftfahrkorps Nazismul în istorie Axa timpului - nazismul timpuriu Puciul berii Nürnberg Cel de-al Treilea Reich Holocaust Noaptea cuţitelor lungi Ajungerea lui Hitler la putere Nur für Deutsche Concepte naziste Glosar al celui de-al Treilea Reich Programul Naţional Socialist Politica rasială a Germaniei naziste Führerprinzip Lebensraum Volk Liste relevante Listă a liderilor şi oficialilor Partidului Nazist Listă de fascişti Listă de cărţi a lui Adolf Hitler Listă de discursuri a lui Adolf Hitler Partide politice şi mişcări naziste în afara Germaniei Canadian National Socialist Unity Party German-American Bund Nasjonal Samling Nationaal-Socialistische Beweging National Socialist Bloc National Socialist League Forţele militare ale Germaniei Naziste Wehrmacht Heer Kriegsmarine Luftwaffe Subiecte conexe Nazism şi religie Misticism nazist Neo-pagânismul german Arhitectură nazistă Artă degenerată Salutul lui Hitler Mein Kampf Swastika Mişcarea Völkisch Puritate rasială Rasa ariană Nazism şi rasă Anti-semitism Führer Distincţii şi decoraţii ale Germaniei naziste Neo-Nazism Fascism Fascism şi ideologie Neo-Fascism

Editaţi

Cuvântul original grecesc (holókauston) provine din termenul ebraic 'olah, care înseamnă „ardere completă” - o veche practică sacrificială iudaică în care (bucăţi de) animale sau plante erau arse pe altar în onoarea lui Iahve (Elohim) căruia, după "A treia carte a lui Moise" - Leviticul, îi era plăcut acest miros.

Cuvântul „holocaust” era folosit din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea violentă a unui număr mare de oameni. Spre deosebire de cuvântul „masacru”, de origine latină - ucidere în masă de oameni, de câtre alţi oameni - cuvântul „holocaust” se putea referi şi la dezastre sau catastrofe. Winston Churchill, de exemplu, l-a folosit înaintea celui de-al doilea război mondial, iar alţii îl folosesc pentru a descrie Genocidul armean din primul război mondial. [5]

Din anii 1950 utilizarea sa a fost restrânsă şi folosită astăzi doar cu referire la masacrarea evreilor de câtre nazişti în ajunul şi în timpul celui de al II-lea război mondial.

Cuvântul biblic Şoa (שואה), cu sensul de "calamitate" a devenit termenul standard în ebraică pentru Holocaust încă din anii 1940^[2] în Ierusalim într-o carte numită Sho'at Yehudei Polin (Holocaustul evreilor din Polonia). În primăvara lui 1942, istoricul Ben Zion Dinur (Dinaburg) din Ierusalim a folosit termenul "Şoa" pentru a descrie exterminarea evreilor din Europa, denumind aceasta o "catastrofă" care simboliza situaţia unică a evreilor^[3][4]. Începând din anii 1950, termenul „Holocaust” se referă - de regulă - la genocidul evreilor.^[2]

Termenul german obişnuit pentru exterminarea evreilor în perioada nazistă era Endlösung der Judenfrage ("Soluţia finală a problemei evreieşti"). În germană, ca şi în alte limbi, printre care engleza, termenul "Soluţia finală" este folosit ca o alternativă la cel de Holocaust.^[5]

Atrocităţile regimurilor naziste nu s-au limitat numai la evrei. Unii autori au folosit noţiunea „Holocaust” în sens mai larg, pentru a descrie şi alte acţiuni ale regimului nazist. Acestea includ uciderea a aproximativ o jumătate de milion de romi, morţile a milioane de prizonieri de război sovietici, precum şi persoane trimise la muncă forţată, homosexuali, persoane cu handicap, cetăţeni polonezi şi ai altor popoare slave, opozanţi religioşi (martori ai lui Iehova, prelaţi romano-catolici) şi opozanţi politici.^[6][7] Însă majoritatea istoricilor nu includ aceste grupuri în definiţia Holocaustului, definindu-l pe acesta ca fiind doar genocidul evreilor,^[8] sau ceea ce naziştii au numit "Soluţia finală a problemei evreieşti." Ţinând cont de toate victimele persecuţiilor naziştilor, numărul morţilor creşte considerabil: estimările plasează numărul total de victime în general între 9 şi 11 milioane.^[9]

Persecuţia şi genocidul au fost îndeplinite în etape. Legislaţia de eliminare a evreilor din societatea civilă a fost promovată cu mai mulţi ani înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Au fost înfiinţate lagăre de concentrare în care deţinuţii erau folosiţi ca sclavi până mureau de extenuare sau de boală. Unde cucerea Al treilea Reich un nou teritoriu în Europa de Est, unităţi speciale numite Einsatzgruppen ucideau evrei şi adversari politici, împuşcându-i în masă. Evrei şi romi erau îngrămădiţi în ghetouri înainte de a fi transportaţi la sute de kilometri cu trenurile de marfă în lagărele de muncă forţată şi exterminare unde, dacă supravieţuiau călătoriei, majoritatea erau ucişi prin gazare în încăperi special amenajate. Fiecare ramură a aparatului administraţiei statului a fost implicată în logistica asasinatelor în masă, transformând Germania nazistă în ceea ce un istoric a denumit "un stat genocidar."^[10]

Utilizarea cuvântului în acest sens mai larg a atras obiecţiile multor organizaţii evreieşti, în particular al celor înfiinţate pentru comemorarea Holocaustului evreilor. Organizaţiile evreieşti afirmă că acest cuvânt, în sensul său prezent, este folosit pentru a descrie exterminarea evreilor şi că Holocaustul evreilor a fost o crimă de o asemenea anvergură şi atât de specifică, ca punct culminant al unei lungi istorii de antisemitism european, încât nu ar trebui să fie subsumată într-o categorie generală cu alte crime ale naziştilor.

Şi mai aprins disputată este extensia termenului pentru a descrie evenimente care nu au legătură cu al doilea război mondial. Termenul este folosit de armeni pentru a descrie genocidul armenilor din primul război mondial. Termenii "Holocaustul ruandez" şi "Holocaustul cambodgian" sunt utilizaţi cu referire la genocidul din Ruanda din 1994 şi, respectiv regimul hmerilor roşii din Cambodgia, iar "Holocaustul african" descrie comerţul de sclavi şi colonizarea Africii, cunoscute şi sub numele de Maafa.

[modifică] Trăsături distinctive

[modifică] Atitudinea instituţiilor germane

În Europa au fost înfiinţate ghetouri în care evreii au fost închişi înainte de a fi trimişi în lagăre de concentrare.

Naziştii au înregistrat metodic prgresul Holocaustului în mii de rapoarte şi documente. În imagine, telegrama Höfle trimisă lui Adolf Eichmann în ianuarie 1943, care raporta că 1 274 166 de evrei fuseseră ucişi în cele patru tabere ale operaţiunii Aktion Reinhard în decursul anului 1942.

Michael Berenbaum scrie că Germania devenise un "stat genocidar."^[10] Fiecare ramură a sofisticatei birocraţii a acestei ţări a fost implicată în procesul de ucidere. Bisericile parohiale şi Ministerul de Interne au furnizat liste de naşteri care arătau cine este evreu; Poşta a livrat ordinele de deportare şi denaturalizare; Ministerul de Finanţe a confiscat proprietăţile evreieşti; firmele germane au concediat muncitorii evrei şi au îndepărtat acţionarii evrei; universităţile au refuzat să admită studenţi evrei, au refuzat să acorde diplome celor deja înscrişi şi au concediat profesorii evrei; oficiile guvernamentale de transport au pregătit trenurile de deportare; companiile farmaceutice germane au testat medicamente pe prizonierii din lagăre; alte companii au licitat pentru contracte de construcţie a cuptoarelor; liste detaliate de victime au fost alcătuite folosind maşinile de pontaj ale companiei Dehomag, producând înregistrări meticuloase ale omorurilor. Când prizonierii intrau în lagărele morţii, erau puşi să-şi predea toate obiectele personale, care erau atent catalogate şi etichetate înainte de a fi trimise în Germania pentru a fi reutilizate sau reciclate. Berenbaum scrie că “soluţia finală a problemei evreieşti” era "în ochii făptuitorilor... cea mai mare realizare a Germaniei."^[11]

Saul Friedländer scrie că: "Niciun grup social, nicio comunitate religioasă, nicio instituţie academică sau profesională din Germania sau din Europa nu şi-a declarat solidaritatea cu evreii."^[12] El scrie că unele biserici creştine au spus că unii evrei convertiţi trebuie priviţi ca parte a comunităţii creştine, dar şi aceasta doar până la un punct.

Friedländer argumentează că aceasta face Holocaustul să fie deosebit, deoarece politicile antievreieşti au putut să se desfăşoare fără intervenţia unor forţe potrivnice de felul celor care apar în mod normal în societăţile avansate, cum ar fi industria, întreprinderile mici şi mijlocii, bisericile şi alte culte religioase sau alte grupuri de presiune şi grupuri de interese.^[12]

[modifică] Dominanţa ideologiei şi scara genocidului

În alte genociduri, consideraţiile pragmatice cum ar fi controlul teritoriului şi resurselor erau centrale în politica de genocid. Yehuda Bauer argumentează că:

Uciderea a fost efectuată sistematic în aproape toate teritoriile ocupate de nazişti în ceea ce acum sunt 35 de state europene diferite.^[14] A fost concentrată mai ales în Europa centrală şi de est, unde, în 1939, se aflau peste şapte milioane de evrei. Aproximativ cinci milioane de evrei au fost ucişi acolo, inclusiv trei milioane în Polonia ocupată şi peste un milion în Uniunea Sovietică. Sute de mii au murit şi în Olanda, Franţa, Belgia, Iugoslavia şi Grecia. Protocolul de la Wannsee clarifică faptul că naziştii intenţionau să aplice "soluţia finală a problemei evreieşti" de asemenea în Anglia şi Irlanda.^[15]

Oricine avea trei sau patru bunici evrei era sortit exterminării, fără excepţie. În alte genociduri, oamenii puteau evita moartea, convertindu-se la o altă religie sau acceptând o altă formă de asimilare. Această opţiune nu a fost disponibilă evreilor din Europa ocupată.^[16] Toate persoanele de descendenţă evreiască recentă urmau să fie exterminate în teritoriile controlate de Germania.^[17]

[modifică] Experimente medicale

În lagărul de la Buchenwald, un ghid arată unui soldat american borcane cu organe recoltate de la prizonieri

O altă trăsătură distinctivă a fost efectuarea, la scară largă, a experienţelor medicale pe deţinuţi. Medici germani au efectuat astfel de experimente în lagărele de concentrare de la Auschwitz, Dachau, Buchenwald, Ravensbrück, Sachsenhausen şi Natzweiler .^[18]

Cel mai celebru dintre aceşti medici a fost dr. Josef Mengele, care a lucrat la Auschwitz. Printre experimentele sale se numărau punerea subiecţilor în camere cu presiune, testarea de medicamente pe ei, îngheţarea lor, tentative de schimbare a culorii ochilor prin injectarea de chimicale în ochii copiilor, diverse amputări şi alte operaţii brutale.^[19] Activitatea sa nu va fi niciodată cunoscută integral, deoarece majoritatea documentelor expediate de Mengele medicului Otmar von Verschuer la Institutul “Kaiser Wilhelm” (“Împăratul Wilhelm”) au fost distruse de acesta din urmă.^[20] După terminarea experimentelor coordonate de Mengele, subiecţii supravieţuitori erau aproape întotdeauna ucişi şi necropsiaţi.

