Harry S. Truman

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte persoane numite Harry Truman, vedeți Harry Truman (dezambiguizare).
Harry S. Truman
HarryTruman.jpg

Vice-președinte
Precedat de Franklin D. Roosevelt
Succedat de Dwight D. Eisenhower

În funcție
20 ianuarie 1945 – 12 aprilie 1945
Precedat de Henry A. Wallace
Succedat de Alben W. Barkley

Senator federal al SUA
În funcție
3 ianuarie 1935 – 17 ianuarie 1945
Precedat de Roscoe Patterson
Succedat de Frank Briggs

Născut(ă) 8 mai 1884(1884-05-08)
Lamar, Missouri
Decedat(ă) 26 decembrie 1972 (88 de ani)
Kansas City, Missouri Missouri
Partid politic Democrat
Soție Bess Wallace Truman
Naționalitate american

Harry S. Truman (n. 8 mai 1884 – d. 26 decembrie 1972) a fost al 33-lea președinte al Statelor Unite ale Americii (1945–1953). În calitate de vicepreședinte ales în 1944 împreună cu președintele Franklin D. Roosevelt, Truman a devenit președinte la 12 aprilie 1945, când Roosevelt a murit după câteva luni în care sănătatea sa s-a deteriorat. În timpul președinției lui Truman, Statele Unite au încheiat cu succes participarea la al Doilea Război Mondial; imediat după conflict, tensiunile cu Uniunea Sovietică au escaladat, iar perioada a marcat începutul Războiului Rece.

Truman s-a născut în Missouri, și și-a petrecut mare parte din tinerețe la ferma familiei lui. În timpul Primului Război Mondial, Truman a luptat în Franța ca ofițer de artilerie în unitatea sa Gărzile Naționale (en). După război, a fost pentru scurt timp proprietarul unei mercerii (en) și a intrat în mașina politică (en) democrată a lui Tom Pendergast (en) din Kansas City, Missouri. Prima funcție publică în care a fost ales a fost cea de consilier local al comitatului, iar în 1935 a devenit senator federal de Missouri. A devenit cunoscut în toată țara ca președinte al Comisiei Truman (en) care a activat în timpul războiului și a scos în evidență risipa de bani publici, frauda și corupția din jurul unor contracte pentru efortul de război.

Deși Germania a capitulat la doar câteva săptămâni după ce Truman a devenit președinte, războiul cu Japonia părea că va mai dura cel puțin un an. Truman a ordonat utilizarea armelor atomice împotriva Japoniei, cu scopul de a forța capitularea Japoniei și de a evita morțile în rândurile americanilor ce ar fi putut surveni în urma unei invazii (en); hotărârea sa rămâne în continuare controversată. Președinția sa a fost un punct de cotitură în domeniul relațiilor externe (en), țara susținând o politică externă internaționalistă în cooperare cu aliații europeni. Colaborând îndeaproape cu Congresul, Truman a contribuit la finanțarea Națiunilor Unite, a proclamat Doctrina Truman — o politică de combatere a comunismului — și a promovat Planul Marshall, un ajutor financiar în valoare de 13 miliarde de dolari care a contribuit la reconstrucția Europei, inclusiv a fostelor țări ale Axei, în timp ce fosta aliată din timpul războiului, Uniunea Sovietică, a devenit un dușman pe timp de pace în Războiul Rece. A supervizat podul aerian al Berlinului în 1948 și înființarea NATO în 1949. Când Coreea de Nord comunistă a invadat Coreea de Sud în 1950, a trimis imediat armata SUA și a obținut aprobarea ONU pentru Războiul din Coreea. După succesele inițiale, forțele ONU au fost respinse de intervenția chineză și conflictul a rămas blocat în ultimii ani ai președinției Truman. În politica internă, legile promovate de Truman s-au confruntat adesea cu opoziția unui congres controlat de republicani, dar administrația sa a reușit să îndrume economia americană printr-o perioadă de recesiune postbelică și a început integrarea rasială a armatei.

Corupția administrației Truman, care a fost pusă în legătură cu anumiți membri ai cabinetului (en) și ai staffului de la Casa Albă, a fost o temă centrală a campania prezidențială din 1952 (en), în care Adlai Stevenson, succesorul lui Truman la candidatura democrată, a pierdut în fața republicanului Dwight D. Eisenhower. Evaluarea populară, dar și cea făcută de specialiști, a președinției sale a fost la început una negativă, dar în cele din urmă Truman a fost reevaluat după retragerea din viața politică. Răsturnarea de situație de la alegerile din 1948 (en) când a obținut un nou mandat de președinte este adesea amintită de candidații slab cotați în sondaje.

Tinerețea și începuturile carierei[modificare | modificare sursă]

Harry S. Truman s-a născut la 8 mai 1884 în Lamar, Missouri (en), și a fost cel mai mare copil al lui John Anderson Truman (1851–1914) și al Marthei Ellen Young Truman (1852–1947). Părinții i-au ales numele de Harry după fratele mamei, Harrison "Harry" Young (1846–1916).[1] Nu i-au ales propriu-zis un al doilea nume de botez, adăugându-i doar inițiala „S” pentru a-i mulțumi pe ambii săi bunici, Anderson Shipp Truman și Solomon Young. Litera "S" nu abreviază un cuvânt anume, practică frecventă la populația de origine scoțiano-irlandeză (en).[2][3] Părinții au mai avut un fiu, John Vivian (1886–1965), născut la doi ani după Harry, după care o fată, Mary Jane (1889–1978).[4]

John Truman era fermier și negustor de animale. Familia a locuit în Lamar până când Harry a împlinit zece luni, după care s-a mutat la o fermă de lângă Harrisonville (en) și apoi la Belton (en), iar din 1887 a trăit la ferma de 240 ha a bunicilor din Grandview (en).[5] Când Truman avea șase ani, părinții s-au mutat la Independence, pentru a-l da la Școala Prezbiteriană de acolo. Abia la opt ani, Truman a început o educație formală.[6]

În copilărie, pe Truman îl interesau muzica, lectura și istoria, toate aceste pasiuni fiindu-i încurajate de mama lui, de care era foarte apropiat—chiar când era președinte, el a solicitat sfaturi personale și politice de la ea.[7] Se trezea în fiecare dimineață la ora cinci pentru a exersa la pian, instrument pe care l-a studiat de două ori pe săptămână până la cincisprezece ani.[8] Truman a fost paj la Convenția Partidului Democrat din 1900 (en) care a avut loc la Convention Hall (en) din Kansas City;[9] tatăl său avea mulți prieteni care activau în Partidul Democrat și care aveau să-l ajute pe tânărul Harry să obțină prima sa funcție politică.[10]

După ce a absolvit Liceul din Independence (astăzi William Chrisman High School (en)) în 1901, Truman a lucrat ca pontator la calea ferată Santa Fe (en), dormind în tabere de muncitori itineranți (en) de pe lângă căile ferate.[11] După aceea, a avut mai multe slujbe pe lângă biserici, și a lucrat pentru scurt timp la sortarea corespondenței la redacția Kansas City Star (en). A revenit la ferma Grandview în 1906, unde a rămas până s-a înrolat în armată în 1917.[12] În această perioadă, a curtat-o pe Bess Wallace (en), pe care a cerut-o în căsătorie în 1911. Ea l-a refuzat. Truman s-a angajat ca, înainte de a o mai cere în căsătorie, să câștige mai mulți bani decât câștiga ca fermier.[13]

Truman este cel mai recent președinte american care nu a absolvit colegiul. În timp ce colegii săi de liceu au plecat la universitatea statului în 1901, Truman s-a înscris la Spalding's Commercial College, o școală de afaceri din Kansas City, dar a studiat acolo doar un semestru. În 1923–25 a studiat dreptul la seral la Școala de Drept din Kansas City (actuala Facultate de Drept din cadrul Universității Missouri–Kansas City (en)), dar a renunțat după ce și-a pierdut slujba la stat.[14]

Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Truman în uniformă militară ca. 1918

Din cauza problemelor de vedere, Truman nu a fost admis la United States Military Academy de la West Point, unde își dorea să intre încă din copilărie.[14] În aceste condiții, el s-a înrolat în Garda Națională a statului Missouri (en) în 1905, servind până în 1911 într-o unitate de artilerie din Kansas City.[15] La examinarea de admitere, acuitatea vizuală (en) i-a fost măsurată la 20/50 picioare la ochiul drept și 20/400 la ochiul stâng, valori inacceptabile.[16] A mai dat o dată testul, pe care l-a trecut memorând în secret tabelul cu litere.[17]

