Istoria Angliei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Istoria Angliei
Drapelul Angliei
Anglia preistorică (înainte de 43 AD)
Anglia romană (43 - 410)
Anglia Anglo-Saxonă (circa 410 - 1066)
Anglia Anglo-Normandă (1066 - 1154)
Plantageneţii (1154 - 1485)
Dinastia Lancaster (1399 - 1471)
Dinastia York (1461 - 1485)
Dinastia Tudor (1485 - 1603)
Dinastia Stuart (1603 - 1714)
Marea Britanie (după 1707)

Anglia este cea mai mare şi populată dintre cele patru diviziuni administrative şi istorice ale Regatului Unit. Această împărţire datează din secolul al V-lea. Teritoriul Angliei a fost continuu unit începând cu secolul al X-lea. Acest articol se referă la acest teritoriu. Oricum, înainte de secolul al X-lea şi, respectiv, după întronarea regelui James al VI-lea al Scoţiei la tronul Angliei, în 1603, este destul de dificil de distins între istoria Scoţiei, cea a Ţării Galilor şi cea a Angliei, datorită unirii politice a acestor două ţari cu Anglia.

Cuprins

[modifică] Anglia înainte de englezi

Pentru detalii, vezi: Eroare: Formatul trebuie să conţină cel puţin un articol, Anglia preistorică, Anglia epocii fierului, şi Anglia romană.

Dovezi arheologice indică faptul că partea sudică a Angliei actuale fost colonizată de oameni cu mult timp înainte de restul Insulelor Britanice. Acest fapt se datorează climatului său mai ospitalier in timpul erelor glaciare ale trecutului îndepărtat, precum şi a perioadelor dintre acestea. Prima menţiune istorică despre regiune se află în Massaliote Periplus, un manual despre navigaţie pentru negustori, considerat că ar data din secolul al VI-lea, î.Hr., deşi legături culturale şi comerciale cu continentul existaseră de milenii înainte de această menţiune. Pytheas din Massilia scrie despre călătoria sa cu scop comercial către insulă în jurul anului 325 î.Hr. Mai târziu, scriitori precum Pliniu cel Bătrân (citându-i pe Timaeus şi pe Diodor din Sicilia şi probabil inspirându-se de la Poseidoniu) menţionează comerţul cu cositor din sudul Angliei, însă există foarte puţine amănunte de ordin istoric despre populaţia ce trăia acolo. Tacit scrie că nu existau mari diferenţe lingvistice între populaţia din sudul Angliei şi cea din nord (galii) şi notează că diversele triburi de britani aveau caracteristici fizice similare cu vecinii lor de pe continent.

Iulius Caesar va invada sudul Angliei în anii 55 î.Hr. şi 54 î.Hr., scriind în "Despre războiul galic" că populaţia din Britania de sud era foarte numeroasă şi avea multe în comun cu tribul Belgilor, din Ţările de Jos. Izvoarele numismatice, precum şi opera istoricilor romani târzii, vor furniza numele conducători unor triburilor răzleţe, împreună cu informaţii despre activităţile lor pe teritoriul ce se numea Britannia.

În mod surprinzător,există puţine izvoare istorice care descriu Anglia romană. De exemplu, avem doar o singură frază care prezintă motivele pentru care s-a construit Zidul lui Hadrian. Chiar invazia claudină este bine atestată şi Tacit a inclus în istoria lui revolta lui Boudica sau "Boadicea" din anul 61 d.Hr.. Spre sfârşitul secolului I, istoricii romani menţionează doar fragmente deteriorate de informaţii din îndepărtata provincie. Prezenţa romană a fost când mai puternică, când mai slabă de-a lungul veacurilor, dar până în secolul al V-lea, influenţa romană a decăzut atât de mult încât popoarele care urmau să devină englezi ieşeau la iveală.

[modifică] Cucerirea anglo-saxonă a Angliei celtice

Pentru detalii, vezi: istoria Angliei anglo-saxone.

În urma romanilor, care au abandonat sudul insulei până cel mai târziu în anul 410, spre a se concentra asupra problemelor mai presante de acasă, Anglia actuală a fost colonizată progresiv de o succesiune de triburi germanice, adesea în valuri complementare.

Aceste triburi germanice au venit iniţial invitate de Vortigern, rege al Bretonilor, ca mercenari gata să îi ajute pe bretoni în luptele lor împotriva irlandezilor şi picţilor (locuitori antici ai Scoţiei de astăzi).

