Istoria Austriei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Franz Joseph, împărat al Austriei și rege al Ungariei, a cărui conducere a marcat o perioadă de înflorire pentru această țară

Istoria Austriei se referă la actualul stat, Austria, și la statele predecesoare, începând din antichitate, trecând prin perioadele de existență a unor fome de stat suverane, anexarea de către cel de-al Treilea Reich, împărțirea în urma celui de-al Doilea Război Mondial și dezvoltarea statului actual.

Antichitate[modificare | modificare sursă]

Venus din Willendorf, mesaj de acum 25 de milenii privind semnificaţia fertilităţii

Cele mai vechi urme ale existenței umane pe aceste ținuturi datează din paleolitic, lucru dovedit de vestigiile atribuite Neanderthalilor. Astfel, în peștera Gudenus, la nord de Wachau, s-au descoperit unelte prelucrate din os datând de acum 70.000 de ani.[1] Printre vestigiile celebre, putem menționa:

  • Venus din Galgenberg, o statuetă de acum 30.000 de ani, din perioada Aurignacian (paleoliticul de mijoc), fiind una dintre cele mai vechi reprezentări feminine[2].
  • Venus din Willendorf, o reprezentare similară de acum 25.000 de ani[3]

Dar prima civilizație care a putut fi reconstituită este cea de tip Hallstatt, localitate unde care s-au făcut descoperiri arheologice substanțiale și care a dat numele acestei culturi și perioade (corespunzând tranziției din epoca bronzului în cea a fierului).

Prosperitatea acestei epoci se datorează în special exploatării minelor de sare, existente în zona actualului Salzburg. Înca din epoca bronzului, regiunea Austriei era un centru important de extracție a sării și de prelucrare a metalelor.

Cei mai vechi locuitori cunoscuți ca seminție sunt tauriscii, care formau un trib celtic si care au fost succedați de norici, de origine similară. Aceștia din urmă formează (800 - 400 î.Ch.) un prim regat, Noricum, în apropierea Dunării, ale cărui așezări devin bogate în urma exploatării și vânzării sării.

În anul 14 î.Hr., partea de sud a regiunii austriece, din zona Dunării a fost cucerită de romani.[4] iar Noricum devine provincie romană odata cu regiunile invecinate din Panonia. Partea de la sud de Dunăre intra în posesia triburilor marcomane.

Printre coloniile romane fondate putem enumera: Vindobona (Viena de astăzi), Carnuntum (capitala provinciei romane Panonia Superioară), Vinurum (lângă actualul Maria Saal), Teurnia (lângă Spittal an der Frau), Flavia Solva (lângă Leibnitz), Juvavum (Salzburg), Ovilava (Wels), Lauriachum (lângă Enns). Ulterior și Tirolul intră în componența provinciei romane Raetia.

Datorită atacului popoarelor migratoare, romanii pierd din influență, fiind în cele din urmă alungați prin intervenția unei armate conduse de Hümmgor II.

Evul mediu[modificare | modificare sursă]

Fondarea Marcii de Est[modificare | modificare sursă]

În perioada migrațiilor barbare, teritoriul este invadat de vandali, huni, goți, lombarzi, slavi și avari care se contopesc cu populația locală celto-romană. În secolul al V-lea, invazia boilor (un alt trib celtic care a dat numele Boemiei de astăzi) aduce o perioada de conflicte continue pentru dominarea acestor teritorii cu germanicii și cu alte triburi invadatoare. În secolele al V-lea și al VI-lea, tribul germanic al bavarilor se stabilesc în partea de vest a teritoriului, invazie urmată de cea a alemanilor. Tot în aceeași perioadă, în Carintia, teritoriu din sudul teritoriului Austriei de azi, se formează și evoluează statul slav Carintania, ținut care în secolele următoare, al XII-lea și al XIII-lea, intră în stăpânirea regelui ceh Ottokar al II-lea Přemyšl.

În prioada următoare, teritoriul Austriei actuale intră sub dominația francilor, apoi a Imperiului Carolingian al lui Carol cel Mare (Charlemagne) care, in 788, încurajează creștinismul. În 791 - 796, Charlemagne cucerește pe avari și, în scopul întăririi poziției deținute în zonă, fondează Marca de Est, nucleul viitorului Imperiu Austriac și astfel trasează o graniță în regiunea Austriei Inferioare de astăzi pentru a stopa avansarea slavilor și avarilor în est. Pentru o scurtă perioadă, acesta zonă intră sub dominația maghiarilor, dar în 955, Otto I, împaratul Sfântului Imperiu Roman, îi învinge în bătălia de la Lechfeld și restaureaza independența Mărcii de est, ca bastion al populației germanofone. Ulterior, în 976 (dupa alte surse în 973,[5]) teritoriul Austriei de azi, cunoscut ca Marchia Orientalis, este lăsat moștenire casei Babenberg, (mai precis, lui Leopold de Babenberg) .

Prima atestare documentară a denumirii Austria datează în 996, când apare termenul Ostarrichi, care va deveni Österreich.

În 1156, documentul Privilegium Minus, elaborat de Frederic I, Barbarosa, ridică markgraful austriac la rang de ducat. În 1129, Babenbergii obțin și ducatul Styria. Sub stăpânirea babenbergilor, Marca de Est se întărește adăugându-și noi teritorii. Astfel, între 1141 și 1177, aceasta se unește cu Marca de Jos (teritoriu aflat la sud de râul Enns) formand împreună un ducat sub conducerea lui Henry Jasomirgott. Succesorii au extins ducatul, mai ales Leopold al VI-lea, care a ieșit victorios în luptele cu maghiarii și cu musulmanii care îl amenințau.

