Secui

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Hartă a arealului din estul Transilvaniei în care locuiesc secui

Secui, denumiţi popular şi săcui (în maghiară Székelyek), sunt un grup etnic de limbă maghiară asimilat în prezent cultural maghiarimii, şi care sunt majoritari în judeţele Covasna, Harghita şi în arealul central şi sud-estic al judeţului Mureş. Pe lîngă ei, se autodefinesc ca secui şi locuitorii de limbă maghiară a câtorva sate din judeţele Alba şi Cluj^[1] şi chiar Sibiu^[2].

Din anul 1977, la recensăminte, secuii figurează din nou ca naţionalitate de sine stătătoare. La recensământul din 2002, doar 150 de persoane s-au declarat „secui” propriu zişi (1992: 831 persoane).

Originea etnică a secuilor este viu disputată de istorici şi antropologi. În decursul timpului, diverşi cercetători i-au considerat pe secui ca descinzând, pe rând, din maghiari, sciţi, huni, gepizi, avari, bulgarii de pe Volga, onoguri, kavari sau din kabardino-balkarii din Caucaz. De altfel, o ramură a aşa zişilor turci horezmieni (din Horezm) sau hwarizmi (koromza sau korozmin) au fost sedentarizaţi în scaunul secuiesc Sepsi în jurul oraşului Sfântu Gheorghe.^[3]

Secuii vorbesc un grai maghiar şi ocupă sud-estul şi estul Transilvaniei, fiind majoritari pe o bună parte a teritoriului actual al judeţelor Harghita şi Covasna, şi ocupă o bună parte din estul judeţului Mureş, respectiv o fâşie restrânsă cuprinzând 11 comune alocate în prezent judeţului Braşov. În afara acestui areal, denumit uneori cu o tentă romantică "pământ secuiesc", există în prezent colonii răzleţe de secui implantate mai ales în decursul secolelor al XVIII-lea şi XIX-lea pe teritoriul judeţelor Bistriţa-Năsăud (la Cireşoaia) si Cluj (Cămăraşul de pustă). Până în 1940/41 au existat în Bucovina câteva mii de secui, emigraţi în urma masacrelor comise de trupele habsburgice în 1764 (aşa-numitul masacru de la Siculeni), pe teritoriul de azi al judeţului Suceava în trei sate la câţiva km. nord respectiv sud de Rădăuţi ^[4], dar care au fost recolonizaţi ulterior, mai ales după 1940 în provincia sârbească Voivodina iar apoi în Ungaria propriu-zisă în satele evacuate de şvabi unde continuă să se definească ca secui.^[5]. Aşa numiţii tarcani de pe Crişul Negru sunt un posibil rest de populaţie secuiască medievală.

[modifică] Etimologie, organizare socio-politica şi "neamuri"

Etimologia cuvântului "székely" este neclară, cercetătorii pendulând între trei ipoteze principale^[6]:

1.) se trage din numele unui trib turcic ogur *s*k*l (pronunţat se pare eskel, iskil) sau eski (pe turceşte „vechi”).

2.) Sunt urmaşii unui trib turcic oğuz din sud-vestul Asiei Centrale numit şi džikil, dzekil, cigil, sau cikil, uneori citaţi de istorici ca acompaniindu-i pe kavari ^[7]

3.) vine din cuvântul szék („scaun”), cu sensul de loc îngrădit, sau, cu sensul de “scaun administrativ”, (deşi secuii erau numiţi "secui" şi înaintea colonizării saşilor, care au introdus termenul de "scaun administrativ")

a.) szék/elu, cu sensul „dincolo de scaun”, ca în cazul cuvântului Erdély (Ardeal): Erdő/elu (dincolo de pădure)

b.) szék/eli/li, în care -eli, -li este un sufix turcic)

c.) szék/elő, cu sensul de „sedentar” (această din urmă teorie având darul de a se împăca cu cele cuprinse în cronicile maghiare potrivit cărora secuii se aflau în Pannonia la venirea ungurilor, szék/elő fiind în acest caz un etnonim extern dat de unguri populaţiei sedentare găsite).