Cei mai mulţi istorici consideră că valurile de popoare germanice, iuţii, împreună cu numeroşi frizieni şi franci ripuarieni, saxonii din nordul Germaniei şi anglii din Danemarca de astăzi - cunoscuţi generic ca anglo-saxoni - au invadat Anglia din nou pe la mijlocul secolului al VI-lea. Ei erau conduşi de lideri militari şi s-au stabilit pe ţărmul de est. Se crede că aceştia au cucerit prin luptă teritorii spre vest, în susul Tamisei, în căutare de teren arabil, ocupând câmpiile şi lăsând terenurile deluroase nepotrivite a agriculturii bretonilor celtici.

Cercetările sugerează că Anglia celtă a suferit o formă de epurare etnică în unele părţi ale ţării din partea invadatorilor anglo-saxoni, în unma retragerii romane din secolul al 5-lea. Totuşi, profesorii John Davies şi A.W. Wade-Evans consideră că saxonii nu au eliminat întreaga populaţie din zonele ocupate, aşa cum s-a presupus până în secolul al XIX-lea. Întreaga populaţie din Marea Britanie a fost estimată a fi fost circa 3,5 milioane în anul 43 d.Hr., când a avut loc invazia romană. Mulţi istorici consideră în prezent că invadatorii de după acest moment, din Europa continentală, nu au avut un impact genetic foarte important asupra britanicilor. Noţiunea că migraţii pe scară largă au provocat schimbări drastice în structura etnică a Angliei a fost puternic discreditată, susţine Simon James, arheolog la Universitatea din Leicester, Anglia. Pentru englezi, perioada lor de definiţie este constituită de sosirea popoarelor germanice cunoscute colectiv sub numele de anglo-saxoni. Unii cercetători sugerează că invadatorii numărau doar 10.000, până la 25.000 de oameni, insuficient pentru a disloca locuitorii aflaţi acolo.

Analiza rămăşiţelor umane dezgropate la un cimitir antic din apropiere de Abingdon, Anglis, indică că imigranţii saxoni şi britanicii băştinaşi au trăit alături. "Probabil că avem de-a face cu o majoritate britanică, dominată din punct de vedere politic de o nouă elită", a afirmat Miles. "Ei au fost eliminaţi din punct de vedere cultural, nu genetic". "Schimbări culturale importante, chiar asumarea de noi identităţi, au loc relativ des, fără schimbări genetice importante", a afirmat Simon James.

În mod constant, populaţia romano-britană (britonii, conform the Britons) a fost asimilată, proces posibil datorită lipsei unei clare unităţi a populaţiilor britane împotriva invadatorilor. Invazia sau aşezarea acestor "invadatori" este cunoscută sub numele de Cucerirea saxonilor sau a anglo-saxonilor, sau chiar a englezilor (conform the Saxon Conquest sau the Anglo-Saxon sau, câteodată, "English Conquest").

În anul 495, în bătălia de pe Muntele Badon (fortăreaţa Badbury rings, Mons Badonicus în latină, Mynydd Baddon în velşă) în apropiere de drumul roman Porchester-Southampton-Poole, armata invadatoare anglo-saxonă a suferit o mare înfrângere din partea britanilor. Deşi a fost un eveniment politic şi militar foarte important al secolelor 5 şi 6 din Britania, nu se ştie cu certitudine cine a comandat forţele care au opus rezistenţă. Această victorie a armatei britanice a făcut posibilă oprirea invaziei saxone şi a asigurat o lungă perioadă de pace pentru Britania celtică.

În bătălia decisivă de la Deorham, din 577, saxonii care avansau au împărţit poporul britanic din sudul Britaniei în scoţieni şi scoţienii din vest (Cornwall şi Devon).

Până în secolul 4 AD, mulţi britani scăpară din Ţara Galilor, Cornwall şi Britania de sud traversând Canalul Englez cu conducătorii, soldaţii, familiile, călugării şi preoţii lor şi începură să se stabilească în partea de vest (Armorica) a Galiei (Franţa) pe care o colonizează, aici punând bazele unei noi naţiuni: Brittania.