Truman s-a reînrolat în Garda Națională după ce Statele Unite au intrat în Primul Război Mondial, deși, fiind singurul bărbat din familie, el era exceptat de la serviciul militar. Truman a fost ales ofițer, cu gradul de locotenent într-o baterie de artilerie. Înainte de a merge pe teatrul de război din Franța, Truman a fost trimis la Camp Doniphan (en), Fort Sill (en), lângă Lawton, Oklahoma (en), pentru instrucție. El a administrat magazinul militar (en) al unității împreună cu Edward Jacobson, un funcționar al unui magazin de îmbrăcăminte pe care îl cunoștea din Kansas City; sub administrarea celor doi, magazinul a produs dividende de 10.000 de dolari în șase luni.[15] La Fort Sill, Truman l-a cunoscut pe locotenentul James M. Pendergast, nepotul lui Thomas Joseph (Tom) Pendergast (en), un mogul politic (en) din Kansas City, relație care avea să aibă o importantă influență în viața lui Truman.[18][19][20][21]

Ajuns în iulie 1918 la gradul de căpitan de armată, Truman a fost numit comandant de baterie într-un regiment de artilerie din Franța. Noua sa unitate, bateria D, din cadrul Regimentului 129th Artilerie (en), brigada 60, Divizia 35 Infanterie (en), era cunoscută pentru problemele de disciplină, iar Truman a fost la început nepopular.[15] În timpul unui atac-surpriză al germanilor în Munții Vosgi, soldații au început să fugă. Folosind termeni argotici învățați de la muncitorii feroviari din Santa Fe, Truman i-a încurajat pe subordonații săi să rămână și să lupte; surprinși să-l audă pe Truman folosind un asemenea limbaj, ei s-au conformat pe loc.[15]

La 26 septembrie 1918, la deschiderea Ofensivei Meuse-Argonne (en), unitatea lui Truman a făcut parte dintr-un masiv baraj de artilerie pregătit în avans. Ea a înaintat cu dificultate pe un teren accidentat în urma infanteriei, și când se aflau la vest de Cheppy, au organizat un punct de observare. Hotărârea lui Truman de a ignora ordinele a salvat probabil viețile unor soldați americani. Privind cu binoclul în ziua de 27 septembrie, el a observat o baterie de artilerie inamică în curs de desfășurare pe malul opus al unui râu, pe o poziție de pe care puteau trage asupra diviziei 28. Ordinele lui Truman nu-i permiteau să tragă decât asupra țintelor ce amenințau Divizia 35, dar el le-a ignorat și a așteptat până când germanii au îndepărtat caii de tunuri, după care a deschis focul și a îndepărtat inamicul. Truman a fost criticat de comandantul său, colonelul Karl D. Klemm, dar nu a fost pus sub acuzare la curtea marțială.[22][23]

În alte acțiuni din timpul luptelor din Meuse-Argonne, Truman a susținut brigada de tancuri a lui George S. Patton.[24] La 11 noiembrie 1918, unitatea sa de artilerie a tras unele din ultimele focuri ale celui de al Doilea Război Mondial, către pozițiile germane din Hermeville, cu puțin timp înainte de intrarea în vigoare a armistițiului la ora 11 am.[25] Sub comanda lui Truman, în Franța, bateria sa nu a pierdut niciun om, iar soldații i-au oferit după întoarcerea în țară o cană ornată ca semn de prețuire.[15]

Războiul a fost o experiență transformatoare care a scos în evidență calitățile de lider ale lui Truman.[26] Deși a început anul 1917 ca fermier cu familia, fără succes în mai multe încercări de afaceri, comportamentul lui Truman în război a deschis calea carierei sale politice interbelice în Missouri.[15]

Cariera politică[modificare | modificare sursă]

Judecător în comitatul Jackson[modificare | modificare sursă]

Nunta soților Truman, 28 iunie 1919

La sfârșitul războiului, Truman a fost trecut în rezervă cu gradul de căpitan; el s-a întors la Independence, și s-a căsătorit cu Bess Wallace la 28 iunie 1919.[27] Cei doi au avut un copil, Mary Margaret (17 februarie 1924 – 29 ianuarie 2008).[28]

Cu puțin timp înainte de nuntaă, Truman și Jacobson și-au deschis o mercerie la strada 12 Vest numărul 104, în centrul orașului Kansas City. După ce la început afacerea a mers bine, magazinul a dat faliment în timpul recesiunii din 1921 (en).[7] Truman a reușit să plătească toate datoriile generate de această afacere abia în 1934, și chiar și atunci a avut nevoie de ajutor.[29] Jacobson și Truman au rămas prieteni apropiați, și sfaturile lui Jacobson pe tema sionismului aveau să joace un rol în hotărârea guvernului american de a recunoaște statul Israel.[30] În 1922, cu ajutorul mașinii politice (en) democrate din Kansas City, conduse de Tom Pendergast, Truman a fost ales judecător al Curții Comitatului din districtul estic al comitatului Jackson—un post administrativ, nu judecătoresc, similar cu cel de comisar (sau consilier) de comitat din alte zone ale țării.[7]

Truman nu a mai fost reales în 1924, pierzând din cauza unui val republican generat de președintele Calvin Coolidge. Cei doi ani petrecuți într-o zonă aridă a politicii, vânzând carnete de membru de cluburi automobilistice, l-au convins că o carieră în serviciul public este mai sigură pentru un om aproape între două vârste și care nu a avut niciodată succes în sectorul privat.[31] Cu ajutorul mașinii lui Pendergast, Truman a fost ales în 1926 judecător în prezidiu la Curtea Comitatului, și a fost reales în 1930. Truman a contribuit la coordonarea „Planului pe Zece Ani”, care a transformat comitatul Jackson și a transformat aspectul comitatului Jackson și al orașului Kansas City cu noi proiecte de lucrări publice, inclusiv numeroase drumuri, construcția unei noi clădiri administrative a Curții proiectate de firma Wight and Wight (en), și inaugurarea unei serii de 12 monumente, serie denumită Madonna of the Trail (en), în cinstea femeilor-pionier din istoria Statelor Unite.[31][32]

În 1933, Truman a fost numit director pentru statul Missouri al Programului Federal pentru Reangajare (în contextul Civil Works Administration (en)) la rugămintea directorului poștelor James Farley (en), ca răsplată pentru Pendergast care a contribuit la câștigarea alegerilor prezidențiale (en) în Kansas City de către Franklin D. Roosevelt. Numirea a confirmat controlul lui Pendergast asupra locurilor de muncă la stat în Missouri și a marcat punctul de maxim al puterii sale. Aceasta a generat și o relație strânsă între Truman și Harry Hopkins (en), consilierul lui Roosevelt, și a asigurat susținerea lui Truman pentru politica New Deal.[33]

Senator al Statelor Unite[modificare | modificare sursă]

Banca din Senat folosită de Truman

După câteva mandate în administrația locală, Truman dorea să candideze pentru postul de guvernator sau pentru Congres, dar Pendergast i-a respins inițial aceste ambiții. Truman credea că își va petrece toată cariera într-o sinecură profitabilă la nivel de comitat, dar, în cele din urmă, după ce a fost refuzat de patru alte persoane, Pendergast s-a văzut nevoit să-l susțină pe Truman drept candidat democrat la alegerile legislative din 1934 (en) pe statul Missouri.[34] În alegerile primare (en), Truman a învins doi congressmeni în funcție, John J. Cochran (en) și Jacob L. Milligan (en), cu susținerea solidă a comitatului Jackson, care a fost esențială pentru candidatura sa, la fel ca și relațiile pe care și le făcuse în tot statul ca oficial local. Truman l-a învins apoi în alegeri pe candidatul republican, senator în funcție, Roscoe C. Patterson (en), la o distanță de aproape 20 de puncte procentuale.[34][35][36]

Truman a preluat funcția cu reputația de „senatorul lui Pendergast”. Deși a contribuit la unele decizii favorabile lui Pendergast, Truman a susținut mereu că a votat după libera sa conștiință. Ulterior, a apărat numirile în sinecuri susținute de votul său, spunând că oferind puțin mașinii politice, a salvat multe altele de aceasta.[36][37] În primul său mandat de senator, Truman a criticat lăcomia corporațiilor și pericolul pe care îl reprezentau speculatorii de pe Wall Street și alte interese speciale ale cercurilor financiare care obțineau prea multă influență în afacerile naționale.[38] El a fost în mare parte ignorat de președintele Roosevelt, și primea cu greu răspunsuri de la Casa Albă.[36][39]

La alegerile din 1940 (en), procurorul general Maurice Milligan și fostul guvernator Lloyd Stark (en) au candidat împotriva lui Truman la alegerile primare democrate. Truman era slăbit politic după ce Pendergast fusese încarcerat pentru evaziune fiscală în anul anterior; senatorul îi rămăsese loial, susținând că pentru căderea baronului local erau de vină judecătorii republicani, și nu administrația Roosevelt.[40] Crucială pentru Truman s-a dovedit a fi susținerea din partea liderului de la St. Louis Robert E. Hannegan (en); acesta avea ulterior să aranjeze înțelegerea prin care Truman avea să ajungă candidat la funcția de vicepreședinte. În cele din urmă, Stark și Milligan au divizat voturile anti-Pendergast din alegerile primare democrate pentru candidatura la Senat, uar Truman a câștigat cu 8.000 de voturi. În alegerile din noiembrie, Truman l-a învins pe republicanul Manvel H. Davis cu 51% la 49%.[41]

