Imperiul Carolingian

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Imperiul Carolingian
481 – 843
Localizare a Imperiului Carolingian
Expansiunea Imperiului Carolingian
Capitală Aachen
Limbă/limbi Limba germană , Limba franceză
Religie romano-catolicism
Formă de guvernare Monarhie
Împărat
 - 481-511 Clovis I (primul)
 - 814-840 Ludovic cel Pios (ultimul)
Epoca istorică Evul Mediu
 - Urcarea lui Clovis I pe tron 481
 - Bătălia de la Tours 732
 - Tratatul de la Verdun 843

Imperiul Carolingian (800–888) este un termen istoriografic care se referă la regatul francilor condus de dinastia Carolingiană în Evul Mediu Timpuriu.

Datorită unei succesiuni de regi slabi și epuizării pământurilor pe care le dăruiseră pentru a-și asigura fidelitatea aristocrației, dinastia merovingiană a pierdut treptat puterea reală. Ultimii reprezentanți ai ei, „regii trândavi”, lăsaseră conducerea regatului majordomilor. Pipinizii aveau domenii importante în zona Belgiei actuale și repre­zentau marea aristocrație francă din nord, ceea ce explică și treptata consolidare a puterii lor. Carol Martel (719-741) consolidează poziția familiei și își sporește prestigiul prin înfrângerea arabilor, ce efectuau raiduri din ce în ce mai îndrăznețe în Occident, la Poitiers (732). Pepin cel Scurt (majordom între 741-751) hotărăște să transforme puterea efectivă pe care o deținea într-o regalitate de drept.

Istoric[modificare | modificare sursă]

În timpul domniei lui Clovis I din dinastia Merovingilor, francii au câștigat supremația în Europa de Vest. Conflictul care va caracteriza întreaga istorie medievalǎ din punct de vedere social și politic, cel dintre suveran și prinții autohtoni, a apǎrut dupa moartea lui Clovis. Au fost necesare concesii înainte ca nobilimea sǎ recunoascǎ autoritatea regalǎ. Împǎrțirea repetată a regatului între moștenitorii legitimi a slǎbit puterea Merovingilor, care au cedat în cele din urmă în fața Carolingilor, foștii majordomi ai palatului. Carol cel Mare, primul împǎrat al Sfântului Imperiu Roman, s-a remarcat dintr-un lung șir de conducǎtori Carolingi încununați cu succese.

Dinastia Merovingilor[modificare | modificare sursă]

Botezul lui Clovis

În timpul domniei lui Clovis I din dinastia merovingilor, francii dornici de expasiune, au intrat în conflict cu Siagrius, ultimul guvernator roman local. Dupa ce l-a înlaturat în anul 486, Clovis și-a extins considerabil teritoriul, transformând mica stăpânire din jurul orașului Cambrai, moștenită de la părintele său Childeric, într-un puternic regat ce se întindea de la Rin până la Pirinei . Clovis s-a creștinat, fiind botezat în rit niceean de cǎtre episcopul Remigius de Reims. A încurajat amestecul francilor cu populația localǎ galo-romanǎ și a încheiat o alianță între conducǎtorii Regatului Franc și ulterior ai Sfântului Imperiu Roman, cu papalitatea. Prin codul sǎu de legi, Lex Salica, Clovis nu a permis accesul femeilor la tron, asigurând continuitatea succesiunii Merovingilor și a succesorilor lor. Cu acordul împăratului Anastasie și al burgunzilor, Clovis se angajează în confruntarea finală cu vizigoții pe care-i înfrânge la Vouillé (507) și a ocupat părțile de la sud și vest de Loara ale regatului vizigot. Consacrarea noii monarhii creștine, prin acordarea titlului de consul, sosește de la Constantinopol din obișnuita dorință de afirmare a pretențiilor imperiale asupra provinciilor occidentale, dar care slujește mai mult legitimării puterii regelui în ochii galo-romanilor și superiorității lui Clovis față de ceilalți regi franci, decât autorității efective a împăratului bizantin. La moartea sa din 511, stǎpânea peste zona formatǎ din Franța și Belgia de azi, Renania și sud-vestul Germaniei.