Expansiunea britanilor crescu după ce trupele armate şi autorităţile romane din Britania au fost retrase, iar invaziile anglo-saxonilor şi scoţilor (populaţie vorbitoare de gaelică) pe teritoriul Britaniei s-au înmulţit, aceştia stabilindu-se aici. Britanii emigranţi i-au dat noii lor tări numele de astăzi şi au contribuit la limba bretonă, Brezhoneg, o limbă soră cu galeza şi cornica (limbă vorbită de o populaţie minoritară din regiunea Cornwall). Numele Brittania (de la Britania Mică) apăru în această perioadă pentru a diferenţia noua Britanie de Marea Britanie. În anul 2005 limba Brezhoneg (limba britanică) încă se vorbeşte în Brittania.

Vikingii au întreprins multe incursiuni asupra Angliei începând cu raidul din 793 asupra mânăstirii din Lindisfarne.

În 829, în oraşul Dore (acum o suburbie a oraşului Sheffield), Eanred din Northumbria îi jură supunere lui Egbert din Wessex, acesta devenind astfel primul domnitor saxon al întregii Anglii.

După o perioadă de jafuri şi invazii, vikingii începură să se stabilească în Anglia şi să facă schimburi comerciale, conducând în cele din urmă Danelaw (regiune istorică în nord-estul Angliei stăpânită de danezi, numele traducându-se legi daneze) de la sfârşitul secolului 9. Una din aşezările vikinge s-a aflat în York, denumită Jorvik de către vikingi. Conducerea vikingă a lăsat urme importante în limba engleză; asemănarea dintre engleza veche şi nordica veche având ca rezultat realizarea multor împrumuturi între cele două limbi.

Moştenirea principală lăsată în urmă în acele teritorii din care au fost strămutaţi britanii este cea a toponimelor. Multe nume de localităţi din Anglia şi într-o măsură mai mică din Scoţia sunt derivate din numele britanilor, printre acestea fiind Londra, Dumbarton, York, Dorchester, Dover şi Colchester. Câteva elemente care intră în componenţa numelor de localităţi sunt considerate a fi în întregime sau parţial britanice la origini, în special „bre-”, „bal-”, şi „–dun” pentru dealuri, „carr”” pentru regiuni înalte de munte, „coomb” pentru văi mici şi adânci.

Până de curând s-a crezut că acele regiuni unde s-au aşezat anglo-saxonii erau nelocuite la momentul respectiv sau că britanii fugiseră din calea lor. Cu toate acestea, studii genetice arată că britanicii nu au fost împinşi către hotarele celtice – multe triburi au rămas în ceea ce avea să devină Anglia (vezi C. Capelli şi alţii “Recensământul cromozomului AY din Insulele Britanice”,Current Biology 13, 979–984, (2003)). Descoperirile lui Capelli confirmă cercetarea lui Steven Bassett de la Universitatea Birmingham; munca lui din anii '90 sugerează că mare parte din centrul de vest al Angliei era colonizată superficial de aşezări anglice şi saxone.

[modifică] Vezi şi

[modifică] Anglia în timpul Evului Mediu

Pentru detalii, vezi: Anglia în timpul Evului Mediu.

Înfrângerea regelui Harold Godwinson în bătălia de la Hastings din 1066 de către William din Normandia, mai târziu numit William I al Angliei, şi cucerirea normandă ulterioară a Angliei saxone au dus la o schimbare profundă şi treptată a istoriei statului insulă, mic şi izolat. William a ordonat întocmirea registrului cadastral (Domesday Book), un recensământ al întregii populaţii, a proprietăţilor funciare şi a averilor acestora în scopul impozitării.

Istoria Angliei din timpul Evului Mediu avea să se caracterizeze prin război civil, război în afara graniţelor, insurecţii sporadice şi uneltiri politice larg răspândite în rândul elitei aristocratice şi monarhice.

Henric I, cunoscut de asemenea şi ca Henric Beauclerc (numit astfel datorită educaţiei sale – pentru că fratele său mai mare, William era moştenitorul legal, dându-i-se în consecinţă pregătirea concretă pentru a deveni rege, Henric a primit educaţia convenţională complementară), a muncit din greu să reformeze ţara, să o stabilizeze şi să micşoreze diferenţele dintre societatea anglo-saxonă şi cea anglo-normandă. Pierderea fiului său, William, în noiembrie 1120 în urma accidentului vaporului Corabia Albă avea să îi submineze reformele. Această problemă privind succesiunea avea să întunece istoria Angliei.