Spre sfârșitul lui 1940, Truman a călătorit la mai multe baze militare. Risipa și specula pe care le-a văzut l-au determinat să se folosească de faptul că era președinte de subcomisie în cadrul Comisiei pentru Afaceri Militare pentru a demara anchete ale abuzurilor ce aveau loc în timp ce țara se pregătea de război. S-a înființat o comisie separată de anchetă în frunte cu Truman; administrația Roosevelt a preferat acest plan decât deschiderea unei anchete mult mai ostile din partea Camerei Reprezentanților. Președinția a ceea ce avea să fie cunoscut sub numele de „Comisia Truman (en)” au făcut din el o personalitate națională.[42] Activitatea Comisiei Truman s-a întins de la a critica oamenii angajați pe un dolar (en) de guvern, dintre care mulți s-au dovedit a fi ineficienți, până la anchetarea unui proiect imobiliar pe bani publici, prost construit, pentru muncitorii din New Jersey ce activau în industria de război.[43] S-a estimat că această comisie a economisit până la 15 miliarde de dolari;[44][45] activitatea ei l-a pus pe Truman pe coperta revistei Time.[46] Conform minutelor ședințelor Senatului, prin conducerea comisiei, „Truman și-a șters fosta imagine publică de băiat de salon al baronilor politici locali din Kansas City” și „niciun alt senator nu a câștigat mai mult capital politic din prezidarea unei comisii speciale de anchetă decât Harry S. Truman din Missouri.”[47]

Vicepreședinția[modificare | modificare sursă]

Afiș electoral pentru Roosevelt/Truman din 1944

Vicepreședintele Henry Wallace (en), deși popular în rândul electoratului democrat, era considerat a fi prea de stânga și prea prieten cu cercurile sindicale pentru unii dintre consilierii lui Roosevelt. Știind că s-ar putea ca Roosevelt să nu trăiască până la sfârșitul celui de al patrulea mandat, atât președintele cât și câțiva dintre confidenții săi au început să acționeze pentru înlocuirea lui Wallace. Președintele la final de mandat al Comitetului Național al Partidului Democrat Frank C. Walker (en), succesorul său Hannegan, trezorierul partidului, Edwin W. Pauley (en), strategul Ed Flynn (en), primarul orașului Chicago (en) Edward Joseph Kelly (en) și lobbyistul George E. Allen doreau cu toții ca Wallace să nu mai candideze pentru vicepreședinție.[48] Roosevelt a spus liderilor partidului că va accepta fie pe Truman, fie pe judecătorul Curții Supreme William O. Douglas (en). Liderii de partid de la nivel de stat și oraș îl preferau pe Truman, iar Roosevelt a acceptat. Truman nu a făcut niciun fel de campanie pentru a obține candidatura, deși s-a bucurat de atenția primită, pe care o considera un semn că devenise mai mult decât „senatorul lui Pendergast”.[49]

Nominalizarea lui Truman, poreclită „al Doilea Compromis Missouri", a fost bine primită, iar candidatura Roosevelt–Truman a câștigat cu 432–99 în Colegiul Electoral (en), învingând candidatura guvernatorului statului New York Thomas E. Dewey (en) și a guvernatorului statului Ohio John Bricker (en). Truman a depus jurământul ca vicepreședinte la 20 ianuarie 1945.[50]

Scurta vicepreșidinție a lui Truman a fost lipsită de evenimente. Roosevelt nu prea îl contacta, nici măcar pentru a-l informa de vreo decizie majoră; președintele și vicepreședintele au avut doar două întrevederi exclusive în timpul perioadei petrecute împreună la conducerea țării.[51] Într-unul din primele sale acțiuni ca vicepreședinte, Truman a generat unele controverse când a participat la înmormântarea lui Pendergast, care căzuse în dizgrație. La criticile primite, el a răspuns doar: „mi-a fost mereu prieten, și la fel eu i-am fost lui”.[7] El rareori discutase politică externă sau internă cu Roosevelt și era neinformat în ce privește inițiativele majore legate de mersul războiului și în ce privește proiectul strict secret Manhattan, care era pe cale să testeze prima bombă atomică din lume.[52]

Truman fusese vicepreședinte timp de numai 82 de zile când președintele Roosevelt a murit la 12 aprilie 1945.[52] În acea după-amiază, Truman prezida, ca de obicei, ședința Senatului. Tocmai încheiase lucrările Senatului pentru ziua respectivă și se pregătea să bea un pahar cu speakerul Camerei (en) Sam Rayburn (en) în biroul acestuia, când a primit un mesaj urgent să meargă imediat la Casa Albă. Truman a crezut că președintele Roosevelt dorește să-i vorbească, dar Eleanor Roosevelt l-a informat că soțul ei murise în urma unei hemoragii cerebrale (en) masive. Truman s-a arătat îngrijorat pentru doamna Roosevelt și a întrebat-o dacă poate face ceva pentru ea. Ea i-a răspuns: „Ce putem face noi pentru tine? Tu ești cel aflat acum la ananghie!”[53][54]

Președinția 1945–1953[modificare | modificare sursă]

Primul mandat (1945–1949)[modificare | modificare sursă]

Preluarea funcției; bomba atomică[modificare | modificare sursă]

Iosif Stalin, Harry S. Truman și Winston Churchill la Potsdam, în iulie 1945

La scurt timp după depunerea jurământului, Truman a declarat reporterilor:

„ Băieți, dacă vă rugați vreodată, rugați-vă acum pentru mine. Nu știu dacă v-a căzut vreodată un balot de fân în cap, dar când mi s-a spus ce s-a întâmplat ieri, am simțit că Luna, stelele și toate planetele au căzut pe mine.[55][56]

La preluarea președinției, Truman a cerut tuturor membrilor cabinetului lui FDR să rămână în funcție, și le-a spus că este deschis oricărui sfat, dar a subliniat un principiu central al administrației sale: acela că el va fi cel care va lua hotărârile, și că secretarii cabinetului trebuie să le susțină.[57] Deși i s-a spus pe scurt în după-amiaza zilei de 12 aprilie că Aliații dețin o armă nouă cu potențial mare de distrugere, abia la 25 aprilie secretarul de război (en) Henry Stimson (en) i-a dat detalii. Truman a beneficiat de o perioadă de bunăvoință populară după moartea lui Roosevelt, extinsă și datorită succesului Aliaților în Europa, care au încheiat războiul acolo. Truman a fost foarte mulțumit că a putut proclama victoria în Europa la 8 mai 1945, în ziua când a împlinit 61 de ani.[58][59]

Am descoperit cea mai teribilă bombă din istoria lumii. Ar putea fi distugerea prin foc profețită în Epoca Văii Eufratului, după Noe și fabuloasa lui arcă.

Harry Truman, scriind în jurnalul său despre bomba atomică[60]

În urma victoriei Aliaților, Truman a călătorit în Europa pentru conferința de la Potsdam, și acolo a aflat că testul Trinity al primei bombe atomice, efectuat la 16 iulie, avusese succes. El i-a sugerat lui Iosif Stalin că SUA va utiliza un nou fel de armă împotriva japonezilor. Deși a fost prima dată când sovieticii au primit oficial vreo informație despre bomba atomică, Stalin știa deja despre proiect, întrucât a fost informat de spioni (en) cu mult înainte ca Truman însuși să știe.[61][62][63]

În August, după ce guvernul imperial a refuzat să capituleze, Truman a autorizat bombardarea atomică a Japoniei. Deși nu se știa cât de devastatoare vor fi exploziile și care vor fi urmările lor, Truman, ca și majoritatea americanilor, nu avea nicio înclinație de a arăta vreun fel de milă față de japonezi după atâția ani grei de război. Truman a afirmat mereu că hotărârea de a bombarda Japonia a salvat vieți de ambele părți; estimările militare pentru o invazie (en) a arhipelagului nipon erau că ar putea dura un an și că s-ar putea solda cu între 250.000 și 500.000 de morți în rândul americanilor. El știa și că programul ar putea costa 2 miliarde de dolari, și astfel nu putea să ignore o alternativă care să pună rapid capăt războiului. Hiroshima a fost bombardată la 6 august și Nagasaki pe 9. Japonezii încă păreau să ezite în a capitula, și Truman a ordonat un raid aerian convențional asupra capitalei Tokyo la 13 august; Japonia a acceptat să capituleze a doua zi.[64][65]

Truman anunțând capitularea Japoniei. Washington, DC, 14 august 1945

Susținătorii hotărârii lui Truman afirmă că, dată fiind tenacitatea cu care japonezii au apărat insulele ocupate din pacific, bombardamentele au salvat sute de mii de vieți care s-ar fi pierdut într-o invazie a insulelor principale ale Japoniei. În 1954, Eleanor Roosevelt a spus că Truman „a luat singura hotărâre pe care o putea lua” și că utilizarea bombei a fost necesară „pentru a evita un uriaș sacrificiu de vieți de americani”.[66] Alții au susținut că utilizarea armelor nucleare nu era necesară și că era inerent imorală.[67] Truman a scris, ulterior, că „știam ce fac când am pus capăt războiului ... nu am regrete și, în condiții similare, aș face-o din nou.”[68]