În ciuda reglementǎrii situației succesiunii, regatul a fost împǎrțit dupǎ moartea lui Clovis între cei patru fii ai sǎi conform vechiului obicei franc de tragere la sorți. Au apǎrut trei noi regate merovingiene: Austrasia (în est), Neustria (în vest) și Burgundia (în sud-est), ai cǎror conducatori s-au luptat între ei. Urmașii lui Clovis, în ciuda împărțirii regatului în conformitate cu normele patrimoniale private de succesiune, au reușit să continue expansiunea teritorială a statului franc, supunând teritoriile de la răsărit de Loara, regatul burgund, Provence, iar la est de Rin și-au impus protectoratul asupra Thuringiei, Alamaniei și Bavariei.

Chlotar II a reușit sǎ reunifice regatul un secol mai târziu, însǎ cu mari sacrificii politice. Pentru a atrage nobilimea de partea sa, a fost silit sǎ accepte Edictum Chlotarii din anul 614, care stipula cǎ demnitarii locali, conții, urmau să fie aleși din rândul latifundiarilor din provincii. S-a consolidat puterea nobilimii locale în derimetrul autoritǎții centrale. Cele trei regate aveau câte un majordom al palatului, care îl reprezenta pe rege și se bucura de o putere considerabilǎ. Dagobert I a fost ultimul suveran din dinastia Merovingilor care a stǎpânit un regat unit, între 629-639. Disensiunea din interiorul dinastiei a facilitat ascensiunea Carolingilor.

Ascensiunea Carolingilor[modificare | modificare sursă]

Steuben - Bataille de Poitiers

Pepin I a fost fondatorul dinastiei Carolingilor, un majordom al palatului în regatul Austrasia, unde domnise Dagobert I.Merovingii au devenit conducǎtori marionetǎ dupǎ ce Pepin II, nepotul lui Pepin I, a preluat puterea în Regatul Francilor și l-a înfrânt pe majordomul din Neustria, la Tertry în 687. La moartea sa din 714, fiul sǎu, Carol Martel "Ciocanul" a devenit rege, dar nu și-a revendicat coroana. A înfrânt triburile germanice, printre care și turingii, i-a anexat pe bavarezi regatului sǎu și a sprijinit expediția misionarǎ a Sfântului Bonifaciu în Germania.

Cea mai mare realizare a sa a fost oprirea invaziei arabilor în Europa de Vest, ceea ce i-a adus renumele de "Salvatorul Apusului". În 732, Carol i-a învins pe arabi la Tours, lângǎ Poitiers, iar 7 ani mai târziu, i-a alungat pe arabi din Provence. Carol și-a format o armatǎ de cǎlǎreți profesioniști bine înarmați, iar inovația sa militarǎ va sta la baza sistemului feudal european și organizǎrii cavaleriei. Pentru a-și rǎscumpãra armurile, soldații au primit terenuri de pǎmânt și au jurat credințǎ regelui. În 747, fiul lui Carol Martel, Pepin al III-lea, l-a înlǎturat din funcția de majordom al palatului de Austrasia pe fratele sǎu, Carloman, care a ales sǎ se retragǎ la mânǎstire dupǎ o bǎtǎlie sângeroasǎ cu alamanii. În 751, Pepin al III-lea a pus capǎt domniei merovingilor, dupā ce l-a exilat pe ultimul rege la o mânǎstire. Și-a luat titlul de rege, fiind primul din dinastia Carolingilor.

Pepin

Pepin dorea să-și asigure legitimitatea, iar sprijinul putea veni din partea papei de la Roma, cel mai important episcop din Occident. Acesta era amenințat de longobarzi , care doreau să cucerească în sfârșit Roma și să facă din ea centrul unei regat italian unificat. Teoretic, papa era supusul împăratului de la Constantinopol, dar în contextul frământat al secolului al VIII-lea (criza iconoclastă, atacurile arabe) devenise clar că de la Bizanț nu poate veni nici un ajutor. De aceea, episcopul de Roma s-a adresat celei mai mari puteri a Apusului din momentul respectiv, care era Regatul francilor, cârmuit de fapt de majordom. În urma înțelegerii dintre cele două părți, oastea trimisă de Pepin intervine în Italia, îi învinge pe longobarzi și cedează papei o parte din teritoriile cucerite prin "Donatia luo Pepin" , care vor constitui de acum încolo baza teritorială a statului pontifical. Trei ani mai târziu, papa în persoană îl unge din nou ca rege pe Pepin, împreună cu soția și cu cei doi copii, conferind astfel o și mai mare legitimitate noii dinastii, dinastia carolingiană .