În timpul domniei dezastruoase şi incompetente a lui Ştefan (1135-1154), a avut loc o înclinare majoră a balanţei puterii către baronii feudali, pe fondul izbucnirii războiului civil şi a criminalităţii. În încercarea de a-i domoli pe jefuitorii scoţieni şi velşi, el a predat suprafeţe întinse de pământ. Conflictele cu verişoara lui Împărăteasa Matilda (cunoscută şi sub numele Împărăteasa Maud), căreia îi promisese recunoaşterea ca moştenitor, au fost cauza eşecului său: aşteptând momentul potrivit în Franţa, aceasta invadă Anglia în toamna anului 1139 (cu soţul, Geoffrey de Anjou şi fratele vitreg, Robert de Gloucester).

Ştefan a fost capturat, iar guvernul său căzu. Matilda fu proclamată regină, dar a ajuns curând în conflict cu supuşii săi şi fu alungată din Londra. Perioada de insurecţie şi război civil care urma, a continuat până în 1148, când Matilda s-a întors în Franţa. Ştefan domni practic necontestat până la moartea sa în 1154, deşi domnia sa era îîncă instabilă. Când fiul lui Ştefan şi moştenitorul legal al tronului, Eustace a murit în 1153, acesta ajunse la o înţelegere cu Matilda care îi permitea fiului ei, Henric de Anjou (care deveni Henric al II-lea) să îi succeadă lui Ştefan la tron şi care garanta pacea între cei doi.

Domnia lui Henric al II-lea reprezintă o revenire a puterii de la baroni la statul monarhic; de asemenea s-a văzut o redistribuire similară a puterii legislative dinspre Biserică, de asemenea spre statul monarhic. Această perioadă a prevestit o constituire corectă a legislaţiei şi o îndepărtare radicală de feudalism.

Succesorul lui Henric, Richard I, a fost preocupat de războaiele în afara graniţelor, a participat la a treia cruciadă şi şi-a apărat teritoriile franceze împotriva lui Filip al II-lea al Franţei. Fratele său mai mic, John, care i-a urmat la tron, nu a fost atât de norocos; el a pierdut Normandia şi alte numeroase teritorii franceze. De asemenea, a făcut în aşa fel încât nobilimea feudală intră în conflict cu liderii Bisericii în asemenea măsură încât în 1215, aceştia au condus o răscoală armată şi îl forţară să semneze Magna Carta, care impunea limite legale asupra puterilor personale ale Regelui.

Fiul lui John, Henric al III-lea, avea doar 9 ani când deveni rege. Domnia sa a fost întreruptă de numeroase răscoale şi războaie civile, deseori provocate de incompetenţa şi organizarea deficitară a guvernării, şi de încrederea lui Henric în curtenii francezi percepută ca prea mare (astfel restrângând influenţa nobilimii engleze). Una dintre aceste răscoale, condusă (destul de curios) de către un curtean nemulţumit, Simon de Montfort, a fost importantă prin convocarea de către acesta a unui strămoş al Parlamentului britanic modern.

Domnia lui Eduard I (1272-1307) a avut mai mult succes. Eduard a pus în aplicare numeroase legi de consolidare a puterilor guvernului său, şi a convocat primele Parlamente autorizate oficial. El cuceri Ţara Galilor, şi încercă să se folosească de o dispută legată de o succesiune pentru a prelua controlul asupra Scoţiei, deşi această încercare s-a transformat într-o campanie militară costisitoare şi interminabilă, care a fost abandonată în cele din urmă după ce următorul rege, Eduard al II-lea a suferit o mare înfrângere la Bannockburn.

Moartea neagră, o epidemie de ciumă bubonică ce s-a răspândit în întreaga Europă, a ajuns în Anglia în 1349 şi a omorât probabil până la o treime din populaţie. Expediţiile internaţionale au fost întreprinse invariabil împotriva vecinilor interni: galii, irlandezii, populaţia cornică, scoţienii şi francezii, cele mai importante bătălii fiind Bătălia de la Crecy şi Bătălia de la Agincourt. În afară de acestea, înfrângerea definitivă a revoltei conduse de prinţul galez, Owen Glendower, în 1412 de către Prinţul Henric (care va deveni mai târziu Henric al V-lea) reprezintă ultima încercare armată majoră a galezilor de a răsturna stăpânirea engleză.