Dar în 1246, o dată cu moartea lui Frederick II (într-o lupta împotriva maghiarilor), se stinge linia Babenbergilor. Ducatele Austria, Styria și Carinthia intră pentru o scurtă perioadă sub stăpânirea lui Otakar II al Bohemiei.

Monarhia habsburgică (secolul al XIII-lea - 1918)[modificare | modificare sursă]

Începând cu 1273, timp de peste șase secole (până în 1918 la Primul Război Mondial), țara intră sub dominația habsburgilor, care au lărgit zona de influență a Reichului printr-o politică abilă de căsătorii și moșteniri.

Sub Habsburgi, țara devine o mare putere, iar în 1452 sub Frederic al III-lea, devine imperiu. Printr-o politică de căsătorii încheiate cu multă abilitate, Habsburgii își asigură în secolul al XV-lea influența în Franța și devin chiar regi ai Spaniei și ai coloniilor acesteia abia fondate peste Ocean.

Începutul domniei habsburgilor (1278 - 1526)[modificare | modificare sursă]

Maximilian I, portret realizat de Albrecht Dürer

O perioadă, regiunea rămâne fără conducător și, în această stare de incertitudine, Austria (care includea Styria și Carniola), este anexată la Boemia de către Ottakar al II-lea. Împotrivindu-se dorinței de dominare a lui Rudolf I de Habsburg, Ottakar este învins de acesta în Bătălia de la Marchfeld unde, în 1278, își găsește sfârșitul.

În 1282, împăratul lasă teritoriul moștenire fiilor săi, Rudolph al II-lea și Albert I. Începe lunga eră a dominației habsburge (care durează până în 1918). Cinci secole de acum încolo, conducătorii Austriei sunt aleși de către împăratul Sfântului Imperiu Roman. Albert al II-lea, care vine la conducerea ducatului în 1330, mărește teritoriul acestuia în mod substanțial. Astfel, în 1335, acesta anexeaza Carinthia si Cariola, iar în 1363, Albert al III-lea ia în stăpânire Tirolul.

Urmează două secole pline de vicisitudini. Se remarcă domnia lui Sigismund de Luxemburg (1387 - 1437), care este succedat de ginerele său, Albert de Austria care devine rege german în 1438 prin căsătorie cu fiica lui Sigismund.

Din acest moment (excepție pentru anii 1740 - 1745), conducătorii habsburgi ai Austriei sunt aleși și ca împărați ai Sfântului Imperiu, istoria Austriei devenind strâns legată de cea a Imperiului până la destrămarea acestuia din 1806.

În 1453, Frederick al III-lea ridică Austria la rang de arhiducat, iar în 1493, regiunea intră în posesia fiului său, Maximilian I.

Reforma (1526 - 1618)[modificare | modificare sursă]

Rudolf de Habsburg, placa funerară de pe mormântul aflat în Domul din Speyer

Asistăm la apogeul puterii habsburgice. Printr-o serie de căsătorii bine alese, dinastia își consolidează o puternică împărăție. Astfel în 1477, arhiducele Maximilian s-a căsătorit cu moștenitoarea Maria a Burgundiei și cea mai mare parte a teritoriilor Țărilor de Jos au fost preluate de familie, fiul său, Filip cel Frumos s-a căsătorit cu Ioana de Castilia, moștenitoarea Castiliei și Aragonului. Filip moare în 1506, iar fiul său Carol al V-lea (Carol Quintul), moștenind coroanele reunite ale Austriei si Spaniei, devine împărat al Sfântului Imperiu. În posesia lui Carol Quintul se mai aflau: Țările de Jos și teritoriile din Lumea Nouă ale Spaniei.

În 1520, Carol Quintul cedează teritoriul Austriei fratelui său, Ferdinand. În urma Bătăliei de la Mohács din 1526, în care cumnatul lui Ferdinand, Ludovic al II-lea Jagello (al Ungariei și Boemiei) este ucis, habsburgii își extind teritoriile, astfel că Fedinand intră în posesia Boemiei și a acelei părți a Ungariei care nu se afla sub ocupație otomană. În secolul al XVI-lea, Austria este un adevărat bastion al rezistenței antiotomane.

În 1529, Viena este asediată fără succes de o mare armată otomană. Intrușii se retrag, dar amenințarea rămâne acută pe parcursul următorului secol și jumătate. În 1683, turcii amenință cu noi atacuri, dar sunt alungați de prințul Eugen de Savoya până la Belgrad.

De asemenea, Austria devine o adevărată fortareață a catolicismului, împotriva răspândirii protestantismului. Dupa abdicarea lui Carol Quintul în 1556, Ferdinand I ajunge la tronul imperial, obținând în 1558 titlul de împărat. Când Ferdinand I moare în 1564, teritoriile stăpânite de acesta sunt împărțite între fiii săi. Coroana imperială este moștenită de cel mai în vârstă, Maximilian al II-lea și odata cu acesta dobândind și Austria, Ungaria și Boemia. Cel de-al doilea fiu, Ferdinand al II-lea moștenește Tirolul și Austria Superioară, iar cel de-al treilea fiu, Carol al II-lea dobândește Styria și Carinthia.

Între Habsburgi, aliați cu Sfântul Imperiu Roman, pe de o parte și Imperiul Otoman, aliat cu Hanatul Crimeii, pe de altă parte, are loc un conflict îndelungat, Războiul de 13 ani (1593 - 1608).

Războiul de 30 de Ani (1618 - 1648)[modificare | modificare sursă]

În 1576, Maximilian al II-lea este sucedat de Rudolf al II-lea a cărui domnie este marcată de incompetență și conflicte religioase. În 1608, acesta este nevoit să cedeze Ungaria, Boemia și Austria fratelui său, Matias I, care la rându-i este succedat, în 1619, de către vărul său, Ferdinand al II-lea.