Se pare că lui Mengele îi plăcea să lucreze cu copiii romi. Le dădea dulciuri şi jucării şi îi ducea personal la camera de gazare. Ei i se adresau cu „nenea Mengele“ ("Onkel Mengele").^[21] Vera Alexander a fost o deţinută evreică la Auschwitz şi a avut grijă de peste 50 de perechi de gemeni romi:

[modifică] Victimele şi numărul morţilor

[modifică] Evreii

După 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei ucişi a fost cea de şase milioane. Centrul de comemorare al Holocaustului, Autoritatea Yad Vashem de Amintire a Eroilor şi Martirilor Holocaustului din Ierusalim, comentează:

În a treia ediţie a lucrării sale în trei volume, The Destruction of the European Jews, Raul Hilberg a estimat numărul evreilor omorâţi în Holocaust la 5,1 milioane. Această cifră include "peste 800 000" care au murit din cauza "ghetoizării şi privaţiunilor"; 1 400 000 ucişi prin "împuşcare în aer liber"; şi "până la 2 900 000" pieriţi în lagăre de concentrare (Konzentrationslager). Hilberg estimează numărul de morţi în Polonia la "până la 3 000 000".^[23]

Cifrele avansate de cercetătorul Hilberg sunt în general considerate a fi o estimare minimală, întrucât de regulă el includea numai cazurile mortale pentru care există şi evita orice ajustare statistică.^[24] Istoricul britanic Martin Gilbert a folosit o abordare similară în lucrarea sa Atlas of the Holocaust, dar a ajuns la un număr de 5,75 milioane de evrei morţi, deoarece a estimat numere mai mari de evrei ucişi în Rusia şi în alte locuri.^[25]

Lucy S. Dawidowicz a folosit date din recensămintele de dinainte de război pentru a estima numărul evreilor omorîţi la 5,934 milioane.^[26]

Unul dintre cei mai reputaţi cercetători germani ai Holocaustului, Wolfgang Benz, de la Universitatea Tehnică Berlin, citează între 5,3 şi 6,2 milioane de victime în Dimension des Volksmords^[27], iar Yisrael Gutman şi Robert Rozett estimează între 5,59 şi 5,86 milioane de victime în Encyclopedia Holocaustului (1990).^[28]

În teritoriile controlate direct sau indirect de nazişti au trăit între 8 şi 10 milioane de evrei. Incertitudinea apare din lipsa de informaţii privind numărul de evrei domiciliaţi în Uniunea Sovietică. Cele 6 milioane de victime ale Holocaustului reprezintă astfel între 60% şi 75% dintre evreii europeni. Au fost exterminaţi peste 90% din evreii polonezi, care fuseseră în număr de 3,3 milioane. Aceeaşi proporţie se înregistrează şi în ţările baltice Letonia şi Lituania, dar mare parte din evreii din Estonia au fost evacuaţi la timp. În Cehoslovacia, Grecia, Olanda şi Iugoslavia, au fost ucişi peste 70%. Peste 50% au fost ucişi în Belgia, Ungaria şi România. Este posibil ca o proporţie similară să fi murit în Belarus şi Ucraina, dar cifrele pentru aceste ţări sunt mai puţin sigure. Printre ţările cu mortalitate mai mică în Holocaust se numără Bulgaria, Danemarca, Franţa, Italia şi Norvegia. Dintre cei 750 000 de evrei care trăiau în Germania şi Austria în 1933, au supravieţuit doar aproximativ un sfert. Înainte de 1939 s-au refugiat din Germania foarte mulţi evrei, însă în majoritate şi-au ales locuri de refugiu în Cehoslovacia, Franţa şi Olanda, de unde, ca urmare a ocupării acestor ţări de armata hitleristă, au fost deportaţi în lagăre şi în mare număr ucişi.

Numărul de oameni ucişi în principalele lagăre de muncă forţată şi exterminare este estimat după cum urmează:

Auschwitz-Birkenau: 1,4 milioane;^[29] Belzec: 600 000;^[30] Chełmno: 320 000;^[31] Majdanek: 360 000;^[32] Maly Trostineţ: 65 000;^[33] Sobibór: 250 000;^[34] and Treblinka: 870 000.^[35]

De aici rezultă un total de peste 3,8 milioane; dintre aceştia, 80–90% se estimează că au fost evrei. Numai în aceste şapte lagăre au murit jumătate din numărul total de evrei ucişi în întregul Holocaust. Practic întreaga populaţie evreiască a Poloniei a murit în aceste lagăre.

Cel puţin o jumătate de milion de evrei au murit în alte lagăre, inclusiv în marile lagăre de concentrare din Germania. Acestea nu erau lagăre de exterminare propriu-zise, însă au avut în diverse momente un număr mare de prizonieri, îndeosebi în ultimul an al războiului când naziştii s-au retras din Polonia. Aproximativ un milion de oameni au murit în aceste lagăre şi, deşi proporţia de evrei nu este cunoscută cu certitudine, a fost estimată la 50%.

Alţi între 800 000 şi 1 milion de evrei au fost ucişi de unităţile speciale de lichidare, numite Einsatzgruppen, în teritoriile sovietice ocupate (cifră aproximativă, deoarece omorurile comise de Einsatzgruppen erau adesea nedocumentate). Mulţi alţii au murit prin executare ori din cauza bolilor şi malnutriţiei în ghetourile din Polonia, înainte să fi putut fi deportaţi.

[modifică] Polonezi şi slavi

Una din ambiţiile lui Hitler de la începutul războiului a fost de a obţine spaţiul vital în est, prin eliminarea cât mai multor polonezi şi slavi. De aceea, el a pregătit, "pentru moment, doar în est, formaţiunile mele Cap de mort cu ordine de a ucide fără milă toţi bărbaţii, femeile şi copiii de origine poloneză sau de limbă poloneză. Doar în acest fel putem obţine spaţiul vital de care avem nevoie."^[45] Conducerea Germaniei a decis că în 10 până la 20 de ani, statul polonez de sub ocupaţie germană va fi complet curăţat de etnici polonezi şi colonizat cu germani.^[46] Dintre polonezi, până în 1952 doar 3-4 milioane mai trebuiau să rămână în fosta Polonie, şi aceştia doar pentru a servi ca sclavi pentru coloniştii germani. Urma să li se interzică să se căsătorească, să se extindă interzicerea asistenţei medicale acordate polonezilor, şi în cele din urmă polonezii (consideraţi de nazişti Untermenschen, "sub-oameni") să înceteze să mai existe.

Aproximativ trei milioane de cetăţeni polonezi non-evrei au murit în timpul războiului, din care două milioane erau etnici polonezi, restul de un milion fiind membri ai minorităţilor etnice, ucraineni şi bieloruşi. marea majoritate a celor ucişi erau civili, masacraţi mai ales în timpul operaţiunilor speciale ale Germaniei naziste.^[47][48] Cel puţin 200.000 dintre aceste victime au murit în lagărele de concentrare. Mulţi alţii au murit ca rezultat al masacrelor ca cel din timpul Revoltei Varşoviene când au murit între 120.000 şi 200.000 de civili.

Execuţia unor polonezi de către Einsatzkommando - Leszno, octombrie 1939

O practică germană des întâlnită în Polonia ocupată era adunarea de civili de pe străzi, aleşi la întâmplare, pentru deportarea în lagăre de concentrare, unii fiind ucişi pe loc. Termenul "łapanka" avea o conotaţie sardonică, de la cuvântul folosit pentru jocul de copii numit "leapşa". Între 1942 şi 1944 erau aproximativ 400 de victime a acestei practici zilnic numai în Varşovia, numărul victimelor ajungând uneori la câteva mii. De exemplu, pe 19 septembrie 1942 aproape 3000 bărbaţi şi femei au fost transportaţi în Germania cu trenul, fiind adunaţi din Varşovia în cele două zile anterioare.^[49]

La sud de Polonia, între 500.000 şi 1,2 milioane de sârbi au fost ucişi în Balcani. Înaltul plenipotenţiar al lui Hitler în Europa de Sud-Est, Hermann Neubacher, a scris: "Când liderii Ustaše declară că peste un milion de sârbi ortodocşi (inclusiv copii, femei şi bătrâni) au fost ucişi, aceasta este în opinia mea o exagerare. Pe baza rapoartelor pe care le-am primit, am estimat că trei sferturi de milion de oameni fără apărare au fost omorâţi."^[50]

În Belarus, germanii au impus un regim rasist brutal, arzând 9.000 sate bieloruse, deportând aproximativ 380.000 de oameni pentru muncă forţată, şi ucigând sute de mii de civili. Peste 600 de sate, printre care şi Hatîn, au fost distruse, şi populaţia lor ucisă. Cu totul, 2.230.000 de oameni au fost ucişi în Belarus în timpul celor trei ani de ocupaţie germană.^[51]

[modifică] Prizonieri de război sovietici

După Michael Berenbaum, între două şi trei milioane de prizonieri de război sovietici—57% dintre toţi prizonierii de război sovietici—au murit din cauza malnutriţiei, maltratărilor sau execuţiilor între iunie 1941 şi mai 1945, majoritatea în timpul primului an de captivitate. Conform altor estimări ale lui Daniel Goldhagen, aproximativ 2,8 milioane de prizonieri de război sovietici au murit în opt luni între 1941–42, cu un total de 3,5 milioane până la jumătatea anului 1944.^[52] Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite a estimat că 3,3 milioane din cei 5,7 milioane de prizonieri de război sovietici au murit fiind captivi ai germanilor—comparat cu 8 300 din 231 000 de prizonieri britanici şi americani.^[53] Numărul morţilor a scăzut deoarece prizonierii erau necesari pentru a munci ca sclavi pentru a susţine efortul de război german; până în 1943, o jumătate de milion dintre ei erau folosiţi la muncă forţată.^[36]

[modifică] Romi

Romi sosiţi la lagărul de exterminare Belzec în 1940.