O ipoteză bine fundamentată afirmă că secuii sunt descendenţii grupului etnic bulgaro-turanic ce purta numele de eskil (esekel), cu toate că nu putem trece sub tăcere faptul că problema originii secuilor este una dintre enigmele istoriei ce se pare că nu va putea fi dezlegată cu adevărat. Cert e doar că secuii s-au maghiarizat într-o epocă foarte timpurie; şi dacă au fost totuşi socotiţi un neam aparte, acest fapt se explică prin organizarea socială şi sistemul de cutume specifice pe care şi le-au păstrat, şi nu în ultimul rând prin calitatea lor de „naţiune politică” în structura feudală târzie a Transilvaniei.^[8]

Dintre cronicarii arabo-iranieni care au lasat informaţii despre protoungurii de dinainte de deplasarea din spaţiul nord-pontic spre locul "honfoglalás"-ului, Ibn Rusta ne comunică un detaliu care intrigă: printre vecinii majgharilor se număra tribul asgil (sau aşkil/eskil). Askilii/eskilii erau deci în ultimă instanţă un trib protobulgar (adică oguri/onoguri/onogunduri)

Alte ipoteze puţin probabile:

1.) O amintire - pe filieră prototurcă - a sciţilor, numiţi în diverse limbi saka. ^[9]

2.) Din cuvîntul străvechi indoeuropean, *sek-, *so- „a tăia” (din care sînt derivate lat. secare „a tăia” şi securis „secure”, ger. sägen „a tăia cu fierăstrăul”, engl. to saw. De menţionat că securea de luptă a sciţilor se chema sagaris). Pe filieră slavă sjek (siec), cu acelaşi sens „a tăia”. Plus sufixul turcic -li. Ideea este că sensul iniţial ar fi fost „tăietori de lemne”

3.) din siculii antici (cei care au dat numele Siciliei) etc.

Secuii au folosit un alfabet cu semne asemănătoare cu cele din alfabetele runice, de asemeni vag asemănător cu alfabetul turcic "Orhon", înainte de a adopta alfabetul latin sub influenţa bisericii catolice. Vezi rovásírás („scrierea pe răboj”).

Formele de organizare au fost de două feluri: prima şi cea mai veche era de natura tribală, cuprinzând întreaga secuime, structurată în neamuri (nemzetségek) sau familii mari, de tip clan ori stirpe, (családok) şi în ramuri (ágak). Cea de-a doua formă de organizare este cea a împărţirii teritoriului în unităţi administrative numite „scaune”.

În fruntea unui neam se afla de regulă un bărbat vârstnic, învestit cu autoritate şi recunoscut ca atare de membrii grupului. Acesta era „conducătorul neamului” (ung. hadnagy "locotenent" sau szálláskapitány, „căpitan de aşezare”; vezi şi hotnog pe româneşte). Dintre „neamurile” secuieşti importante: Halom, Örlec, Jenő, Meggyes, Adorján şi Abraham (neam secuiesc), unele cu tentă iudaică, întărind speculaţiile privind înrudirea cu kavarii (koborok), dintre care unii erau de confesiune mozaică.^[10]

[modifică] Istorie

[modifică] Secuii în Evul Mediu

Nu sunt cunoscute exact împrejurările, nici data exactă la care secuii s-au alăturat ungurilor. Izvoarele istorice timpurii păstrate (Anonymus, Simion de Kéza) îi menţionează pe secui alături de maghiari în secolul X, perioadă în care secuii au preluat probabil şi limba maghiară. Ca popor asociat ungurilor, secuii s-au aflat permanent în avangarda oştirii ungureşti, participând la diferite campanii militare.

