Albert Camus
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Albert Camus | |
 |
|
| Naştere – | 7 noiembrie 1913 Mondovi, Algeria  |
|---|---|
| Deces – | 4 ianuarie 1960 (46 ani) Villeblevin, Franţa |
| Profesiune – | scriitor, filozof |
| Naţionalitate – | francez |
| Genuri – | roman, nuvelă, teatru |
| Mişcare literară – | Absurd |
| Influenţe – | Fiodor Dostoievski, Franz Kafka, Søren Kierkegaard, Herman Melville, Friedrich Nietzsche, Jean-Paul Sartre, Simone Weil, Victor Hugo, Pascal Pia, George Orwell, André Gide |
| A influenţat pe – | Thomas Merton, Jacques Monod, Jean-Paul Sartre, Orhan Pamuk, Mohsin Hamid |
Albert Camus (n. 7 noiembrie 1913, Mondovi, Algeria - d. 4 ianuarie 1960, Villeblevin, departamentul Yonne, Franţa) a fost un romancier, dramaturg şi filozof francez, reprezentant al existenţialismului.
Cuprins |
[modifică] Biografie
Se naşte într-un ţinut sărac al Algeriei, Mondovi - părinţii săi fiind stabiliţi aici încă din 1871.
Albert este al doilea fiu al soţilor Camus, născut după fratele său mai mare, Lucien. Prima mare experienţă capitală a existenţei pe care o trăieşte Camus este cea a sărăciei. Tatăl său, Lucien Camus, un ţăran francez, moare în primele lupte ale primului război mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniolă, analfabetă, împreună cu cei doi fii, se stabileşte la Alger, unde a muncit întâi la o fabrică de cartuşe, iar apoi a spălat cu ziua rufele pe la familiile avute. Albert îşi petrece copilăria lângă mama sa, aproape surdă şi care vorbea foarte puţin, un unchi infirm, dogar de meserie şi fratele său, Lucien. Mediul familial, aflat sub semnul lipsurilor elementare, îi marchează profund personalitatea.
"Ducând o viaţă săracă", nota el în Caiete, "printre oamenii aceia umili sau vanitoşi, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieţii". Oricum ar fi arătat mediul copilăriei, el îl identifică cu paradisul pierdut. Este un sentiment de recunoştinţă care nu ia decât forma conştiinţei vinovate, căci oamenilor bogaţi cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei săraci este un har infinit. Şi, într-adevăr, bucuriile cerului, ale lumii şi aerului le înlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilărie orfană şi dominată de umbrele nevoii. Complexul recuperării valorilor pierdute îl înrobeşte şi Camus este mereu pe drumuri spre a-şi completa fondul de cunoştinţe, impresii, senzaţii. Se pare că nu-şi dorea să fie un om de excepţie, un geniu, ci prefera normalitatea: "Sunt un om mediu + o existenţă. Valorile pe care aş simţi nevoia să le apăr sunt valori medii". Şi totuşi din odiseea sa nu lipseşte miza cea mai înaltă: vrea, în taină, să obţină absolutul, ca şi eroul său, Meursault.
[modifică] Studiile
În următorii ani, preocuparea sa principală devin studiile. Absolvă cursurile şcolii comunale, după care urmează, ca bursier, cursurile liceului din Alger; a urmat şi studii universitare. Face studii de filozofie, luîndu-şi licenţa cu teza Metafizica creştină şi neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elenism şi creştinism la Plotin şi Sfântul Augustin. Din aceeaşi perioadă datează şi afirmaţia: "Mă simţeam un grec trăind într-o lume creştină".
Camus trăieşte intens extremele existenţiale: se dedică pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gustă o formă de glorie accentuată, dar la vârsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala îi frânează avânturile şi îl determină să aleagă o viaţă mai retrasă în locul uneia de boem.
[modifică] Activismul politic
În 1933, odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Camus a participat activ într-o mişcare antifascistă.
Anul 1934 este marcat de două evenimente importante. În 1934, Camus s-a căsătorit cu Simone Hié, dar această căsătorie nu a durat mai mult de un an.
Cel de-al doilea eveniment este intrarea sa, la îndemnul unui prieten, în Partidul Comunist Francez, unde primeşte sarcina de partid de a se ocupa cu propaganda în mediile musulmane (deşi spunea altundeva că "libertatea n-a învăţat-o de la Marx, ci din mizerie".
Camus a părăsit Partidul Comunist Francez în împrejurări şi din motive care nu sunt întru totul clare. După unele surse, această ruptură ar fi intervenit în anul 1935, iar după altele, în 1937.
[modifică] Ultimii ani de viaţă
În toată această perioadă Camus şi-a continuat studiile la Facultatea din Alger, avnd concomitent diverse ocupaţii pentru a-şi cîştiga existenţa. Până în 1939, viaţa sa decurge în mod obşnuit, fără evenimente spectaculoase. Însă în acest an izbucneşte cel de-al doilea război mondial. Camus a încercat să se înroleze, dar este respins din cauza sănătăţii sale. El pleacă la Oran – "un oraş obişnuit şi nimic mai mult decât o prefectură franceză de pe coasta algeriană" – unde va plasa acţiunea romanului Ciuma.
