Secui

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Secui
székelyek
Gheoghe Doja.jpgSzékely Mózes.JPGBust of Kelemen Mikes.jpgKőrösi Csoma Sándor.jpgMikó Imre Pollák.jpgGábor Áron Bereck.jpgOrban Balazs.jpgApaczai.jpgBenedek Elek Karvaly Mór.jpgKanyadi-Sandor3.JPGLadislau Bölöni.JPGMarko-Bela1.jpg
Gheorghe Doja · Moise Székely · Mikes Kelemen · Sándor Kőrösi Csoma · Imre Mikó · Gábor Áron · Balázs Orbán · János Apáczai Csere · Elek Benedek · Márton Áron · Sándor Kányádi · Ladislau Bölöni · Béla Markó
Populație totală
Regiuni cu populație semnificativă
 România 532 (declarați); 500.000+ (estimare)
Ungaria Ungaria 185 000
Alte țări din lume: cca 100 000
Limbi vorbite
maghiară
Religii
Biserica Romano-Catolică din România, Biserica Reformată din România, Biserica Unitariană din Transilvania, Biserica Evanghelică-Lutherană din România, Secui Sâmbotași
Note
Vezi și: Ținutul Secuiesc, Regiunea Autonomă Maghiară, Maghiarii din România, Maghiari, Ceangăi, Secuii din Bucovina, Maghiari în SUA, Județul Harghita, Județul Covasna, Județul Mureș
Distribuția maghiarilor în comunele și orașele din România (recensământ 2002)

Secuii (popular săcui, în maghiară Székelyek) sunt un grup etnic maghiar[1] din România, de limbă maghiară și de origine necunoscută,[2] care cultural ține de maghiarimea din județele Covasna, Harghita și în arealul central și sud-estic al județului Mureș. Se mai autodefinesc ca secui și locuitorii de limbă maghiară din câteva sate ale județelor Alba și Cluj (din fostul Scaun Secuiesc al Arieșului) și din județele Sibiu[3] și Brașov.[4]

Secuii vorbesc un grai maghiar cu numeroase arhaisme și regionalisme.[5] Nucleul ariei lor de locuire este regiunea din sud-estul Transilvaniei cunoscută îndeobște ca Ținutul Secuiesc (în maghiară Székelyföld, în germană Szeklerland, în latină Terra Siculorum, în engleză Szekely Land) sau Secuime[6].

La recensământul efectuat în perioada 18-27 martie 2002, doar 532 de persoane s-au declarat că aparțin minorității secuilor din România.[7] Pentru a spori numărul secuilor, la recensământul din 2012, etnicii maghiari au fost îndemnați să se declare secui și nu maghiari.[8] Rezultatele ultimului recensământ nu prezintă care este numărul declarat al secuilor ci doar al maghiarilor.[9]

Demografie[modificare | modificare sursă]

Aria de răspândire a secuilor conform recensământului organizat în Transilvania în 1850.
Aria de răspândire a maghiarilor conform recensământului organizat în Transilvania în 1850.
Aria de răspândire a maghiarilor și secuilor conform recensământului organizat în Transilvania în 1850.

Proporția numerică a secuimii în cadrul maghiarimii din perioada descălecării poate fi estimată la 4 – 5%. Proporția secuilor maghiari care trăiesc în Ținutul Secuiesc poate fi astăzi la fel, deși o parte a rămas pe teritoriile locuite înainte, ceea ce dovedește și toponimia (denumiri geografice) și dialectul secuiesc. Proporția secuimii de aceea nu s-a schimbat în cadrul maghiarimii, deoarece în Ținutul Secuiesc a trăit o populație numeroasă care vorbea în limba maghiară și care după câteva generații a devenit secui. Dacă luăm în considerare numărul mediu al secuilor dintr-un sat 202, stabilit de István Bakács, atunci în jurul anului 1330 numărul populației secuiești poate fi estimată la 80 mii. Prima înregistrare militară autentică din 1614 ne arată imaginea Ținutului Secuiesc cu 120 mii de locuitori.[10] Primul recensământ desfășurat în Transilvania a fost cel din anii 1784-1787[11]. După datele conscripției fiscale din 1808, și cele ale evidențelor militare din 1810 se poate presupune numărul familiilor secuiești la nivelul întregii Secuimi[6] din secolul XIX[12]:

Categorii Nr. familii  %
iobagi 13.022 26,76
jeleri 6.628 13,62
secui liberi 23.534 48,37
taxaliști 153 0,31
mineri 127 0,26
nobili cu un lot 3.052 6,27
alte categorii 2.144 4,41
Total secui 48.660 100,00

Recensămăntul din 1850, a fost cel în care este menționată pentru prima dată "apartenența etnică". La acest recensământ disputat[13], au fost înregistrate 180.850 persoane de „etnie secuiască”.

Statisticianul Varga E. Árpád arată că:

„În ceea ce privește diferențierile făcute între secui și maghiari, respectiv, între sași și germani, trebuie să subliniem că deosebirea lor nu era de natură etnico-lingvistică, ea deriva mai degrabă din situația lor juridică specială care-și avea rădăcinile în trecutul lor istoric. Datorită inconsecvenței declarațiilor, mai ales în cazul secuilor, acest fapt s-a reflectat însă doar parțial în datele de recensământ. Dávid Zoltán semnalase deja în introducerea ediției din 1983 faptul că, în mod surprinzător, locuitorii unui scaun secuiesc s-au declarat cu toții ca fiind secui, în timp ce toți locuitorii altui scaun secuiesc s-au declarat maghiari, cu toate că existau și localități mixte. Evidențierea separată a secuilor în recensământul din 1850, nu oferă, în realitate, o informație credibilă privind cifra efectivă de populație a acestui grup etnic.[11]

În 1935 academicianul Gheorghe Popa-Lisseanu estima numărul secuilor la 500.000,[14] contestând totodată aserțiunile relative la "puritatea lor etnică".[15] Unii autori estimează că grupul secuilor, ca parte a maghiarimii din România, ar fi de cca 500.000,[16] iar alții între 600.000 și 700.000 de persoane.[17]

Cu toate acestea, la ultimele recensăminte s-au declarat secui 831 persoane în 1992, respectiv 532 persoane în 2002.[18] Posibilitatea de a se declara secui a fost oferită și la recensământul din 2011.

Maghiarii din satele din jurul municipiului Brașov se definesc drept ceangăi, nu secui. Secuii din județul Brașov sunt cei din comunele care până la desființarea județelor interbelice au făcut parte din județele Odorhei și Târnava Mare: Cața, Jimbor, Racoș, Ormeniș.

În perioada interbelică, Petre Rimneantu, adept al eugeniei, folosind diferite măsurători antropometrice și date despre aglutinarea sângelui, a încercat să dovedească „științific“ că secuii sunt, de fapt, români autentici.[19] În cadrul politicii de asimilare duse de autoritățile centrale din București[20], au fost propuse diferite metode, dominantă fiind promovarea de acțiuni culturale, promovată de Partidul Național Liberal și de ministrul instrucțiunii C. Angelescu. Sabin Manuilă, rectorul Institutului de Statistică din București și directorul recensământului din 1930, s-a pronunțat împotriva ofensivei culturale (de educare a maselor) din zona secuiască (propusă de Ministerul Instrucțiunii Publice în 1927), sugerând (în memoriul redactat la 19 noiembrie 1935, adresat ministrului educației) că:

„nu trebuie o politică de agresiune, ci de asimilare pacifică. Dogma sacrosanctă față de săcuime să fie cea a asimilării. Drumurile să fie așa construite ca să-i aducă ușor pe secui spre București și alte centre românești. Să nu fie lăsați izolați. Bucureștii îi vor mistui ușor.[15]

Singura comună cu majoritate românească din centrul ariei locuite de secui este Voșlăbeni, Harghita, care a fost colonizată la începutul secolului al XVIII-lea de contele Lázár cu douăzeci de familii românești din Moldova. Orașul minier Bălan, are de asemenea o majoritate românească, după ce a cunoscut o dezvoltare industrială la mijlocul secolului al XX-lea. Mai au o majoriate românească satele Livezi[21] și Făgețel.[22] Satul Micfalău din cadrul comunei Malnaș din nordul județului Covasna, locuit în trecut în majoritate de români[23][24][25] colonizați în 1763, și-a pierdut naționalitatea în urma maghiarizării lingvistice[26] a locuitorilor în secolele XIX și XX. Astăzi, puțini dintre ei mai sunt ortodocși sau greco-catolici, majoritatea îmbrățișând romano-catolicismul.[27] La marginea nordică, vestică și sudică a ariei locuite de secui se află mai multe localități cu majorități românești.