Deoarece romii sunt în general un popor retras, cu o cultură bazată pe istoria orală, se ştiu mai puţine lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt grup.^[54][55] Yehuda Bauer scrie că lipsa de informaţii poate fi atribuită atât neîncrederii şi suspiciunii romilor, cât şi umilirii acestora, deoarece unele din tabuurile de bază ale culturii romilor privind igiena şi contactul sexual au fost încălcate la Auschwitz. Bauer scrie că "majoritatea [romilor] nu puteau face relatări despre aceste torturi. Ca urmare, mulţi nu au spus nimic, ceea ce a amplificat efectele marii traume suferite."^[56]

Donald Niewyk şi Frances Nicosia scriu că numărul morţilor a fost de cel puţin 130 000 din cei aproape un milion de romi din Europa controlată de nazişti.^[54] Michael Berenbaum scrie că estimările cercetătorilor se află între 90 000 şi 220 000.^[57] Un studiu detaliat al lui Sybil Milton, fost istoric senior la USHMM, a calculat un număr al morţilor de aproximativ 220 000, poate chiar aproape de 500 000.^[58][59] Ian Hancock, director al Programului de Studii Romani şi al Arhivei şi Centrului de Documente Romani de la Universitatea Texas din Austin, a înaintat o cifră mai mare, între 500 000 şi 1 500 000.^[60] Hancock scrie că, proporţional, numărul morţilor a egalat "şi aproape sigur l-a depăşit pe cel al evreilor morţi."^[61]

Înainte de a fi trimise în lagăre, victimele erau înghesuite în ghetouri, cum au fost câteva sute de mii de oameni în Ghetoul Varşovia.^[63] Mai spre est, echipele Einsatzgruppen căutau taberele de romi şi ucideau locuitorii acestora pe loc, nelăsând nicio urmă a victimelor. Romii erau şi ţinta regimurilor-marionetă care au colaborat cu naziştii, de exemplu regimul Ustaše din Croaţia, unde un număr mare de romi au fost ucişi în lagărul de concentrare Jasenovac.

În mai 1942, romii au fost puşi sub incidenţa aceloraşi legi ca şi evreii. Pe 16 decembrie 1942, Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului şi considerat "arhitectul" genocidului nazist,^[64] a emis un decret care cerea ca ţiganii “Mischlinge” (cu un singur părinte de această etnie), ţiganii romi şi membrii clanurilor de origine balcanică şi care nu erau “de sânge german” să fie trimişi la Auschwitz, în cazul în care nu şi-au satisfăcut stagiul militar în Wehrmacht (denumirea armatei germane în timpul regimului nazist).^[65] Pe 29 ianuarie 1943, un alt decret a ordonat deportarea tuturor ţiganilor din Germania la Auschwitz.

Acesta a fost amendat la 15 noiembrie 1943, când Himmler a ordonat ca în teritoriile sovietice ocupate, "ţiganii sedentari şi cei pe jumătate ţigani (Mischlinge, “metişi”) sedentari să fie trataţi ca cetăţenii ţării. Ţiganii nomazi şi seminomazi să fie puşi la acelaşi nivel cu evreii şi trimişi în lagărele de concentrare."^[66] Bauer argumentează că această modificare reflecta ideologia nazistă că romii, la origine populaţie ariană, fuseseră "stricaţi" de sânge nerom.^[67]

[modifică] Persoane cu handicap fizic şi mintal

"60.000 de mărci costă această persoană cu defecte genetice comunitatea pe durata vieţii sale. Germani,^[68]“sunt şi banii voştri...“^[69]

Aktion T4 a fost un program iniţiat în 1939 pentru a menţine “puritatea genetică“ a populaţiei germane. În baza programului, cetăţenii germani şi austrieci cu malformaţii congenitale şi maladii dentale trebuiau sterilizaţi sau eutanasiaţi.^[71]

Între 1939 şi 1941, au fost ucişi între 80.000 şi 100.000 de adulţi bolnavi mintal din instituţii; 5.000 de copii şi 1.000 de evrei din instituţii.^[72] În afara instituţiilor de boli mintale, cifrele sunt estimate la 20.000 (potrivit medicului Georg Renno, director adjunct al Schloss Hartheim, unul din centrele de eutanasiere) sau 400.000 (conform lui Frank Zeireis, comandantul lagărului de concentrare Mauthausen).^[72] Alţi 300.000 au fost sterilizaţi forţat.^[73]

Programul şi-a luat numele de la Tiergartenstraße 4, adresa unei vile din Berlin, cartierul Tiergarten („Grădina zoologică“), sediul central al Gemeinnützige Stiftung für Heil- und Anstaltspflege (Fundaţia caritativă pentru tratament clinic şi îngrijire),^[74] condusă de Philipp Bouhler, şeful oficiului cancelariei lui Hitler (Kanzlei des Führer der NSDAP) şi Karl Brandt, medicul personal al lui Hitler.

Brandt a fost judecat în decembrie 1946 la Nürnberg, împreună cu alţi 22 de inculpaţi, în procesul cunoscut sub numele United States of America v. Karl Brandt et al. („Statele Unite ale Americii contra lui Karl Brandt şi alţii“) sau Procesul medicilor. A fost executat la 2 iunie 1948 prin spânzurare în închisoarea oraşului Landsberg.

[modifică] Homosexuali

Homomonumentul din Amsterdam, un monument în memoria homosexualilor ucişi în Germania nazistă.

Între 5.000 şi 15.000 de homosexuali de naţionalitate germană se estimează că au murit în lagăre de concentrare.^[75] James D. Steakley scrie că ceea ce conta în Germania era intenţia sau caracterul criminal, şi nu actele criminale, iar "gesundes Volksempfinden" ("bunul simţ al poporului") a devenit principiul normativ legal de bază.^[76] În 1936, Heinrich Himmler, şeful SS, a creat "Biroul Central al Reichului pentru Combaterea Homosexualităţii şi Avortului." Homosexualitatea a fost declarată împotriva "sentimentului popular general,"^[75] iar homosexualii erau priviţi ca "poluatori ai sângelui german." Gestapo a făcut razii în barurile de homosexuali, a căutat indivizi după carnetele cu adrese ale celor arestaţi, a folosit liste de abonaţi ale revistelor pentru homosexuali pentru a găsi pe alţii, şi a încurajat oamenii să raporteze comportamentul suspect de homosexualitate şi să urmărească comportamentul vecinilor.^[75][76]

Zeci de mii de oameni au fost condamnaţi între 1933 şi 1944 şi au fost trimişi în lagăre pentru "reabilitare," unde erau identificaţi după banderolele galbene de pe braţ^{[necesită citare]} şi ulterior triunghiuri roz purtate pe partea stângă a hainei şi pe piciorul stâng care îi diferenţiau pentru abuzuri sexuale.^[76] Sute de oameni au fost castraţi în urma deciziilor judecătoreşti.^[77] Au fost umiliţi, torturaţi, folosiţi în experimente hormonale efectuate de medicii SS, şi omorâţi. Acuzaţia de homosexualitate a fost folosită şi ca un mijloc convenabil de a elimina unii preoţi catolici.^[75] Steakley scrie că suferinţele îndurate de homosexuali au ieşit greu la iveală după război. Multe victime nu şi-au spus povestea, deoarece homosexualitatea a rămas incriminată în Germania de după război. Totuşi, doar un procent mic (în jur de 2%) din homosexualii germani au fost persecutaţi de nazişti.^[76]

Un monument în memoria Loge Liberté chérie, fondată în noiembrie 1943 în Clădirea 6 a Emslandlager VII (KZ Esterwegen), singura lojă masonică fondată într-un lagăr de concentrare nazist.

[modifică] Masonii şi martorii lui Iehova

În Mein Kampf, Hitler scria că Masoneria "sucombase" evreilor: "Paralizia pacifistă generală a instinctului naţional de autoconservare începută de masonerie se transmite mai departe maselor societăţii prin intermediul presei evreieşti."^[78] Masonii au fost trimişi în lagărele de concentrare ca deţinuţi politici, şi forţaţi să poarte un triunghi galben cu vârful în jos.^[79] Se estimează că între 80.000 şi 200.000 au fost ucişi.^[80][81]

Refuzând să depună jurământ de credinţă partidului nazist sau să servească în armată, aproape 12.000 de martori ai lui Iehova au fost forţaţi să poarte un triunghi violet şi au fost închişi în lagăre, unde au primit opţiunea de a renunţa la credinţa lor sau a se supune autorităţii statului. Între 2.500 şi 5.000 au fost ucişi.^[44] Istoricul Detlef Garbe, director la Memorialul Neuengamme (Hamburg), scrie că "nicio altă mişcare religioasă nu a rezistat presiunii de a se conforma naţional-socialismului cu asemenea unanimitate şi stoicism."^[82]

[modifică] Dezvoltarea şi punerea în aplicare

[modifică] Originea

Membri ai SA blochează intrarea într-un magazin Erwege, proprietatea unui evreu, pe Fackelstrasse în Kaiserslautern pentru a aplica boicotul din 1 aprilie împotriva magazinelor evreieşti. (imagine de la http://ushmm.org - Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA). La ora 10 pe 1 aprilie 1933, membri ai Sturmabteilung s-au postat lângă magazinele evreieşti pentru a îndepărta clienţii acestora.

