Carol Quintul
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Carol V & I | |
|---|---|
 |
|
|
Rege al Romanilor; Rege al Italiei |
|
| Domnie | 1519–1556 |
| Predecesor | Maximilian I |
| Succesor | Ferdinand I |
|
|
|
| Domnie | 1516–1556 |
| Predecesor | Ioana a Castiliei |
| Succesor | Filip al II-lea al Spaniei |
|
|
|
| Domnie | 1506-1556 |
| Predecesor | Filip I al Castiliei |
| Succesor | Filip al II-lea al Spaniei |
| Căsătorit | Isabela a Portugaliei |
| Urmaşi | |
| Filip al II-lea al Spaniei Maria a Spaniei Ioana a Spaniei |
|
| Casa regală | Casa de Habsburg |
| Tată | Filip I al Castiliei |
| Mamă | Ioana a Castiliei |
| Născut | 24 februarie 1500 Ghent, Flandra |
| Decedat | 21 septembrie 1558 (58 ani) Yuste, Spania |
| Înmormântat | El Escorial |
Carol Quintul (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moştenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse şi dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman (numit „de naţiune germană” în epoca naţionalismului), Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Ţările de Jos şi coloniile spaniole din Americi. Când a renunţat la tron, şi-a împărţit ţinuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, şi fratele său Ferdinand I, Împărat Roman.
A fost fiul lui Filip I al Castiliei şi a Ioanei a Castiliei. Bunicii lui din partea tatălui erau Maximilian I, Împărat Roman, şi Maria de Burgundia, a cărei fiică, Margareta de Austria, s-a ocupat de educaţia lui. Bunicii din partea mamei erau Ferdinand al II-lea de Aragon şi Elisabeta I a Castiliei, care prin mariajul lor au unit pentru prima dată teritoriile care astăzi formează statul modern Spania, şi a căror fiică, Caterina de Aragon, a devenit regină a Angliei, ca prima soţie a lui Henric al VIII-lea. Maria I a Angliei a fost verişoara lui Carol Quintul şi avea să se căsătorească cu fiul lui Carol, Filip al II-lea.
Cuprins |
[modifică] Moştenire şi primii ani
Combinând moştenirile germanilor habsburgi, Casei de Burgundia, şi moştenirea spaniolă a mamei sale, Carol a transcens frontierele etnice şi naţionale. Deviza sa a fost Plus Ultra, „Mai departe”.
Carol s-a născut în oraşul flamand Ghent în 1500. Cultura şi viaţa curtezană din Ţările de Jos burgunde l-au influenţat mult la începutul vieţii sale. Putea vorbi cinci limbi : flamandă, germană, spaniolă, franceză şi italiană. Vorbea franceza ca limbă maternă şi flamanda din copilărie, după care a învăţat spaniola la un nivel acceptabil (cunoaşterea ei era o condiţie impusă de Adunarea Generală a Castiliei pentru a fi acceptat ca rege) şi ceva germană.
Într-adevăr, a pretins că vorbeşte „spaniola cu Dumnezeu, italiana cu femeile, franceza cu bărbaţii, şi germana cu calul meu”.[1]
De la strămoşii săi burgunzi, a moştenit o relaţie ambiguă cu regii Franţei. Carol avea în comun cu Franţa limba maternă (alături de flamandă) şi multe aspecte culturale. În tinereţe, a vizitat frecvent Parisul, pe atunci cel mai mare oraş din Europa de Vest.
Carol a declarat că „Paris nu este un oraş, este un univers” (Lutetia non urbs, sed orbis). Dar Carol a moştenit şi tradiţionala rivalitate politică şi dinastică între linajul burgund şi cel regal al Dinastiei Valois. Acest conflict a fost amplificat de ascensiunea sa la tronul Sfântului Imperiu Roman şi Regatului Spaniei.
Deşi Spania era nucleul regatului său, nu s-a integrat pe deplin acolo, şi în special în primii ani simţea că e considerat un prinţ străin. Nu putea vorbi spaniola foarte bine, nefiind limba sa maternă. Cu toate acestea, şi-a petrecut mare parte a vieţii a Spaniei, incluzând ultimii ani, când s-a retras la o mânăstire spaniolă.