Ferdinand al II-lea întreprinde eforturi în direcția orientării spre catolicism a tutror provinciilor aflate sub stăpânirea sa, unde protestantismul câștigase teren. Intoleranța sa face ca în mai 1618 să izbucnească Războiul de 30 de ani care s-a desfășurat în special pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman soldându-se cu pagube substanțiale în această regiune. Razboiul se încheie în 1648 cu Pacea de la Westfalia, Austria devenind slăbită în urma tentativelor eșuate de a lua în stăpânire Germania.

Ascensiunea la putere a Austriei (1648 - 1714)[modificare | modificare sursă]

În timpul domniei lui Leopold I (1658 - 1705), turcii încearcă un nou asediu al Vienei. Dar în 1683, forțele polono-austriece, conduse de Ioan Sobieski, înving pe turci la Viena. Austria învingătoare reușește astfel să preia Ungaria de sub stăpânirea otomană, proces încheiat în 1697 și consfințit prin Tratatul de la Karlowitz din 1699.

Leopold I și Ludovic al XIV-lea al Franței ajung la conflict în pretențiile acestora asupra Spaniei. Leopold I moare în timpul acestui război de succesiune asupra Spaniei (1701 - 1714), locul său fiind preluat de Ioseph I.

Carol al VI-lea și Maria Tereza (1711 - 1780)[modificare | modificare sursă]

Împărăteasa Maria Terezia (1740-1780)

Iosef I, neavând urmași, este succedat, în 1711, de fratele său, Carol al VI-lea.

Tratatele de la Utrecht (1713) și de la Rastatt (1714) pun capăt războiului de succesiune. Austria intră în stăpânirea lui Carol al II-lea, care dobândește Țările de Jos Spaniole (Belgia și Luxemburgul actual) și preia controlul politic asupra unei mari părți a Italiei (republicile Napoli, Mantova și Sardinia), în timp ce tronul Spaniei revine lui Filip al V-lea, nepotul lui Ludovic al XIV-lea.

Eliberarea de amenințarea turcească este semnalul de început pentru o înflorire, până atunci de neconceput, a artei și culturii austriece: clădiri superbe, cum ar fi remarcabilul palat Schönbrunn (azi moștenire culturală mondială, conform UNESCO) sau Domul din Salzburg, arhitecți precum Johann Fischer von Erlach, Lukas von Hildebrandt, Jakob Prandtauer și alții creează lucrări de o deosebită valoare.

Când Carol al II-lea moare în 1740, se stinge și linia bărbăteasca a habsburgilor. Filip al V-lea fusese numit succesor de către Carol al II-lea, dar la moartea acestuia din urmă, Frederic al II (Frederic cel Mare) revendică Silezia și astfel, în același an , 1740, se declanșează războiul de succesiune asupra Austriei, în care Anglia, Sardinia și Olanda erau de partea Imperiului Austriac, iar Prusia era susținută de Franța și Spania.

Carol al II-lea elaborase și un document numit Sancțiunea Pragmatică prin care admitea succesiunea feminină la conducerea țărilor habsburgice, astfel că fiica sa, Maria Tereza devine arhiducesă a Austriei și regină a Ungariei, dar în 1742, Carol Albert de Bavaria este numit rege al Boemiei și ales împărat sub numele de Carol al VII-lea. Acesta din urmă moare în 1745, iar soțul Mariei Tereza, ducele Francisc Ștefan de Lorena, a fost ales împărat sub titlul Francisc I. Lupta perntru succesiune continuă încă trei ani, încheindu-se în 1748 cu Tratatul de la Aix-la-Chapelle. Austria pierde numai Silezia, care intra în posesia Prusiei. Maria Tereza continuă politica de reforme prin care asigură puterea și stabilitatea imperiului.

În 1756, prin Tratatul de la Versailles, se stinge rivalitatea dintre habsburgi și burboni. Totuși, nemulțumită de pierderea Sileziei, Maria Tereza, cu sprijinul Franței, Rusiei, Saxoniei și Suediei pornește un război împotriva lui Frederic cel Mare al Prusiei. Numit si Războiul de Șapte Ani, acesta este o adevărata conflagrație mondială. De partea Prusiei intră Anglia, electoratul Hanovrei, Portugalia și alte state mai mici. Dupa încheierea războiului, Silezia rămâne în continuare în componența Prusiei.

Domnia lui Iosef al II-lea și a lui Leopold al II-lea (1780 - 1792)[modificare | modificare sursă]

În 1756 Iosif al II-lea devine împărat al Sfântului Imperiu și co-regent cu Maria Tereza, mama sa. În 1772, Austria câștigă Galiția, participând alături de Rusia și Prusia la împărțirea Poloniei, iar în 1774 câștigă Bucovina. În 1780, moare Maria Tereza, Iosef rămânând singur la conducere. Acesta întreprinde reforme în domeniul educației și sănătății, succesul asigurându-i titlul de monarh iluminat.[6] Este lichidată iobăgia, sunt reformate armata, guvernarea, legislația. Puterea bisericii este limitată, asigurându-se astfel toleranța religioasă. Din nefericire, supus la presiuni, în 1790, cu puțin timp înainte de a muri, Iosif al II-lea revocă majoritatea reformelor sale radicale.