Sub aspectul toponimiei, numele orașului Vlăhița a fost menționat în documente în anul 1406 sub numele de villa olachalis (Oláhfalu, oláh =valah[28]). Localitatea s-a numit în maghiară până în 1899 Oláhfalu, după care i-a fost schimbată denumirea în Szentegyházasfalu.[29]

Răspândire[modificare | modificare sursă]

Ținutul Secuiesc

În afara scaunelor secuiești propriu zise mai există secui în localități răzlețe pe teritoriul județelor Bistrița-Năsăud (Cireșoaia=Magyardécse) și Cluj (Cămărașul de Pustă=Pusztakamarás).

O comunitate arhaică de maghiarofoni, asociați uneori cu secuii, supravietuiește până în prezent la Săcădate (Oltszakadát) în imediata apropiere a orașului Avrig, astăzi parte administrativă a județului Sibiu, dar istoric parte a Țării Făgărașului. În Evul Mediu timpuriu, această populație ar fi refuzat -potrivit istoricilor- sa părăsească așezarea care a fost atribuită coloniștilor sași în secolul al XIII-lea prin diploma regală Andreanum rămânând pe așa-zisul Pământ săsesc. Astăzi, acest grup este de circa 200 de persoane. Potrivit unei alte teorii, maghiarofonii din Săcădate ar fi resturi tribale pecenege maghiarizate; prezența acestei etnii turcice a fost bine documentată în Avrig și împrejurimi.[30]

Până în 1940/41 au existat în Bucovina câteva mii de secui[31], refugiați din cauza prigoanei austriece din 1764 (așa-numitul Masacru de la Siculeni) pe teritoriul de astăzi al județului Suceava, în câteva sate (Țibeni, Măneuți, Dornești, Iacobești și Vornicenii Mari), la câțiva km nord și sud de Rădăuți. Autoritățile Ungariei au recolonizat după 1940 acești secui bucovineni în provincia Voivodina din Serbia, apoi în Ungaria propriu-zisă, în sate evacuate de șvabi, unde continuă să se autoconsidere secui.[32]

Secui trăiesc și în Cristur, Hunedoara.[33] Așa numiții tarcani de pe Crișul Negru ar putea fi un rest de populație secuiască[necesită citare] medievală.

Originea secuilor[modificare | modificare sursă]

Originea etnică a secuilor[14] este viu disputată de istorici și antropologi. În decursul timpului, diverși cercetători i-au considerat pe secui ca descinzând, pe rând, din maghiari, sciți, huni[34], gepizi, avari[35], bulgarii de pe Volga, onoguri, kavari sau din kabardino-balkarii din Caucaz.

De altfel, o ramură a turcilor horezmieni (din Horezm sau Hwarizm; populație cu substrat iranic), numită în maghiară káliz și koromza/korozmin, a fost colonizată în scaunul secuiesc Șepși în jurul orașului Sfântu Gheorghe[36][37]

Un grupuscul etnic, numit barsil, a fost pus de unii cercetători pe seama grupului etnic burtas de la Volga, despre care mult timp s-a crezut că era o populație fino-ugrică mordvină (numită și bercelek), dar mai recent experții consideră că era un grup al populației alane (populație scito-sarmată, vorbitoare de dialect iranic). Barsilii care au ajuns în Transilvania au fost asimilați de secuii din zona Sovatei. În secolul al VIII-lea, cronicarul armean Moise Chorenați (Movses Khorenatsi/Moses of Chorene) scria că barsilii se aflau într-o zonă a Volgăi numită "Bulgaria neagră", unde se refugiaseră din calea hazarilor.

Numele de familie Maksai poate că păstrează amintirea unui grup etnic din Mordovia, vorbitor al limbii fino-ugrice mokșa, din vecinătatea geografică a teritoriului ancestral al ungurilor.[38][39][40]

Conform istoricului Ioan I. Russu populația românească prezentă pe teritoriul locuit astăzi de secui, ar fi fost asimilată în evul mediu.[41] Acest proces de asimilare este documentat și de lucrarea „Originea secuilor și secuizarea românilor”, a academicianului Gheorghe Popa-Lisseanu, în care se susține că românii au fost majoritari în unele părți ale teritoriului locuit de secui, dar că o mare parte a populatiei românești a fost secuizată. Gheorghe Popa-Lisseanu arată că:

„din statisticile ce le avem la îndemână rezultă că numai în ultimele două secole, numărul românilor, care în regiunea secuiască se ridică la 30% din întreaga populație, a scăzut astăzi la 5%. Restul de 25% s-a pierdut în masa secuiască, ceea ce reprezintă la o populație totală de aproximativ 500.000 de suflete, o pierdere de 125.000 la 130.000 români.[14]

Potrivit unui studiu realizat de geneticieni și antropologi din câteva instituții academice din Ungaria,[42] se arată că „din rezultatele cercetărilor antropologice și genetice a ieșit la iveală că nu există diferențe semnificative între populația secuiască și cea maghiară”.

Etimologie, organizare socială și "neamuri"[modificare | modificare sursă]

Etimologia cuvântului székely este controversată și neclară, cercetătorii oscilând între trei ipoteze principale[43]:

1) din numele tribului turcic ogur (oghur; dialectele "lir") *s*k*l (pronunțat probabil [eskel, iskil] sau [eski]; în limba turcă „vechi”).

2) din numele tribului turcic oğuz (dialectele "șaz") džikil, dzekil, cigil sau cikil din sud-vestul Asiei Centrale. Oșteni din acest trib sunt menționați în izvoare ca auxiliari ai forței militare a kavarilor [44].

3) din cuvântul szék („scaun”), cu sensul de “scaun de organizare judecătorească” și, prin extensie, o unitate administrativ-teritorială specifică secuilor și sașilor în Transilvania. Deși aceasta este considerată a fi cea mai plauzibilă ipoteză, secuii erau denumiți cu variante ale acestui etnonim încă înaintea colonizării în Transilvania a sașilor, care au introdus termenul de "scaun" cu sensul de subdiviziune administrativ-teritorială.)

Alte ipoteze etimologice[modificare | modificare sursă]

1) Din cuvântul compus székelu, cu sensul „dincolo de scaun”; cu partea a doua, -elu (modern elve) ca în numele propriu Erdély < Erdőelu "dincolo de pădure".

2) Din rădăcina [sek] sufixată cu terminația turcă –(e)li (existentă și în limba română: -liu, -lie, -lii; într-o "adaptare" românească după acest model, ar rezulta *secliu, seclie, seclii).

3) Din cuvântul compus székelő, cu sensul „sedentar”. Această ipoteză ar fi compatibilă cu relatările din cronicile maghiare[necesită citare], potrivit cărora, secuii se aflau în Câmpia Panonică la venirea ungurilor, ca etnie diferită de a lor, szék/elő fiind în acest caz un exonim dat de unguri populației sedentare găsite acolo.