Grevele și problemele economice[modificare | modificare sursă]

Sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial a fost urmat de o perioadă dificilă de tranziție de la o economie de război la una de pace. Costurile efortului de război fuseseră enorme, iar Truman intenționa să reducă cheltuielile guvernamentale în domeniul militar cât mai repede. Demobilizarea armatei și reducerea dimensiunilor diferitelor servicii era o prioritate pentru reducerea costurilor. Efectul demobilizării economiei nu se cunoștea, dar existau temeri că țara ar putea intra într-o nouă criză. Trebuia să se lucreze destul de mult pentru un plan de tranziție la producția de bunuri pe timp de pace cu evitarea în același timp a șomajului masiv în rândurile veteranilor de război. Nu exista un consens în rândul oficialilor guvernamentali privind cursul economic al Statelor Unite postbelice. Mai mult, Roosevelt nu dăduse atenție Congresului în ultimii săi ani, iar Truman trebuia să colaboreze cu un organism în care o combinație de republicani și democrați conservatori din Sud formau un bloc foarte puternic.[69]

Președintele s-a confruntat cu redeșteptarea conflictelor de muncă între muncitori și angajatori, conflicte care înghețaseră pe durata războiului; cu penurii grave de locuințe și bunuri de consum; și cu mari nemulțumiri în ce privește inflația, care ajunsese la un moment dat la 6% într-o singură lună.[70] Pe lângă acest mediu polarizat, a apărut un val de greve care au destabilizat marile industrii, iar răspunsul lui Truman a fost în general considerat ineficient.[70] O creștere rapidă a costurilor a fost alimentată de renunțarea la controlul prețurilor la majoritatea produselor, iar muncitorii cereau creșteri salariale. O grevă majoră în domeniul siderurgic din ianuarie 1946, cu 800.000 de muncitori—cea mai mare din istoria țării—a fost urmată de o grevă în domeniul extracției cărbunelui în aprilie și una în domeniul feroviar în mai. Public era furios, majoritatea pronunțându-se în sondaje în favoarea interzicerii grevelor muncitorilor din serviciile publice și în favoarea un moratoriu pe acțiunile sindicale. Truman a propus legi de încorporare forțată a greviștilor în armată și, participând la o ședință a Congresului, a reușit să anunțe încetarea grevei feroviare. Propunerea sa a fost adoptată de Camera Reprezentanților, dar a fost respinsă de Senat.[71][72] În ce privește mărufurile al căror preț rămânea controlat de stat, producătorii nu erau adesea dispuși să vândă la aceste prețuri scăzute artificial: fermierii au refuzat cu lunile să vândă cereale în 1945 și 1946 până când prețurile nu au crescut semnificativ și deși exista o necesitate mare pentru aceste cereale, nu doar pentru utilizarea internă, ci și pentru a împiedica foametea postbelică din Europa.[73]

Truman cu Greek American sponge divers, Florida, 1947

Deși agitațiile muncitorești au fost reduse după încetarea grevei feroviare, ele au persistat de-a lungul președinției lui Truman. Ratingul președintelui a scăzut de la 82% în sondajele din ianuarie 1946 până la 52% în iunie.[74] Această nemulțumire față de politicile administrației Truman au dus la mari pierderi suferite de Partidul Democrat în alegerile din 1946, când republicanii au obținut majoritatea în Congres pentru prima oară după 1930. În Congres au fost aleși noi politicieni republicani care aveau să iasă la rampă în anii următori, între care senatorul de Wisconsin Joe McCarthy (en) și congressmanul de California Richard Nixon. Când Truman a scăzut în sondaje la 32%, senatorul democrat de Arkansas William Fulbright (en) i-a sugerat să demisioneze; președintele a răspuns că nu-l interesează ce spune senatorul „Halfbright”.[b][75][76]

Truman a cooperat îndeaproape cu liderii republicani ai noii majorități în subiecte de politică externă, deși s-a aflat permanent în conflict cu ei pe teme de politică internă. Puterea sindicatelor a fost redusă semnificativ prin Legea Taft-Hartley (en), care a fost adoptată peste vetoul lui Truman.[77] În 1947, Truman a respins de două ori legi de reducere a impozitului pe venit. Deși aceste prime două legi respinse nu au mai fost adoptate, Congresul a trecut din nou peste vetoul președintelui la o lege de reducere a taxelor în 1948. Partidele au cooperat totuși pe unele probleme; Congresul a adoptat Legea succesiunii prezidențiale din 1947 (en), prin care speakerul Camerei Reprezentanților a devenit al treilea succesor al președintelui după vicepreședinte, în locul secretarului de stat.[78] Pregătindu-se pentru alegerile din 1948, Truman și-a clarificat identitatea de democrat în tradiția New Deal, susținând un proiect pentru asigurări de sănătate de stat (en),[79] abrogarea legii Taft–Hartley, și un program agresiv de extindere a drepturilor civile. Luate împreună, acestea constituiau o agendă legislativă largă, ce avea să fie poreclită „Fair Deal (en)”.[80] Propunerile lui Truman nu au fost bine primite de Congres, nici măcar după ce democrații au redevenit majoritari după 1948. Doar unul dintre marile proiecte legislative Fair Deal, Legea Locuințelor din 1949 (en), a fost adoptat.[81][82] Pe de altă parte, principalele programe New Deal aflate în desfășurare nu au fost anulate, și multe dintre ele chiar au suferit mici îmbunătățiri și extinderi.[83]

Planul Marshall, înființarea Națiunilor Unite, începutul Războiului Rece[modificare | modificare sursă]

Truman împreună cu premierul iranian Mohammad Mosaddegh.

Ca internaționalist wilsonian, Truman a susținut ferm înființarea Națiunilor Unite și a inclus-o pe Eleanor Roosevelt în delegația de la prima ședință a Adunării Generale.[84] În vreme ce Uniunea Sovietică își extindea sfera de influență în toată Europa de Est, Truman și consilierii săi de politică externă au adoptat o atitudine fermă împotriva URSS. Prin aceasta, Truman a mers cu opinia publică americană, care a ajuns rapid să-i vadă pe sovietici ca puși pe dominație mondială.[85]

Deși nu considera că are expertiză personală în probleme externe, Truman a câștigat suport bipartizan atât pentru Doctrina Truman, care formaliza o politică de restrângere (en) și Planul Marshall, care avea ca scop reconstrucția Europei postbelice.[86][87] Pentru a determina Congresul să cheltuiască sumele mari necesare repornirii muribundei economii europene, Truman a utilizat un argument ideologic, arătând că în zonele cu economii slabe înflorește comunismul.[88] Ca parte a strategiei americane din Războiul Rece, Truman a promulgat Legea Siguranței Naționale din 1947 (en) și a reorganizat forțele armate unind Departmentul de Război (en) cu Departamentul Marinei (en) într-un singur organism militar național administrat civil (ulterior denumit Departamentul Apărării (en)) și înființând Forțele Aeriene ale SUA. Prin aceeași lege, s-a înființat și CIA și Consiliul Național de Securitate (en).[89]

Podul aerian al Berlinului[modificare | modificare sursă]

La 24 iunie 1948, Uniunea Sovietică a blocat accesul în cele trei zone de ocupație a Berlinului deținute de Puterile Occidentale. Aliații nu negociaseră niciodată o înțelegere privind garantarea aprovizionării sectoarelor aflate adânc în zona de ocupație sovietică. Comandantul zonei de ocupație americane, generalul Lucius D. Clay, a propus trimiterea unei mari coloane de blindate prin zona sovietică spre Berlinul Occidental cu instrucțiuni de a se apăra în cazul în care este oprită sau atacată. Truman credea că aceasta presupune un risc inacceptabil de război, și a aprobat în schimb un plan de aprovizionare aeriană a orașului asediat. La 25 iunie, Aliații au inițiat podul aerian al Berlinului, campanie prin care s-au livrat hrană și alte provizii, cum ar fi cărbune, folosind avioane militare pe scară masivă. Nimic similar nu mai fusese încercat vreodată, și nicio țară nu avea de una singură capabilitatea logistică și materială de a o realiza. Podul aerian a funcționat; accesul terestru în oraș a fost permis din nou la 11 mai 1949. Acțiunea a continuat însă și câteva luni după aceea. Podul aerian al Berlinului a fost una dintre marile reușite de politică externă ale lui Truman, și l-a ajutat mult în campania pentru realegere din 1948.[90]

Recunoașterea statului Israel[modificare | modificare sursă]

Președintele Truman în Biroul Oval, primind o Menorah de Hanuka din partea primului ministru al Israelului, David Ben-Gurion (centru). La dreapta sa se află Abba Eban, ambasadorul Israelului în SUA