În tinereţe, Carol l-a avut ca tutore pe Adrian de Utrecht, mai târziu Papa Adrian al VI-lea. Consilieri importanţi au fost şi Lord Chièvres, Jean Sauvage şi Mercurino Gattinara.
[modifică] Mariaj şi copii
Pe 10 martie 1526, Carol s-a căsătorit cu verişoara lui primară Elisabeta a Portugaliei, sora lui Ioan al III-lea al Portugaliei.
Copiii lor i-au inclus pe :
- Filip al II-lea al Spaniei (1527 - 1598), singurul fiu care a ajuns la maturitate.
- Maria a Spaniei (1528 - 1603), care s-a căsătorit cu vărul ei Maximilian al II-lea, Împărat Roman.
- Ioana a Spaniei (1535 - 1573)
Carol este faimos şi pentru că a avut numeroase amante. Două dintre ele au dat naştere unor fiice care au ajuns guvernatoare ale Ţărilor de Jos habsburge :
- Ioana Maria van der Gheynst a dat naştere Margaretei de Parma şi
- Barbara Blomberg a dat naştere lui Ioan al Austriei.
[modifică] Domnie
[modifică] Burgundia şi Ţările de Jos
În 1506, Carol a moştenit teritoriile burgunde ale tatălui său, cele mai însemnate fiind Ţările de Jos şi Comitatul Burgundia, majoritatea fiefuri ale Imperiului German, exceptând Flandra lui natală, care era încă - pe hârtie - un teritoriu francez, reminiscenţă a Războiului de o sută de ani. Cum era minor, mătuşa lui Margareta de Austria a fost regentă până în 1515, şi în curând s-a aflat în război cu regentul regatului Franţei, în legătură cu problema jurământului lui Carol către regele francez pentru ţinutul Flandrei, deoarece tatăl său depusese jurământ. Rezultatul a fost renunţarea Franţei la Flandra în 1528.
Carol a extins teritoriul burgund prin anexarea provinciilor Tournai, Artois, Utrecht, Groningen şi Geldern. Cele Şaptesprezece Provincii fuseseră unite de strămoşii burgunzi ai lui Carol, dar nominal erau încă fiefuri ale Franţei sau Sfântului Imperiu Roman. În 1549, Carol a emis Pragmatica Sancţiune, declarând Ţările de Jos un teritoriu unificat, pe care îl vor moştenii urmaşii săi.[1]
Ţările de Jos au avut un rol important în Imperiul său. Pe plan personal, pentru Carol Quintul erau regiunea unde şi-a petrecut copilăria. Mulţumită comerţului, industriei, şi oraşelor bogate, au fost importante şi pentru trezorerie.
[modifică] Spania
După moartea bunicului său Ferdinand al II-lea pe 30 mai 1516, Carol a moştenit ţinuturile sale, care includeau Aragon, Napoli, Sicilia şi Sardinia. A devenit şi conducător al Castiliei, alături de mama sa Ioana Cea Nebună a Castiliei, de care trebuia să aibă grijă. Împreună cu coroana Castiliei, a luat în stăpânire Navara, Granada şi posesiunile spaniole în Lumea Nouă.
Pentru prima dată, coroanele Castiliei şi Aragonului erau unite sub aceeaşi conducere. Ferdinand şi Elisabeta fuseseră suverani fiecare în regatul său, dar numai rege consort în regatul celuilalt.
Carol a ajuns în noile sale regate în toamna lui 1517. Regentul său, Jiménez de Cisneros, trebuia să-l întâmpine, dar s-a îmbolnăvit pe drum, cu posibilitatea unei otrăviri, şi a murit înainte să se întâlnească cu regele.[2]
Negocierile cu Adunările Castiliene s-au dovedit a fi dificile, şi până la urmă Carol a fost acceptat cu următoarele condiţii : trebuia să înveţe castiliană; să nu ofere titluri străinilor; să nu scoată metale preţioase din Castilia; să respecte drepturile mamei sale, regina Ioana a Castiliei. Adunările i-au depus jurământ în Valladolid, în 1518. În 1519, a fost încoronat în faţa Adunării de la Aragon, la Zaragoza, şi după aceea în Catalonia.