Eduard al III-lea a dat proprietăţi funciare familiilor nobiliare cu influenţă, dintre care mulţi cu sânge regal. Pentru că în acele timpuri pământul era echivalentul puterii, aceasta însemna că aceşti oameni influenţi puteau acum să ridice pretenţii la Coroană. Metodele autocratice şi arogante ale lui Richard al II-lea n-au folosit decât să îndepărteze şi mai mult nobilimea, iar izgonirea forţată a acestuia de către Henric al IV-lea în 1399 a pus bazele a ceea ce avea să urmeze. În timpul domniei lui Henric al VI-lea, care începu în 1422, situaţia ajunse la un moment de criză din cauza slăbiciunilor şi instabilităţii mentale ale acestuia. Incapabil să-i controleze pe nobilii învrăjbiţi, el a îngăduit izbucnirea unui război civil. Conflictele sunt cunoscute sub denumirea Războaiele Rozelor şi deşi luptele erau sporadice şi reduse ca dimensiuni, se înregistra o diminuare a autorităţii şi puterii Coroanei. Eduard al IV-lea a contribuit într-o mică măsură la restabilirea acestei puteri, iar Henric al VII-lea făcu toată munca.

[modifică] Vezi şi

[modifică] Anglia dinastiei Tudor

Pentru detalii, vezi: Britania timpurie modernă.

Războiul celor Două Roze a culminat cu victoria relativ necunoscutului Henric Tudor, Henric al VII-lea, la Bătălia de la Bosworth Field din 1485, unde Richard al III-lea din partea casei de York a fost ucis, succesiunea la tron a casei de Lancaster fiind definitiv asigurată. Deşi retrospectiv sfârşitul Războiului Rozelor poate fi stabilit cu uşurintă ca fiind momentul Bătăliei de la Bosworth Field , Henric al VII-lea nu putea avea această siguranţă. În timpul anilor săi de domnie, doi pretendenţi la tron au incercat să preia puterea, sprijiniţi de supravieţuitori aparţinând casei de York. Primul, Lambert Simnel, a fost înfrant la Batălia de la Stoke, moment care marchează şi ultima dată când un rege englez a luptat cu un pretendent pentru Coroană, iar cel de-al doilea, Perkin Warbeck, a fost spânzurat în 1499 după ce l-a hărţuit continuu pe rege timp de un deceniu.

În 1497, Michael An Gof a condus rebeli din Cornwall într-un marş spre Londra. Lângă rîul Ravensbourne, la Deptford Bridge, An Gof a luptat din pricina unor diferite motive legate de taxele impuse de către rege. La data de 17 iulie 1497 rebelii au fost înfranţi, Henric arătând că işi poate etala puterea militară atunci cănd este nevoie. Dar, întocmai ca regele Carol I mai târziu, Henric al VII-lea era un rege care nu mai dorea conflicte, restul domniei sale fiind o perioadă de relativă pace, în ciuda unei slabe îngrijorărări asupra succesiunii la tron în urma decesului soţiei sale, Elizabeta de York în 1503.

Regele Henric al VIII-lea a hotărât separarea Angliei de Biserica Romano-Catolică deoarece papa Clement al VII-lea nu a acceptat divorţul său de Catherina de Aragon. Desi opiniile sale religioase nu erau nici pe departe protestante, schisma a dus în final la distanţarea definitivă a Angliei faţă de Roma. Una dintre primele victime ale schismei a fost cancelarul lui Henric, Sir Thomas More. A urmat apoi o perioada de mari tulburări religioase şi politice, care au dus în final la Reforma Engleză, exproprierea mânăstirilor şi a unei mare părţi a averii Bisericii.

Henry al VIII-lea a avut trei copii, toţi trei succedându-i la tron. Primul a fost Edward al VI-lea. Deşi a demonstrat pietate şi inteligenţă, era doar un băiat de zece ani când a devenit rege în 1547. Unchiul său, Edward Seymour, primul Duce de Somerset a modificat in favoarea sa testamentul lui Henric al VIII-lea, luându-si titlul de Protector şi obţinând privilegii care îi acordau dreptul de a deţine mare parte din puterea regelui, în luna martie a acelui an. Deşi unii îl vad un idealist inteligent, perioada în care a deţinut puterea a culminat cu criza din 1549 când în multe dintre ţinuturile englezeşti au izbucnit revolte. Rebeliunea lui Kett din Kent şi rebeliunea Prayer Book din Devon şi Cornwall au creat simultan o criză tocmai în momentul în care o invazie din partea Franţei si a Scoţiei era temută. Somerset, deloc plăcut de către Consiliul de Regenţă din cauza metodelor sale autocrate, a fost îndepărtat de la putere de către John Dudley, cunoscut ca Lordul Preşedinte Northumberland. Northumberland a continuat politica de preluare a puterii pentru el însuşi, însă metodele sale erau mai conciliante decât ale predecesorului său, fiind astfel acceptat de Consiliul de Regenţă.