Truman se interesase de multă vreme de istoria Orientului Mijlociu și citise multe cărți de istorie antică și despre evenimentele relatate în Biblie. El simpatiza cu cei ce doreau o țară a evreilor în Palestina Mandatară. Ca senator, el îi asigurase pe liderii evrei de susținerea sa pentru sionism, și la un miting din Chicago din 1943, el ceruse o țară pentru acei evrei care supraviețuiseră regimului nazist. Ideea unui stat evreiesc în Palestina era foarte populară în Statele Unite, iar susținerea comunității evreiești putea să fie esențială pentru următoarele alegeri prezidențiale. Oficialii Departamentului de Stat se fereau însă de orice acțiune ce putea fi interpretată ca ofensă de către arabi, care se opuneau înființării unui stat evreiesc în mijlocul lor. Secretarul apărării James Forrestal (en) l-a avertizat pe Truman privind importanța petrolului din Arabia Saudită în cazul unui alt război; Truman a răspuns că va hotărî politicile de urmat pe baza dreptății, nu pe baza petrolului.[91] Mai mult, când au fost chemați diplomații din Orientul Mijlociu să-l consilieze pe Truman și ei au promovat punctul de vedere al arabilor, Truman le-a spus că între alegătorii săi se numără prea puțini arabi.[92]

Formatorii de politici americani din anii 1947–48 au căzut de acord că cel mai important obiectiv de politică externă este restrângerea expansiunii sovietice în contextul începutului Războiului Rece. Din perspectiva a numeroși oficiali, Palestina era un obiectiv secundar, mai importantă fiind protejarea de comunism a „flancului nordic” format din Grecia, Turcia și Iran, așa cum se indica în Doctrina Truman.[93] Truman se săturase și de complicata politică a Orientului Mijlociu, dar și de insistențele liderilor comunității evreiești de-a lungul mandatului său, și nu era încă hotărât cum să acționeze. Ulterior, el a afirmat că decisiv în hotărârea sa de a recunoaște statul evreu a fost sfatul fostului său partener de afaceri, Eddie Jacobson, un evreu nereligios în care Truman avea deplină încredere.[92] Truman a luat hotărârea de a recunoaște Israelul în ciuda obiecției secretarului de stat George Marshall, care se temea că aceasta va afecta relațiile cu statele arabe. Marshall credea că amenințarea principală la adresa SUA era Uniunea Sovietică și se temea că petrolul arăbesc va fi pierdut pentru SUA în caz de război; el l-a avertizat pe Truman că SUA „se joacă cu focul fără să aibă cu ce să-l stingă”.[94] Truman a recunoscut statul Israel la 14 mai 1948, la unsprezece minute după ce acesta s-a declarat stat independent (en).[95][96]

Truman a scris ulterior:

„ Hitler omora evrei în stânga și în dreapta. Am văzut asta și visez despre ea până și astăzi. Evreii aveau nevoie de un loc unde să poată să se ducă. Atitudinea mea este că guvernul american nu poate să stea deoparte în timp ce victimelor nebuniei lui Hitler nu li se permite să-și construiască o viață nouă.[97]

Alegerile din 1948[modificare | modificare sursă]

Alegerile prezidențiale din 1948 (en) au rămas în istorie pentru uluitoarea victorie a lui Truman, care era în urmă în sondaje.[98] În primăvara lui 1948, ratingul aprobării publice a lui Truman era de 36%,[99] iar președintele era considerat a nu avea șanse să câștige alegerile generale. Agenții „New Deal” din cadrul partidului—inclusiv fiul lui FDR James (en)—au încercat să obțină nominalizarea drept candidat al democraților pentru generalul Dwight D. Eisenhower, o figură publică cu mare popularitate, a cărui orientare politică și a cărui afiliere de partid nu erau în întregime cunoscute. Eisenhower a refuzat politicos să accepte, și Truman și-a depășit adversarii în alegerile primare.[98]

Așteptările ca Truman să piardă în 1948 erau atât de mari încât Chicago Tribune a mers la tipar cu acest titlu incorect.

La Convenția democraților din 1948 (en), Truman a încercat să unească partidul introducând o subțire platformă de promovare a drepturilor civile; scopul lui era acela de a aplana conflictele interne între aripile de nord și de sud ale partidului. Eforturile președintelui de a ajunge la un compromis au fost însă depășite de evenimente. Un discurs agresiv al primarului orașului Minneapolis Hubert Humphrey (en)—împreună cu interesele politice locale ale mai multor baroni locali din marile orașe—au convins Convenția să adopte o atitudine mai fermă în favoarea promovării drepturilor civile, pe care Truman a aprobat-o din toată inima, dar din cauza căreia toți delegații din Alabama și o parte din cei din Mississippi au părăsit convenția în semn de protest.[100] Neimpresionat de acest gest, Truman a ținut un discurs agresiv de acceptare a candidaturi, discurs în care a atacat Congresul dominat de republicani, pe care l-a numit „Congresul [care] Nu Face Nimic” (în engleză Do Nothing Congress),[70] și în care a promis că va câștiga alegerile și că-i va „face pe republicani să le și placă asta”.[101]

Două săptămâni după convenție, Truman a emis Ordinul Executiv 9981 (en), prin care a integrat rasial (en) Forțele Armate americane.[102][103][104] Truman și-a asumat un risc politic considerabil prin promovarea drepturilor civile, și numeroși dintre vechii democrați erau îngrijorați de pierderea susținerii dixiecraților (en) care ar fi putut distruge Partidul Democrat. Temerile lor păreau justificate—guvernatorul Carolinei de Sud Strom Thurmond (en) s-a lansat drept candidat la președinție pe un mandat susținut de dixiecrați și a condus o revoltă totală a promotorilor drepturilor statelor (en) din Sud. Această revoltă dinspre extrema dreaptă a fost contrată de o alta similară la stânga, condusă de Wallace, ce dorea să candideze din partea Partidului Progresiv (en). Imediat după prima sa convenție post-FDR, Partidul Democrat se găsea în pragul dezintegrării, iar victoria la alegerile din noiembrie părea o perspectivă foarte îndepărtată, partidul nefiind doar împărțit, ci de-a dreptul divizat în trei.[105] Drept candidat la vicepreședinție, Truman l-a acceptat pe senatorul de Kentucky Alben W. Barkley (en), deși și-l dorea pe judecătorul Douglas, care l-a refuzat.[106]

Campania a fost o remarcabilă odisee prezidențială de 35.290 km.[107] Într-un apel personal adresat poporului, Truman a traversat întreaga țară cu trenul înainte și înapoi; Discursurile sale whistle stop (en), ținute de pe platforma din spate a vagonului de observație (en) Ferdinand Magellan (en) au devenit reprezentative pentru campania sa. Aparițiile lui combative, cum ar fi cele din piața orașului Harrisburg (en), Illinois, au captivat imaginația populară și au atras mulțimi numeroase. Șase opriri în Michigan au atras un total de o jumătate de milion de spectatori;[108] la o singură paradă cu confetti în New York City au venit un milion de oameni.[109]

Adunările mari, preponderent spontane din jurul evenimentelor de la vagonul lui Truman au fost un important semn de schimbare a direcției campaniei, dar această schimbare a rămas practic neobservată de presa națională, care a continuat să scrie despre aparent iminenta victorie a republicanului Thomas Dewey. Unul dintre motivele pentru erorile din proiecțiile presei a fost faptul că sondajele se efectuau în principal telefonic, într-o perioadă când mulți oameni, inclusiv mare parte din baza populistă a lui Truman, nu avea telefon.[110] Aceasta a modificat datele indicând o bază de susținere pentru Dewey mai mare decât era ea de fapt, ceea ce a avut ca urmare o eroare de proiecție neintenționată și neobservată care ar fi putut contribui la percepția ca slabe a șanselor lui Truman. Cele trei mari organizații de sondare a opiniei publice s-au oprit și ele din sondaje mult înainte de data alegerilor de la 2 noiembrie—Roper (en) în septembrie, iar Crossley și Gallup (en) în octombrie—acestea nemăsurând astfel perioada în care Truman se pare că l-a depășit pe Dewey.[111][112]

În final, Truman și-a conservat baza sa de alegători progresiști din Midwest, a câștigat mare parte din statele Sudului în ciuda platformei pentru drepturile civile, și a obținut câteva victorii la limită în câteva state critice, între care Ohio, California și Illinois. La numărătoarea finală, președintele și-a asigurat 303 de voturi electorale, Dewey 189, iar Thurmond doar 39. Henry Wallace nu a câștigat nimic. Imaginea definitorie a campaniei a venit după ziua alegerilor, o fotografie a lui Truman, fericit, ridicând în mâini prima pagină a ziarului Chicago Tribune cu un titlu cu litere mari care anunța „Dewey l-a învins pe Truman (en)”.[113]

Al doilea mandat[modificare | modificare sursă]

Inaugurarea lui Truman a fost prima televizată la nivel național.[114] Al doilea său mandat a fost unul deosebit de greu, în principal din cauza problemelor de politică externă legate direct sau indirect de politica de restrângere. A trebuit în scurt timp să accepte sfârșitul monopolului nuclear american; cu informații furnizate de rețelele de spionaj ce activau în SUA, proiectul pentru bomba atomică (en) al Uniunii Sovietice înainta mult mai repede decât se aștepta și sovieticii au detonat prima lor bombă atomică la 29 august 1949. Ca răspuns, la 7 ianuarie 1953, Truman a anunțat detonarea primei bombe cu hidrogen (en).[115]

Războiul din Coreea[modificare | modificare sursă]

Președintele Truman semnează o proclamație prin care declară urgență națională și prin care a inițiat implicarea SUA în Războiul din Coreea.

