Jean Racine
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(1639-1699)
Jean Racine (n. 21 decembrie 1639 la La Ferté-Milon, azi în departamentul Aisne, Franţa, d. 21 aprilie 1699 la Paris, Franţa) a fost un dramaturg francez.
Cuprins |
[modifică] Date biografice
S-a născut într-o familie de mici funcţionari. Orfan la 4 ani, mama sa murind în anul 1641 iar tatăl său în 1643, el a fost crescut de bunicii săi acasă până la moartea bunicului său în 1649. Cu bunica sa s-a mutat la mănăstirea din Port Royal. Această serie de întâmplări nefericite i-a permis însă să primească o educaţie aleasă Jansenistă (curent moral al secolului al XVII-lea care a culminat la sfârşitul secolului, şi care consta în relaţia dintre liberul arbitru al omului şi graţia eficace promovată de biserica Calvinistă. Apare şi în opera Fedra: "Creştin care a încălcat graţia...") care nu era permisă în şcoli. A acumulat o cultură vastă, incluzând literatura, şi în special învăţarea limbilor greacă şi latină.
Vârsta de 18 ani îl găseşte pe Racine orfan şi sărac, dar cu o cultură vastă şi cu o serie de relaţii în rândul Janseiştilor. A studiat filozofia în liceul Harcourt. Acum scrie primele poezii. Ca un prim pas el încearcă să concilieze aspiraţiile literare şi cariera ecleziastică, dar în final, după un eşec în cariera ecleziastică, s-a devotat în întregime literaturii.
În 1664 a fost introdus curţii regale, scriind un poem în care îl lăuda pe Ludovic al XIV-lea. Apoi a jucat într-o piesa de Molière, în acelasi an, însa fără prea mare succes. În 1665 l-a jucat pe Alexandru cel Mare, care a fost primul său succes.
Racine publică două pamflete împotriva mănăstirii din Port Royal, şi în special a fostei sale profesoare, care se opunea carierei sale teatrale.
Imensul succes al tragediei Andromaca (1667), jucată sub protectia Doamnei Henriette a Angliei îi asigură reputaţia lui Racine. După o singură comedie, "Apărătorii", în 1668, revine permanent la tragedii şi scrie Britannicus (1669), Bérénice (1670), Ifigenia (1674) si Fedra (1677).
Zdruncinat de critici, Racine renunţă la teatru, în ciuda succesului capodoperei sale, Fedra. Membru al Academiei Franceze înca din 1673, Racine a fost înaltat la rang de cavaler în 1690. Este deasemenea trezorier al Franţei, funcţie care îi aduce venituri considerabile. Deasemenea este numit historiograf al regelui în 1677. Racine decide să se aşeze la casa lui iar soţia sa Catherine de Romanet îi dăruieşte 7 copii. Însa căsătoria sa a fost una din interes.
La cererea Damei de Maintenon scrie tragediile biblice Esthera (1689) şi Athalia (1691). La acea vreme Racine era tot împotriva teatrului, dar considera aceste piese ca opere pedagogice şi poetice.
Racine a murit în anul 1699 la Paris în urma unei tumori. La cererea sa, a fost înmormantat în Port Royal, dar dupa distrugerea localitaţii, cenuşa sa a fost mutată la biserica Saint-Etienne-du-Mont din Paris.
[modifică] Stil
Teatrul lui Racine a zugrăvit pasiunea ca o forţă fatală ce îl distruge pe cel care o poseda. Găsim aici teoriile janseniste: fie omul primeşte graţia divină, fie este fără griji, nimic nu îi poate schimba destinul, este condamnat din naştere. Realâzand idealul tragediei clasice, teatrul racinian are trasături simple, clare, cu aventuri născute din aceeaşi pasiune a personajelor.
Tragediile păgane (fără Esthera şi Athalia) prezintă un cuplu de tineri inocenţi, atât unite, cât şi desparţite de o iubire imposibilă, deoarece femeia este dominată de rege (Andromaca, Britannicus, Bajazet, Mithridates), sau deoarece face parte dintr-un clan rival (Aricie din Fedra). Rivalitatea este adesea dublată de o rivalitate politică, pe care însă Racine nu insista.
În acest cadru aristocratic, care de la Bajazet devine un loc comun de pretext pentru naşterea unei crize, personajele află că regele este ori mort, ori învins, astfel simţindu-se libere să îşi dezvaluie pasiunile. Dar, informaţia este foarte repede negată. Întoarcerea regelui pune personajele în faţa greşelilor lor şi îi împinge, depinzând de natura sufletului, să regrete, sau să pună capăt rebeliunii lor.
Seriile neântrerupte de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus, Bérénice, Bajazet, Fedra, Mithridate) se compun din tragedii având ca temă dragostea. În aceste tragedii este vorba despre dragostea senzuală în forma sa extremă. Tragedia sa a suscitat o mare admiraţie şi a creat o cultură a pasiunii, pregătită deja de Corneille şi romanul de dragoste. Pasiunile descrise în tragediile raciniene ating o intensitate pe care nu o mai întâlnim decât la el. Violenţei sentimentelor îi corespunde o limbă de o deosebită eleganţă şi armonie. Tragediile sale, cu acţiune mai simplă şi evenimente mai puţine, interesează, mai ales, prin viaţa interioară a eroilor. În teatrul lui Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare. Prin operele lui Corneille şi Racine, tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern.
[modifică] Opere
- Andromaca (1667)
- Britannicus (1669)
- Bérénice (1670)
- Ifigenia (1674)
- Fedra (1677)
- Esthera (1689)
- Athalia (1691)