Pipinizii aveau aceeași concepție patrimonială despre stat pre­cum merovingienii , astfel că la moartea lui Pepin cel Scurt, în 768, regatul se împarte între fii săi Carloman și Carol. Acesta din urmă rămâne însă foarte repede singurul rege și continuă opera tatălui său. În vremea lui Carol Martel fusese deja cucerită Frizia, zona din nordul Olandei actuale, și acum stăpânirea acesteia este consolidată.

Expansiunea imperiului[modificare | modificare sursă]

Charlemagne and Pope Adrian I
Harun-Charlemagne
Ary Scheffer, Charlemagne reçoit la soumission de Widukind à Paderborn, (1840)

Carloman, fiul lui Pepin al III-lea, a murit în 771 la doar trei ani de la preluarea tronului. Fratele sǎu mai mare, Carol cel Mare, a preluat teritoriile lui Carloman și a încǎlcat obiceiul potrivit cǎruia proprietǎțile trebuiau împǎrțite între fii moștenitori. Urmașii lui Carolman au fost nevoiți sǎ se refugieze la curtea longorbarzilor, care erau în conflict cu Statul Papal. Când în 772, Papa Adrian I i-a reamintit lui Carol de datoria de a sprijini Roma, împǎratul a luptat pentru a apǎra orașul între anii 772-774. Îi supune pe longorbarzi în 774, luându-l prizonier pe regele lor Dezideriu și intitulându-se el însuși „rege al francilor și al longobarzilor”.Cea mai mare parte a Italiei de nord a devenit atunci parte din Regatul Francilor. Începând din 772, Carol a încercat sǎ îi supunǎ pe saxoni, bucurându-se de câteva succese militare. Însǎ țǎranii saxoni liberi conduși de Wittekind nu au putut fi subjugați nici prin creștinare și nici prin colaborarea cu nobilii saxoni. Dupǎ ce aceștia au înfrânt armata francilor în 782, Carol a organizat un masacru pentru a se rǎzbuna. Mii de prizonieri saxoni au fost uciși la Verden an der Aler. În 785, Wittekind a încheiat pace cu Carol și a fost botezat. A durat mult timp pânǎ când întreaga populație saxonǎ s-a supus împǎratului și a acceptat sǎ treacǎ la creștinism.

Bavarezii au fost cei mai refractari, refuzând sǎ plǎteasca dǎri Bisericii. În campania de creștinare, Carol a înființat numeroase episcopii pe teritoriul saxon. Ducele Tasilo III din Bavaria, care fusese cuceritǎ de Carol Martel, a amenințat cǎ se va alia cu avarii și se va desprinde de regat.El a fost înlǎturat de la putere în Dieta lui Ingelheim din anul 788, pentru nesupunere. În Germania centrală au fost cucerite Bavaria și Carintia. Tot în est, expansiunea a ajuns până în Panonia, unde avarii își stabili­seră un important centru de putere. Prin distrugerea ringului avar (796), stăpânirea lui Carol ajungea până la Dunărea mijlocie și Drava. Carol s-a concentrat apoi asupra consolidǎrii frontierelor prin înființarea unor mǎrci de granițǎ, unde administratorii regali dețineau și autoritate militarǎ. În Spania declanșează un „război sfânt” împotriva musulma­nilor și reușește să cucerească teritorii până în zona Barcelonei (778), care devine și capitala „mărcii Spaniei”. În 796 a luat naștere marca avarǎ, dupa cucerirea avarilor de pe teritoriul Ungariei de azi. În nord, tratatele încheiate cu boemii și sorbii slavi asigurau plata tributului, iar în 811, Carol a încheiat pace cu danezii. Singurii care nu au putut fi supuși au fost bascii și arabii, aceștia câștigand bǎtǎlia de la Roncesvalles în 778, descrisǎ în Poemul medieval Cântecul lui Roland.

Statul franc devenise acum un conglomerat de popoare, de ori­gini și limbi diferite (germanice, romanice, slavone), care punea probleme de apărare și de organizare. Pentru apărare, în regiunile limitrofe au fost organizate mărci de graniță: marca Spaniei, marca panonică, marca de răsărit, marca daneză. Consolidarea stăpânirii sale avea însă nevoie și de un suport ideologic, găsit în restaurarea imperiului în Occident.