Iosif este succedat de fratele său Leopold al II-lea. Acesta reușește să mențină pacea în zone ca Țările de Jos și Ungaria, dar Imperiul Habsburgic, format din entități atât de diferite și îndepărtate, își mentine cu greu consistența. Revoluția franceză și destinul Mariei Antoneta și al lui Ludovic al XVI-lea, care cad victimă acestei mari mișcări sociale, îl determină pe Leopold să se alieze cu Prusia împotriva Franței.

Perioada revoluției franceze și era napoleoniană (1792 - 1814)[modificare | modificare sursă]

Cancelarul Metternich, portret realizat de pictorul englez Thomas Lawrence

La moartea lui Leopold, Franța declară război împotriva fiului acestuia, Francisc. Acesta a fost ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1792-1806), cunoscut și sub titulatura sub numele de Francisc al II-lea (Franz II). În 1792 -1797 are loc războiul dintre Austria și Franța Revoluționară. Invazia Austriei și Prusiei asupra Franței se soldează cu înfrângere, forțele franceze capturând Țările de Jos.

În timpul lui Francisc al II-lea, politica externă a Austriei poartă amprenta personalității ministrului de externe, Metternich, unul dintre cei mai importanți diplomați ai acelei epoci. Deși Imperiul Austriac se afla într-o continuă decădere, acesta luptă să mențină puterea monarhiei într-o Europă în care începea să adie vântul revoluționar al democrației.

În 1795, la a treia și ultima împărțire a Poloniei, Austria dobândește o parte din aceasta țară, dar în 1797, prin Pacea de la Campo Formio, Imperiul Austriac pierde Lombardia în defavoarea Franței, care, în plus, emite pretenții asupra Țărilor de Jos. Ca o compensare, Austria primește Veneția.

În 1800 în urma Bătăliei de la Marengo, Austria lui Francisc al II-lea este înfrântă de trupele franceze ale lui Napoleon. Pe 9 februarie 1801, între Franța și Austria se încheie Pacea de la Lunéville, care prevede încetarea conflictelor din Austria și Franța. În 1804, Francisc, anticipând abolirea Sfântului Imperiu de către Napoleon, abandonează titlul de împărat al Sfântului Imperiu și îl adoptă pe cel de împărat ereditar al Austriei sub numele de Francisc I al Austriei. 11 august 1804 este data fondării Imperiului Austriac de către Francisc; capitala este Viena.

În 1805, provocată la război datorită anexării Italiei de către Napoleon, Austria este învinsă în Bătălia de la Ulm și cea de la Austerlitz, în urma cărora Viena este ocupată de francezi, iar, un an mai târziu, în 1806, în urma Bătăliei de la Jena Sfântul Imperiu este dizolvat. Prin Tratatul de pace de la Schönbrunn din 1809 (cunoscut și sub numele de Pacea de la Viena), Austria pierde: Trieste, Camiola-Slovenia și o parte din Carintia, iar fiica lui Francisc, Marie Louise este nevoită să se casatorescă cu Napoleon.

Heraldul împăratului Franz Joseph

În perioada 1809 - 1848, Austria joacă un rol important în înăbușirea mișcărilor de emancipare a națiunilor din întreaga Europă.

În 1812, Austria devine aliat al lui Napoleon și urmează armata franceză în campania împotriva Rusiei, soldată cu eșec. Austria întoarce armele împotriva Franței și, aliată cu Rusia, Prusia și Suedia, prin Bătălia de la Leipzig din 1813, îl învinge pe Napoleon și invadează Franța. Prin hotărârea Congresului de la Viena (1814 - 1815), Austria recâștigă Lombardia, Veneția și Dalmația, ceea ce îi va permite accesul la Marea Mediterană și implicit dezvoltarea comerțului exterior. Totuși Țările de Jos sunt pierdute definitiv de către Imperiul Austriac. Austria devine, alături de Rusia, Prusia și Franța, una din cele 4 puteri dominante ale Europei. De asemenea, se fondează Confederația Germană sub președinția Austriei.

Secolul al XIX-lea (1815 - 1918)[modificare | modificare sursă]

Mișcările revoluționare de la 1848[modificare | modificare sursă]

Urmează o perioadă de pace dar, începând cu 1815, nemulțumirile din interiorul Imperiului Austriac se amplifică. Tot mai multe voci cereau o constituție liberală, în timp ce italienii, ungurii, cehii din Boemia își cereau dreptul de auto-guvernare. La acestea se adaugă valul revoluționar care în 1848 se extinde în întreaga Europă. Cancelarul Metternich se refugiază în Anglia. Ferdinand I abdică în favoarea lui Franz Ioseph. În cele din urmă, toate mișcările revoluționare sunt suprimate. Astfel, evenimentele insurecționare din Praga sunt reprimate sub conducerea generalului Alfred de Windisch-Graetz. În Italia, trupele austriece, sub conducerea generalului Josef Radetzky recuperează Lombardia reprimând forțele naționaliste în martie 1848, iar în anul următor, cu sprijinul Rusiei, forțele austriece stopează revolta din Ungaria.

Declinul Imperiului[modificare | modificare sursă]

Bătălia de la Königgrätz din 1866, pictură de Georg Bleibtreu (1869)

În următorul deceniu se instituie o politică pur birocratică. Constituția promisă în 1849 devine un simplu deziderat. Deși s-au introdus unele reforme administrative, aspirațiile naționaliste ale popoarelor non-germane ale imperiului au fost suprimate sistematic.

Regatul Sardiniei câștigă tot mai mult prestigiu internațional aliindu-se cu Anglia și Franța împotriva Rusiei în Războiul Crimeii, situație care conduce la slăbirea poziției Austriei în nordul Italiei. Mai mult, în alianță cu Napoleon al III-lea, Sardinia și Piemontul înving Austria în Bătălia de la Solferino și cea de la Magenta (1859). Ca urmare, Austria pierde toate teritoriie italiene, cu excepția Veneției.