Partidul nazist sub conducerea lui Adolf Hitler a venit la putere în Germania pe 30 ianuarie 1933, şi persecuţia şi exodul celor 525.000 de evrei din Germania a început aproape imediat. În autobiografia sa Mein Kampf (1925), Hitler îşi afirmase deschis ura faţă de evrei, şi a dat ample avertismente cu referire la intenţiile lui de a-i elimina din viaţa politică, culturală şi intelectuală a Germaniei. Nu a scris că va încerca să-i extermine, dar în particular fusese explicit şi în acest sens. Încă din 1922, îi spusese maiorului Joseph Hell, la acea vreme ziarist:

Intelectualii evrei au fost primii care au plecat. Filozoful Walter Benjamin a plecat la Paris pe 18 martie 1933. Romancierul Leon Feuchtwanger a plecat în Elveţia. Dirijorul Bruno Walter a fugit după ce i s-a spus că sala Filarmonicii din Berlin va fi arsă din temelii dacă el mai dirijează vreun concert acolo: Frankfurter Zeitung a explicat pe 6 aprilie că Walter şi colegul său dirijor Otto Klemperer fuseseră forţaţi să fugă pentru că guvernul nu reuşise să-i protejeze de "sentimentele" publicului german, care fuseseră provocaţi de "lichidatorii artistici evrei."^[84] Albert Einstein era în vizită în SUA pe 30 ianuarie 1933. S-a întors la Ostende în Belgia, dar nu a mai călcat pe pământ german, caracterizând evenimentele de acolo drept o "boală psihică a maselor"; el a fost dat afară din Societatea Kaiser Wilhelm şi din Academia Prusacă de Ştiinţe, iar cetăţenia germană i-a fost retrasă.^[85] Saul Friedländer scrie că atunci când Max Liebermann, poate cel mai celebru pictor al Germaniei, preşedinte de onoare al Academiei Prusace de Artă, a demisionat, nici măcar unul din colegii săi nu şi-a exprimat simpatia faţă de el, şi a murit ostracizat după doi ani. Când a venit poliţia în 1943 cu o targă să o deporteze pe văduva lui, la acea vreme în vârstă de 85 de ani şi imobilizată la pat, ea s-a sinucis cu o supradoză de barbiturice, pentru a nu fi luată.^[85]

În anii 1930, drepturile legale, economice şi sociale ale evreilor au fost continuu restrânse. Friedländer scrie că, pentru nazişti, Germania îşi trăgea puterea din "puritate sângelui" său şi din "înrădăcinarea în sfântul pământ german."^[86] În 1933, au fost promovate o serie de legi care au exclus evreii din multe ramuri cheie ale societăţii: Legea serviciului civil; legea medicilor; legea fermelor, care interzicea evreilor să deţină ferme sau să fie activi în agricultură. Avocaţii evrei au fost excluşi din barouri, iar în Dresda, judecătorii şi avocaţii evrei au fost scoşi din tribunale şi din birouri şi bătuţi.^[87] Evreii au fost excluşi din şcoli şi universităţi, din Asociaţia Jurnaliştilor, şi li s-a interzis să fie editori de ziare.^[86] Deutsche Allgemeine Zeitung din 27 aprilie 1933 scria:

În 1935, Hitler a introdus Legile de la Nürnberg, care i-au privat pe evreii germani de cetăţenie şi de toate drepturile civile. În discursul său de introducere a legilor, Hitler a spus că dacă "problema evreiască" nu poate fi rezolvată de aceste legi, atunci "aceasta trebuie dată prin lege pe mâna Partidului Naţional-Socialist pentru o soluţie finală (Endlösung)."^[89] Expresia "Endlösung" a devenit un eufemism nazist standard pentru exterminarea evreilor. În ianuarie 1939, Hitler a spus, într-un discurs public: "Dacă evreimea internaţională financiară din şi din afara Europei mai reuşeşte o dată să împingă naţiunile într-un alt război, consecinţa nu va vi bolşevizarea pământului şi deci victoria evreimii, ci anihilarea (vernichtung) rasei evreieşti din Europa."^[90]

Chestiunea tratamentului evreilor devenise una urgentă pentru nazişti după septembrie 1939, când au ocupat jumătatea vestică a Poloniei, unde trăiau două milioane de evrei. Mâna dreaptă a lui Heinrich Himmler, Reinhard Heydrich, a recomandat concentrarea tuturor evreilor polonezi în ghetouri în marile oraşe, unde aveau să fie puşi la muncă pentru industria germană de război. Ghetourile vor fi în oraşe care sunt nod feroviar, astfel încât, cum spunea Heydrich, "viitoarele măsuri să poată fi aplicate mai uşor."^[91] În timpul interogatoriului din 1961, Adolf Eichmann a depus mărturie că expresia "viitoarele măsuri" avea înţelesul de "exterminare fizică."^[91]

[modifică] Intensificarea persecuţiilor şi pogromurile (1938–1942)

Imagine din timpul pogromului de la Iaşi.

La Kristallnacht, (Noaptea sticlei sparte), pe 9 noiembrie 1938, evreii au fost atacaţi şi proprietăţile lor vandalizate în toată Germania. Aproximativ 100 de evrei au fost ucişi, şi alţi 30.000 trimişi în lagărele de concentrare, şi peste 7.000 de magazine evreieşti şi 1.668 de sinagogi (aproape toate sinagogile din Germania) au fost avariate sau distruse. Evenimente similare au avut loc în Austria, în special în Viena.

Mai multe pogromuri comise de populaţii locale au avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial, unele încurajate de nazişti, altele spontane. Printre acestea s-au numărat pogromul de la Iaşi din România din data de 30 iunie 1941, în care 14.000 de evrei au fost ucişi de localnicii români, de poliţia locală şi de militari români şi germani^[92], şi pogromul de la Jedwabne, în care între 380 şi 1.600 de evrei au fost omorâţi de localnici polonezi în iulie 1941.

[modifică] Primele măsuri în Polonia

Germania a invadat Polonia pe 1 septembrie 1939, şi ca urmare Regatul Unit, Australia, Noua Zeelandă, Canada, Africa de Sud, şi Franţa i-au declarat război. Hans Frank, un avocat german, a fost numit guvernator general în octombrie.^[94]

Germania în 1941, inclusiv Polonia ocupată şi regiunea Guvernului General.

În septembrie, Himmler l-a numit pe Reinhard Heydrich şef al Biroului Central al Securităţii Reichului (Reichssicherheitshauptamt sau RSHA), un organism care supraveghea activitatea SS, Poliţiei de securitate (SD), şi a Gestapo-ului în Polonia ocupată şi însărcinat cu aplicarea politicilor referitoare la evrei, descrise în raportul lui Heydrich. (Această organizaţie nu trebuie confundată cu Rasse und Siedlungshauptamt sau Biroul central pentru Rase şi Relocări, RuSHA, a cărei misiune era deportarea evreilor.) Evreii erau înghesuiţi în ghetouri, mai ales în regiunea Guvernului General din Polonia centrală, unde erau puşi la muncă de Biroul de Muncă al Reichului condus de Fritz Saukel. Aici, multe mii de oameni au fost ucişi în diverse feluri, şi mai mulţi au murit de boli, înfometare, şi epuizare, dar nu exista încă un proces de ucideri sistematice. Nu e nicio îndoială, însă, că naziştii vedeau munca forţată ca pe o formă de exterminare. Expresia Vernichtung durch Arbeit ("distrugere prin muncă") era folosită frecvent.

Când Germania a ocupat Norvegia, Olanda, Luxemburg, Belgia, şi Franţa în 1940, şi apoi Iugoslavia şi Grecia în 1941, au fost introduse măsuri antisemite şi în aceste ţări, deşi ritmul şi severitatea variau mult de la ţară la ţară conform circumstanţelor politice locale. Evreii au fost excluşi din viaţă economică şi culturală şi au fost supuşi diferitelor legi restrictive, dar deportarea fizică nu a avut loc în majoritatea regiunilor decât după 1942. Reginul de la Vichy din Franţa ocupată a colaborat activ la persecutarea evreilor francezi. Aliaţii Germaniei, Italia, Finlanda, Ungaria, România şi Bulgaria au fost presaţi să introducă măsuri antievreieşti, dar în mare parte nu s-au conformat decât când au fost obligaţi. Regimul marionetă german din Croaţia, pe de altă parte, a început să persecute activ evreii din proprie iniţiativă.

În anii 1940 şi 1941, uciderea unor numere mari de evrei în Polonia a continuat, şi s-a procedat la deportarea evreilor din Germania, Austria şi "Protectoratul Bohemiei şi Moraviei" (Cehia de astăzi). Eichmann a primit misiunea de a scoate toţi evreii din aceste teritorii, deşi deportarea evreilor din Germania, mai ales din Berlin, nu s-a făcut oficial decât în 1943. (Mulţi evrei berlinezi au reuşit să supravieţuiască Holocaustului în ascunzători—este ironic că Berlin a fost unul din puţinele locuri unde acest lucru a fost posibil.) Până în decembrie 1939, 3,5 milioane de evrei erau masaţi în regiunea Guvernului General.

Guvernatorul general, Hans Frank, a notat că atât de mulţi oameni nu puteau fi împuşcaţi pur şi simplu. "Va trebui, totuşi, să luăm măsuri gândite în aşa fel încât să îi eliminăm." Această dilemă a condus SS la a experimenta cu omoruri pe scară largă cu gaz otrăvitor. Această metodă fusese folosită deja în timpul campaniei lui Hitler de euthanasieri în Germania (cunoscută sub numele de "T4"). SS Obersturmführer Christian Wirth a fost inventatorul camerei cu gaz.

Deşi era clar până în 1941 că ierarhia SS în frunte cu Himmler şi Heydrich era hotărâtă să se lanseze într-o politică de ucidere a tuturor evreilor de sub control german, existau centre importante de opoziţie faţă de această politică în interiorul regimului nazist. Bazele pentru opoziţie erau în principal economice, nu umanitare. Hermann Göring, care avea frâiele industriei germane de război, şi departamentul economic al armatei germane, reprezentând industria de armament, au susţinut că imensa forţă de muncă evreiască adunată în regiunea Guvernului General (peste un milion de muncitori) era un bun prea valoros pentru a fi irosit în timp ce Germania se pregătea să invadeze Uniunea Sovietică.

Unele părţi din armata germană dezaprobau atrocităţile împotriva evreilor din principiu, şi pe această perioadă erau conflicte frecvente între armată şi SS asupra politicii din Polonia. În cele din urmă, nici Göring şi nici conducerea armatei nu erau dispuşi sau capabili să submineze autoritatea lui Himmler, mai ales fiindcă Himmler îşi asigurase susţinerea lui Hitler.

[modifică] Lagărele de muncă şi de concentrare (1933-1945)

12 aprilie 1945: Lagărul Nordhausen, unde 20.000 deţinuţi au murit.

În perioada premergătoare alegerilor din 1933, naziştii au început să-şi intensifice actele de violenţă pentru a face ravagii în rândurile opoziţiei. Prin cooperarea autorităţilor locale, au înfiinţat lagăre pe post de centre de concentrare în Germania. Unul din primele astfel de lagăre a fost Dachau, deschis în martie 1933. Aceste prime tabere au fost înfiinţate pentru a încarcera, tortura sau ucide doar deţinuţi politici, cum ar fi comunişti sau social-democraţi.^[95]

Aceste prime închisori—de regulă depozite sau subsoluri de clădiri—au fost ulterior consolidate şi transformate în lagăre complete, administrate central şi aflate în afara oraşelor. Până în 1942, şase mari lagăre de exterminare au fost înfiinţate în Polonia ocupată de nazişti.^[95] După 1939, lagărele au devenit din ce în ce mai mult locuri unde evrei şi prizonieri de război erau fie ucişi, fie forţaţi să trăiască o viaţă de sclav, malnutriţi şi torturaţi.^[96] Se estimează că germanii au înfiinţat 15.000 de lagăre în ţările ocupate, multe dintre ele în Polonia.^[97][98]

Noile lagăre erau plasate în regiuni cu populaţii mari de evrei, romi, comunişti sau membri ai elitelor poloneze, inclusiv în Germania. Transportul prizonierilor se desfăşura adesea în condiţii îngrozitoare, în vagoane de marfă, în care mulţi mureau înainte de a ajunge la destinaţie.