În 1940, se recăsătoreşte cu Francine Faure, originară din Oran. În 1941 începe să lucreze la romanul Ciuma.
În 1942, un reviriment al bolii sale îl obligă pe Camus să se odihnească la Chambon-sur-Lignon. La 8 noiembrie 1942 are loc debarcarea trupelor anglo-americane în Africa de Nord, fapt care îl separă pînă la Eliberare pe Camus de soţia sa, rămasă la Oran.
În 1946 termină de scris romanul Ciuma. Vine, apoi, amurgul împlinirilor, marcat şi de decernarea Premiul Nobel pentru literatură în 1957. După trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare într-un stupid accident de maşină, în timp ce se întoarcea la Paris din scurta vacanţă a sărbătorilor de iarnă, de la ski.
[modifică] Omul revoltat
Omul camusian, aşa cum este portretizat în primul discurs cu ocazia decernării premiului Nobel, se naşte la începutul Primului Război Mondial, are douăzeci de ani când vine la putere nazismul, îşi continuă educaţia, confruntându-se cu Războiul civil din Spania, cu cel de-al doilea război mondial, cu calvarul torturilor, închisorilor, lagărelor de concentrare şi pericolul atomic.
A avut, deci, poate premisele ca să adere la curentele nihiliste ale epocii sale. Dar Camus a acceptat să făurească o artă de a trăi în timpuri de catastrofă, o artă a renaşterii şi revoltei în faţa morţii.
[modifică] Universul operei sale filozofico-literare
| Literatură franceză |
| Istoria literaturii franceze |
|
Medievală |
| Scriitori francezi |
|
Listă cronologică |
| Portal Franţa |
| Portal Literatură |
Personalitate complexă a culturii franceze, Albert Camus se afirmă ca scriitor paralel şi tangenţial cu formarea unui nou curent ideologic, existenţialismul, al cărui fundament teoretic îl oferă prin intermediul în principal a două eseuri filozofice (Mitul lui Sisif – 1942 şi Omul revoltat - 1951), deşi toată viaţa a negat această contribuţie.
Opera lui cuprinde romane, povestiri, piese de teatru şi eseuri, ilustrând în ansamblu raportul dintre solitar şi solidar în umanitate sau – cum nota biograful său, Roger Grenier – "soarele şi umbra unui suflet mediteranean".
Volumele sale de povestiri Reversul şi Faţa, Exilul şi împărăţia conţin în formă artistică episoade ale copilăriei algeriene şi chiar momente ulterioare, fără să anticipeze tematica romanelor.
Moartea fericită este varianta iniţială a romanului Străinul (1942), căruia i-au urmat alte doua romane: Ciuma (1946) şi Căderea (1956), care propuneau două atitudini existenţiale numite explicit şi în eseuri: constatarea absurdului existenţei, care dizolvă voinţa, şi lupta, care anulează temporar lipsa de sens a vieţii.
Piesele de teatru Caligula (1938), Neînţelegerea (1944), Starea de asediu (1948) şi Cei drepţi (1949) formează dramturgia camusiană care reia în formă dramatizată idei din romanele şi eseurile sale.
Spre exemplu, cea de-a doua piesă prezintă o situaţie de un tragic absurd: o hangiţă şi mama sa ucid într-o seară un client necunoscut, descoperind că acesta le era frate, respectiv fiu, iar de această "neînţelegere" ia notă străinul – Meursault – în închisoare, citind un articol de ziar, lipit de peretele celulei sale.
„Ciclul absurdului” este termenul folosit de Albert Camus pentru a face referire la o parte din opera sa: Străinul (roman), Caligula (piesă de teatru), Mitul lui Sisif (eseu), Neînţelegerea (piesă de teatru).
[modifică] Filozoful existenţialist
Exegeţii operei camusiene au stabilit că autorul francez poate fi considerat un filozof al absurdului şi al revoltei, iar acest fapt se datorează celor două mituri conturate în eseuri: al asumării suferinţei (Mitul lui Sisif) şi al salvării (Omul revoltat).
Şcoala filozofică din care face parte, astfel, eseistul este cea a existenţialismului, în sensul etimologic al cuvântului, sens pe care îl precizează şi Ion Vitner în studiul Albert Camus sau tragicul exilului: "Existenţă (ex-sistere) înseamnă, într-adevăr, «a fi situat în afară de», adică are sensul unei separări, al unei rupturi sau – cum traduce Camus – al unui exil, al unei înstrăinări".
Primul său eseu urmează, la interval de numai un an, romanului Străinul şi oferă o fundamentare teoretică a poveştii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca "un rău al spiritului", Camus consideră că raţiunea prezenţei acestuia în existenţă este "contrastul dintre strigătul fiinţei şi tăcerea ilogică a lumii".