La 25 iunie 1950, Armata Populară Coreeană (en) a lui Kim Il-sung a invadat Coreea de Sud, declanșând Războiul din Coreea. În primele săptămâni ale războiului, nord-coreenii au înaintat cu ușurință, împingându-și adversarii sudici.[116] Truman a cerut o blocadă navală a Coreei, dar a aflat că, din cauza reducerilor bugetare, Marina Americană nu putea pune în aplicare o asemenea măsură.[117] Truman a cerut de urgență Națiunilor Unite să intervină; organizația a intervenit, autorizând o intervenție armată sub egida ONU condusă de generalul american Douglas MacArthur.

Truman a hotărât că nu mai are nevoie de autorizarea formală din partea Congresului, crezând că majoritatea legislativului îi susține poziția; această decizie avea însă să-l urmărească, unii congressmani denumind conflictul „Războiul Dlui Truman” în perioada în care a intrat în impas.[116] La 3 iulie 1950, Truman i-a înaintat totuși liderului majorității din Senat Scott W. Lucas (en) o propunere de rezoluție intitulată „Rezoluție Comună privind Exprimarea Aprobării asupra Acțiunilor din Coreea”. Lucas a declarat că Congresul susține utilizarea forței, că rezoluția formală va trece, dar că nu este necesară, și că în Congres consensul este în favoarea aprobării tacite. Truman a răspuns că nu vrea „să par că încerc să ocolesc Congresul și că fac uz de puteri extraconstituționale”, adăugând că „este o hotărâre a Congresului dacă o asemenea rezoluție trebuie sau nu să fie introdusă pe ordinea de zi”.[118]

Până în august 1950, trupele americane ce au pătruns în Coreea de Sud sub egida ONU au reușit să stabilizeze situația.[119] Ca răspuns la criticile privind pregătirea armatei, Truman l-a demis pe Secretarul Apărării, Louis A. Johnson (en), înlocuindu-l cu generalul în rezervă Marshall. Cu aprobarea ONU, Truman a hotărât o politică de „rollback”—cucerirea Coreei de Nord.[120] Forțele ONU conduse de generalul MacArthur au condus contraatacul, obținând o surprinzătoare victorie cu debarcare de amfibii în bătălia de la Inchon (en) în care era să-i înconjoare total pe invadatori. Forțele ONU au înaintat apoi spre nord, către frontiera cu China de pe râul Yalu (en), scopul fiind reunificarea Coreei sub auspiciile ONU.[121] China a luat însă prin surprindere forțele ONU în noiembrie cu o invazie pe scară largă. Forțele ONU au fost împinse înapoi până la sud de paralela de 38 de grade, apoi au revenit. [122] Până la începutul lui 1951 războiul intrase într-un impas sângeros în preajma paralelei de 38 de grade, unde și începuse. Truman a respins cererea lui MacArthur de a ataca bazele de aprovizionare chinezești de la nord de Yalu, dar acesta din urmă a promovat planul în fața liderului majorității republicane din Camera Reprezentanților, Joseph Martin (en), care a înaintat-o presei. Truman era foarte îngrijorat că o nouă escaladare a conflictului ar putea duce la război deschis cu Uniunea Sovietică, care deja furniza armament și avioane (cu însemne coreene dar cu piloți sovietici). Astfel, la 11 aprilie 1951, Truman l-a demis pe MacArthur de la comanda operațiunii.[123]

Giving Them More Hell

L-am demis [MacArthur] pentru că nu voia să respecte autoritatea Președintelui ... nu l-am demis pentru că ar fi un tâmpit, deși era, dar asta nu este ilegal pentru generali. Dacă ar fi, jumătate sau trei sferturi din ei ar fi închiși.[124]

Harry S. Truman, citat de revista Time

Demiterea generalului Douglas MacArthur a fost printre cele mai nepopulare hotărâri politice din istoria instituției prezidențiale americane. Aprobarea lui Truman a scăzut drastic în sondaje, și au apărut cereri de a fi [[]] (impeachment) venite, printre alții, din partea senatorului Robert Taft.[125] Critici dure din partea tuturor sectoarelor vieții publice îl acuzau pe Truman că refuză responsabilitatea pentru prostul mers al războiului și că dă vina pe generali. Alții, între care Eleanor Roosevelt, l-au susținut și au aplaudat hotărârea lui Truman. Între timp, MacArthur s-a întors în SUA și a fost primit ca un erou, și s-a adresat unei ședințe comune a Congresului, discurs pe care președintele l-a numit „o mare grămadă de rahat” (în engleză a bunch of damn bullshit)[126]

Războiul a rămas însă în impas timp de doi ani, timp în care au murit peste 30.000 de americani, până când luptele au fost oprite printr-un armistițiu semnat în 1953.[127] În februarie 1952, aprobarea lui Truman în sondaje era la 22% conform sondajelor Gallup (en), ceea ce a rămas un minim istoric pentru un președinte american în funcție, până în 2008 când a fost depășit de George W. Bush.[128]

Apărarea mondială[modificare | modificare sursă]

Truman și primul ministru indian Jawaharlal Nehru în timpul vizitei lui Nehru în Statele Unite, octombrie 1949

Escaladarea Războiului Rece a fost evidențiată prin aprobarea de către Truman a raportului NSC-68 (en), o declarație secretă de politică externă. Ea cerea triplarea bugetului apărării și globalizarea și militarizarea politicii de restrângere, prin care SUA și aliații săi din NATO să răspundă militar tentativelor sovietice de expansiune. Documentul a fost întocmit de Paul Nitze (en), care a consultat oficiali din Departamentele de Stat și al Apărării; raportul a fost aprobat oficial de președintele Truman și promovat la rang de strategie națională după începutul Războiului din Coreea. Raportul cerea mobilizarea parțială a economiei americane în scopul de a construi armament mai rapid decât sovieticii. Plan cerea întărirea Europei, slăbirea Uniunii Sovietice, și întărirea militară și economică a SUA.[129] La începutul celui de al doilea mandat al lui Truman, a murit fostul secretar al Apărării, Forrestal, la scurt timp după pensionare. Forrestal se consumase de-a lungul anilor de muncă grea din timpul războiului și de după el, și începuse să sufere de probleme mintale. El s-a pensionat în martie 1949; la scurt timp după aceasta, a fost spitalizat și s-a sinucis în mai.[130]

Truman era un puternic susținător al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), în care Statele Unite se angajaseră într-o alianță militară oficială pe timp de pace împreună cu Canada și cu multe dintre țările europene democratice care nu căzuseră sub control sovietic după al Doilea Război Mondial. Tratatul de constituire a NATO a fost foarte popular și a fost cu ușurință aprobat de Senat în 1949; Truman l-a numit drept prim comandant militar al NATO pe generaul Eisenhower. Scopurile alianței erau acelea de a restrânge expansiunea sovietică în Europa și de a transmite un mesaj clar liderilor comuniști că democrațiile lumii sunt dispuse și capabile să construiască noi structuri de securitate pentru susținerea idealurilor democratice. SUA, Regatul Unit, Franța, Italia, Țările de Jos, Belgia, Luxemburg, Norvegia, Danemarca, Portugalia, Islanda și Canada au fost semnatarele primului tratat și au devenit membri fondatori ai NATO. Răspunsul sovietic a fost acela de a forța țările europene aflate sub ocupația și influența ei să semneze o alianță similară, denumită Pactul de la Varșovia.[131][132]

General Marshall a fost principalul consilier al lui Truman pe probleme de politică externă, și i-a influențat mai multe decizii, cum ar fi cea ca SUA să nu ofere ajutor militar direct lui Chiang Kai-shek și forțelor naționaliste chineze în Războiul Civil Chinez pe care îl duceau împotriva inamicilor lor comuniști. Opinia lui Marshall era contrară sfatului dat de aproape toți ceilalți consilieri ai lui Truman—el a înțeles că chiar și un ajutor minor acordat forțelor lui Chaing ar secătui resursele americanilor din Europa, resurse necesare pentru a-i ține departe pe sovietici.[133] Când comuniștii au preluat controlul asupra Chinei continentale, împingându-i pe nationaliști în Taiwan și proclamând Republica Populară Chineză, Truman era dispus să mențină unele relații între SUA și noul guvern, dar Mao nu a dorit.[134] În iunie 1950, Truman a ordonat Flotei a VII-a (en) a Marinei americane să pătrundă în strâmtoarea Taiwan (en) pentru a prevenit alte conflicte între guvernul comunist și Republica China ce controla Taiwanul.[135]

