Normandia
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Normandia este o regiune istorică în nordul Franţei, divizată administrativ azi în Normandia de Sus, la nord de Paris, pe cursul inferior al Senei, şi, în partea vestică, în Normandia de Jos, care cuprinde şi peninsula Cotentin.
Pe teritoriul Normandiei trăiesc 3,5 milioane de locuitori. Cele mai mari oraşe sunt Rouen (385.000 locuitori), Le Havre (247.000 locuitori) şi Cherbourg (89.000 locuitori). Rouen, fosta capitală a provinciei, este acum capitala regiunii Normandia de Sus.
Cuprins |
[modifică] Istorie
[modifică] Invaziile normande
Numele ţinutului este derivat din denumirea de normanzi ("oamenii din nord"), dată neamurilor germanice din Peninsula Scandinavă care se răspândiseră între secolele VIII şi XI pe insulele britanice, ajungând în secolul al IX-lea să devasteze şi ţinuturi din nordul regatului francilor. Treptat, aceşti năvălitori au început să se stabilească în Frizia şi la gurile Loarei. Sub presiunea exercitată de anglo-saxoni aşa-numita "Mare Oştire" a normanzilor a debarcat în anul 878 pe continent şi a devastat timp de 13 ani ţinuturile de nord ale francilor, silindu-l pe Carol al III-lea cel Gras, regele Franciei Occidentale, să plătească tributuri. După numeroase conflicte cu francii, normanzii s-au aşezat în ţinutul actual al Normandiei. Căpetenia lor Rollo (Gånge Rolf), probabil un nobil wiking originar din Norvegia, a încheiat ulterior un acord cu Carol al III-lea cel Simplu, regele Franţei, în 911 la St.-Clair-sur-Epte. Trecând la creştinism, el a primit ca feudă teritoriul din jurul Rouen-ului şi de la gurile Senei, deci zona actualei Normanzii de Sus. Supuşii lui Rollo s-au convertit, de asemenea, la creştinism şi au colonizat Normandia, care era pe atunci în mare parte devastată şi lipsită de structuri feudale şi ecleziastice, apărând-o astfel de invaziile altor grupuri de wikingi. Populaţia va adopta iniţial limba normandă, mai târziu însă limba franceză.
[modifică] De la statul carolingian până la organizarea feudală a ducatului (911-1066)
După ce primii principi normanzi, Rollo (911-932) şi fiul său Guillaume I de Normandia (ca. 932-942)[1], care purta în acelaşi timp titlul unui conte de Rouen, se limitaseră la zona Rouenului, Rudolf de Burgundia a alipit Normanziei între 924 şi 933 ţinuturile actualei Normanzii de Jos, în care predominaseră până atunci triburi vrăjmaşe noului principat, formate mai ales din danezi veniţi din Anglia şi norvegieni din Irlanda. Nordul peninsulei Contentin şi ţinutul Pays de Caux au fost cele mai marcate de colonizarea cu populaţii scandinavice. Carolingianul Ludovic al IV-lea (914-984) a încercat după asasinarea lui Guillaume în 942 să se descotorosească de casa princiară normandă, rămasă sub conducerea minorului Richard I, fără a avea însă succes.
Principatul a cunoscut o perioadă de înflorire la finele secolului al X-lea. După o dezvoltare în limitele hotarelor stabilite de carolingieni sub domnia lui Richard I (m. 996) a urmat o perioadă de continuă consolidare a puterii sub Richard al II-lea (996-1026), avantajată de cutumele preluate din trecutul wiking, care stăteau la baza unui sistem pregnant ierarhic, caracterizat de pildă prin norma ullac, care permitea exilarea imediată a rebelilor şi confiscarea bunurilor acestora. Apanajele titlului de conţi asiguraseră pe de-asupra legitimarea puterii din mâinile familiei de principes Normannorum care, exercitată în modul autonom caracteristic Evului Mediu timpuriu, a dus la o stabilizare economică şi politică a regiunii. Conform acestei autonomii ţinuturile au purtat sub carolingieni denumirea de regnum, principii normanzi asumându-şi ei înşişi răspunderea pentru implementarea dreptului şi instituţiilor francilor. Titlul de marchio, marchiz, dobândit de Richard I. în 965/968, i-a permis acestuia să instituie la rândul său conţi în domeniu, alegându-i din rândurile propriei familii. Titlul de duce a fost purtat de casa normandă după venirea la putere a Capeţienilor, începând cu anul 987. Şi ducatul a fost legat de casa regală a Franţei doar prin obligaţii infime. Guvernarea centrală s-a bazat pe atunci, la cumpăna dintre secolele X şi XI, pe trei palatinate. Două dintre acestea, Rouen şi Fécamp, erau situate în inima ducatului, Bayeux într-o zonă limitrofă. Organizarea fiscală, bazată începând cu anul 1000 pe funcţionari locali, şi privilegiile ducale care permiseseră multor ţărani să se elibereze din starea de iobăgie au dus la o enormă prosperitate a ducatului. O altă cauză a acestei înfloriri economice trebuie văzută în relaţiile comerciale cu zona de nord-vest a Europei, care au fost intense până la apariţia primelor aşezări fortificate, în 1025-1030, din care s-au dezvoltat mai târziu oraşele normande, de exemplu Caen.