Exterminarea prin muncă, un mijloc prin care detinuţii lagărelor erau munciţi până mureau—sau adesea munciţi până nu mai puteau să îndeplinească anumite munci, şi apoi selectaţi pentru exterminare—a fost de asemenea o altă politică de exterminare sistematică. Mai mult, deşi aceasta nu a fost gândită ca metodă de exterminare sistematică, mulţi prizonieri ale lagărelor mureau din cauza condiţiilor dificile sau fiind executaţi fără un motiv anume, după ce li se permisese să trăiască mai multe zile sau luni.

La încarcerare, unele lagăre îşi tatuau prizonierii cu un număr de identificare.^[99] Cei buni de muncă erau organizaţi în schimburi de 12 până la 14 ore. Înainte şi după schimb, se făceau apeluri de prezenţă care puteau dura ore în şir, timp în care prizonierii mureau din cauza expunerii prelungite la soare.^[100]

[modifică] Ghetourile (1940–1945)

Zidul ghetoului din Varşovia, construit la ordinul naziştilor în august 1940

După invadarea Poloniei, naziştii au înfiinţat ghetouri în anii 1941 şi 1942 în care erau obligaţi să trăiască evreii şi unii romi, până când erau în cele din urmă trimişi în lagărele de exterminare sau ucişi. Ghetoul Varşovia era cel mai mare, cu 380.000 de oameni, iar ghetoul din Łódź era al doilea, cu 160.000. Acestea erau, în fapt, închisori extrem de aglomerate, descrise de Michael Berenbaum ca instrumente de "ucidere lentă, pasivă."^[101] Deşi ghetoul din Varşovia conţinea 400.000 de oameni^[63]—30% din populaţia Varşoviei—ocupa doar 2.4% din suprafaţa oraşului, cu 9,2 oameni în medie într-o cameră.

Între 1940 şi 1942, sute de mii de oameni au murit de foame şi de boli, în special de febră tifoidă. Peste 43.000 de rezidenţi ai ghetoului din Varşovia au murit acolo în 1941,^[63] adică mai mult de unul din zece; în Theresienstadt, peste jumătate din rezidenţi au murit în 1942.^[101]

Fiecare ghetou era condus de un Judenrat (consiliu evreiesc) format din lideri ai comunităţii evreieşti, numiţi de germani, responsabili pentru funcţionarea de zi cu zi a ghetoului, inclusiv furnizarea de hrană, apă, căldură, medicamente, şi adăpost. Se aştepta de la aceştia să facă şi aranjamentele pentru deportarea în lagărele de exterminare. Heinrich Himmler a ordonat începerea deportărilor pe 19 iulie 1942, şi două zile mai târziu, pe 22 iulie, au început deportările din ghetoul Varşovia; de-a lungul următoarelor 52 de zile, până pe 12 septembrie, 300.000 de oameni doar din Varşovia au fost transportaţi cu trenurile marfare la Lagărul de exterminare Treblinka. Multe alte ghetouri au fost complet depopulate.

Berenbaum scrie că momentul definitoriu care a pus la încercare curajul şi caracterul fiecărui Judenrat a venit atunci când li s-a cerut să furnizeze o listă de nume ale următorului grup ce avea să fie deportat. Membrii Judenrat au încercat diverse metode de tergiversare, mită, trageri de timp, rugăminţi, şi dus cu vorba, până când în cele din urmă a trebuit să fie luată o decizie. Unii au decis că este responsabilitatea lor să salveze evreii care puteau fi salvaţi, şi că astfel alţii trebuia să fie sacrificaţi; alţii, inspirându-se de la Maimonides, au decis că nici măcar un singur individ nevinovat de vreo crimă capitală nu trebuie predat. Lideri Judenrat ca dr. Joseph Parnas din Lwow, care a refuzat să alcătuiască o listă, au fost împuşcaţi. Pe 14 octombrie 1942, întregul Judenrat din Byaroza s-a sinucis pentru a nu coopera la deportări.^[103]

Prima răscoală dintr-un ghetou a avut loc în septembrie 1942 în orăşelul Łachwa din sud-estul Poloniei. Deşi au existat tentative de rezistenţă armată în ghetourile mai mari în 1943, cum ar fi revolta din ghetoul Varşovia sau cea din ghetoul Białystok, acestea nu au avut succes în faţa militarilor nazişti, iar evreii rămaşi au fost fie ucişi, fie deportaţi în lagăre, proces pe care germanii l-au numit eufemistic "relocarea în est."^[104]

[modifică] Einsatzgruppen (1941–1943)

Invadarea Uniunii Sovietice de către Germania în iunie 1941 a deschis o nouă fază. Teritoriile sovietice ocupate până la începutul lui 1942, inclusiv întregul Belarus, Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia şi Ucraina, şi majoritatea teritoriului rusesc de la vest de linia Leningrad-Moscova-Rostov, conţinea aproximativ patru milioane de evrei, inclusiv sute de mii care fugiseră din Polonia în 1939. În ciuda haosului retragerii sovietice, s-au făcut unele eforturi de a evacua evreii, şi în jur de un milion au reuşit să fugă spre est. Restul de trei milioane au rămas la mila naziştilor.

În aceste teritorii, existau mai puţine constrângeri care să blocheze exterminarea în masă a evreilor, decât erau în ţări cum ar fi Franţa sau Olanda, unde exista o lungă tradiţie de toleranţă şi domnie a legii, sau chiar decât în Polonia unde, în ciuda unei tradiţii antisemite puternice, exista o rezistenţă considerabilă împotriva persecuţiei evreilor polonezi de către nazişti. În statele baltice, Belarus şi Ucraina, antisemitismul localnicilor era întărit de ura faţă de dominaţia comunistă, pe care mulţi o asociau cu evreii. Mii de oameni din aceste ţări au colaborat activ cu naziştii. Ucraineni şi letoni s-au înrolat în forţele auxiliare SS în număr mare şi au făcut mare parte din munca de jos în lagărele de exterminare naziste. Raul Hilberg scrie că aceştia erau cetăţeni obişnuiţi, nu huligani sau bătăuşi; marea majoritate erau profesionişti cu studii superioare.^[106] Ei şi-au folosit priceperea pentru a deveni asasini eficienţi, după cum scrie Michael Berenbaum.^[105]

În ciuda servitudinii comandamentului armatei faţă de Hitler, Himmler nu avea încredere în armată să aprobe, şi nicidecum să înfăptuiască, uciderile de evrei pe scară largă în teritoriile sovietice ocupate. Această misiune a fost încredinţată unor formaţiuni SS numite Einsatzgruppen ("grupuri cu sarcini"), sub comanda generală a lui Heydrich. Acestea fuseseră folosite pe scară restrânsă în Polonia în 1939, dar acum au fost organizate pe scară mult mai largă. Einsatzgruppe A (comandat de SS-Brigadeführer Dr. Franz Stahlecker a primit ordine să opereze în regiunea baltică, Einsatzgruppe B (SS-Brigadeführer Artur Nebe) în Belarus, Einsatzgruppe C (SS-Gruppenführer Dr. Otto Rasch) în nordul şi centrul Ucrainei, iar Einsatzgruppe D (SS-Gruppenführer Dr. Otto Ohlendorf) în Basarabia, sudul Ucrainei, peninsula Crimea, şi, în 1942, în Caucazul de nord. Din cele patru Einsatzgruppen, trei erau comandate de persoane cu doctorat, dintre care unul (Rasch) avea chiar două.^[107]

După cum a declarat Ohlendorf la procesul său, "Einsatzgruppen aveau misiunea de a proteja spatele trupelor ucigând evreii, ţiganii, funcţionarii comunişti, activiştii comunişti, şi toate persoanele care ar fi pus în pericol securitatea." În practică, victimele lor erau aproape toţi civilii evrei fără apărare (niciun membru Einsatzgruppe nu a murit în acţiune în timpul acestor operaţiuni). Până în decembrie 1941, cele patru Einsatzgruppen enumerate mai sus uciseseră, respectiv, 125.000, 45.000, 75.000, şi 55.000 de oameni—în total 300.000 de oameni - mai ales prin împuşcare sau cu grenade, în locaţii aflate în afara marilor oraşe.

Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA spune povestea unui supravieţuitor al masacrelor Einsatzgruppen din Piriatin, Ucraina, unde au fost ucişi 1.600 de evrei pe 6 aprilie 1942, a doua zi după Paştele evreiesc:

Cel mai celebru masacru de evrei din Uniunea Sovietică a avut loc la o prăpastie din Babi Yar, lângă Kiev, unde au fost omorâţi 33.771 de evrei într-o singură operaţiune în zilele de 29-30 septembrie 1941. Exterminarea tuturor evreilor din Kiev a fost decisă de guvernatorul militar (General-maior Friedrich Eberhardt), comandantul poliţiei pentru Grupul de Armate Sud (SS-Obergruppenführer Friedrich Jeckeln) şi de comandantul Einsatzgruppe C Otto Rasch. A fost executat de grupări SS, SD şi ale Poliţiei de securitate, asistate de poliţişti ucraineni.

Luni, evreii din Kiev s-au adunat lângă cimitir, aşteptând să fie urcaţi în trenuri. Mulţimea era destul de mare, astfel încât mulţi dintre bărbaţi, femei şi copii nu au ştiut ce se întâmplă până nu a fost prea târziu: până să audă focurile de mitralieră, nu mai era nicio şansă de scăpare. Toţi au fost împinşi pe un coridor de soldaţi, în grupuri de câte zece, şi apoi împuşcaţi. Un şofer de camion a descris scena:

În august 1941, Himmler a călătorit la Minsk unde a fost martor personal la împuşcarea a 100 de evrei într-un şanţ de lângă oraş, un eveniment descris de SS-Obergruppenführer Karl Wolff în jurnalul său. "Himmler era verde la faţă. Şi-a scos batista şi şi-a şters obrazul stropit de o bucată de creier. Apoi a vomat." După ce şi-a recăpătat calmul, a ţinut un discurs membrilor SS despre nevoia de a urma "cea mai înaltă lege morală a Partidului" în îndeplinirea misiunii lor.