Spionajul sovietic și McCarthyismul[modificare | modificare sursă]

În august 1948, Whittaker Chambers (en), fost spion sovietic și editor senior la revista Time, a depus mărturie în fața Comisiei pentru Activități Neamericane (en) (HUAC) din Camera Reprezentanților, declarând că încă din anii 1930 activează în interiorul guvernului SUA o rețea comunistă subterană, membrul căreia fusese Chambers, împreună cu Alger Hiss (en), până recent, oficial înalt în cadrul Departamentului de Stat. Deși Hiss a negat acuzațiile, el a fost condamnat pentru sperjur în ianuarie 1950. Reușita Uniunii Sovietice de a detona o armă atomică în 1949 și căderea Chinei naționaliste în același an i-a făcut pe americani să creadă că pentru toate acestea este responsabilă subversiunea spionilor sovietici, și să ceară înlăturarea comuniștilor din guvern și din alte posturi de influență.[136][137]

În urma condamnării lui Hiss, secretarul de stat Dean Acheson (en) a anunțat că rămâne de partea lui. Aceasta și alte evenimente, cum ar fi dezvăluirea faptului că omul de știință britanic Klaus Fuchs (en), care lucrase la bomba atomică, era de fapt spion, a convins pe foștii și actualii membri ai HUAC, inclusiv pe congressmanul Nixon din California și pe Karl Mundt (en) din Dakota de Sud să deplângă administrația Truman, și în special Departamentul de Stat și să le acuze de blândețe cu comuniștii. Senatorul de Wisconsin McCarthy a profitat de un discurs de Ziua Lincoln (en) ținut la Wheeling, Virginia de Vest (en), pentru a acuza Departamentul de Stat că adăpostește comuniști, și a insistat cu asemenea controverse, profitând de ele pentru a deveni celebru pe scena politică națională.[138] În anii care au urmat, republicanii s-au folosit de condamnarea lui Hiss pentru a-i acuza pe democrați că adăpostesc comuniști în guvern; congressmanul Nixon a câștigat alegerile pentru Senat în 1950 (en) pe o platformă anticomunistă, învingând-o pe liberala Helen Gahagan Douglas (en), pe care a denumit-o „Doamna Roz”.[139]

Acuzațiile de infiltrare a guvernului american de către agenți sovietici erau crezute de 78% din cetățeni în 1946, și a devenit o chestiune de campanie electorală pentru Eisenhower în 1952.[140] Truman a încercat să păstreze un echilibru, arătând că îl preocupă securitatea internă, dar temându-se și că ar putea avea de suferit oameni nevinovați și că activitatea guvernului ar putea fi perturbată. În 1949, el i-a făcut „trădători” pe liderii comuniști americani pe care administrația sa îi urmărea penal (en), dar în 1950 el a încercat să blocheze Legea Securității Interne McCarran (en), care a fost adoptată în ciuda opoziției sale.[141] Truman avea să declare ulterior în discuții personale cu prietenii că înființarea de către el a unui program de loialitate fusese o „teribilă” greșeală.[142]

Renovarea Casei Albe; tentativa de asasinat[modificare | modificare sursă]

Interiorul Casei Albe în timpul reconstrucției din 1950

În 1948, Truman a ordonat o controversată extindere a exteriorului Casei Albe: un balcon la al doilea etaj în porticul de sud, care avea să fie denumit „Balconul Truman (en)”. Această extindere nu a fost prea populară; unii au spus că strică aspectul fațadei sudice, dar el a oferit mai mult spațiu pentru familia președintelui.[143][144] [145] Lucrările au scos însă la iveală defecte structurale care i-au făcut pe ingineri să concluzioneze că întreaga clădire, a cărei mare parte avea peste 130 de ani, era într-o stare periculos de degradată. În luna august, o bucată de podea s-a prăbușit, și dormitorul și toaleta lui Truman au fost închise pentru că nu prezentau siguranță. Nu s-a făcut niciun anunț public despre gravele probleme structurale ale Casei Albe până după alegerile din 1948, moment în care Truman a fost informat că noul său balcon este singura parte a clădirii fără probleme de rezistență. Ca urmare, familia Truman s-a mutat în Casa Blair (en), aflată alături. Cum Aripa de Vest (en), inclusiv Biroul Oval, au rămas deschise, Truman s-a găsit în situația de a traversa strada pe jos în fiecare dimineață și după-amiază. În cele din urmă, s-a luat hotărârea de a demola și reconstrui întreg interiorul părții principale din Casa Albă, precum și de a săpa noi etaje de subsol și de a consolida fundația. Celebrul exterior al structurii a fost, însă, sprijinit și păstrat la vedere în timp ce toată această revoluție avea loc în interior. Lucrările au durat din decembrie 1949 până în martie 1952.[146]

Video
Buletin de știri în engleză despre tentativa de asasinare a președintelui Harry S. Truman

La 1 noiembrie 1950, naționaliștii portoricani Griselio Torresola (en) și Oscar Collazo (en) au încercat să-l asasineze pe Truman la Casa Blair. Atacul, care ar fi putut foarte ușor să se soldeze cu moartea președintelui, a atras atenția asupra problemelor de securitate asociate șederii lui Truman la Casa Blair. El s-a trezit și urmărea schimbul de focuri de la fereastra deschisă a dormitorului până când un trecător i-a strigat să se adăpostească. Pe strada din afara reședinței, Torresola a rănit mortal un polițist de la Casa Albă, Leslie Coffelt (en). Înainte de a muri, polițistul l-a ucis pe Torresola. Collazo, co-conspirator la o infracțiune ce s-a transformat în omucidere, a fost găsit vinovat și condamnat la moarte în 1952. Truman i-a comutat ulterior acestuia sentința în închisoare pe viață. Recunoscând importanța chestiunii independenței portoricane, Truman a permis un referendum în Puerto Rico în 1952 (en) pentru a determina statutul relației acestui teritoriu cu SUA.[147][148] Aproape 82% din cei prezenți la urne au votat în favoarea unei noi constituții pentru Estado Libre Associado.[149]

Grevele din siderurgie și din mineritul cărbunelui[modificare | modificare sursă]

Ca urmare a unui impas în negocierile între sindicate și patronate, impas rezultat în urma dezacordurilor privind controlul prețurilor și salariilor, Truman i-a cerut secretarului pentru comerț (en), Charles W. Sawyer (en), să preia controlul asupra mai multor oțelării în aprilie 1952. Truman a invocat autoritatea sa de comandant suprem al forțelor armate, și necesitatea păstrării unei linii permanente de aprovizionare cu oțel și muniții pentru războiul din Coreea. Curtea Supremă a găsit însă neconstituționale aceste acțiuni ale lui Truman, și a anulat ordinul printr-o decizie definitorie pentru separația puterilor în stat, Youngstown Sheet & Tube Co. v. Sawyer (en). Decizia 6–3, conform căreia invocarea de către Truman a autorității este prea vagă și nebazată pe vreo acțiune legislativă a Congresului, a fost dată de o Curte formată exclusiv din judecători numiți fie de Truman, fie de Roosevelt. Această respingere a constituit una dintre cele mai cunoscute înfrângeri ale președinției lui.[150]

Note de completare[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Truman, ales vicepreședinte sub președintele Franklin D. Roosevelt, a devenit președinte după moartea lui Roosevelt la 12 aprilie 1945. Înainte de adoptarea Amendamentului 25 la Constituție (en) în 1967, postul de vicepreședinte, rămas vacant, nu se ocupa.
  2. ^ Joc de cuvinte în limba engleză; „half-bright” se poate traduce ca „inteligent pe jumătate”.