Consolidarea formelor feudale a fost intrinsec legată de reinstaurarea instituţiilor bisericeşti. Punctul de cristalizare al acestei dezvoltări a fost abaţia de la Fécamp. Ctitorii importante din timpul domniei lui Richard I au fost mănăstirile de la Fontenelle şi Mont Saint-Michel. Richard al II-lea s-a folosit în mod sistematic în exercitarea stăpânirii sale de această consolidare, susţinându-l de exemplu pe abatele din Guillaume de Volpiano, a cărui mănăstire din Fécamp dobândise exempţiunea, în impunerea reformelor de la Cluny. Acestea au fost favorizate de creşterea demografică şi economică în ţinut între finele secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea. Aristocraţia normandă era asimilată pe atunci celei autohtone şi supuse unui proces continuu de înnoire prin imigranţi franci.
Un puternic promotor al sistemului feudal a fost Robert I. Magnificul, duce al Normandiei între 1027 şi 1035. Reformele sale, justificate de necesitatea de a administra un teritoriu întins, au căpătat în curând o dinamică proprie şi au dus, după moartea lui Robert I., la dezintergrarea puterii centrale. Dezintegrarea a fost favorizată de minoratul urmaşului lui Robert, William zis "Bastardul", ulteriorul cuceritor al Angliei, şi s-a manifestat prin clădirea neautorizată de motte [2] şi prin răzmeriţe ale baronilor din Normandia de Jos. Ducele William şi-a reinstaurat însă autoritatea cu ajutorul bisericii, declarând "Pacea Domnului" ("Pax Dei"/"Treuga Dei") în ducat şi impunând în ierarhia ecleziastică oameni devotaţi lui. Nobilimea locală a putut fi integrată în sistemul feudal prin crearea unei grupări de "fideli" ai ducelui în cadrul ierarhiei militare. William, care reuşeşte până în 1055 să recâştige controlul asupra întregului ducat, se va folosi de această grupare de baroni pentru a-şi organiza cavaleria grea care va decide apoi importanta bătălie de la Hastings. Deşi organizarea militară era redusă la anturajul ducal, casa de Normandia a reuşit să-şi consolideze în 1063 poziţia, adăugând comitatul Maine domeniilor sale.
[modifică] Normandia în organizaţiile statale ale anglo-normanzilor şi ale neamului Plantagenet (1066-1204)
Prin victoria de la Hastings din 1066 ducele normand, cunoscut de acum înainte sub numele de William Cuceritorul, a urcat pe tronul Angliei, pe care-l revendicase considerându-se urmaşul vărului său Eduard Confesorul. Normandia a rămas sub stăpânirea sa şi a devenit un principat cu o organizare feudală extrem de strictă, care nu acorda decât mărcilor o anumită autonomie. După moartea lui William ducatul Normandiei i-a revenit fiului său mai mare, Robert Courteheuse, regatul Angliei celui de-al doilea născut, William al II-lea Rufus. Cel din urmă a purtat în 1087 un război împotriva Normandiei, dorind să o încorporeze printre domeniile sale. Roadele acestui conflict le-a cules Henric I, mezinul lui William Cuceritorul, care a moştenit în anul 1100 tronul Angliei şi l-a învins în 1106 pe Robert Courteheuse, reinstaurând astfel domeniul anglo-normand. După moartea lui Henric în 1135 o parte a baronilor normanzi a refuzat să recunoască dreptul lui Geoffrey al V-lea de Plantagenet-Anjou asupra ducatului, susţinându-l pe Stephen de Blois, nepotul lui William Cuceritorul pe linie feminină. Geoffrey al V-lea, conte de Anjou, era căsătorit cu Matilda (1102-1167), fiica regelui Henric I şi, ca văduvă a împăratului Henric al V-lea, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman. Conflictul dintre casele Plantagenet şi Blois a fost decis de-abia în 1150, odată cu urcarea pe tronul normand a lui Henric al II-lea Plantagenet, fiul împărătesei Matilda şi al lui Geoffrey de Anjou. Acesta a adăugat domeniilor sale comitatul Anjou (în 1151), Aquitania (în 1152) şi regatul Angliei (în 1154), formând astfel aşa-numitul "Imperiu Angevin".
Urmaşii lui William Cuceritorul au continuat opera acestuia de centralizare şi uniformizare în guvernare şi administraţie. Jurisprudenţa a luat avânt în timpul domniei lui Henric I, mai ales datorită numirii de judecători călători. O primă legislaţie a Normandiei a fost redactată în jurul anului 1200: Coutumes de Normandie. Prin crearea unui Échiquier normand[3] ca cea mai înaltă instanţă juridică şi administrativă, cu un sediu permanent la Caen (din 1170-1175) s-a consolidat organizarea fiscală a ducatului. În administraţia locală Henric al II-lea s-a folosit de o nouă clasă de funcţionari pentru a-şi impune autoritatea faţă de nobilime, de aşa-numiţii bailli. Aceaştia erau mult mai devotaţi suveranului, funcţiunile lor nefiind ereditare.
[modifică] Note
- ^ Numit în naraţiunile istorice scandinave Viljâlmr Langaspjôt (William Sabie-Lungă).
- ^ Cetăţi fortificate cu diguri de pământ şi înconjurate de şanţuri cu apă.
- ^ Instituţia existase la normanzi din secolul al XI-lea, dar de-abia suveranii anglo-normanzi s-au folosit în mod sistematic de ea, normându-i activitatea în paralel cu Exchequer-ul, organul similar din Anglia. Denumirea ambelor instituţii este derivată din cea a unei table de şah (eşichier), cu ajutorul căreia se calculau pe vremea aceea impozitele.
[modifică] Bibliografie
- Henri Dubois: articolul Normandie în: Lexikon des Mittelalters vol. VI, Studienausgabe Stuttgart / Weimar 1999, col. 1241-1249.
- Karl Schnith: articolul Normannen în: Lexikon des Mittelalters vol. VI, Studienausgabe Stuttgart / Weimar 1999, col. 1249-1250.
[modifică] Vezi şi