Când Edward al VI-lea a murit de tuberculoză în 1553, Northumberland a plănuit ca Lady Jane Grey să urmeze la tron, apoi ca ea să se căsătorească cu fiul lui, făcând astfel posibilă în continuare deţinerea puterii din umbră. Planul său a eşuat însă, după nouă zile de “domnie” a reginei Lady Jane Grey aceasta fiind îndepărtată şi executată în şase luni mai târziu, urcând pe tronul Angliei Maria I. Contemporanii descriu reacţia poporului la venirea la tron a reginei Maria ca fiind cea mai afectuoasă pentru un monarh din dinastia Tudor. Maria, catolică devotată, influenţată semnificativ de catre regele catolic al Spaniei şi al Sfântului Imperiu Roman, Carol al V-lea, a încercat să reîntroducă catolicismul în Anglia. Această convingere a dus la arderea a 274 de protestanti, înregistraţi în Cartea Martirilor scrisă de John Foxe. Maria a fost foarte nepopulară printre supuşi, fiind supranumită în epocă Maria cea Sângeroasă, iar suita soţului ei, regele spaniol Filip al II-lea al Spaniei a cauzat tulburări la Curte. Maria a pierdut portul Calais, ultima posesiune englezească de pe continent, si cu timpul a devenit si mai puţin populară spre sfârşitul domniei sale, excepţii făcând totuşi părerile catolicilor. A reprimat cu succes o revoltă condusă de către Sir Thomas Wyatt.

Domnia reginei Elizabeta I, a readus o oarecare stabilitate in regat după domniile pline de tulburări ale fraţilor săi, Edward al VI-lea si Maria. A urcat pe tron după moartea Mariei din 1558. Problema religioasă care divizase ţara încă din vremea domniei lui Henric al VIII-lea a fost incheiata în momentul creării Bisericii Anglicane, în mare parte în forma pe care o putem vedea în zilele noastre. Mare parte din succesul Elizabetei a fost în echilibrul pe care l-a mentinut între înteresele puritanilor, protestanţii radicali, şi între catolici. A reuşit să nu aducă ofense de amploare niciunei părţi, deşi spre sfârşitul domniei a favorizat partea protestantă din pricina războiului cu Spania catolică.

Începutul comerţului cu sclavi, care a impus Anglia ca mare putere economică poate fi atribuit Elizabetei, care i-a acordat lui John Hawkins permisiunea de a transporta africani în Anglia începând cu anul 1562. Numărul celor transportaţi în urma comerţului fost atât de mare încât în 1596 Elizabeta a realizat că acesta trebuie oprit. A încercat fără succes să îi alunge din ţară într-o proclamaţie în anul 1601.

Elizabeta a mentinut o relativă stabilitate în relaţia cu guvernarea, excepţie făcând o revoltă a nobililor din anul 1569 ducând o politică foarte eficientă pentru reducerea puterii vechii nobilimi şi pentru creşterea importanţei propriei sale guvernări. Unul dintre cele mai importante evenimente din timpul domniei Elizabetei s-a produs în 1588 când Armada Spaniolă a fost învinsă de către Sir Francis Drake, însă războiul care a urmat a fost foarte costisitor pentru Anglia şi s-a terminat numai cu moartea reginei Elizabeta în 1603. Guvernarea din timpul Elizabetei a încercat să consolideze opera începută de Thomas Cromwell în timpul domniei lui Henric al VIII-lea, în special în extinderea rolului său în administrarea regatului Angliei.

Epoca Tudorilor este văzută ca fiind una decisivă si care ridică o serie de întrebări al căror răspuns trebuia dat în secolul următor şi în perioada Războiului Civil Englez. Erau întrebări despre echilibrul dintre puterea monarhului şi cea a Parlamentului. Unii istorici cred că Thomas Cromwell a realizat o "Revoluţie Tudor" în guvernare şi că Parlamentul a devenit mult mai important în timpul în care a fost el cancelar. Alţi istorici cred că "Revoluţia Tudor" s-a extins de fapt până la sfârşitul domniei reginei Elizabeta când opera lui Thomas Cromwell a fost consolidată. Deşi Consiliul Privat, principalul element al guvernării Tudor, a intrat în declin după moartea Elizabetei, în timpul perioadei sale de domnie a fost foarte eficient.