În decembrie 1941, au apărut câteva cazuri de tifos în lagărul de concentrare de la Bogdanovca din Transnistria, unde erau ţinuţi captivi 50.000 de oameni.^[109] Consilierul german de pe lângă administraţia românească a districtului şi comisarul român de district au decis să ucidă toţi deţinuţii. Acest Aktion a început pe 21 decembrie, şi a fost dus la îndeplinire de jandarmi şi soldaţi români, poliţişti şi civili ucraineni din Golta,^[110] şi etnici germani localnici sub ordinele comandantului poliţiei ucrainene, Kazachievici. Mii de deţinuţi bolnavi au fost împinşi în două grajduri încuiate, care au fost stropite cu kerosen şi aprinse, arzând de vii toţi cei dinăuntru. Alţi deţinuţi au fost conduşi în grupuri la o prăpastie dintr-o pădure din apropiere şi împuşcaţi în gât. Restul de evrei au săpat gropi cu mâinile goale în frig, şi le-au umplut cu cadavre îngheţate. Mii de evrei au murit de frig. S-a făcut pauză de Crăciun, dar uciderile au fost reluate pe 28 decembrie. Până pe 31 decembrie, peste 40.000 de evrei fuseseră ucişi.^[111][112]

Până la sfârşitul lui 1941, însă, Einsatzgruppen uciseseră doar 15% din evreii din teritoriile sovietice ocupate, şi era clar că aceste metode nu puteau fi folosite pentru a extermina toţi evreii din Europa. Chiar înainte de invadarea URSS, fuseseră efectuate experimente de ucidere a evreilor în dube, cu gaze de eşapament ale maşinii, şi când aceasta s-a dovedit prea lentă, au fost testate alte gaze letale. Pentru ucideri pe scară largă cu gaz, însă, era nevoie de locaţii fixe, şi s-a decis - probabil de către Heydrich şi Eichmann — ca evreii să fie aduşi în lagăre special construite pentru acest scop.

În mărturia depusă la Nürnberg pe 15 aprilie 1946, Rudolf Höss, comandantul lagărului de la Auschwitz, a declarat că Heinrich Himmler personal îi ordonase să pregăteacă Auschwitz pentru a pune în aplicare «soluţia finală»:

Laurence Rees scrie că Höss s-ar putea să nu-şi fi amintit corect anul în care i s-a spus aceasta. Himmler într-adevăr l-a vizitat pe Höss în vara lui 1941, dar nu există nicio dovadă că soluţia finală fusese planificată la acel moment. Rees scrie că întâlnirea a avut loc înainte de uciderea evreilor de către Einsatzgruppen în est şi de extinderea omorurilor în iulie 1941. A avut loc şi înainte de Conferinţa de la Wannsee. Rees presupune că discuţia cu Himmler a avut loc cel mai probabil în vara lui 1942.^[117] Primele gazări cu un gaz industrial pe bază de acid prusic şi cunoscut sub numele de Zyklon-B, au fost efectuate la Auschwitz în septembrie 1941.^[118]

[modifică] Conferinţa de la Wannsee şi Soluţia finală (1942–1945)

Sufrageria vilei de la Wannsee unde a avut loc conferinţa de la Wannsee. Cei 15 care s-au aşezat la masă pe 20 ianuarie 1942 pentru a discuta "soluţia finală a problemei evreieşti"^[119] erau consideraţi cei mai buni şi mai străluciţi oameni ai Reichului.^[120]

Facsimile ale minutelor de la conferinţa de la Wannsee. Această pagină conţine numărul de evrei din toate ţările europene.

Până la sfârşitul lui 1941, Himmler şi Heydrich deveniseră din ce în ce mai nerăbdători în ce priveşte progresul Soluţiei finale. Principalul lor adversar era Göring, care reuşise să scutească muncitorii industriali evrei de ordinele de deportare a tuturor evreilor în Guvernul General şi care se aliase cu comandanţii Armatei care se opuneau exterminării evreilor din diverse motive, inclusiv raţiuni economice, aversiune faţă de SS şi (în unele cazuri) sentimente umanitare. Deşi puterea lui Göring era în declin după înfrângerea Luftwaffe în Bătălia Angliei, el încă avea acces privilegiat la Hitler şi avea o mare putere de obstrucţionare.

De aceea Heydrich a convocat o conferinţă—Conferinţa de la Wannsee—pe 20 ianuarie 1942 la o vilă, Am Großen Wannsee Nr. 56-58, în suburbiile Berlinului pentru a finaliza un plan de exterminare a evreilor.^[121] Planul a devenit cunoscut drept Aktion Reinhard (Operaţiunea Reinhard, după Reinhard Heydrich). Au fost prezenţi Heydrich, Eichmann, Heinrich Müller (liderul Gestapo), şi reprezentanţi ai Ministerului pentru Teritoriile Ocupate din Est, Ministerului de Interne, Biroului pentru planul pe patru ani, Ministerului Justiţiei, Guvernului General din Polonia (unde încă mai trăiau peste două milioane de evrei), Ministerului de Externe, Biroului pentru Rase şi Strămutări, ai Partidului Nazist, şi ai biroului responsabil de distribuirea proprietăţilor evreieşti.^[120] A fost prezent şi SS-Sturmbannführer Rudolf Lange, comandantul SD din Riga, care recent îndeplinise lichidarea ghetoului din Riga.^[121] El pare a fi fost chemat acolo pentru a sfătui oficialii asupra aspectelor practice ale uciderii oamenilor pe scară industrială.

Michael Berenbaum scrie că cei 15 oameni care au luat parte la conferinţă erau consideraţi cei mai buni şi mai străluciţi; peste jumătate din ei aveau doctorate obţinute în universităţi germane. Valeţii le-au servit coniac în timpul discuţiilor.^[120]

Celor prezenţi li s-a prezentat un plan de ucidere a tuturor evreilor din Europa, inclusiv a 330.000 de evrei din Anglia şi 4.000 din Irlanda,^[121] deşi minutele luate de Eichmann se referă la aceasta doar prin eufemisme, cum ar fi " … emigraţia a fost acum înlocuită de evacuarea înspre est. Această operaţiune ar trebui privită doar ca opţiune provizorie, deşi, în lumina viitoarei soluţii finale a problemei evreieşti, ne furnizează deja experienţă practică de importanţă vitală."^[121]

Oficialilor li s-a spus că există 2,3 milioane de evrei în Guvernul General, 850.000 în Ungaria, 1,1 milioane în celelalte ţări ocupate, şi până la 5 milioane în Uniunea Sovietică (deşi doar 3 milioane dintre aceştia erau în regiuni ocupate de germani) — un total de aproximativ 6,5 milioane. Aceştia urmau să fie cu toţii transportaţi cu trenul la lagărele de exterminare (Vernichtungslager) din Polonia, unde cei inapţi de muncă urmau să fie gazaţi pe loc. În unele lagăre, cum ar fi Auschwitz, cei apţi de muncă erau ţinuţi în viaţă o vreme, dar în cele din urmă toţi aveau să fie ucişi. Reprezentantul lui Göring, dr. Erich Neumann, a obţinut o derogare limitată pentru unele clase de muncitori industriali.

[modifică] Lagărele de exterminare

Poarta lagărului Auschwitz I

În anul 1942, în plus faţă de Auschwitz, au fost desemnate alte cinci lagăre ca lagăre de exterminare (Vernichtungslager) pentru aplicarea planului Reinhard.^[125][126] Două dintre acestea, Chełmno (cunoscut şi sub numele de Kulmhof) şi Majdanek funcţionau deja ca lagăre de muncă: acestora li s-au adăugat acum facilităţile de exterminare. Trei noi lagăre au fost construite doar pentru scopul de a ucide numere mari de evrei cât de repede posibil, la Bełżec, Sobibór şi Treblinka. Un al şaptelea lagăr, la Maly Trostinets în Belarus, a fost şi el folosit pentru acest scop. Jasenovac a fost un lagăr de exterminare unde au fost ucişi mai ales etnici sârbi.

Calea ferată ce duce spre lagărul Auschwitz II (Birkenau).

Lagărele de exterminare sunt frecvent confundate cu lagărele de concentrare cum au fost Dachau şi Belsen, localizate mai ales în Germania şi folosite ca locuri de încarcerare şi muncă forţată pentru diferiţi duşmani ai regimului nazist (cum ar fi comuniştii sau homosexualii). Acestea trebuie deosebite şi de lagărele de muncă forţată, înfiinţate în toate ţările ocupate de Germania cu scopul de a exploata prin muncă prizonierii de diverse feluri, inclusiv prizonierii de război. În toate lagărele naziste numărul morţilor a fost mare, din cauza înfometării, bolilor şi extenuării, dar numai lagărele de exterminare au fost construite anume pentru exterminări în masă.

Lagărele de exterminare erau administrate de ofiţeri SS, dar mare parte din gărzi erau trupe auxiliare ucrainene sau baltice. Soldaţii germani din armată erau ţinuţi departe.

[modifică] Camerele de gazare

Ruinele camerelor de gazare de la Auschwitz II (Birkenau)

La lagărele de exterminare cu camere de gazare, toţi prizonierii soseau cu trenul şi erau duşi direct de pe peron la o zonă de recepţie unde le erau luate toate hainele şi obiectele personale. Apoi erau mânaţi, dezbrăcaţi, în camerele de gazare. De obicei li se spunea că acestea erau duşuri sau camere de despăduchere, iar pe uşile lor scria "baie" şi "saună." Uneori li se dădea un prosop şi un săpun pentru a evita panica, şi li se cerea să ţină minte unde îşi puseseră lucrurile, pentru acelaşi motiv. Când cereau apă pentru că le era sete după drumul lung în trenurile marfare, li se spunea să se grăbească, pentru că în lagăr îi aştepta cafea, şi că se răceşte.^[128]

Conform lui Rudolf Höss, comandantul lagărului Auschwitz, în buncărul 1 încăpeau 800 de oameni, iar în buncărul 2 încăpeau 1.200.^[129] Odată ce camera era plină, uşile erau închise ermetic şi se aruncau tuburi de Zyklon-B în camere prin găuri din zidurile laterale, tuburi ce emanau un gaz toxic. Cei aflaţi înauntru mureau în 20 de minute; viteza morţii depindea de cât de aproape erau deţinuţii de gurile de gaz, conform cu declaraţiile lui Höss, care a estimat că o treime din victime mureau imediat.^[130] Joann Kremer, medic SS care superviza gazările, a declarat că: "Ţipetele şi strigătele victimelor se auzeau prin deschizături şi era clar că luptau pentru viaţa lor."^[131] Când erau scoase, dacă încăperea era aglomerată, cum se întâmpla deseori, victimele erau găsite aproape ghemuite, cu pielea colorată în roz cu pete roşii şi verzi, unii cu spumă la gură sau sângerând din urechi.^[130]

Gazul era pompat afară, cadavrele scoase (ceea ce dura până la patru ore), plombele de aur din dinţi erau extrase cu cleştii de prizonierii dentişti, iar părul femeilor era tăiat.^[132] Podeaua camerei de gazare era curăţată, iar zidurile spoite.^[131] Munca era făcută de prizonieri Sonderkommando, evrei care sperau să mai câştige câteva luni de viaţă. În crematoriile 1 şi 2, Sonderkommando trăiau într-un pod deasupra crematoriilor; în crematoriile 3 şi 4, ei locuiau chiar în camerele de gazare.^[133] Când cei din Sonderkommando terminau cu cadavrele, SS făcea verificări pentru a vedea dacă a fost extras tot aurul din gurile victimelor. Dacă la o verificare reieşea că fusese omisă vreo bucată de aur, prizonierul Sonderkommando responsabil era aruncat în cuptor de viu ca pedeapsă.^[134]

La început, cadavrele erau îngropate în gropi adânci şi acoperite cu var nestins, dar între septembrie şi noiembrie 1942, din ordinele lui Himmler, acestea au fost dezgropate şi arse. În primăvara lui 1943, s-au construit noi camere de gazare şi crematorii pentru a face faţă numărului de prizonieri.^[135]

[modifică] Rezistenţa evreiască

Imagine din timpul revoltei din ghetoul Varşovia.