Carol a fost acceptat ca suveran, deşi spaniolii nu erau prea încrezători în statutul său de Împărat. Până atunci, monarhii spanioli fuseseră limitaţi de lege; monarhia era un contract cu poporul. Cu Carol ar fi căpătat accente absolutiste, deşi până la moartea mamei sale, în 1555, Carol nu a avut drepturi depline de rege.
În curând s-a format o mişcare de rezistenţă împotriva Împăratului, din cauza taxelor impuse (pentru a strânge fonduri necesare războaielor din afara Spaniei, de puţin interes pentru castilieni) şi deoarece Carol a început să numească flamanzi în posturi importante din Spania şi America, ignorând candidaţii castilieni. Rezistenţa a avut drept rezultat izbucnirea Războiului Comunităţilor Castiliene, suprimat până la urmă de Carol. După aceasta, Castilia a fost integrată în Imperiul Habsburgic, şi a reprezentat o sursă importantă de resurse militare şi financiare pentru imperiu.
[modifică] America
În timpul domniei lui Carol teritoriile din Noua Spanie au fost extinse în mod considerabil de conquistadori precum Hernán Cortés sau Francisco Pizarro, care au determinat căderea imperiilor Aztec şi Inca în mai puţin de o decadă. Combinat cu expediţia lui Magellan din 1522, aceste succese l-au convins pe Carol de misiunea sa divină de a deveni liderul lumii creştine, încă ameninţată de Islam. Desigur, cuceririle l-au ajutat pe Carol să-şi întărească poziţia, trezoreria fiind aprovizionată cu aur în cantităţi uriaşe. După cum a remarcat conquistadorul Bernal Diaz : „Am venit să-l servim pe Dumnezeu şi pe Majestatea noastră, ... şi de asemenea ca să ne îmbogăţim”.[1] În 1550, Carol a organizat o dezbatere la Valladolid, privind moralitatea forţei folosită împotriva populaţiei indigene a Americii spaniole.
[modifică] Sfântul Imperiu Roman
După moartea bunicului său din partea tatălui, Maximilian I, Împărat Roman, în 1519, Carol a moştenit teritoriile habsburge din Austria. A fost de asemenea candidatul ales de principii-electori pentru succesiune, şi cu ajutorul familiei înstărite Fugger, l-a putut devansa pe Francisc, fiind ales pe 28 iunie 1519. În 1530, a fost încoronat Împărat Roman de către Papa Clement al VII-lea, în Bologna, având să fie ultimul împărat încoronat de un papă.
Carol a fost Împărat al statelor germane, dar puterea lui era în realitate limitată de principi. Protestantismul s-a bucurat de mult succes în Germania, iar Carol era decis să nu lase asta să se întâmple în Ţările de Jos. S-a organizat o inchiziţie încă din 1522. În 1550, s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru orice erezie. Dizidenţa politică a fost ţinută sub control, în special în Ghentul natal al lui Carol, unde a înăbuşit personal revolta din 1539.[1]
[modifică] Conflictele cu Franţa
O caracteristică de bază a domniei lui Carol au fost conflictele cu Franţa, care s-a văzut înconjurată de teritoriile din posesiunea lui Carol, şi care încă dorea teritorii din Peninsula Italică. Primul război al lui Carol cu rivalul său, Francisc I al Franţei, a început în 1521. Carol s-a aliat cu Anglia şi cu Papa Leon al X-lea împotriva francezilor şi veneţienilor, ieşind învingător, împingându-i pe francezi afară din Milano şi capturându-l pe Francisc în Bătălia de la Pavia din 1525. Pentru a-şi redobândi libertatea, regele francez a fost obligat să îi cedeze Burgundia lui Carol, conform umilitorului tratat de la Madrid din 1526.