„O ipoteză afirmă că secuii sunt descendenții grupului etnic bulgaro-turanic ce purta numele de eskil (esekel), deși nu putem trece sub tăcere faptul că problema originii secuilor este una dintre enigmele istoriei ce pare că nu va putea fi dezlegată cu adevărat. Cert este numai că secuii s-au maghiarizat într-o epocă foarte timpurie; și dacă au fost totuși socotiți neam aparte, aceasta se explică prin organizarea socială și sistemul de cutume specifice, păstrate, și nu în ultimul rând prin calitatea lor de „națiune politică” în structura feudală târzie a Transilvaniei. De altminteri, cronicarul János Thuróczi îi considera pe secui în secolul al XV-lea, într-o accepțiune aproape modernă, ca „parte a națiunii” (pars nationis), ca maghiari, după cum nici Ștefan Werbőczy nu-i socotea, după cum am văzut, ca „națiune” aparte.[45]

Dintre cronicarii arabi și persani care au lăsat informații despre protoungurii de dinainte de strămutarea din spațiul nord-pontic în Pannonia, Ibn Rusta a transmis un detaliu poate semnificativ: printre vecinii majgharilor se afla și tribul asghil zis și așkil ori eskil. Această populație era un trib protobulgar (implicit ogur sau onogundur).

Ipoteze mai puțin plauzibile[modificare | modificare sursă]

1) Székely/secui ca derivare și totodată amintire - pe filieră prototurcă - a sciților, al căror endonim și etnonim principal este saka.[46]

2) Legătura dintre tema numelui cu străvechiul termen PIE *sek-, *so- „a tăia” (din care sînt derivate, între altele, lat. secare „a tăia” și securis „secure”, ger. sägen „a tăia cu fierăstrăul”, engl. to saw. Securea de luptă a sciților se chema sagaris). Slavul sjek are același sens „a tăia”. În cazul acestei teorii, tema PIE sek- este sufixată cu terminația turcică -li. A fost avansată ipoteza că sensul inițial care a stat la baza denumirii populației ar fi fost „tăietori de lemne” [47]

3) Din etnonimul siculilor antici, cei care au dat numele Siciliei.

Formele de organizare: neamurile și scaunele[modificare | modificare sursă]

au fost de două feluri:

  • prima și cea mai veche era de natură tribală, cuprinzând întreaga secuime, structurată în **neamuri (nemzetségek) sau familii mari (családok), de tipul clanului sau stirpei **ramuri (ágak);
  • cealaltă formă de organizare este cea a împărțirii teritoriului în unități administrative denumite „scaune”.

În fruntea unui neam se afla de regulă un vârstnic, învestit cu autoritate și recunoscut ca atare de membrii grupului. Acesta era „conducătorul neamului” (ung. hadnagy "locotenent" sau szálláskapitány, „căpitan de așezare”; vezi și hotnog pe românește [48]).

Dintre cele mai cunoscute „neamuri” secuiești: Halom, Örlec, Jenő, Meggyes, Adorján și Abraham[49]

Istorie[modificare | modificare sursă]

Secuii în Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Capela Sf. Ștefan din Sânzieni, unul dintre cele mai vechi edificii religioase de pe teritoriul României, datând din secolul al XII-lea.
Ținutul Secuiesc in 1528, harta lui Lazarus. Ceculia sedi: Co Vtuarhel, Comitat' Gurgio, Comitat'Czik, Co Sepssa, Co Kizdi, Co Orbai.

Primele izvoare scrise privitoare la secui datează din anul 1116, când au fost menționați, alături de pecenegi, ca alcătuind avangarda cavaleriei ungare.[50] Ca popor asociat maghiarilor, secuii au fost colonizați în sistemul de prisăci medievale de-a lungul graniței nou extinse. Secuii se aflau în serviciul militar al regilor Ungariei. Astfel, prima mențiune a lor, din anul 1116, îi descrie ca participanți la bătălia de la Olsava, sub comanda regelui Ștefan al II-lea al Ungariei (1116-1131). O altă mențiune autentică a secuilor pare să fie un document al regelui Béla al II-lea (1108/1110-1141), databil în jurul anului 1131, care pomenește o slugă însărcintă cu transportul sării, cu numele de Scichul.[51] Câteva decenii mai târziu, în 1146, secuii, alături de aceiași pecenegi, făceau parte din oastea regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), fiind implicați în luptele de pe Leitha, împotriva markgrafului Heinrich al II-lea de Austria. O altă diplomă din 1217 vorbeste despre satul Székelyszáz din Bihor.[52]

În Transilvania, secuii au fost menționați prima dată într-un document din 1210.[53] O oaste formată din sași, români, secui și pecenegi, condusă de comitele Ioachim de Türje al Sibiului, a fost trimisă în anii 1210-1213 de regele Andrei al II-lea în sprijinul aliatului său, țarul asenid Borilă al Bulgariei.[54] Oastea transilvăneană s-a deplasat de la Sibiu, pe Valea Oltului, la Vidin, cu misiunea de înăbuși o răscoală. Tot din Transilvania secolului al XIII-lea se cunoaște diploma episcopului Vilmos care referă și la secui.[55][56]

Secuii au făcut parte și din oastea regelui Andrei al II-lea, participant între anii 1217-1218 la Cruciada a cincea. Au luptat în Palestina împotriva arabilor conduși de Al Malik al-Adil (1193-1218) din dinastia ayyubidă.

Kavari, pecenegi și uzi[modificare | modificare sursă]

Istoricii maghiari György Györffy și Dezső Paizs au avansat ipoteza că secuii sunt descendenți ai populației kavare musulmane (desprinsă din populația hazarilor) din Bihorul secolului al X-lea. Această ipoteză pleacă de la unica mențiune, "gens Cozar", făcută în cronica sa (Gesta hungarorum) de cronicarul Anonymus (cca. 1200) în pasajele despre Menumorut.[57]

Alte două popoare turcice înrudite au fost în decursul evului mediu în Transilvania conlocuitori ai secuilor, lăsând numeroase urme toponimice păstrate până în prezent: uzii (uz este o variantă a denumirii ramurii turcice oğuze (oghuze)) și pecenegii.[58] Astfel, există Valea Uzului, respectiv așezarea Uzon (Ozun) și Uzonkafürdő (Ozunca-Băi) din județul Covasna. (Ozun înseamnă pe turcește "lung", comparabil cu cuvântul maghiar hosszú.) În zona Mureș există sate cu numele de Búzásbesenyő (Valea Izvoarelor) care înseamnă "peceneg" (pe turcește peçenek și beçenek).[59].

Coloniști si grăniceri[modificare | modificare sursă]

O parte a populației secuiești a fost așezată pe granița vestică și nordică a ducatului, respectiv a Regatului Ungariei. Secuii sunt amintiti, printre altele, în anii 1256, 1314, 1323 și 1364, în provincii vestice ale Ungariei, în comitatele Pozsony și Moson. Prezența lor este confirmată apoi și de numele unor localități, ca Székely și Székelyfalu, ambele în comitatul Szabolcs, formate prin includerea etnonimului maghiar al secuilor. Importante comunități secuiești sunt evocate documentar și în comitatele Bars, Szerém, Gömör, Abaúj, Somogy și Baranya.