În 1864, Austria și Prusia luptă împotriva Danemarcei pentru ducatele Schlessing și Holstein. Austria suferă o nouă înfrângere în Războiul de șapte săptămâni din 1866 cu Prusia și este nevoită să cedeze și Veneția în favoarea Italiei.

Crearea Austro-Ungariei[modificare | modificare sursă]

În anul 1867 s-a format dubla monarhie Austro-Ungaria ca o alianță a două state independente conduse de un singur monarh (Franz Joseph I, care era împărat al Austriei era și rege al Ungariei), unde Austria și Ungaria au puteri egale, constituții separate.

Cele două entități evoluează însă diferit, între ele apărând chiar contradicții și fricțiuni.

Asistăm și la o perioadă de mișcări politice democratice. În 1907, în Austria este introdus votul universal, dar nu și în Ungaria.

Cultura cunoaște o deosebită înflorire prin personalități ca : Johannes Brahms, Anton Bruckner, Gustav Mahler, Johann Strauss, Antonín Dvořák, Gustav Klimt, Oskar Kokoschka, Franz Kafka, Rainer Maria Rilke, Sigmund Freud, Alfred Adler.

Relațiile externe înainte de Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Unul din scopurile politicii externe este de a relua relațiile cu Germania și Rusia. Un acord formal este încheiat cu Germania în 1867. Bismarck vizitează Viena și încheie un tratat prin care susținea Austria împotriva Rusiei, în timp ce Austro-Ungaria se angajă să sprijine Germania în eventualitatea unui atac din partea Franței sau Rusiei.

În timpul Războiului ruso-turc din 1877 - 1878, tensiunile dintre unguri și austrieci s-au agravat și această datorită tendinței maghiarilor de a susține otomanii. Lucrurile se complică atunci când, în Balcani, apare problema Bosniei și Herțegovinei. Tratatul de la Berlin din 1878 acordă Austriei administrarea acestor două state, deși acestea rămâneau formal în componența Imperiului Otoman. Austria era conștientă că Rusia dorea independența acestor state slave în scopul extinderii influenței în Balcani. În 1908, când colapsul Imperiului Otoman era inevitabil, pe fondul răcirii relațiilor dinte Rusia și Austria, ministrul de externe austriac Alois Lexa von A„hrenthal efectuează un act provocator cerând anexarea Bosniei și Herțegovinei. Planul Austriei era acela de a forma o triplă monarhie, a treia entitate fiind formată din sârbi, croați și bosniaci. Totuși, sârbii din cadrul imperiului, încurajați de Serbia și Rusia, nu doreau să rămână în cadrul Auastro-Ungariei, nici chiar dacă li s-ar fi oferit drepturi egale cu austriecii și maghiarii, aspirând la autodeterminare.

Austria germană și Prima Republică (1918 - 1934)[modificare | modificare sursă]

Izbucnirea războiului[modificare | modificare sursă]

Dorința de expansiune a Austro-Ungariei se adaugă la cea similară a Germaniei.

Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, a cărui asasinare a constituit pretextul pentru izbucnirea primei mari conflagrații mondiale

În iunie 1914, asasinarea, de către un naționalist sârb, a arhiducelui Franz Ferdinand, nepot al împăratului Franz Josef și susținător al planului de formare a Triplei Monarhii, este pretextul Primului Război Mondial. Drept represalii, Austria, care era susținută de Germania, pe 23 iulie, adresează un ultimatum Serbiei. Serbia dorește soluționarea conflictului prin Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, lucru refuzat de Austria, care pe 28 iulie declară război împotriva Serbiei. Lucrurile se precipită; în mai puțin de o săptămâna, Germania, Austria, Rusia și Franța se aflau în război. Curând în conflict intră și Marea Britanie. La începutul lui august, Austria declară război împotriva Rusiei.

Austria în Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

În perioada 1914 - 1915, austria suferă înfrângeri severe pe frontul din Galiția. Pe frontul din sud-est însă obține victorii și invadează Serbia.

Intervenția Italiei de partea forțelor aliate deschide un alt front. Luptele din această regiune culminează cu Bătălia de la Caporetto (astăzi Kobarid, Slovenia) din toamna lui 1917, în care Italia este învinsă.

Totuși războiul are consecințe dezastruoase pentru Austria: apar la iveală atât contradicțiile dintre minoritățile acestuia care cereau autodeterminarea, dar și mișcări politice liberale și de stânga. Toate acestea demonstrau slăbiciunea administrativă și economică a Austriei, aceasta din urmă fiind amplificată și de blocada la care a fost supusă de către forțele aliate.

În 1916, după moartea lui Franz Ioseph, vine la putere Carol I (ultimul împărat al Austriei și ultimul rege al Ungariei). Carol se străduiește să mențină coeziunea imperiului, un mozaic multinațional format din austrieci, unguri, sârbi, cehoslovaci, popoare care cereau tot mai clar independența. Pe 5 noiembrie 1916 Germania și Austro-Ungaria proclamă Regatul Polon, cu capitala la Varșovia.

În 1917, Austria solicită aliaților încheierea păcii, dar oferta este respinsă. În 1918, susținută de Germania, lansează o ofensivă pe frontul maghiar ce va fi soldată cu un eșec zdrobitor. Între timp vocea minorităților care cer independența devine tot mai auzită. În iarna 1917-1918 au loc congrese pan-slavice la Praga și la Zagreb. În aprilie 1918 are loc la Roma Congresul Națiunilor Aservite.