Yehuda Bauer^[137][138] şi alţi istorici^{[139][140][141]} afirmă că rezistenţa era nu doar opoziţia fizică, ci orice activitate care le redădea evreilor demnitatea şi umanitatea în cele mai umilitoare şi inumane condiţii.

Au existat multe exemple de rezistenţă a evreilor la Holocaust, cea mai importantă fiind revolta din ghetoul Varşovia din ianuarie 1943, când mii de luptători evrei slab înarmaţi au rezistat împotriva SS timp de patru săptămâni, şi au ucis câteva sute de germani înainte de a fi striviţi de forţe net superioare. Aceasta a fost urmată de revolta din lagărul de exterminare Treblinka din mai 1943, când 200 de deţinuţi au reuşit să evadeze din lagăr după lupte cu paznicii. După două săptămâni, a fost o altă revoltă la ghetoul din Białystok. În septembrie, a existat o altă revoltă, de scurtă durată, în ghetoul din Vilnius. În octombrie, 600 de prizonieri evrei şi ruşi au încercat o evadare din lagărul de exterminare Sobibór. Aproximativ 60 au supravieţuit şi s-au alăturat partizanilor sovietici. Majoritatea participanţilor la aceste revolte au fost ucişi, dar unii au reuşit să evadeze şi s-au alăturat unităţilor de partizani.

Pe 7 octombrie 1944, Sonderkommandourile evreieşti de la Auschwitz au pus la cale o revoltă. Femeile deţinute aduseseră explozivi de la o fabrică de armament, şi Crematoriul IV a fost parţial distrus de o explozie. Apoi prizonierii au încercat o evadare în masă, dar toţi 250 au fost ucişi curând după aceea.

Se estimează că 20.000 până la 30.000 partizani evrei au luptat activ contra naziştilor şi colaboratorilor acestora în Europa de Est.^[140] Brigada Evreiască, o unitate de 5.000 de voluntari din Mandatul Britanic al Palestinei au luptat în armata britanică. Voluntarii vorbitori de germană din Grupul Special de Interogare a efectuat operaţiuni de comando şi sabotaj împotriva naziştilor în spate liniilor frontului în Campania din Deşertul de Vest.

În Polonia şi în teritoriile sovietice ocupate, mii de evrei au fugit în mlaştini şi păduri şi s-au alăturat partizanilor, deşi mişcările de partizani nu i-au primit întotdeauna în rândurile lor. În Lituania şi Belarus, o regiune cu mare concentraţie de evrei şi în acelaşi timp o regiune potrivită pentru operaţiunile de gherilă, au operat grupuri de partizani care au salvat sute de evrei de la exterminare. Asemenea ocazii, bineînţeles, su au existat pentru populaţia evreiască din oraşe ca Amsterdam sau Budapesta. Intrarea în rândurile partizanilor era o opţiune doar pentru cei tineri şi sănătoşi, dispuşi să-şi abandoneze familiile. Puternicul simţ evreiesc de solidaritate familială a făcut aceasta să nu fie o opţiune pentru mulţi evrei, care au preferat să moară împreună decât să se despartă.

Pentru marea majoritate a evreilor, rezistenţa putea lua doar forme pasive de tergiversare, evitare, negocieri şi, unde era posibil, mituire a oficialilor germani. Naziştii au încurajat aceasta forţând comunităţile evreieşti să-şi asigure singure ordinea, prin organe cum a fost Asociaţia Evreilor din Reich (Reichsvereinigung der Juden) din Germania şi Consiliile Evreieşti (Judenrate) din ghetourile urbane din Polonia. Germanii au promis concesii în schimb pentru fiecare predare, prinzând conducerile evreieşti atât de profund în plasa unor compromisuri bine intenţionate încât o decizie comună de a lupta nu ajungea niciodată posibilă. Supravieţuitorul Holocaustului Alexander Kimel scrie: "Tinerii din ghetouri visau să lupte. Cred că, deşi existau mulţi factori care ne-au inhibat reacţiile, cei mai importanţi factori au fost izolarea şi condiţionarea istorică de a acepta martiriul."^[143]

Condiţionarea istorică a comunităţilor evreieşti din Europa de a accepta persecuţia şi de a evita dezastrul prin compromis şi negociere a fost cel mai important factor în eşecul rezistenţei până la capăt; Revolta din ghetoul Varşovia a avut loc doar după ce populaţia evreiască a fost redusă de la 500.000 la 100.000 şi după ce a devenit evident că niciun alt compromis nu era posibil. Paul Johnson scrie: "Evreii fuseseră persecutaţi timp de un mileniu şi jumătate şi învăţaseră din lunga lor experienţă că rezistenţa costa vieţi şi nu le salva. Istoria lor, teologia lor, folclorul lor, structura lor socială, şi chiar vocabularul îi pregătea să negocieze, să plătească, să se roage, să protesteze, şi nu să lupte."^[144]

Comunităţile evreieşti au fost sistematic înşelate cu privire la intenţiile germanilor, şi au fost private de majoritatea surselor de ştiri din lumea exterioară. Germanii le-au spus evreilor că erau deportaţi în lagăre de muncă — proces denumit eufemistic "reaşezarea în est" — şi au păstrat această iluzie prin metode elaborate până la uşa camerelor de gazare pentru a evita revoltele. După cum au depus mărturie fotografii, evreii coborau din trenuri la gările de la Auschwitz şi de la alte lagăre de exterminare ducând saci sau valize, neavând nicio idee cu privire la soarta care îi aştepta. Zvonuri despre realitatea lagărelor de exterminare se răspândeau doar foarte încet în ghetouri şi nu erau de obicei crezute, aşă cum nu au fost crezuţi nici curieri ca Jan Karsky, luptător în rezistenţa poloneză, care aduceau aceste veşti Aliaţilor occidentali .^[145]

[modifică] Punctul culminant

Heydrich a fost asasinat la Praga în iunie 1942. I s-a succedat la conducerea RSHA Ernst Kaltenbrunner. Kaltenbrunner şi Eichmann, sub atenta supraveghere a lui Himmler, au supervizat punctul culminant al Soluţiei Finale. În anii 1943 şi 1944, lagărele de exterminare au funcţionat la putere maximă, ucigând sutele de mii de oameni care le erau trimişi cu trenul din aproape toate ţările aflate în sfera de influenţă germană. La Auschwitz, până la 6.000 de oameni erau gazaţi în fiecare zi până în primăvara lui 1944.^[146]

În ciuda productivităţii mari a industriilor de război bazate pe ghetourile evreieşti din Guvernul General, în 1943 acestea au fost lichidate, şi populaţiile lor au fost trimise în lagăre pentru exterminare. Cea mai mare astfel de operaţie, deportarea a 100.000 de oameni din ghetoul Varşovia la începutul lui 1943, a provocat revolta din ghetoul Varşovia, reprimată cu mare brutalitate. În acelaşi timp, transporturi pe calea ferată soseau regulat din Europa de sud şi de vest. Puţini evrei din teritoriile sovietice ocupate erau trimişi în lagăre: uciderea evreilor din această zonă fusese lăsată în mâinile SS, ajutat de trupe auxiliare recrutate dintre localnici. În orice caz, până la sfârşitul lui 1943, germanii fuseseră îndepărtaţi din majoritatea regiunilor sovietice.

Transporturile de evrei în lagăre avea prioritate pe căile ferate germane, şi a continuat chiar în faţa situaţiei militare din ce în ce mai dificile după Bătălia de la Stalingrad de la sfârşitul lui 1942 şi în faţa atacurilor aeriene ale Aliaţilor îndreptate împotriva industriei şi transporturilor germane. Comandanţii militari şi directorii economici se plângeau de această deturnare a resurselor şi de uciderea muncitorilor calificaţi evrei, care nu puteau fi înlocuiţi. Mai mult, până în 1944, era evident pentru majoritatea germanilor care nu erau orbiţi de fanatismul nazist că Germania era pe cale să piardă războiul. Mulţi oficiali înalţi începuseră să se teamă de răzbunarea ce urma să se abată asupra Germaniei şi asupra lor personal pentru crimele comise în numele lor. Dar puterea lui Himmler şi a SS-ului în cadrul Reichului era prea mare, iar Himmler putea oricând să invocea autoritatea lui Hitler pentru cererile lui.

În octombrie 1943, Himmler a ţinut un discurs în faţa oficialilor Partidului Nazist, la Posen (Poznan, astăzi în vestul Poloniei). Aici, s-a apropiat mai mult ca niciodată de a declara explicit că intenţiona să extermine evreii din Europa:

Printre cei prezenţi la acest discurs s-a numărat şi amiralul Karl Dönitz şi ministrul armamentului Albert Speer, ambii care au susţinut ulterior la procesul de la Nürnberg că nu ştiau despre Soluţia Finală. Textul acestui discurs nu a fost cunoscut la momentul procesului acestora.

Scara exterminărilor s-a redus întrucâtva la începutul lui 1944 după ce au fost golite ghetourile din Polonia, dar în martie 1944, Hitler a ordonat ocuparea militară a Ungariei şi Eichmann a fost trimis la Budapesta pentru a superviza deportarea celor 800.000 de evrei din Ungaria. ^[147] Peste jumătate din ei au fost trimişi la Auschwitz în acel an. Comandantul Rudolf Höss a spus la procesul său că a ucis 400.000 de evrei din Ungaria în trei luni. Această operaţiune a întâmpinat o puternică opoziţie în cadrul ierarhiei naziste, şi s-a sugerat ca Hitler să ofere Aliaţilor un pact prin care evreii din Ungaria să fie cruţaţi în schimb pentru o pace mai favorabilă. Au existat negocieri neoficiale în Istanbul între agenţii lui Himmler, agenţi britanici şi reprezentanţi ai organizaţiilor evreieşti, şi la un anume punct, a existat o încercare a lui Eichmann de a da un milion de evrei pentru 10.000 de camioane - aşa-numita propunere "sânge contra bunuri" — dar nu exista vreo posibilitate reală de a se ajunge la un astfel de acord.