Prezențe secuiești sunt semnalate în secolele XI și XII în anii 1116 și 1146 în Bihor, în zona localităților Teleac și Salonta, dar și pe teritoriul actualelor județe Timiș și Hunedoara. Comunități secuiești, întemeiate probabil la cumpăna secolelor XI-XII, pe văile râurilor Secaș, la Sebeș-Alba, și Târnava Mare, în zona Mediașului sau Sighișoara, dar și in zona Hârtibaci la Saschiz și Viscri. Spre mijlocul secolului XII, concomitent cu avansarea hotarelor Regatului Ungariei spre estul și sud-estul Transilvaniei, respectiv spre obstacolul natural, Carpații Răsăriteni și Meridionali, comunități secuiești sunt semnalate în sud-estul Transilvaniei, la Zăbala și Peteni. Comunități secuiești sunt atestate și pe malul din dreapta al râului Olt, în zona centrală a sudului Transilvaniei. O dizlocare masivă a așezărilor secuiești de pe Valea Oltului și cea a Hârtibaciului, cauzată de colonizarea germană, are loc la sfârșitul secolului XII. Începând cu prima jumătate a secolului al XIII-lea și continuând până în primele decenii ale secolului al XIV-lea, unii specialiști[60] susțin că populația secuiască se stabilește, în parte de asemeni dincolo de Carpații Orientali, în Moldova, unde supraviețuiește azi sub numele de ceangăi, de confesiune romano-catolică.[61]

Un segment important al populației secuiești a fost așezat în părțile răsăritene ale Regatului ungar medieval, pe teritoriul Transilvaniei. Sarcina principală a contingentelor secuiești a constat în consolidarea și apărarea fortificațiilor de graniță (în maghiară gyepű) (aproximativ „palisadă”) numite și "prisăci". În consecință, comunitățile secuiești au fost deplasate treptat, concomitent cu avansarea hotarelor statului maghiar spre estul și sud-estul Transilvanei. Uneori, așa numitii darócok sau daróczok ("draucharii" sau "nyúzók") respectiv besznákok o categorie socio-profesionala medievala de afiliație etnică incerta constând din pădurari și administratori silvici, vânători, șoimari regali și furnizori de piei de animale, colectori de taxe și "prisăcari" (sau gyepűőrök) locuind în zonele păduroase dense, au fost recrutați din rândurile acestei populații hibride de origine slavo-secuiască-pecenegă.[62]

Unio Trio Nationum[modificare | modificare sursă]

În Transilvania medievală secuii erau unul dintre cele trei "natio"[63] (împreună cu nobilimea maghiară, sași și clerul catolic), cu situație privilegiată, diferit de cele ale țăranilor român și maghiar. În Fraterna Unio din 1437 (cunoscută sub denumirea Unio Trio Nationum), realizată la o adunare comună ținută la Căpâlna - lângă Dej, aristocrația maghiară, clerul, sașii și secuii (țăranii români și maghiari fiind excluși) s-au angajat (după răscoala de la Bobâlna) să-și dea ajutor militar mutual împotriva unor posibile răscoale viitoare ale iobagilor și împotriva pericolului extern, turcii ( Imperiului Otoman).

Adunarea Națională Secuiască la Lutița[modificare | modificare sursă]

În 1506 la Lutița, la Adunarea Națională Secuiască prima dată s-au luat principalele hotărâri privind autonomia și autoguvernarea secuimii. Cu 40 de ani înainte de acest eveniment, în ianuarie 1466, delegații secui s-au adunat la Zăbala, pentru a reedifica libertățile știrbite în deceniile trecute. Hotărârile adoptate aici au fost ridicate la rang de lege de către regele Matei Corvin, care avea cu adevărat nevoie de sabia secuiască. Nobilimea maghiară și elita socială a secuimii, care se îmbogățeau continuu, nu au vrut însă să respecte garanțiile autonomiei specifice secuilor, depuse încă în momentul descălecării maghiarilor, motiv pentru care în noiembrie 1505, a avut loc o nouă adunare generală la Odorheiu Secuiesc. Aici s-a dorit obținerea în special a reformei justiției. In anul următor a avut loc amintita adunare națională de la Lutița, unde s-au luat hotărâri împotriva a diferite obiceiuri ordinare. Între altele, a fost anulată pedeapsa corporală și s-a declarat că este interzisă arestarea secuilor în lipsa unei sentințe judecătorești. S-a întărit comerțul liber și s-a interzis introducerea trupelor de mercenari pe Ținutul Secuiesc. S-a hotărât, de asemenea că, pe teritoriul scaunelor, doar bărbații pot moșteni bunuri imobile și că duminică nu este voie să se facă legiuire.[64] În timpul secolelor următoare, vor avea loc mai multe adunări secuiești la Lutița.

O mare adunare națională secuiască a avut loc în 15-16 octombrie 1848 sub conducerea guvernatorului interim, contele Imre Mikó, la care sunt prezente 30-60 de mii de persoane înarmate. Aici se adoptă următoarele acte: jurământul de credință față de guvernul ungar, respectiv față de Comitetul maghiar de apărare a țării (Országos Honvédelmi Bizottság) condus de Lajos Kossuth, după dizolvarea de către împărat a dietei de la Pesta; mesajul de mulțumire către Lajos Kossuth; un apel, proclamație la pace cu titlul: Frați și concetățeni români și sași.[65][66][67]

În timpul Principatului independent al Transilvaniei[modificare | modificare sursă]

În mijlocul secolului al XVI-lea situația politică, economică și chiar juridică a secuilor s-a modificat considerabil în cadrul Principatului, care a luat naștere în 1542. Susținerea statului independent al Transilvaniei impunea suportarea unor greutăți materiale mai împovăratoare, decât în timpul regatului maghiar cănd nu cereau de la ei să suporte alte biruri decât tradiționalul tribut al boului (ököradó). Secuii au văzut în acest gest un atentat împotriva libertății ancestrale, pentru că conform mentalității moștenite de la strămoșii lor, cea mai mare, și chiar exclusivă garanție a libertății lor naționale era scutirea de impozite. În mai multe rânduri s-au răsculat pentru apărarea vechii lor libertăți. Deja înaintea formării Transilvaniei independente, între 1519-1521 secuii au pus mâna pe arme, împotriva regelui Ioan I Zápolya.[68] A urmat răscoala din 1562 având ca focar scaunul Odorhei și filiala Cristur. Regele Ioan al II-lea (Ioan Sigismund) a luat măsuri drastice care în memoria colectivă a secuilor s-au păstrat sub formula "pierderii libertăților secuiești". Conducătorii Gyepesi Ambrus, Pálfalvi Nagy György, Bán András au fost executați prin tragere în țeapă. Previziunile de instaurare a ordinii nu s-au realizat, mărturie stau jalbele secuilor de după 1566, sau răscoala înnăbușită în 1571 a secuilor din Gheorgheni. Totuși nemulțumirea generală și-a atins apogeul la sfârșitul anului 1595 și începutul anului 1596 când au avut loc evenimentele cunoscute sub numele de "carnaval sângeros" (véres farsang).[69]

În timpul Imperiului Habsburgic[modificare | modificare sursă]

Anexarea Transilvaniei și includerea ei între țările coroanei austriece și războaiele purtate de Sfântul Imperiu Roman împotriva Imperiului Otoman în secolul al XVIII-lea au dus la militarizarea zonei de frontieră, inclusiv a zonei secuiești. Înființarea Graniței Militare Transilvănene a fost întâmpinată cu împotrivire de secuii și românii transilvăneni, împotrivire înfrântă de autoritățile imperiale austriece cu forța militară. Un punct culminant al conflictului dintre secui și generalul Adolf von Buccow l-a reprezentat Masacrul de la Siculeni, care a pus capăt rezistenței secuiești.

La mijlocul sec. al XVIII-lea au fost înființate cele două regimente secuiești de grăniceri și regimentul de husari grăniceri de la Sf. Gheorghe (Primul Regiment Secuiesc de Infanterie, Al Doilea Regiment Secuiesc de Infanterie).

Religie[modificare | modificare sursă]

Structura confesională a maghiarilor din județele Covasna, Harghita și Mureș se prezintă (conform recensământului din 2002) astfel:

  • aproximativ 335.000 romano-catolici
  • aproximativ 220.000 reformați (cu o corecție de circa 50.000 persoane din numărul total de 277.000 al reformaților maghiari din cele trei județe, fără maghiarii din Câmpia Transilvaniei, județul Mureș)
  • aproximativ 55.000 unitarieni.
  • aproximativ 5.000 lutherani.