Cu toate acestea, după ce a fost eliberat, Francisc a obligat Parlamentul de la Paris să declare nul tratatul. Franţa a intrat apoi în Liga de la Cognac, pe care Papa Clement al VII-lea o formase împreună cu Henric al VIII-lea al Angliei, veneţienii, florentinii şi milanezii, pentru a se opune dominaţiei imperiale în Italia. În războiul care a urmat, Carol a prădat Roma şi l-a ţinut ca pe un prizonier pe Papa Clement al VII-lea, împiedicându-l să anuleze căsătoria lui Henric al VIII-lea cu mătuşa lui Carol, Caterina de Aragon - fapt ce nu a rămas fără consecinţe. În alte privinţe, războiul s-a terminat nedecis. În Tratatul de la Cambrai din 1529, denumit „Pacea Doamnelor”, deoarece a fost negociat de mătuşa lui Carol şi mama lui Francisc, regele Franţei a renunţat la pretenţiile sale din Italia, dar şi-a păstrat controlul asupra Burgundiei.
Un al treilea război a izbucnit în 1535, când, în urma morţii ultimului duce Sforza al Milanului, Carol şi-a pus fiul, Filip al II-lea al Spaniei, la conducerea ducatului, în ciuda pretenţiilor lui Francisc. Şi acest război s-a terminat nedecis. Francisc nu a reuşit să cucerească Milanul, dar a cucerit mare parte din teritoriile stăpânite de aliatul lui Carol, Ducele de Savoia, inclusiv capitala Torino. Un armistiţiu semnat la Nisa, în 1538, pe baza uti possidetis, a pus capăt războiului, dar pacea nu avea să dureze. Războiul a fost reluat în 1542, Francisc aliându-se atunci cu sultanul otoman Suleiman I, în timp ce Carol s-a aliat cu Henric al VIII-lea. Deşi Nisa a fost cucerită de flota franco-otomană, francezii nu au putut avansa până la Milano, în timp ce o invazie anglo-imperială a nordului Franţei, condusă de Carol însuşi, a avut parte de ceva succes, dar a fost şi ea abandonată, semnându-se încă o pace, ce stabilea status quo ante, în 1544.
Un ultim război a fost purtat de Carol împotriva fiului şi moştenitorului lui Francisc, Henric al II-lea, în 1551. La începutul războiului Henric a fost victorios în Lorena, unde a capturat oraşul Metz, dar ofensivele sale din Italia au eşuat. Carol a abdicat la mijlocul acestui conflict, lăsând războiul pe seama fiului său, Filip al II-lea al Spaniei, şi fratelui său, Ferdinand I, Împărat Roman.
[modifică] Note
- ^ a b c d Kamen, Henry (2005). Spain, 1469–1714: a society of conflict, 3rd, Harlow, United Kingdom: Pearson Education. 0-582-78464-6.
- ^ Encyclopædia Britannica, ediţia 1911.
[modifică] Vezi şi
[modifică] Legături externe
- es Prezentare la CervantesVirtual.com
|
Carol Quintul
Naştere: 24 februarie 1500 Deces: 21septembrie 1558 |
||
| Titluri regale | ||
|---|---|---|
| Predecesor: Filip cel Frumos |
Duce de Burgundia, Brabant, Limburg, Lothier şi Luxembourg; Conte de Artois, Burgundia, Flandra, Hainaut, Olanda, Namur, Zeelanda şi Zutphen 1506–1555 |
Succesor: Filip II |
| Predecesor: Ferdinand II |
Rege al Aragonului, Majorca, Valencia, Navarei şi Sardiniei; Conte de Barcelona 1516–1556 |
|
| Rege al Neapolelui şi Siciliei 1516–1554 |
||
| Predecesor: Ioana |
Rege al Castiliei şi Leonului 1516–1556 cu Ioana (1516–1555) |
|
| Prinţ de Asturia 1504–1516 |
||
| Predecesor: Wilhelm, Duce de Jülich-Cleves-Berg |
Duce de Geldern 1543–1555 |
|
| Predecesor: Maximilian I |
Arhiduce de Austria; Duce de Styria, Carinthia şi Carniola; Conte de Tyrol 1519–1521 |
Succesor: Ferdinand I |
| REge al romanilor 1519–1530 |
||
| Rege al Germaniei 1519-1556 |
||
| Rege al Italiei 1530–1556 |
||
| Sfântul Imperiu Roman 1530–1556 |
||
|
||||||||||
.svg){kind=small}