Forțele Aliate devin purtătoare de cuvânt ale cauzei acestor națiuni. La o întâlnire a Consiliului Suprem de Război de la Versailles în iunie 1918 premierul britanic, cel francez și cel englez adoptă o rezoluție care stipula independența Poloniei ca o condiție a păcii. La începutul toamnei aceluiași an, aliații (inclusiv SUA) recunosc cel puțin formal și independența Cehoslovaciei.

Imperiul muribund primește un atac din partea Italiei în octombrie 1918. Trento și Trieste își redobândesc independența și sunt capturați 300.000 de prizonieri austro-ungari și 5.000 de tunuri. Austro-Ungaria capitulează, iar pe 3 noiembrie este semnat armistițiul.

Desființarea Imperiului și proclamarea Republicii Austria[modificare | modificare sursă]

Carol I, ultimul împărat al Austriei

Puternica lovitură pe care a primit-o armata austro-ungară grăbește disoluția monarhiei duale. În octombrie 1918, se declară la Paris independența Cehoslovaciei care devine republică având ca președinte pe Tomáš Masaryk. De asemenea, tot în octombrie, Croația își declară independența și formarea Regatului Serbilor, Croaților și Slovenilor (Regatul Iugoslaviei) având ca rege pe Petru I Karađorđević.[7] Ungaria se separă de imperiu și astfel are loc disoluția acestuia. Prima republică ungară are ca prim-ministru și președinte pe Mihály Károlyi. Românii din Transilvania și Bucovina declară secesiunea față de Imperiu și negociază pentru unirea cu România, lucru realizat prin Marea Unire din 1918, deziderat de secole al locuitorilor granițelor vechii Dacii.

Dar lovitura finală și decisivă asupra Imperiului este lansată la Viena, unde are loc o demonstrație a studenților pentru o administrare democratică. Pe 11 octombrie, Carol I renunță la toate prerogativele, dar refuză să abdice. În ziua următoare , Adunarea Națională de la Viena își asumă rolul în guvernare și proclamă Republica Austria. Inițial aceasta cuprindea Viena și zona înconjurătoare. Tratatul de la Saint-Germain, semnat pe 10 septembrie 1919, declară Austria un stat independent și îi stabilește granițele, care și astăzi sunt valabile.

Austria este o republică democratică federală condusă de un parlament. Cuprinde nouă provincii (landuri), fiecare având propria adunare legislativă ("Landtag"), guvernator, consiliu și constituție scrisă. Constituția Austriei din 1920 a fost amendată în 1929, suspendată în perioada regimului lui Hitler și reinstaurată în 1945. Parlamentul este bicameral, având un consiliu național ("Nationalrat") (cu 183 membri cu un mandat de 4 ani) și un consiliu federal ("Bundesrat") (cu 64 de membri cu mandate variind între 5 și 6 ani). "Nationalrat" este organul suprem, dar "Bundesrat" are drept de veto.

Austria anilor 20[modificare | modificare sursă]

Istoria politică a noii republici se caracterizează prin lupta dintre social-democrați și creștin-socialiști (care erau susținuți de clasa mijlocie). În perioada ce a urmat după prăbușirea Imperiului, muncitorii din Viena, deveniseră o forță importantă în evoluția politică, astfel că socialismul joacă un rol dominant în cadrul Adunării Naționale ("Nationalrat"). Primul cancelar a fost liderul socialist Karl Renner, care încearcă să stabilească un echilibru între cele două partide politice.

Problemele nerezolvate erau:

  • Tirolul: partea sudică a acestuia a intrat în componența Italiei prin Tratatul de la Saint-Germain.
  • dorința de unire cu Germania, susținută mai ales de simpatizanții pro-germani, unire însă interzisă prin același tratat.

Fascismul (1934 - 1938)[modificare | modificare sursă]

Din 1934 începe o perioadă de instabilitate în viața politică austriacă. În 1927, după numeroase manifestări social-democrate la Viena, a fost instituită o armată privată burgheză ("Heimwehr") pentru a contracara trupele de socialiști, ce patrulau prin oraș. La alegerile din 1930, creștin-socialiștii sunt înlăturați de la putere de către social-democrați. În 1931, odată cu înrăutățirea climatului economic, în contextul Marii crizei mondiale, Austria intră într-o uniune vamală cu Germania, în ciuda opoziției celorlalte țări, uniune care nu a durat decât câteva luni, până la căderea celor mai puternice bănci și revenirea la putere a creștin-socialiștilor.

În acest context al creșterii accentuate a tensiunii interne, în 1932, Engelbert Dollfuss este ales cancelar. Acesta, pentru a-și menține și consolida puterea, se aliază cu grupul "Heimwehr" și adoptă o linie politică dictatorială, independentă față de ambele partide aflate în opoziție reciprocă. În februarie 1934, au loc mișcări insurgente ale socialiștilor împotriva trupelor "Heimwehr" și, timp de câteva zile, capitala austriacă este teatrul unui război civil. Asemenea mișcări sociale au loc și în celelate mari orașe din țară. Liderii socialiști sunt arestați și executați. Sunt introduse legi severe, iar constituția este suspendată. O serie de conspiratori naziști au fost arestați, ceea ce a condus la revolta acestora în iulie 1934, în urma căreia cancelarul Dollfuss este asasinat. Acesta este succedat de Kurt von Schuschnigg.

În urma unui război civil, mișcarea de dreapta preia puterea.