Confesiunea romano-catolică e predominantă mai ales printre secuii din zona Ciucului și în partea nordică a județului Covasna (așa-numitul Szentföld "Pământ sfânt").

Reformații (sinonim: calvinii) sunt majoritari în județul Mureș, în zona Odorheiului Secuiesc și în partea sudică a județului Covasna.

În zona Cristuru Secuiesc, Odorheiu Secuiesc și partea vestică a județului Covasna există o comunitate numeroasă de unitarieni care nu recunosc Sfânta Treime.

Secuii lutherani trăiesc în zonele în care aceștia erau supuși sașilor în perioada Reformei: județul Brașov (de ex. la Apața, Jimbor, Hălmeag, Hălchiu, parțial Brașov), Sibiu (Săcădate), Bistrița (Jeica).

În zona Bezidului (Bözödújfalu), aproape de Sovata, a existat până la al doilea război mondial, o comunitate rurală izolată de secui sâmbătași (szombatosok), confundată uneori cu sâmbătașii adventiști (szombatisták) [70]. Acești secui au practicat un cult care se revendică a fi o variantă a iudaismului încă din secolul al XVI-lea.

Mai recent, în cadrul unor serbări populare câmpenești sau manifestări etnografice sunt evocate ocazional ritualuri păgâne precreștine de tip șamanic, participanții având vestimentația adecvată, constând în caftane și cușme țuguiate de tip scitic, turcic, asiatic.

Scaunele secuiești[modificare | modificare sursă]

Zonele locuite preponderent de secui au fost grupate în secolele XIV-XV în entități administrativ-teritoriale numite scaune secuiești. Tot în scaune a fost organizat și Pământul Crăiesc, zona locuită de sași în sudul și nord-estul Transilvaniei (vezi scaunele săsești), exceptată de asemenea de la organizarea comitatensă.

Runele secuiești[modificare | modificare sursă]

Alfabetul secuiesc, denumit și runele secuiești, este un alfabet (riguros fonetic, adaptat la maghiara contemporană) utilizat de secuii transilvăneni și în prezent ca alfabet secundar, alături de cel cu caractere latine. Întrucât acest alfabet era folosit în trecut preponderent la inscripțiile gravate, sistemul se mai numește popular scriere pe răboj (sau încrustată), în maghiară róvásírás.

Cuvăntul székelyföldi cu rune secuiești din anii 1776-1785

Unele ipoteze susțin[71], că alfabetul secuiesc este de origine turcă, iar analiza paleografică a vechilor rune turcești a relevat că acestea au apărut în Siberia de sud și în regiunea Jeti-Su din China.

În limbajul de specialitate, se folosește frecvent expresia scriere secuiască pe răboj (székely róvásírás), întrucât secuii au utilizat cel mai frecvent acest sistem de scriere, iar textele cele mai numeroase și ample au fost descoperite în secuime; de exemplu la Dârjiu (Székelyderzs), Crăciunel (Homoródkarácsonyfalva), Sânmartin (Csikszentmárton), Daia, (Székelydálya), Corund (Korond), Vârghiș (Vargyas), Bâra (Berekeresztúr), Inlăceni (Énlaka), Chibed (Kibéd), Cotuș (Csejd), Ghindari (Makfalva), Solocma (Szolokma), Racu (Csikrákos).

Szekely Hungarian Rovas alphabet Szekely magyar rovas ABC.svg

Arta populară[modificare | modificare sursă]

Poarta secuiască[modificare | modificare sursă]

Cea mai caracteristică și cea mai ornamentală piesă din toată arta construcției secuiești este poarta secuiască. Nu există nimic altceva pentru care secuii ar destina atâția bani, atenție și osteneală cât pentru o poartă. Construcția porții secuiești poate fi descrisă în felul următor: cu față către stradă, pe trei stâlpi de stejar dur, așezați într-o linie dreaptă de șapte-opt metri, este așezat un acoperiș relativ jos și îngust acoperit cu șindrilă de brad, pe a cărui lungime sunt lăsate găuri de intrerare în porumbarul din interior. Între cei doi stâlpi mai apropiați se află poarta mică pentru intrarea oamenilor pe jos. Iar între cele două coloane mai îndepărtate se găsește poarta mare pentru intrarea căruțelor. Fața porții dinspre stradă este acoperită pe toată întinderea sa cu ornamente sculptate în lemn, la fel și piesele de legătura care alcătuiesc baza porumbarului. Plecând de la baza stâlpilor, aceste ornamente, vopsite de obicei în roșu, verde și albastru, reprezintă stilizat lujere, frunze de trifoi și de palmier, lalele, crini, ciorchini de struguri aranjate pe așa numitul Pom al Vieții (Életfa), iar în spațiile de sus apar soarele, semiluna, stele (elemente ale stemei secuiesti) și blazone de familie. Anumite elemente ce compun aceste decorațiuni sunt vădit de origine asiatică.

Centrele urbane ale secuilor[modificare | modificare sursă]

Odorheiu Secuiesc, locul de adunare a Adunării Secuiești în evul mediu

În secolele al XI-lea și al XII-lea Transilvania a fost înglobată treptat, de la vest la est, în Regatul Ungariei. Concomitent teritoriul a fost organizat în comitate, unități administrative introduse după modelul vestic. (Grafschaften, conduse de un greav, comite, de unde denumirea de comitat). Cu toate că puterea centrală regală a căutat să impună Alba Iulia drept centrul politic, militar și religios al Transilvaniei,[72] secuii au reușit să-și păstreze într-o oarecare măsură autonomia. Astfel, până în secolul al XV-lea, comitele de Alba Iulia (comes Albae Transsilvanae), reprezentantul politic al regelui în Transilvania, deținea pe lângă titulatura de voievod, și pe aceea de comite al secuilor (comes Siculorum). În baza privilegiilor lor fiscale și a statutului de grăniceri, secuii beneficiau în evul mediu de drept propriu de judecată și de apărare, în sensul alegerii libere a juzilor și comandanților militari (hadnagy).[73]

În secolul al XV-lea s-a constituit ca reprezentanță (administrav neoficială) a celor șapte scaune secuiești așa numita Universitate a Secuilor (Universitas Siculorum septem sedium Siculicalium), cu sediul la Odorhei.[73]

În secolul al XVIII-lea Târgu Mureșul, denumit în latina medievală Novum Forum Siculorum, Forumul nou al Secuilor, a început să se profileze drept centru și al secuilor. La aceasta a contribuit acordarea statutului de oraș liber regesc în sec. al XVIII-lea, respectiv instalarea la Târgu Mureș a Tablei Regești, instanță de judecată oficială, care a înlocuit autonomia secuiască judecătorească proprie scăunală. Asta înseamnă că autonomia judecătorească secuiască a fost la nivel zonal limitată după anul 1700 prin activitate "Tablei Regești". Înainte de a dobândi statutul de oraș liber regesc, Târgu Mureșul a mai fost denumit și Székelyvásárhely ("Târgul Secuiesc"),[74] nume care nu trebuie confundat cu numele de azi al orașului Târgu Secuiesc (Kézdivásárhely, literal Târgul Chizdului - pentru Târgul Săsesc al Chizdului vezi Saschiz), aflat la o distanță de 224 km, în partea opusă (sud-estică) a ariei locuite de secui.

La Târgu Mureș a existat "Teatrul Secuiesc de Stat" (Székely Állami Színház), înființat la 4 Februarie 1946[75], devenit mai târziu Teatrul Național Maghiar (azi denumit în onoarea artistului local Tompa Miklós).