Imperiul lui Carol cel Mare[modificare | modificare sursă]

Karl der große
Incoronarea
Charlemagne
Charlemagne et Louis le Pieux

În urma cuceririlor, regatul francilor devenise cel mai important din Occident, și papa Leon al III-lea, dornic să-și asigure protecția suveranului franc și să restaureaze autoritatea imperială în Occident, l-a proclamat pe Carol împărat la 25 decembrie 800, în timpul liturghiei de Craciun in Bazilica Sfântului Petru de la Roma. Împǎratul bizantin, care se considera adevǎratul moștenitor al Imperiului Roman, a refuzat sǎ recunoascǎ întronarea. Bizanțul a confirmat existența noului imperiu doar dupǎ ce Carol i-a cedat teritorii în jurul Mǎrii Adriatice, prin Tratatul de la Aachen în 812. Statul condus de Carol, chiar da­că se voia o restaurare a imperiului roman, era în multe privințe diferit de acesta. Din punct de vedere teritorial, nu încorpora teritorii altădată romane (Spania, Britania), iar pe de altă parte, se extinsese în zona germană ce nu fusese niciodată stăpânită de romani. Era un stat centrat pe spațiul franc și orientat din punct de vedere economic spre nord, și nu spre Marea Mediterană, în acel moment controlată de arabi. Deși la suprafață părea inspirat de modele romane, imperiul a rămas unul franc, în care se menținea concepția patrimonială despre stat, văzut nu ca un domeniu public (res publica), ci drept o proprietate personală a suveranului, care îl lasă moștenire și mai ales îl poate împărți.

Carol și-a stabilit reședinta la Aachen și a dorit sǎ transforme orașul într-o Nouǎ Roma. A ridicat Catedrala Imperialǎ, cu o capelă ortogonală. A trimis soli și spioni care sǎ-i verifice pe conții care administrau provinciile. Carol a permis supușilor sǎi din provincii sā își pǎstreze propriile legi, atât timp cât nu contraveneau cu cele ale imperiului. La moartea împǎratului în 814, imperiul a trecut în mâinile lui Ludovic cel Pios, cel mai mic fiu al lui Carol. Ludovic cel Pios (814-840), a fost un împărat influențabil, care, pe de o parte, a continuat opera tatălui său de uniformizare, mai ales religioasă a statului, dar pe de alta, a fost incapabil să rezolve problemele de succesiune. Fiii acestuia, insa, Ludovic Germanicul, Carol al II-lea cel Plesuv si Lothair I au divizat imperiul in lupta pentru succesiune, prin Tratatul de la Verdun din anul 843. Urmașii săi au împărțit imperiul în 843 printr-un acord prin care lui Carol cel Pleșuv îi revenea Francia Occidentală (în mare Franța actuală), lui Ludovic Germanicul, Francia Răsăriteană (Germania actuala) și lui Lothar, Italia . In urma acestei impartiri a luat deja forma viitoarea frontiera dintre Franta si Germania. Teritoriul de granita a primit numele de Lotaringia-Lorena de azi, dupa Lothair II.

Lothar I.jpg

Lothar păstra însă titlul de împărat și o întâie­tate onorifică între frații săi. Aceasta a marcat împărțirea definitivă a Imperiului carolingian și în scurtă vreme căderea în desuetudine a titlului imperial. Readucerea sa în actualitate avea să survină de-abia în 962, însă sub o altă dinastie germană, a ottonienilor. Dezbinarea și disputele apǎrute mai târziu între succesori precum și atacurile normanzilor și ale maghiarilor, au marcat cǎderea imperiului. Dinastia Carolingilor a luat sfârșit în Imperiul Francilor de Rǎsǎrit, Germania de azi, odatǎ cu moartea lui Ludovic al III-lea în 911. În Franța, Carolingii au domnit pânǎ în anul 987.

Organizarea[modificare | modificare sursă]