[modifică] Vezi şi

[modifică] Conflicte religioase şi Războiul Civil

Elisabeta I a murit în 1603, fără a lăsa în urmă vreun moştenitor direct. Cea mai apropiată rudă de sex masculin şi de religie protestantă era regele Scoţiei, James al IV-lea, din Casa Stewart, care, în urma unificării dinastice, va deveni regele James I al Angliei. Regele James I şi al IV-lea, cum i se va spune, va deveni primul rege al întregii insule britanice, deşi continua să guverneze Anglia şi Scoţia ca două regate separate. Împotriva sa vor avea loc câteva încercări de asasinat, anume Conspiraţia de la Maine sau Trădarea de la Maine (provincie în Franţa, în apropiere de Le Mans), Conspiraţia de Adio (Bye Plot) din 1603, şi cea mai faimoasă, Conspiraţia Prafului de Puşcă (Gunpowder Plot) din 5 noiembrie 1605, pusă la cale de un grup de conspiratori catolici, conduşi de Guy Fawkes. Aceasta din urmă va duce la alimetarea antipatiei faţă de credinţa catolică în Anglia. Războiul Civil din Anglia a izbucnit în 1642, în mare parte ca rezultat al unor serii de conflicte între Carol I, fiul lui James I, şi Parlament. Înfrângerea Armatei Regaliste de către Armata Noului Model (New Model Army) a Parlamentului în Bătălia de la Naseby din iunie 1645, a distrus practic trupele regelui. Carol I a fugit în Scoţia, dar a fost predat Parlamentului englez de scoţieni, în schimbul unor sume de bani. Carol I va evada mai apoi, ducând astfel la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Civil, care va fi însă doar va fi un conflict de scurtă durată, deoarece Parlamentul obţine rapid controlul asupra întregii ţări. Prinderea şi procesul ulterior a lui Carol I va duce la execuţia sa prin decapitare, în ianuarie 1649, la Whitehall Gate din Londra. Drept urmare, se va declara Republica, iar Oliver Cromwell va deveni Lord Protector din 1653. După moartea acestuia, fiul său, Richard Cromwell, îi va succeda ca Lord Protector, abdicând însă curând după aceea. Monarhia va fi restabilită în 1660, după ce Anglia intrase într-o perioadă de anarhie odată cu întoarcerea regelui Carol al II-lea la Londra. În anii 1664-1665, Anglia va fi lovită de izbucnirea Marii Ciume, urmată apoi, în 1666, de Marele Incendiu din Londra, care a făcut ravagii timp de 5 zile, distrugând aproximativ 15.000 de clădiri. După moartea lui Carol al II-lea în 1685, va fi încoronat fratele său de religie catolică, James al II-lea al Angliei (James al VII-lea al Scoţiei). Însă nici Parlamentul, nici poporul nu erau de acord cu un rege catolic pe tronul Angliei. Drept urmare, în 1689, protestantul olandez Wilhelm al III-lea de Orania (care va deveni William al III-lea al Angliei) îl va înlocui pe James II. Această schimbare va fi cunoscută sub numele de Revoluţia Glorioasă sau Revoluţia fără Sânge. Cu toate acestea, în Scoţia şi Irlanda, catolicii loiali lui James II nu erau foarte mulţumiţi, rezultând astfel o serie de revolte sângeroase. Aceste revolte iacobite vor continua până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Decretul de unificare dintre Regatul Angliei şi Regatul Scoţiei din 1707 a dus la dizolvarea atât a Parlamentului Angliei, cât şi a Parlamentului Scoţiei, în vederea creării Regatului Unit al Marii Britanii, condus de Parlamentul Unificat al Marii Britanii. Acesta nu a fost un proces de armonizare, deoarece Scoţia efectiv capitulase în faţa presiunii economiei englezeşti după eşecul schemei dariene. Acest proces a fost pus în aplicare în Parlamentul scoţian de manevrele politice în interes propriu ale marionetelor englezeşti John Campbell, al 2-lea Duce de Argyll şi James Douglas, al 2-lea Duce de Queensberry. (NB: După Actul de la 1707, istoriile Marii Britanii şi a Angliei se suprapun complet. Deoarece Anglia era hegemonia dominantă, se presupune că cele două sunt mai mult decât apropiate.)