Sub aspect bisericesc, secuii au aparținut mai departe de Alba Iulia, deoarece - spre deosebire de sași - secuii nu au beneficiat de o prepozitură proprie în cadrul Episcopiei Transilvaniei.[76]

Profil istoric moral și fizic[modificare | modificare sursă]

Secuii au fost adesea descriși ca fiind, ca prototip fizic și profil moral, preponderent "de statură mijlocie, cu fruntea lată, muncitori, temperament iritabil, tăcuți și iubitori de libertate". Numeroși rebeli si revoluționari din Transilvania au fost secui la origine, de exemplu covăsneanul Gheorghe Doja (Dózsa György) în secolul al XVI-lea, Áron Gábor din Târgu Secuiesc în secolul al XIX-lea, celebru ca artilerist iscusit, József Makk în secolul al XIX-lea. Un alt covăsnean, Sándor Kőrösi Csoma a fost un cărturar care a călătorit până în Tibet (unde a fost înhumat), și este astǎzi considerat fondatorul tibetologiei[77]. Un scop al călătoriei sale a fost căutarea originilor secuilor. Aceste personalități sunt onorate astăzi în orașe ca Târgu Mureș cu statui și nume de străzi. Unul dintre bulevardele principale din Târgu Mureș poartă numele lui Doja, în timp ce alte străzi din același oraș au fost botezate cu numele lui Áron Gábor , Sándor Körösi Csoma și Strada "Secuilor Martiri".

Secuii și panturanismul[modificare | modificare sursă]

Deși, prin tradiție, adversari ai turcilor otomani, care au invadat adesea Transilvania, secuii au nutrit ulterior sentimente romantice de frățietate față de turci în pofida religiilor diferite. Secuii vedeau în turci un fel de "frate mai mare regăsit".

Astfel, ziarul Timpul (de sub redacția lui Mihai Eminescu) consemna în anii 1877-1878 agitația din anumite așezări secuiești intracarpatice prilejuită de războiul româno-turc. Cete de secui organizate ad-hoc amenințau să pătrundă prin trecătorile din Carpați în Romania, unde urmau să atace și să pârjolească satele pentru a sabota interesele românești și pentru a-și arăta solidaritatea cu Imperiul Otoman.[78]. Stindardul acestor secui era Turul madár („pasărea Turul") identificat cu șoimul pelerin (Falco peregrinus), pe turcește Tuğrul sau Toğrül, totodată numele unuia dintre fondatorii dinastiei turcești selgiucide, din ramura oguză (vide supra), simbol comun al semințiilor turanice sau altaice, repus în uz pentru o perioadă sub regimul horthyst.

În anul 2006 liderii autonomiștilor secui din România au început să afirme din nou afiliațiile turanice (turcice) ale secuilor și au semnat un protocol de colaborare cu autonomiștii uiguri din fostul Turkistan, astăzi parte a Chinei. De altfel Ferenc Csaba, unul dintre lideri explică încheierea acestei alianțe subliniind "relațiile istorice de rudenie între maghiari și uiguri".[79] Turca vorbită probabil până în sec. XI de părți de populație a Ungariei medievale incipiente (în baza unor indicatori lingvistici, idiomul era apropiat de dialectele ciuvaș și bașkir ale turcei) a dispărut foarte timpuriu, impunându-se limba uralică (ugrică) maghiara. Înrudirea dintre secui și uiguri este tot atât de mică/mare cum e și cu celelalte popoare de limbă turcă, dintre Turcia și Uiguria.[80]. Dimensiunea indoeuropeană (scito-alană, deci iranică veche), atât la populația maghiarofonă, cât și la panturcime, nu e neglijabilă[81] (un rest vădit îl reprezintă populația asimilată ce a lăsat în Câmpia Tisei, spre vest, toponimie cu componenta Jász- (etnonimul iașilor sau alanilor) sau cu cea berény [82]

Gastronomie secuiască[modificare | modificare sursă]

Bucătăria secuiască se bazează pe patru alimente principale: cartoful, varza, carnea de porc și smântâna și reflectă condițiile climaterice, respectiv iernile extrem de geroase din zonă. Produsele din porc, ca slănina, caltaboșii, carnea afumată la borcan etc., sunt deosebit de populare. Înainte de introducerea cartofului în Evul Mediu târziu, alimente de bază erau meiul (köles; compară cu coleașă și cuvintele similare din bulgară și sârbo-croată) și secara. Una dintre plantele cele mai populare în secuime este chimionul (Carum carvi), care crește spontan în abundență în depresiunile intramontane. Semințele chimionului se prăjesc în unsoare încinsă pentru supe (köménymagleves „supă de semințe de chimion”). Un rachiu secuiesc popular e asezonat de asemeni cu semințe de chimion. Tipic pentru secui e și kürtőskalács, cozonacul secuiesc făcut din aluat răsucit pe forme tronconice și copt deasupra cărbunilor încinși.

Personalități[modificare | modificare sursă]

Bărbaţi secui din satul Sâmbriaş (Jobbágytelke) din jud. Mureș fotografiați la începutul anilor 1970 în veșminte tradiționale. Cizmele lustruite cu grijă erau un accesoriu obligatoriu al portului tradițional, cum era și arborarea mustăților la vârstnici

Arhivă cartografică[modificare | modificare sursă]


Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ http://www.matud.iif.hu/08okt/05.html Articolul publicat in revista stiintifica Magyar Tudomany 2008/octombrie (Stiinta maghiara) al Academiei Stiintifica maghiara (Magyar Tudomanyos Akademia)
  2. ^ Secui (dexonline.ro/)
  3. ^ Géza Vámszer, Szakadát. Egy Szeben megyei magyar szórvány. Erdélyi Enciklopédia kiadás, Kolozsvár, 1940, și János Péntek, Magyar nyelv- és nyelvjárásszigetek Romániában (Insule lingvistice maghiare în România)
  4. ^ de ex. satul Apața/Apáca
  5. ^ Nebulo.ro, Curs de limba maghiară, „Câte «feluri de limbă maghiară» există”: „Limba maghiară are multe dialecte regionale care diferă în pronunție, vocabular, expresii. Aceste particularități pot fi ușor observate mai ales la vorbitorii de la sate.”
  6. ^ a b Gusztáv Mihály Hermann: Secuii, Ed. Pro-Print, Miercurea Ciuc, 2009. p. 116. randul 16.
  7. ^ Csibi Barna se va declara secui la recensamant, etnia secuiască are dreptul la autodeterminare, la un stat național secuiesc
  8. ^ Recensămaânt cu cântec în Covasna: maghiarii, îndemnați să se declare secui
  9. ^ Recensământ
  10. ^ FERENCZ S. ALPÁR, FORRÓ ALBERT, HERMANN GUSZTÁV MIHÁLY, KÁDÁR GYULA, MIHÁLY JÁNOS, NOVÁK CSABA ZOLTÁN, NOVÁK KÁROLY ISTVÁN, ORBÁN ZSOLT, SEPSISZÉKI NAGY BALÁZS, SÓFALVI ANDRÁS, SZTÁNCSUJ SÁNDOR JÓZSEF: ISTORIA SECUILOR, Ed. Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Harghita, 2012. ISBN 978-973-0-13074-4
  11. ^ a b http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/studrom.htm
  12. ^ Gusztáv Mihály Hermann: Secuii, Ed. Pro-Print, Miercurea Ciuc, 2009. p. 116.
  13. ^ Se recunoaște și de către părțile oficiale că rezultatele recensământului nu au fost pe măsura așteptărilor, pe de o parte datorită perioadei lungi de conscriere, pe de alta, ca urmare a efectelor secundare (întârziate) ale anilor de revoluție. Potrivit unor estimări din epocă, din recensământ lipseau 5-6% din populație, însă această marjă de eroare a fost considerată ulterior ca fiind prea mare. La această subînregistrare de populație a contribuit atât lipsa de experiență a recenzorilor, cât și imprecizia și caracterul complicat al conținutului instrucțiunilor de recensământ. Una dintre deficiențele majore ale înregistrării constă în faptul că, din cauza unor rațiuni militare și administrative, în loc de evidențierea numărului populației prezente, reale s-a urmărit recenzarea populației de drept (autohtone) și clasificarea acestor date în funcție de anumite criterii. Recenzarea viza doar populația civilă, pentru înregistrarea populației militare luându-se măsuri separate. În Transilvania, cele două regimente românești de graniță apar în recensământ atât cu populația civilă cât și cu cea militară, în schimb, localitățile regimentelor secuiești de infanterie și de cavalerie figurează doar cu populația civilă. Rezultatele recensământului au fost publicate în totalizări pe provincie și pe comitate, după sex, stare civilă, vârstă, religie și naționalitate.[7] Datele privind ocupația nu au fost publicate și din acest punct de vedere cunoștințele noastre sunt mai sărace decât cele oferite de recensământul din vremea lui Iosif al II-lea. in Varga E. Árpád: Recensăminte ale populației pe teritoriul Transilvaniei, în perioada 1850-1910 [1]
  14. ^ a b c Gh. Popa-Lisseanu, Originea secuilor și secuizarea românilor
  15. ^ a b Irina Livezeanu, Cultură și naționalism în România Mare, Humanitas, București 1998, pag. 169.
  16. ^ Piotr Eberhardt, Ethnic Groups and Population Changes in Twentieth-century Central-Eastern Europe. M. E. Sharpe, Armonk, New York and London, England, 2003. ISBN 978-0-7656-0665-5. p. 334.
  17. ^ http://countrystudies.us/romania/40.htm
  18. ^ http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/vol4/notavol4.pdf
  19. ^ Maria Bucur, Eugenie și modernizare în România interbelică, traducere din engleză de Raluca Popa, Editura Polirom, Colecția „Studii de gen“, Iași, 2005.
  20. ^ Livezeanu, Op. cit., p. 168
  21. ^ http://varga.adatbank.transindex.ro/?pg=3&action=etnik&id=413
  22. ^ http://varga.adatbank.transindex.ro/?pg=3&action=etnik&id=346
  23. ^ Rezultatele recensămintelor din punct de vedere al naționalităților (n)
  24. ^ Sepsiszentgyörgy és vidéke – Történelmi tükör: települések, templomok – második rész: Mikóújfalu http://erdelykincsei.com/2011/09/29/sepsiszentgyorgy-es-videke-%E2%80%93-tortenelmi-tukor-telepulesek-templomok-masodik-resz-mikoujfalu/
  25. ^ http://mek.niif.hu/04800/04804/html/119.html
  26. ^ Rezultatele recensămintelor din punct de vedere al limbii vorbite (a)
  27. ^ Rezultatele recensămintelor din punct de vedere al religiilor
  28. ^ "A hagyomány szerint, amit Orbán Balázs is lejegyzett, a falu elnevezése egy Oláh János nevû pásztortól ered, akinek kunyhója volt a mostani falu felsô felében." vezi [2]
  29. ^ Dr. Ábrám Zoltán : Szentegyháza A múltat és a jelent egyaránt ismertetô korrajz (Juventus kiadó, Mv-hely 1998)
  30. ^ Vezi Csaba Szabó, (Idő)utazás a Szászföldre (Călătorie (în timp) pe pământ săsesc): "Aztán kelet felé – igaz, messzebb – ott van Oltszakadát, ahonnan nem akartak az Andreanum elől elmenekülni a székelyek" (Apoi, spre răsărit, într-adevăr mai departe, se află Săcădatele, de unde secuii n-au vrut să plece înainte de promulgarea Andreanum-ului.).
  31. ^ Sima Péter: A bukovinai székelyek története, 2000
  32. ^ Péter Sima, A bukovinai székelyek története (Istoria secuilor bucovineni). Universitatea de științe din Seghedin, 2000
  33. ^ "Mica Bucovină" dintre Hunedoara și Deva > EVZ.ro
  34. ^ Anonymus, Gesta Hungarorum: Et inde equitantes iuxta fluuium couroug castra metati sunt, et omnes siculi qui primo erant populi atthyle regis audita fama usubuu obuiam pacifici uenerunt, et sua sponte filios suos cum diuersis muneribus in obsides dederunt.
  35. ^ Teoria dublă descălecare al lui Gyula László
  36. ^ A székely törzsszerkezetben a Sepsi szék egyik ágát koromzának hívták (În cadrul configurației tribale din scaunul Sepsi, o ramură se chema koromza.)
  37. ^ András Pálóczi Horváth, Pogányokkal védelmeztetjük országunkat: a kálizoktól a kunokig (Ne-am apărat țara cu păgânii: de la horezmieni la cumani).
  38. ^ Vezi și link.
  39. ^ Vezi și text
  40. ^ [3] Despre legătura maksa-secui în lucrarea de genealogie maghiară a familiilor: Iván Nagy și István Friebeisz, Magyarország családai czimerekkel és nemzékrendi táblákkal"'
  41. ^ Ioan I. Russu, Les roumains et les sicules (lucrare republicată în 1998).
  42. ^ [4]. Vezi si [5] Bogácsi-Szabó Erika Csányi Bernadett PhD, tudományos munkatárs, MTA Szegedi Biológiai Kp. Genetikai Int.,Tömöry Gyöngyvér, Blazsó Péter PhD MTA Szegedi Biológiai Kp. Genetikai Int., Csősz Aranka Kiss Dóra MTA Régészeti Int. Archeogenetikai Laboratórium, Langó Péter, Köhler Kitti MTA Régészeti Intézet, Raskó István MTA doktora, igazgató, MTA Szegedi Biológiai Központ Genetikai Intézet
  43. ^ http://szekelyivadekok.tripod.com/01.html
  44. ^ Elemér Moór, A honfoglaló magyarság megtelepülése és a székelyek eredete (Colonizarea protomaghiarimii și originea secuilor), Seghedin, 1944. Vezi și recenzie
  45. ^ Jenő Szűcs, Popoarele Ungariei medievale
  46. ^ Vezi și Vârful Saca din apropierea Sovatei
  47. ^ saw = "cutting tool," Old English sagu, from Proto-Germanic *sago "a cutting tool" (cf. O.E. seax "knife," Old Norse sög, Norw. sag, Dan. sav, Middle Dutch saghe, Dutch zaag, Old High German saga, modern German Säge "saw"), from PIE base *sak-/*sek- "to cut" (cf. Latin secare "to cut," Rus. sech' "to cut")
  48. ^ Definitie: hotnog | DEX online
  49. ^ O listă completă a neamurilor și ramurilor cuprinde clanurile Orlöcz, Jenő, Meggyes, Adorján, Ábrán, Halom, Bod, Szomorú, Gyáros, György, Telegd, Nagy, Péter, Szovát, Új, Dudor, Poson, Gyerő, Halond, Seprőd, Boroszló, Kürt, Váczmán, Náznán, Balási, Eczken, Vaja, Karácson, Koromza, Zöld, Odvor, Kövér. Unele nume provin din onomastica iudeo-creștină (György, Péter, Balázs, Karácsony), altele sunt slave (Boroszló: Borislav; Odvor: Dvor) și germane (Váczmán: Watzmann), precum și protoungare de proveniență ugrică, alană și turanică (Jenő, Zöld, Kürt).
  50. ^ Edgar Hösch ș.a. (ed.), Lexikon zur Geschichte Südosteuropas, Wien-Köln-Weimar 2004, p. 675
  51. ^ Hermann Gusztáv Mihály, Secuii, Miercurea Ciuc, 2009, p. 19
  52. ^ "...Bichorienses de centorionatu Sceculzaz, et horum praecipue Tenkeu de villa Ebey impetierunt quendam liberum hominem, nomine Deum, dicentes, quod eorum esset conciuis."
  53. ^ "...rex ipse Iwachinum comitem Scibiniensem associatis sibi Saxonibus, Olacis, Siculis et Bissenis in subsidium transmisit..."
  54. ^ Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, București, 1971, p. 64
  55. ^ "...eo tamen excepto, quod si Vngaros vel Siculos ad dictam terram transire contigerit, nobis et ecclesiae nostras in decimis teneantur respondere"
  56. ^ http://mek.niif.hu/02200/02254/02254.htm#5
  57. ^ Vezi referință [6] și text
  58. ^ Pecenegi în zona Baraolt.
  59. ^ vezi și nomenclator linvistic
  60. ^ de ex. Gábor Lükő, Péter Domokos Pál
  61. ^ Acest lucru însă este improbabil considerând ultimele analize filogenetice făcute la nivelul ADN-ului mitocondrial (Innsbruck Medical University, 2007, în curs de publicare) care arată o divergență genetică pronunțată între cele două grupuri etnice. De asemenea, s-a observat un nivel scăzut al schimbului de gene între populații (denotând relații interetnice de mică amploare în ciuda proximității geografice), cu un bias pentru direcția ceangăi-secui.
  62. ^ Vezi gyepű și gyepűelve
  63. ^ HERMANN GUSZTÁV MIHÁLY Istoria secuilor, Ed. Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Harghita, 2012. ISBN 978-973-0-13074-4
  64. ^ http://www.partidulcivicmaghiar.com/Articol.asp?ID=264
  65. ^ Szász és Román testvérek, polgártársak” című kiáltvány: „Békét akarunk e honban és szabadságot, melynek édes gyümölcseit veletek együtt élvezhessük. Mi tiszteljük nemzetiségtöket, nyelvetöket és vallástokat, s készek vagyunk azt fegyverünk élével oltalmazni. Mü barátai vagyunk a volt jobbágyok új szabadságának. Mü a közös teher viselést és jog egyenlőségét óhajtjuk s nyílt ellenségei vagyunk mindennek, ki ezekkel ellenkezőt akar.”
  66. ^ http://ardealul.blogspot.com/2011/04/ela-cosma-cronologia-anilor-1848-1849.html
  67. ^ vezi și: http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=519
  68. ^ Benedek Jancsó: A székelyek, vezi
  69. ^ Lajos Demény: O prezentare excelentă despre secui, București, 2005
  70. ^ Bözödújfalu - A székely szombatosok települése
  71. ^ A.S. Amanjolov, History of Ancient Turkic Script, Almaty, 2003, p.307
  72. ^ Paul Niedermaier, Das mittelalterliche Städtebau in Siebenbürgen, Heidelberg 1996, pag. 151-156.
  73. ^ a b Konrad Gündisch, "Hauptstädte" in Siebenbürgen, În: Harald Heppner, Hauptstädte zwischen Save, Bosporus und Dnjepr, Wien 1998, pag. 61.
  74. ^ Fodor István monográfia gyűjteménye- Marosszék és Marosvásárhely sz. kir. város krónikája - Száz év előtti székely főváros madártávlatból
  75. ^ vezi text Din istoricul teatrului maghiar din Tg. Mureș
  76. ^ Gündisch, Op. cit., 62.
  77. ^ Shambala - Numarul 66 - Mai - 2001 - Arhiva - Observatorcultural.ro
  78. ^ Vezi lucrarea A székely puccs, Budapesta, 1920
  79. ^ De menționat că toți așa zișii turanici vorbesc dialecte ale limbii (pan)turce.
  80. ^ De subliniat că limbile mongolă și tunguză nu sunt inrudite lingvistic cu limbile turcice
  81. ^ Vezi lucrările de lingvistică dedicate analizei vocabularului vechi iranic din limba maghiară, îndeosebi cele publicate de iranologul János Harmatta, care a împărțit lexemele în cauză în trei grupe: iraniana veche, persana și alana.
  82. ^ Etnonimul "Berény" a fost identificat uneori cu berindeii turcici, în timp ce András Vistai presupunea că numele berény era tribal, al kavarilor, sau al prisăcarilor de alt neam turcic, și anume berindeii (berendey): "Berény kazár törzsnév + XI. század közepétöl elönyomuló, újonnan beköltözö török nép nevét örzi. Újabb nézet szerint: határvédö berend nép települése."