În ce privește organizarea internă a imperiului, puterea centrală era asigurată de împărat și de anturajul lui, "palatul" (cu mențiunea că a fost suprimată funcția de majordom, de teama uzurpării). Nu există o capitală propriu-zisă, necesitatea de a fi prezent personal în diferite puncte ale imperiului și de a consuma la fața locului produsele ce se puteau transporta cu greu ducând la o deplasare a curții între mai multe reședințe. Totuși, cea preferată, mai ales în ultimii ani ai vieții lui Carol a fost la Aachen, unde și Ludovic cel Pios încearcă să stabilească o adevărată reședință imperială. Împăratul concentrează în mîna sa toate puterile: judiciară, administrativă, religioasă și militară. El legiferează în toate aceste domenii prin intermediul unor capitulare, redactate în formă de capitole și avînd putere de lege pe întreg teritoriul Imperiului. Controlul asupra aplicării politicii imperiale este asigurat de trimișii suveranului, missi dominici, care se deplasează regulat în teritoriu, cîte doi - un laic și un cleric. Aceștia inspectează, primesc raporturi sau plîngeri, transmit hotărîrile împăratului. Puterea locală este exercitată în circumscripțiile administrative (comitate, ducate, mărci) de către comiți, duci (cu o funcție militară mai pronunțată) sau marchizi (comiții din mărcile de apărare). Aceștia exercită pe plan local puterea administrativă, judiciară și militară, fiind recompensați prin păstrarea unei cote părți din impozite sau amenzi judiciare. Fac parte din aristocrație și sînt legați de suveran prin jurămîntul de fidelitate pe care Carol îl impune tuturor oamenilor liberi în încercarea de a da coerență stăpînirii sale. Vasalitatea (sistem de obligații reciproce în care prestarea slujbei militare se face în schimbul unor avantaje materiale și este garantată prin jurămînt) este deci văzută ca un mijloc de guvernare a imperiului. Imunitatea a fost la început tot ca o modalitate de guvernare a imperiului, prin care unui mare proprietar, laic sau eclesiastic, i se cedau toate puterile judiciare și fiscale pe domeniul său, unde agenții puterii imperiale nu puteau intra. Inițial delegare a unor responsabilități, imunitatea a devenit mai tîrziu un mijloc de subminare a puterii suveranului. De asemenea, în guvernarea imperiului un mare rol i-a fost acordat bisericii, episcopii sau abații fiind folosiți ca missi, iar clerul, în general, a oferit știutorii de carte necesari pentru administrare. Rezultatul acțiunilor întreprinse de Carol cel Mare și urmașii săi a fost renașterea ideii de imperiu creștin în Europa apuseană, idee care sub diferite

Administrație și învățământ[modificare | modificare sursă]

Monahismului irlandez sub regula Sfântului Benedict duce la crearea mai multor mănăstiri și școli în tot imperiul . Aceste mănăstiri dotate cu școli atât în ​​interior cât și în aer liber , cu biblioteci și scriptoriumuri au reprezentat elementele Renașterii carolingiene . Carol cel Mare a prevăzut în capitolul Admonitio generalis din 789 , că " în fiecare eparhie , în fiecare mănăstire , a verificat toate cǎrțile de psalmi, cântece , de calcul și de gramaticǎ "

Numărul de școli a crescut după Consiliul de la Mainz din 813 , care a dispus crearea de școli în mediul rural pentru a instrui tineri preoți . Imperiul era împărțit în 300 de districte subdivizate în pagi (țǎri) și structuri administrativ reprezentate de câte o pereche de emisari. Imperiul includea 189 de episcopi și peste șase sute de mânǎstiri , cu averi imense . Episcopii și stareții erau numiți direct de către rege la recomandarea predecesorilor . Erau adesea aleși în capela regală și intervenea Papa în numirea arhiepiscopilor . Regele îi folosea pe episcopi și stareți cu experiență să execute ordinele politice . Birourile ecleziastice erau complet asimilate de funcțiile publice, și erau a fi proprietatea bisericii precum și a trezoreriei regale.

Biserica trebuia sǎ îndeplinească nevoile suveranului ca formă de îndatoriri . Terenurile bisericii erau gestionate de către avocați , funcționari numiți de către oficialii Missus dominicus în piirezența contelui . Acestea jucau un rol judiciar , din cauza imunității acordate de către instanțele ecleziastice.

Economie și Societate[modificare | modificare sursă]

Între sec. VII-VIII, în perioada carolingiană, clima își revine, efectele ciumei lui Iustinian se diminuează, situația politică se stabilizeaza, iar economia se ameliorează. Are loc o creștere demografică lentă, dar sigură în spațiul apusean. Apariția unor unelte de fier îmbunătățite contribuie la defrișări în masă ce vor duce la extinderea așezărilor și noi tehnici de înjugare a animalelor, fiind lucrate suprafețe mai mari de teren . Apare asolamentul trienal , pământul întregii comunități fiind împărțită în trei : pe o parte erau semănate cerealele de toamnă precum grâu sau secară, pe o parte erau semănate cerealele de primăvară pentru hrană animalelor, ca orz sau ovăz, iar o parte era lăsată în pârloagă, obținându-se două recolte. Caii erau utilizați la scară mare la muncile agricole. Pe plan militar, caii sunt potcoviți, apare scărița de șa.