Anexarea „Anschluss” și al Doilea Război Mondial (1938 - 1945)[modificare | modificare sursă]

Buletin de vot din 10 aprilie 1938 privind legiferarea Anschluss-ului, unde răspunsul afirmativ se află în cercul mai mare

În perioada de după 1934, Austria este serios amenințată de ambițiile expansioniste ale lui Hitler (el însuși născut în Austria!). Presiunea asupra Austriei crește mai mult după încheierea alianței dintre Germania și Italia în 1936. În februarie 1938, cancelarul Schuschnigg este nevoit să accepte la guvernare un ministru de interne nazist. La 12 martie 1938 Austria își pierde independența statală și este anexată (ca „Ostmark”) la Germania nazistă, acțiune denumită (Anschluss). Evenimentul a fost legiferat de Germania fără a ține seama de populația Austriei. Președintele este obligat să demisioneze, iar cancelarul este arestat. Parlamentul austriac este dizolvat, moneda națională Schilling este înlocuită de marca germană. Armata austriacă este încorporată la cea a Germaniei, fiind este utilizată în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial, pe frontul de est în campaniile împotriva URSS. Anexarea "Anschluss" s-a realizat practic fără nicio rezistență armată. Totuși din partea austriecilor a existat o nemulțumire generală, majoritatea populației fiind antinazistă, lucru vizibil în numeroasele acte de sabotaj din timpul războiului.

Pe 10 aprilie 1938, are loc referendumul care ar fi trebuit să legifereze actul Germaniei. Procesul electoral a fost pur formal, supus presiunilor lui Hitler. În perioada premergătoare votului fiind arestați evreii și majoritatea potențialilor opozanți (circa 70.000 de persoane). Conform rapoartelor oficiale naziste 99,73% din votanți [8] au susținut anexarea Austriei, care devine parte a celui de-Al Treilea Reich.

Anexarea a avut efecte devastatoare pentru Austria: are loc o diminuare a resurselor economice iar populația țării scade de la 10 milioane, valoarea din 1943, până la 7 milioane în preajma marii conflagrații mondiale. La acestea au contribuit și distrugerile cauzate de război, când teritoriul Austriei a fost puternic bombardat.

La Conferința de la Moscova din 1943, Marea Britanie, SUA și URSS pledează în favoarea independenței Austriei, lucru realizat în aprilie 1945, când trupele rusești trec frontiera austriacă și când are loc capitularea Vienei (pe 13 aprilie).

A doua Republică (de la 1945 până astăzi)[modificare | modificare sursă]

Ocupația forțelor aliate[modificare | modificare sursă]

Pe 27 aprilie 1945 este fondată a Doua Republică a Austriei pe teritoriul ocupat al țării, cu capitala la Viena; este recunoscută, în octombrie de Forțele Aliate care instituie un guvern provizoriu bazat pe constituția din 1920. Teritoriul Austriei este împărțit între forțele aliate învingătoare. La o întâlnire a acestora în 1945, s-a stabilit ca granițele Austriei să nu fie modificate cu excepția unor schimbări minore. Totuși, incidentele apărută în rândul populației germanofone din Tirolul italian, au condus la o revizuire a acestor granițe în favoarea Austriei.

Au loc alegeri legislative în noiembrie și la conducere vine o coaliție formată din Partidul Social-Democrat (SP֖), Partidul Popular Austriac (ÖVP). Leopold Figl (din partea Partidului ÖVP) devine cancelar, iar Karl Renner (socialist) președinte.

Independența și evoluția politică[modificare | modificare sursă]

Activitatea guvernului Austriei postbelice s-a concentrat în special pe reconstrucția țării, care a avut de suferit din pricina războiului devastator. Totuși, divizarea Austriei, dar și a Vienei, în zone separate între Forțele Aliate împiedică o dezvoltarea economică susținută. La 15 mai 1955 se încheie la Viena un tratat de pace între Marea Britanie, Franța, SUA și URSS prin care se recunoștea suveranitatea Austriei și astfel Republica Austria își recapătă independența.[9] Trupele de ocupație au fost retrase. Austria era nevoită să platesca sume reparatorii Uniunii Sovietice timp de zece ani.

La 26 octombrie 1955, Parlamentul votează Legea Constituțională asupra neutralității permanente a statului, neutralitate care a fost respectată chiar și în perioada Războiului Rece.

Urmează o perioadă de prosperitate din punct de vedere economic și social. Începând cu 1960 până prin anii 70', are loc un proces de industrializare rapidă a țării. În 1960, Austria devine membră a Asociației Europeane a Liberului Schimb (EFTA). Începând cu 1953, Austria este condusă de o coaliție formată din populari și social-democrați, actul legislativ fiind realizat prin consens și consultare între grupurile de interese. În 1966, Partidul Popular obține, prin alegeri, majoritatea locurilor din Parlament și formează prima guvernare majoritară postbelică, cancelar fiind Josef Klaus.

Perioada recentă[modificare | modificare sursă]

Guvernarea social-democrată[modificare | modificare sursă]

În 1970, social-democrații formează o guvernare minoritară sub conducerea cancelarului Bruno Kreisky, iar la alegerile generale din 1971, 1975 și 1979 obțin majoritatea parlamentară. O problemă mult disputată a acestor guvernări o constituie instalarea în țară a primelor centrale nucleare.

În 1983, social-democrații pierd majoritatea iar Kreisky demisionează refuzând să formeze o coaliție. Încep să se afirme și alte partide ca Partidul Verzilor (VG֖) și Alternativa Verde, care împreună formează Lista Alternativă (ALA–). La acestea se adaugă Partidul Libertății Austriac (FP֖) și astfel avem o imagine completă a spectrului politic al perioadei.