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • ro FERENCZ S. ALPÁR, FORRÓ ALBERT, HERMANN GUSZTÁV MIHÁLY, KÁDÁR GYULA, MIHÁLY JÁNOS, NOVÁK CSABA ZOLTÁN, NOVÁK KÁROLY ISTVÁN, ORBÁN ZSOLT, SEPSISZÉKI NAGY BALÁZS, SÓFALVI ANDRÁS, SZTÁNCSUJ SÁNDOR JÓZSEF: Istoria secuilor, Ed. Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Harghita, 2012. ISBN 978-973-0-13074-4
  • de Sabin Opreanu, Die Szekler. Eine völkische Minderheit inmitten des Rumänientums („Secuii. O minoritate demografică în mijlocul românimii”). Krafft u. Drotleff, Sibiu, 1939 în original Ținutul săcuilor, Tiparul Ardealul, 1927 sau 1928
  • fr Ioan Lupaș, Réalités historiques dans le Voïvodat de Transylvanie du XII-e au XV-e siècle, Bucarest, 1938, pp. 31–41
  • de Bálint Hóman, Geschichte des ungarischen Mittelalters, Bd. I, Berlin, 1940, p. 84ff [Istoria Evului Mediu unguresc]
  • de Bálint Hóman , Die Szekler in: Siebebürgen (Hrg. Emmerich Lukinich), Berlin, 1940, pp. 47–54
  • de György Györffy, Der Ursprung der Szekler und ihre Siedlungsgeschichte, in: Siebenbürgen und seine Völker (Hrg. Elemér Malyusz), Budapest, Leipzig, Mailand (Milano), 1943, pp. 76–131 [Originea secuilor și istoria colonizării lor. În: Ardealul și popoarele sale]
  • fr László Makkai , Histoire de Transylvanie, Paris, 1946, pp. 49–50
  • de Hansgerd Göckenjan, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn (Popoare auxiliare și paznici ai hotarelor în Ungaria medievală), Wiesbaden, 1972, pp. 114–139
  • Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1972, pp. 105–115
  • hu György Bodor, Székelyek a középkorban (Secuii în evul mediu), Forras 1975
  • de László Makkai, Herausbildung der ständischen Gesellschaft (1172-1526) (Apariția societății stărilor), in: Kurze Geschichte Siebenbürgens (Hrg. Béla Köpeczi) (în: Scurtă istorie a Ardealului. Ediția Béla Köpeczi), Budapest, 1990, pp. 175ff
  • fr Ioan I. Russu, Les roumains et les sicules, Centre d'Etudes Transylvaines - Fondation Culturelle Romaine, Cluj-Napoca, 1998. ISBN 973-577-185-3
  • de Harald Roth (red.), Die Szekler in Siebenbürgen. Von der priviligierten Sondergemeinschaft zur ethnischen Gruppe („Secuii din Transilvania. De la minoritatea specială privilegiată la grupul etnic”), Böhlau Verlag GmbH & Co, Köln, 2009. ISBN 978-3-412-20240-8

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Minoritatea maghiară în perioada comunistă, Olti Ágoston, Gidó Attila, Editura ISPMN, 2009
  • Studii de istorie a naționalității maghiare și a înfrățirii ei cu națiunea română, Volume 1, László Bányai, Institutul de Istorie "N. Iorga.", Editura Politică, 1976

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Etnografie

Istorie

Studii

Presa română despre secui

Portaluri

Comunități