Note bibliografice[modificare | modificare sursă]

  1. ^ McCullough 1992, pp. 24, 37.
  2. ^ McCullough 1992, p. 37.
  3. ^ Truman Library 2012.
  4. ^ McCullough 1992, pp. 27, 37.
  5. ^ Truman Library, Birth 2012.
  6. ^ McCullough 1992, pp. 37, 77, 1112.
  7. ^ a b c d Oshinsky 2004, pp. 365–380.
  8. ^ McCullough 1992, p. 38.
  9. ^ Ferrell 1994, p. 87.
  10. ^ Truman Library 2012aa.
  11. ^ Truman Library, Job 2012.
  12. ^ McCullough 1992, pp. 67, 99.
  13. ^ McCullough 1992, pp. 78–79.
  14. ^ a b Hamby 1995, pp. 17–18, 135.
  15. ^ a b c d e f Gilwee 2000.
  16. ^ McCullough 1992, p. 105.
  17. ^ Truman Library, Eye 2012.
  18. ^ Truman Library, 129th 2012.
  19. ^ McCullough 1992, pp. 105–110.
  20. ^ Giangreco 2012.
  21. ^ Truman Library 1962.
  22. ^ McCullough 1992, pp. 130, 531.
  23. ^ Giangreco 2002, p. 192.
  24. ^ Giangreco 2002, pp. 181–186.
  25. ^ Truman Library 1918.
  26. ^ Truman Library, Mil 2012.
  27. ^ Truman Library 1919.
  28. ^ Goldstein 2008.
  29. ^ McCullough 1992, pp. 63–64, 68.
  30. ^ Hamby 1995, pp. 410–412.
  31. ^ a b Dallek 2008, p. 6.
  32. ^ Barr 2004.
  33. ^ Savage 1991, p. 65.
  34. ^ a b United States Senate 2012.
  35. ^ Dallek 2008, pp. 7–9.
  36. ^ a b c Missouri Secretary of State 2000.
  37. ^ Time 1973-01-08.
  38. ^ McCullough 1992, p. 232.
  39. ^ McCullough 1992, p. 230.
  40. ^ Dallek 2008, pp. 11–12.
  41. ^ Hamby 1995, pp. 236–247.
  42. ^ Dallek 2008, pp. 12–14.
  43. ^ Life 1942-11-30.
  44. ^ McCullough 1992, pp. 337–338.
  45. ^ Truman Library, Senate 2012.
  46. ^ Time 2012.
  47. ^ Senate Truman Committee 2012.
  48. ^ McCullough 1992, pp. 373–378.
  49. ^ Dallek 2008, pp. 14–16.
  50. ^ Dallek 2008, pp. 15–17.
  51. ^ Dallek 2008, p. 16.
  52. ^ a b U.S. History 2012.
  53. ^ Truman Library 2012h.
  54. ^ McCullough 1992, p. 425.
  55. ^ McCullough 1992, p. 436.
  56. ^ Eye Witness 2012.
  57. ^ McCullough 1992, p. 348.
  58. ^ McCoy 1984, pp. 21–22.
  59. ^ Dallek 2008, pp. 19–20.
  60. ^ BBC News 2005.
  61. ^ PBS 2012.
  62. ^ Truman, Vol. 1 1955, p. 416.
  63. ^ McCoy 1984, p. 37.
  64. ^ Miller 1974, pp. 227–231.
  65. ^ Dallek 2008, pp. 24–28.
  66. ^ Tenuth 2002.
  67. ^ Stohl 1988, p. 279.
  68. ^ Truman 1963.
  69. ^ McCoy 1984, pp. 42–44.
  70. ^ a b c Miller Center 2012.
  71. ^ Dallek 2008, pp. 39–40.
  72. ^ McCoy 1984, pp. 59–60.
  73. ^ McCoy 1984, pp. 54–55.
  74. ^ McCoy 1984, pp. 64–65.
  75. ^ Dallek 2008, pp. 48–50.
  76. ^ McCoy 1984, p. 91.
  77. ^ Time 1959-10-19.
  78. ^ McCoy 1984, pp. 96–102.
  79. ^ Truman Library 1945.
  80. ^ Dallek 2008, pp. 84–86.
  81. ^ Binning, Esterly & Sracic 1999, p. 417.
  82. ^ Time 1949-06-06.
  83. ^ Neustadt 1954, pp. 349–381.
  84. ^ Roosevelt 1961.
  85. ^ Dallek 2008, pp. 56–57.
  86. ^ Freeland 1970, p. 90.
  87. ^ Roberts 2000.
  88. ^ Holsti 1996, p. 214.
  89. ^ Dallek 2008, pp. 62–63.
  90. ^ Truman Library 1988a.
  91. ^ McCullough 1992, pp. 595–597.
  92. ^ a b McCullough 1992, p. 599.
  93. ^ Ottolenghi 2004, pp. 963–988.
  94. ^ McCullough 1992, pp. 604–605.
  95. ^ Lenczowski 1990, p. 26.
  96. ^ Truman Library 1948.
  97. ^ Berdichevsky 2012.
  98. ^ a b Hechler & Elsey 2006.
  99. ^ Burnes 2003, p. 137.
  100. ^ McCullough 1992, p. 640.
  101. ^ Hamby 2008.
  102. ^ Center of Military History 2012.
  103. ^ Federal Register 1948.
  104. ^ Truman Library 1998.
  105. ^ McCoy 1984, pp. 153–158.
  106. ^ Pietrusza 2011, pp. 226–232.
  107. ^ McCullough 1992, p. 654.
  108. ^ McCullough 1992, p. 657.
  109. ^ McCullough 1992, p. 701.
  110. ^ Curran & Takata 2002.
  111. ^ Bennett 2012.
  112. ^ Truman Library 1971.
  113. ^ Chicago Tribune 1948.
  114. ^ United States Senate 2005.
  115. ^ Atomic Archive 1953.
  116. ^ a b McCoy 1984, pp. 222–227.
  117. ^ Truman Library, Memo 1950.
  118. ^ Dean, John. Broken Government: How Republican Rule Destroyed the Legislative, Executive, and Judicial Branches [Guvernul stricat: cum guvernarea republicană a distrus puterile legislativă, executivă și judecătorească], paginile 257, 315 (Penguin 2007).
  119. ^ Dallek 2008, p. 107.
  120. ^ Matray 1979, pp. 314–333.
  121. ^ Stokesbury 1990, pp. 81–90.
  122. ^ Cohen & Gooch 2006, pp. 165–195.
  123. ^ Stokesbury 1990, pp. 123–129.
  124. ^ Time 1973-12-03.
  125. ^ Strout 1999.
  126. ^ Weintraub 2000.
  127. ^ Chambers II 1999, p. 849.
  128. ^ Roper 2010.
  129. ^ Wells, Jr. 1979, pp. 116–158.
  130. ^ Mitchell 1998, pp. 223–228.
  131. ^ McCoy 1984, pp. 197–199, 232.
  132. ^ Dallek 2008, pp. 89–91.
  133. ^ May 2002, pp. 1001–1010.
  134. ^ Ferrell 1994, pp. 217–218, 224.
  135. ^ Donovan 1983, pp. 198–199.
  136. ^ Dallek 2008, pp. 87–88.
  137. ^ McCoy 1984, pp. 194, 217–218.
  138. ^ Weinstein 1997, pp. 450–451.
  139. ^ Weinstein 1997, pp. 452–453.
  140. ^ Troy 2008, p. 128.
  141. ^ McCoy 1984, pp. 216–217, 234–235.
  142. ^ McCullough 1992, p. 553.
  143. ^ White House Museum 1952.
  144. ^ Truman Library, Balcony 2012.
  145. ^ Truman Library, Balcony II 2012.
  146. ^ McCullough 1992, pp. 593, 652, 725, 875ff.
  147. ^ Hunter & Bainbridge, Jr. 2005, pp. 4, 251.
  148. ^ Ayoob 2006.
  149. ^ Nohlen, D (2005) Elections in the Americas: A Data Handbook, Volume I, p556 ISBN 9780199283576
  150. ^ Higgs 2004.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Lucrări tipărite

Reviste și alte periodice

  • Ayoob, Massad (2006). „Drama at Blair House: the Attempted Assassination of Harry Truman”. American Handgunner (March–April 2006). 
  • Griffith, Robert, ed (Autumn, 1975). „Truman and the Historians: The Reconstruction of Postwar American history”. The Wisconsin Magazine of History 59 (1). 
  • Hamby, Alonzo L. „1948 Democratic Convention The South Secedes Again”. Smithsonian (August 2008). 
  • Hechler, Ken; Elsey, George M. (2006). „The Greatest Upset in American Political History: Harry Truman and the 1948 Election”. White House Studies (Winter). 
  • Matray, James I. (1 septembrie 1979). „Truman's Plan for Victory: National Self-determination and the Thirty-eighth Parallel Decision in Korea”. Journal of American History 66 (2). doi:10.2307/1900879. ISSN 00218723. 
  • May, Ernest R. (2002). „1947–48: When Marshall Kept the U.S. Out of War in China”. The Journal of Military History (October 2002). 
  • Neustadt, Richard E. (1954). „Congress and the Fair Deal: A Legislative Balance Sheet”. Public Policy (Boston) 5.  reprinted in Hamby 1974, pp. 15–42.
  • Ottolenghi, Michael (1 decembrie 2004). „Harry Truman's Recognition of Israel”. Historical Journal 47 (4). 
  • Smaltz, Donald C. (1 iulie 1998). „Independent Counsel: A View from Inside”. The Georgetown Law Journal 86 (6). 
  • Strout, Lawrence N. (1999). „Covering McCarthyism: How the Christian Science Monitor Handled Joseph R. McCarthy, 1950–1954”. Journal of Political and Military Sociology 2001 (Summer). 
  • Wells, Jr., Samuel F. (Autumn 1979). „Sounding the Tocsin: NSC 68 and the Soviet Threat”. International Security 4 (2). 
  • Truman Committee Eposes Housing Mess”. Life (November 30, 1942). 1942. http://books.google.com/books?id=RkEEAAAAMBAJ&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false. Accesat la 10 octombrie 2012. 

Time

The Washington Post

New York Times

Harry S. Truman Library & Museum

Surse online

Vezi și[modificare | modificare sursă]