"Nu poate fi dragoste de a trăi fără disperare de a fi" – crede eseistul şi acest paradox impune două noţiuni noi pentru gândirea veacului: "omul absurd, cel care, fără s-o nege, nu face nimic pentru eternitate" (cum ar fi exemplele unor Don Juan, Kirilov, Franz Kafka) şi libertatea absurdă, care implică pasiunea, revolta, sinuciderea.
Ca şi în cazul unor filozofi precum Blaise Pascal, Lev Şestov sau Karl Jaspers, eseul nu postulează adevăruri ultime, ci mai curând, într-un lirism exagerat, tinde să definească absurdul ca principiu destructiv al unei lumi în care totuşi "trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit".
Precedat de articolul Remarcă asupra revoltei, cel de-al doilea eseu, Omul revoltat, ilustrează, prin conţinutul său dens, o formulă reînnoită a dictonului cartezian: "mă revolt, deci suntem". În interpretarea lui Camus, revolta este deci singurul mijloc de a depăşi absurdul. Ea este prima evidenţă care scoate omul din singurătate, care îl socializează pe Sisif: "Dacă avem conştiinţa neantului şi a non-sensului, dacă găsim că lumea este absurdă şi condiţia umană de nesuportat, nu este acesta sfârşitul şi nu ne putem opri aici. În afară de sinucidere, o altă reacţie a individului este revolta instinctivă. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem născându-se ceva ce îl depăşeşte."
La limita dintre glossă şi poezie, Camus îl descrie pe Sisif singur pe stânca lui, surprizându-i o psihologie de condamnat. Singura formă de revoltă care îi este permisă, în situaţia lui absurdă, este curajul de a-şi spune că e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revoltă împotriva celorlalţi, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reperabilă atât în existenţă, cât şi în artă: " - arta este o manifestare care exaltă şi neagă în acelaşi timp".
[modifică] Romanele lui Camus
Romanele autorului francez propun un conţinut problematic (Străinul), formule narative noi (structuri epice inserate într-un monolog - Căderea) şi sensuri alegorice dezvoltate într-un permanent plan secund al scriiturii (simbolul răului - Ciuma).
Meursault, protagonistul primului roman publicat, Străinul, ucide un om în timpul unei încăierări. Cum a ucide "din cauza soarelui" nu poate fi o motivaţie acceptată nici de apărare, nici de acuzare, el asistă în timpul procesului la deformarea realităţii de către ambele părţi, care admit ca probă concludentă faptul că eroul nu a plâns la moartea mamei sale.
Rememorându-şi existenţa, Meursault are sentimentul că trăieşte o farsă şi că absurdul i-a întins o cursă din care nu are cum să iasă decât condamnat, deoarece gloanţele trase în arab au fost "bătăile în poarta nenorocirii".
Un alt "străin" este şi personajul romanului Căderea, care nu se susţine prin epic, ci tocmai prin semnificaţiile exilului, dezvoltare în subtext. Jean-Baptiste Clemence este un avocat parizian celebru, a cărui specialitate au fost cauzele nobile şi a cărui conduită s-a desfăşurat exemplar, până când, într-o seară, a văzut o femeie aruncându-se în apele Senei şi el nu a făcut nimic pentru a-i împiedica sinuciderea. Acest moment îl transformă în judecător al Sinelui, iar textul, integrând posibile ecouri dostoievskiene (din Însemnări din subterană) sau ecouri din William Faulkner (din Recviem pentru o călugăriţă), construieşte un monolog în care singura voce a cărţii se acuză şi se destramă în faţa unui narator imaginar, ce îi potenţează sentimentul exilului.
Prozatorul pare să nu acorde eroilor săi şansa de a ieşi din absurd, înstrăinare şi vinovăţie nici măcar prin moarte, care ar fi un final sigur, precizat şi terapeutic. Doar romanul Ciuma refuză ideea agoniei perpetue, întrezărind o soluţie temporară pentru umanitate: lupta.
[modifică] Bibliografie
- Morvan Lebesque, Albert Camus par lui-même, Paris, Éditions du Seuil, coll. „Écrivains de toujours”, 1963
- Album Camus, iconographie choisie et commentée par Roger Grenier, Paris, Éditions Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, 1982
- Roger Grenier, Albert Camus, soleil et ombre (une biographie intellectuelle), Paris, Éditions Gallimard, 1987
- Olivier Todd, Albert Camus: une vie, Paris, Éditions Gallimard, coll. „NRF Biographies”, 1996
- Ion Vitner, Albert Camus sau tragicul exilului, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1968
- Anne-Marie Codrescu, Spaţiul închis la Albert Camus, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1997
- Virginia Baciu, Albert Camus et la condamnation a mort, Iaşi, Editura Junimea, 1998
- Florian Bratu, Albert Camus: mit şi metafizică, Iaşi, Editura Junimea, 1998
[modifică] Legături externe
| Predecesor: Juan Ramón Jiménez |
Premiul Nobel pentru literatură 1957 |
Succesor: Boris Pasternak |