[modifică] Revoluţia industrială

Pentru detalii, vezi: istoria economică a Regatului Unit.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea au avut loc importqnte mişcări sociale deoarece o societate în mare parte agrară era transformată de progresul tehnologic şi de intensificarea mecanizării, ca urmare a Revoluţiei Industriale. O mare parte a forţei de muncă din agricultură a fost dezrădăcinată din zonele rurale şi mutată în marile centre de producţie urbane, deoarece fabricile care funcţionau pe bază de abur puteau înlocui tradiţionalele industrii casnice, datorită economiilor pe scară largă şi a randamentului crescut pe cap de muncitor devenit posibil cu ajutorul noilor tehnologii. Supraaglomerarea rezultată în zone cu o infrastrucutură redusă dus la creşteri dramatice ale ratei mortalităţii infantile (până acolo încât multe şcoli de duminică pentru copii preşcolari aveau asociaţii funerare pentru a-şi plăti unii altora înmormântările), a criminalităţii şi a depravării sociale. Tranziţia către industrializare nu a fost chiar fără importanţă pentru muncitori, mulţi dintre ei văzându-şi existenţa ameninţată de acest proces. Dintre aceştia, unii sabotau sau încercau sa saboteze frecvent fabricile. Aceştia erau cunoscuţi drept "Luddiţi". Acest punct de vedere a istoriei Luddite ar trebui de asemeni să fie comparată cu alte puncte de vedere precum Luddism#E._P._Thompson.

[modifică] Istoria recentă

Pentru detalii, vezi: istoria Regatului Unit.

Actul Uniunii din 1800 a stabilit alipirea oficială a Irlandei la Marea Britanie, fiind creat un nou stat, "Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei" începându-si existenţa la 1 ianuarie 1801 şi unind Anglia, Ţara Galilor, Irlanda şi Scoţia.

De atunci, Anglia, ca entitate politică independentă şi-a încetat existenţa, dar ca regiune a rămas elementul dominant în Regatul Unit. Mare parte a conducerii politice şi economice în Regatul Unit rămâne încă din partea Angliei. Londra a rămas centrul economic al Marii Britanii şi unul dintre marile oraşe ale lumii.

La începutul secolului al XIX-lea , clasele muncitoare au început să-şi facă auzită vocea, formând bresle şi uniuni, care, deşi îniţial au fost suprimate, au devenit cu timpul îndeajuns de puternice pentru a rezista.

În anul 1832 dreptul de vot a fost acordat majorităţii bărbaţilor din clasa de mijloc, dar nu şi "clasei muncitoare". Mulţi au ţinut discursuri cu privire la trădare faţă de clasa muncitoare şi la sacrificarea intereselor acesteia din cauza greşelilor guvernării. În 1838, şase membri ai Parlamentului şi şase membri ai muncitorilor au format un comitet, emiţând astfel Carta Poporului .

Revoluţia din 1848 care s-a răspândit în toată Europa continentală în timpul anilor 1840 nu s-a extins şi în Anglia, domnia reginei Victoria fiind o perioadă de pace internă pentru englezi , în ciuda unor diferenţe îmense dintre standardul de viaţă al câtorva burghezi bogaţi şi cel al marii majorităţi.

După tratatul anglo-irlandez din 1921 Irlanda a redevenit stat independent, acum Republica Irlanda, Irlanda de Nord rămânând totuşi parte a Regatului. Termenul oficial devine "Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord".

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în urma bombardamentelor aeriere ale germanilor multe dintre oraşele englezeşti au fost grav afectate şi mare parte a infrastructurii a fost distrusă. Anglia şi-a revenit însă repede dupa război, şi deşi statutul si relativa sa putere şi bogăţie au început să pălească, Anglia a rămas încă partea dominantă în Insulele Britanice. În anul 1999 au fost create Parlamentul Scoţiei şi Adunarea Ţării Galilor. Echivalent englezesc al acestora nu există, acest fapt putând fi privit ca o dovadă asupra puterii pe care o exercită Anglia asupra guvernării britanice.

[modifică] Vezi şi

[modifică] Legături externe

[modifică] Surse suplimentare

v • d • m
Anglia — Englezi — Limba engleză
Ţara constituentă a Regatului Unit
Drapelul Angliei
Atlas • Cioturi • Formate • Imagini • Portal
Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Angliei
Unelte personale