[modifică] Evadări, publicări de ştiri despre lagărele de exterminare (aprilie–iunie 1944)

Bratislava, iunie–iulie 1944. Rudolf Vrba (dreapta) a evadat de la Auschwitz pe 7 aprilie 1944, aducând lumii primele veşti credibile despre crimele în masă ce erau înfăptuite acolo. Arnost Rosin (stânga), a evadat pe 27 mai 1944.^[148]

Evadările din lagăre erau rare, dar nu necunoscute. Puţinele evadări reuşite de la Auschwitz au fost posibile datorită infiltraţilor polonezi din lagăr şi datorită localnicilor din exterior.^[149] În 1940, comandantul lagărului Auschwitz a raportat că "populaţia locală este compusă din polonezi fanatici şi … pregătită să treacă la acţiune împotriva personalului SS al lagărului. Toţi prizonierii care au reuşit să evadeze poate conta pe ajutorul lor în momentul în care ajunge la zidul primei gospodării poloneze."^[150]

În februarie 1942, un deţinut evadat din lagărul de exterminare Chełmno, Jacob Grojanowski, a ajuns în ghetoul Varşovia, unde a dat informaţii detaliate despre lagărul de la Chełmno grupului Oneg Shabbat. Raportul său, cunoscut sub numele de Raportul Grojanowski, a fost scos din ghetou prin intermediul infiltraţilor polonezi către Delegatura Sił Zbrojnych na Kraj, şi a ajuns la Londra în iunie 1942. Nu este clar ce anume s-a făcut cu acel raport după aceasta. ^{[31][151][152][153]}

În 1943, veşti despre gazarea evreilor au fost anunţate la radio din Londra, în emisiuni difuzate în Olanda. Au fost publicate şi în ziare ilegale ale rezistenţei olandeze (de exemplu în Het Parool din 27 septembrie 1943). Totuşi, veştile erau atât de incredibile încât mulţi le-au considerat propagandă de război. Deoarece aceste publicări s-au dovedit contraproductive pentru rezistenţa olandeză, ele au fost oprite. Cu toate acestea, mulţi evrei au fost avertizaţi că urmează să fie omorâţi, pentru că niciun mesaj de la cei deportaţi nu ajunsese înapoi în Olanda, dar în practică o evadare era pentru mulţi din ei imposibilă, astfel că au preferat să creadă că avertismentele erau false. ^[154][155]

În aprilie 1943, Witold Pilecki, un membru al rezistenţei poloneze, a evadat de la Auschwitz cu informaţii care au devenit baza unui raport în două părţi în august 1943 şi care a fost trimis Biroului de Servicii Strategice din Londra. Raportul includea detalii despre camerele de gazare, despre "selecţie," şi despre experimentele de sterilizare. Stipula că existau trei crematorii în Birkenau capabile să ardă 10.000 de oameni pe zi, şi că 30.000 de oameni fuseseră gazaţi într-o singură zi. Autorul scria: "Istoria nu cunoaşte o distrugere a vieţii umane comparabilă cu aceasta." Raul Hilberg scrie că raportul a fost clasificat cu o notă care specifica faptul că nu există nicio indicaţie cu privire la încrederea ce poate fi acordată sursei.^[156]

Rudolf Vrba şi Alfred Wetzler, deţinuţi evrei au evadat din Auschwitz în aprilie 1944, ajungând în cele din urmă în Slovacia. Documentul de 32 de pagini pe care l-au dictat oficialilor evrei despre exterminările de la Auschwitz a devenit cunoscut sub numele raportul Vrba-Wetzler. Vrba avea memorie fotografică şi lucrase la Judenrampe, unde evreii erau debarcaţi din trenuri pentru a fi "selectaţi" fie pentru gazare, fie pentru muncă forţată. Nivelul de detaliu cu care el a descris transporturile a permis oficialilor slovaci să-i compare relatarea cu propriile lor arhive de deportare, iar coroborarea acestora a permis Aliaţilor să ia acest raport în serios.^[157][148]

Doi alţi deţinuţi de la Auschwitz, Arnost Rosin şi Czesław Mordowicz au evadat pe 27 mai 1944, sosind în Slovacia pe 6 iunie, ziua debarcării în Normandia (Ziua Z). Auzind de Normandia, au crezut că războiul s-a terminat şi s-au îmbătat sărbătorind, folosind dolari pe care îi scoseseră din lagăr. Au fost arestaţi pentru violarea legilor monetare, şi au petrecut opt zile în închisoare, înainte ca Judenratul să le plătească amenzile. Informaţiile adiţionale pe care le-au oferit Judenratului au fost adăugate raportului lui Vrba şi Wetzler şi au devenit cunoscute sub numele de Protocoalele Auschwitz. Acestea relatau că, între 15 şi 27 mai 1944, 100.000 de evrei din Ungaria ajunseseră la Birkenau, şi fuseseră ucişi cu o viteză fără precedent, grăsimea umană fiind folosită pentru a accelera arderea.^[158]

BBC şi The New York Times au publicat materiale din raportul Vrba-Wetzler pe 15 iunie^[159] şi pe 20 iunie 1944. Presiunea ulterioară din partea liderilor mondiali l-a convins pe Miklos Horthy să oprească deportările în masă ale evreilor din Ungaria la Auschwitz pe 9 iulie, salvând până la 200.000 de evrei de lagărele de exterminare.^[158]

[modifică] Marşurile morţii (1944–1945)

Până la sfârşitul lui 1944, Soluţia Finală deja fusese derulată. Acele comunităţi evreieşti uşor accesibile regimului nazist fuseseră exterminate, în proporţii de la peste 90% în Polonia până la aproximativ 25% în Franţa. În mai, Himmler a susţinut într-un discurs că "Problema evreiască din Germania şi din ţările ocupate a fost rezolvată."^[160] În anul 1944, în orice caz, misiunea a devenit mult mai dificilă. Armatele germane erau evacuate din Uniunea Sovietică, din Balcani şi din Italia, iar aliaţii Germaniei erau înfrânţi sau se întorceau împotriva ei. În iunie, Aliaţii occidentali au debarcat în Franţa. Atacurile aeriene aliate şi operaţiunile partizanilor făceau transportul feroviar din ce în ce mai dificil, şi obiecţiile militarilor la deturnarea transportului feroviar în scopul transportului evreilor în Polonia mai urgente şi mai greu de ignorat.

În acest moment, când forţele armate sovietice se apropiau, lagărele din estul Poloniei au fost închise, toţi deţinuţii acestora fiind trimişi în vest, în lagăre mai apropiate de Germania, întâi la Auschwitz şi apoi la Gross Rosen în Silezia. Auschwitz însuşi a fost închis când sovieticii au avansat prin Polonia. Ultimii 13 prizonieri, toţi femei, au fost ucişi la Auschwitz II pe 25 noiembrie 1944; documentele arată că au fost "unmittelbar getötet" ("ucişi"), nefiind clar dacă victimele au fost gazate sau ucise altfel.^[161]

În ciuda situaţiei militare disperate, s-au făcut mari eforturi de a ascunde dovezile a ceea ce se întâmplase în lagăre. Camerele de gazare au fost demontate, crematoriile dinamitate, cadavrele din gropile comune dezgropate şi arse, iar fermierii polonezi au fost puşi să cultive terenurile respective pentru a lăsa impresia că nu existaseră niciodată. În octombrie 1944, Himmler, despre care se crede că negociase un pact secret cu Aliaţii pe la spatele lui Hitler, a ordonat ca Soluţia Finală să fie oprită. Dar ura faţă de evrei era atât de puternică în rândurile SS încât ordinul lui Himmler a fost ignorat.^{[necesită citare]} Comandanţii locali au continuat să ucidă evrei, şi să-i plimbe din lagăr în lagăr în marşuri forţate până în ultimele săptămâni ale războiului.^[162]

Deja bolnavi după luni sau ani de violenţe şi înfometare, prizonierii erau forţaţi să mărşăluiască zeci de kilometri prin zăpadă până la gări, apoi transportaţi cu zilele fără mâncare sau adăpost, în trenuri de marfă cu vagoane deschise, apoi forţaţi să mărşăluiască din nou la capătul călătoriei către un nou lagăr. Cei care cădeau sau rămâneau în urmă erau împuşcaţi. Aproximativ 100.000 de evrei au murit în timpul acestor marşuri.^[163]

Cel mai mare şi cunoscut dintre aceste marşuri ale morţii a avut loc în ianuarie 1945, când armata sovietică a avansat în Polonia. Cu nouă zile înainte ca sovieticii să ajungă la Auschwitz, SS a scos 60.000 de prizonieri din lagăr către Wodzislaw, la 56 km distanţă, unde au fost urcaţi în trenuri de marfă spre alte lagăre. Aproximativ 15.000 au murit pe drum. Elie Wiesel şi tatăl său, Shlomo, au fost printre supravieţuitorii acestui marş:

[modifică] Eliberarea

Prizonieri înfometaţi din lagărul Mauthausen, Ebensee, Austria, eliberat de Divizia 80 Infanterie a Statelor Unite pe 5 mai 1945.

Primul lagăr mare, Majdanek, a fost descoperit de sovietici pe 23 iulie 1944. Auschwitz a fost eliberat tot de Armata Roşie pe 27 ianuarie 1945; Buchenwald de americani pe 11 aprilie; Bergen-Belsen de către britanici pe 15 aprilie; Dachau de americani pe 29 aprilie; Ravensbrück de sovietici în aceeaşi zi; Mauthausen de americani pe 5 mai; şi Theresienstadt de sovietici pe 8 mai.^[165] Treblinka, Sobibór, şi Bełżec nu au fost niciodată eliberate, fiind distruse de nazişti în 1943. Colonelul William W. Quinn din Armata a Şaptea americană a spus despre Dachau: "Acolo trupele noastre au găsit imagini, sunete, şi miasme mai oribile ca orice imaginaţie, cruzimi atât de enorme că sunt de neînţeles pentru mintea normală."^[166]

În majoritatea lagărelor descoperite de sovietici, aproape toţi prizonierii fuseseră luaţi, lăsând doar câteva mii în viaţă — 7.000 de deţinuţi au fost găsiţi la Auschwitz, inclusiv 180 de copii pe care medicii făcuseră experimente.^[168] Aproximativ 60.000 de prizonieri au fost descoperiţi la Bergen-Belsen de Divizia a 11-a blindate britanică,^[169] 13.000 de cadavre erau neîngropate, şi alţi 10.000 au murit de tifos sau malnutriţie în următoarele săptămâni.^[170] Britanicii au forţat gărzile SS rămase în urmă să adune cadavrele şi să le îngroape în gropi comune.^[171]

Richard Dimbleby de la BBC a descris scenele găsite de el împreună cu armata britanică la Belsen:

[modifică] Legături externe

Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Holocaust

• "Am fost la Auschwitz prizonier cu numarul A-13221" - Biografia domnului Leopold Schobel, supravieţuitor al holocaustului
• Global Directory of Jewish Museums

[modifică] Note