Kurt Waldheim, președinte al Austriei între 1986 și 1992

Controversa Waldheim și formarea marii coaliții[modificare | modificare sursă]

În primăvara lui 1986, Kurt Waldheim, fost secretar al ONU, a fost ales președinte. Informațiile conform cărora acesta ar fi servit Germaniei hitleriste în cel de-al Doilea Război Mondial au condus la un boicot diplomatic al Austriei din partea mai multor țări. Din acest motiv, Sinowatz renunță la funcția de cancelar, fiind inlocuit de Franz Vranitzky. În septembrie 1986, când un extremist de dreapta, Jörg Haider, devine noul lider al Partidului Libertății, coaliția dintre acest partid și cel social-democrat se desființează. Totuși, după alegerile generale, Vranitzky rămâne cancelar, aflat în fruntea unei mari coaliții, la care participă și Partidul Popular, condus de Alois Mock, ce devine vice-cancelar. Sinowatz denunță noua coaliție ca fiind o încălcare a principiilor socialiste și demisionează de la conducerea social-democraților.

Intrarea în Uniunea Europeană[modificare | modificare sursă]

La alegerile generale din 1990, socialiștii obtin o victorie netă asupra celorlalte partide, iar Vranitzky începe un nou mandat în funcția de cancelar. În 1992, Thomas Klestil, candidatul Partidului Popular, îl succedează pe Waldheim în funcția de președinte, iar în 1998 este reales în această funcție. Referendumul din iulie 1994 demonstrează clar opțiunea Austriei de a fi membru al Uniunii Europene. La alegerile generale din octombrie 1994, aceeași "mare coaliție" dintre social-democrați și cei ai Partidului Libertății, continuă să domine viața politică sub conducerea aceluiași Vranitzky. În ianuarie 1995, Austria părăsește EFTA, pentru a fi membru UE cu drepturi depline.[10]

Coaliția guvernamentală se prăbusește în octombrie 1995, datorită neînțelegerilor privind administrarea bugetului și a deziluziilor legate de Uniunea Europeană, mai ales cele legate de moneda unică Euro. În decembrie 1995, social-democrații câștiga alegerile generale, iar Vranitzky reînnoiește coaliția cu Partidul Popular. În ianuarie 1997, Viktor Klima devine cancelar.

Începând cu martie 1998, guvernul asigură conducerea NATO pentru o perioadă de cinci ani.

Guvernarea coaliției dintre Partidul Popular și Partidul Libertății (2000 - 2006)[modificare | modificare sursă]

Heinz Fischer, președintele actual al Austriei

La alegerile generale de la sfârșitul anului 1999, Partidul Libertății (de extremă dreaptă), condus de Jörg Haider, atrage 27% din voturi, fiind al doilea după Partidul Popular. Liderul popular Wolfgang Schüssel formează coaliție cu Jörg Haider și astfel, pentru prima dată în istoria post-belică, la conducerea unei țări vest-europene participă un partid de extremă dreaptă. Acest lucru nemulțumeste electoratul și provoacă indignare în întreaga Europă, mai ales când se descoperă faptul că Haider a manifestat simpatii naziste și antisemite. Drerpt consecință, celelalte 14 țări membre UE îngheață relațiile diplomatice cu Austria, iar Israelul și apoi SUA își retrag ambasadorii.

În mai 2000, Haider demisionează de la conducerea Partidului Libertății, fiind inlocuit de aliatul său, Susanne Riess-Passer.

În ianuarie 2002, Austria adoptă moneda unică europeană, euro.

În septembrie 2002, Partidul Libertății se retrage din coaliția de guvernare. La alegerile din noiembrie, același an, Partidul Popular iese învingător. Din nou formează coaliție cu Partidul Libertății în februarie 2003, alianță care s-a menținut până în aprilie 2005, când Partidul lui Haider se scindează, acesta formând un alt partid, Alianța pentru Viitorul Austriei (BZÖ).

Guvernarea "Marii coaliții" (2007 până în prezent)[modificare | modificare sursă]

La alegerile generale din octombrie 2006 creditul acordat partidului Popular ajunge la numai 8% (față de 34% cât avusese anterior), în timp ce social-democrații obțin 35% din voturi.

Niciunul din marile partide nu era capabil să formeze o coaliție cu cele mici: Verzii (care au ieșit pe locul trei pentru prima dată), Partidul Libertății, ambele obținând câte 11 procente sau BZÖ, care a obținut 4%.

Pentru a-și mări capitalul politic, Partidul Libertății duce o campanie anti-imigrație și anti-islamică. În ianuarie 2007, se formează o altă "mare coaliție", dintre social-democrați și populari, având la conducere pe Alfred Gusenbauer, în funcția de cancelar.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Gudenushöhle bei Albrechtsberg
  2. ^ Austria-Forum.org
  3. ^ The Willendorf Project
  4. ^ Tiscali.co.uk
  5. ^ Encyclopedia.Farlex
  6. ^ Multe din aceste reforme fusesera inițiate de Maria Tereza.
  7. ^ După Primul Război Mondial, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor încearcă să ia sub stăpânire Carintia, regiune care după plebiscitul din 1920 reintră în componența Austriei.
  8. ^ "Die propagandistische Vorbereitung der Volksabstimmung", Austrian Resistance Archive. 1988.
  9. ^ Descoperă.ro
  10. ^ AdvantageAustria.com

Legături externe[modificare | modificare sursă]


Flag of Austria.svg Subiecte AustriaAustrieciLimba germană

Apărare  • Așezări  • Capitala  • Climă  • Conducători  • Cultură  • Demografie  •
 • Economie  • Educație  • Faună  • Floră  • Geografie  • Hidrografie  • Istorie  • Orașe  • Politică  •
 • Sănătate  • Sport  • Steag  • Stemă  • Subdiviziuni  • Turism  • • Cioturi  • • Formate  • • Imagini  • • Portal  • •