Structura domeniului era împărțit în pământul exploatat pentru profitul integral al proprietarului și în gospodăriile țăranilor dependenți. Țăranii aveau datoria de-a munci sau a-l plăți pe proprietar cu o parte din recoltele obținute și nu puțeau exploata pădurile și pășunile decât cu voia proprietarului. Sunt fabricate noi monede: în Imperiul Carolingian era dinarul. Doar pe domeniile regale erau fabricate produsele meșteșugărești. Marele domeniu aparținea ecleziasticilor sau aristocrației laice care beneficia de imunitate în fața regelui. După o perioadă nu foarte înfloritoare, stabilitatea dispare după declinul autorității carolingiene și în urmă unui nou val de invazii- vikingii. Apar primele castele și fortificații cu rol defensiv, care devin un instrument de putere al marilor nobili .

Renașterea Carolingianǎ[modificare | modificare sursă]

Aachen-cathedral-inside.jpg

Cultura a fost readusă la viață în timpul domniei lui Carol cel Mare , care a impus măsuri de consolidare a unității printr-un aparat administrativ bine pus la punct și prin intermediul răspândirii unei ideologii creștine comune tuturor. Zone rămase păgâne ca cele din Saxonia au fost creștinate pentru omogenizarea populațiilor diferite din interiorul imperiului. Carol a apelat la un cler educat care să-i îndeplinească misiunile de evanghelizare. Funcționarii recrutau masiv oameni știutori de carte din rândul clerului. Limba latină era limba oficială și universală a imperiului, utilizată în administrație și în biserici. A invitat la curtea sa arhitecți, scriitori, învățați și filosofi. A colaborat cu cărturari precum călugărul anglo-saxon, Alcuin din York, vizigotul Theoulf din Hispania care aduse cunostiinte despre antichitate, grămăticul Petru de Pisa și istoricul Paul Diaconul din Italia. Carol înființează școli lângă mânăstiri și biserici ca să-i instruiască pe tineri în studiul latinei și instruirii preoțești. A construit mânăstiri ce au devenit centre culturale ca Fulda, Saint- Gall, Reichenau. La curtea sa a înființat școala palatină destinată copiilor din familia imperială și celor din familiile apropiaților săi, unde s-au format intelectuali, precum Ludovic cel Pios-succesorul la tron, Eginhard-biograful sau, Hrabanus Maurus, Lupus de Ferrieres. A înființat și o academie palatină, un fel de cenaclu, în care Carol și apropiații săi purtau discuții pe diferite teme sau ascultau lecturi din lucrări antice. A impus o reforma a scrierii-minuscula carolingiană în care sunt redactate documentele oficiale sau sunt copiate manuscrisele antice.Impune același mod de desfășurare a slujbei religioase și apelul la același cărți sfinte. A impus copierea manuscriselor după lucrările religioase vechi, dar și după lucrările științifice și istorice ale autorilor păgâni. A fondat catedrale și mânăstiri conduse de călugări irlandezi, britanici și italieni.

Biserica[modificare | modificare sursă]

Carol Martel, majordom al regatului francilor a efectuat secularizări ale pământurilor Bisericii pentru a putea oferi beneficii soldaților săi . Carol cel Mare a numit frecvent în fruntea mănăstirilor laici care aveau mai degrabă rolul de a gestiona resursele acestora, și care reușesc frecvent să le restaureze bogăția și chiar să facă noi achiziții de pământuri. Pe de altă parte, încă de la instaurarea dinastiei carolingiene, în 751, se inaugurează colaborarea cu papalitatea. În schimbul recunoașterii sale ca rege, Pepin cel Scund dăruiește episcopului de la Roma o serie de pământuri care vor constitui nucleul statului papal. Primind în anul 800 coroana din mâinile papei, Carol cel Mare își asumă și funcția imperială de apărător al Bisericii și responsabil de expansiunea creștinismului pe tot teritoriul statului său. El folosește creștinismul ca un mijloc de guvernare a imperiului, care fiind atât de eterogen din punct de vedere etnic și cultural, avea nevoie de un element de unitate. De aceea monarhii carolingieni încearcă să impună o organizare unitară Bisericii din statul lor Fiul său, Ludovic cel Pios, impune ca în toate mănăstirile de pe cuprinsul imperiului să fie urmată doar regula benedictină, iar clerul secular să se organizeze în capitluri de canonici, unde să ducă o viață comunitară asemănătoare cu cea a călugărilor.

Referințe[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]