Secuii, împreună cu pecenegii, figurau în 1116 în avangarda trupelor, ca participanţi la bătălia de la Olsava, sub comanda regelui Ştefan al II-lea al Ungariei (1116-1131). Câteva decenii mai târziu, în 1146, secuii, alături de aceiaşi pecenegi, făceau parte din oastea regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), fiind implicaţi în luptele de pe Leitha, împotriva markgrafului Heinrich al II-lea de Austria. Demnă de menţionat este şi participarea secuilor, alături de români, saşi şi pecenegi, în trupele conduse de comitele Joachim al Sibiului, trimise între anii 1210-1213 de regele Andrei al II-lea al Ungariei în sprijinul aliatului său ţarul Borilă al Bulgariei (1207-1218). Secuii au făcut parte şi din oastea regelui Andrei al II-lea, participant între anii 1217-1218 la Cruciada a V-a, care au luptat în Palestina împotriva arabilor conduşi de Al Malik al-Adil (1193-1218) din dinastia Aiybidă.

„Cronica lui Marcus” ^[11] menţionează faptul că secuii sunt rămăşiţe ale vechilor huni, care s-au retras în munţi, stabilindu-se alături de valahi. ^[12]

„Au rămas însă din huni trei mii de bărbaţi care, scăpaţi din bătălia Crumheldină printr-o pătrundere plină de groază, s-au îngrijit a se aduna în câmpia Chiglamezey. Care bărbaţi, deoarece se temeau de naţiunile occidentale, ca nu cumva să-i atace pe neaşteptate, au intrat în Erdeelw şi s-au numit pe sine nu unguri, ci Zecul... totuşi, după cum au vrut ungurii, nu şi-au hotărât soarta în câmpia Pannoniei, ci cu valahii în munţii din vecinătate”

(Cronica lui Marcus)

[modifică] Kavari, Pecenegi şi Uzi

Istoricii maghiari Györffy György şi Pais Dezső susţin că secuii reprezintă populaţia kavara musulmană care popula Bihorul secolului al X-lea.^[13] Alte două popoare turcice înrudite au coabitat în decursul evului mediu în Transilvania cu secuii lăsând numeroase urme toponimice păstrate până in ziua de azi: uzii şi pecenegii. Uz e o variantă a denumirii ramurii tribale turce Oğuz. Astfel, există Valea Uzului respectiv aşezarea Uzon (Ozun) din judeţul Covasna. (Ozun înseamnă pe turceşte "lung", comparabil cu cuvântul maghiar hosszú.) În zona Mureş există sate cu numele de Besenyő care se traduce prin "peceneg" (pe turceşte peçenek). ^[14]

[modifică] Colonişti si grăniceri

O parte a populaţiei secuieşti a fost aşezată pe graniţa vestică şi nordică a ducatului, respectiv a Regatului Ungariei. Secuii sunt amintiti, printre altele, în anii 1256, 1314, 1323 şi 1364, în provincii vestice ale Ungariei, în comitatele Pozsony şi Moson. Prezenţa lor este confirmată apoi şi de numele unor localităţi, ca Székely şi Székelyfalu, ambele în comitatul Szabolcs, formate prin includerea etnonimului maghiar al secuilor. Importante comunităţi secuieşti sunt evocate documentar şi în comitatele Bars, Szerém, Gömör, Abaúj, Somogy şi Baranya.

„Piatra Secuiului” sau „Székelykő”, stâncă la poalele căreia se află aşezarea Rimetea (Torockó) din fostul scaun secuiesc Arieş, azi în judeţul Alba

Prezenţe secuieşti sunt semnalate în secolele XI şi XII în anii 1116 şi 1146 în Bihor, în zona localităţilor Teleac şi Salonta, dar şi pe teritoriul actualelor judeţe Timiş şi Hunedoara. Comunităţi secuieşti, întemeiate probabil la cumpăna secolelor XI-XII, pe văile râurilor Secaş, la Sebeş-Alba, şi Târnava Mare, în zona Mediaşului sau Sighişoara, dar şi in zona Hârtibaci la Saschiz şi Viscri. Spre mijlocul secolului XII, concomitent cu avansarea hotarelor Regatului Ungariei spre estul şi sud-estul Transilvaniei, respectiv spre graniţa sa naturală, Carpaţii Răsăriteni şi Meridionali, comunităţi secuieşti sunt semnalate în sud-estul Transilvaniei, la Zăbala şi Peteni. Comunităţi secuieşti sunt atestate şi pe malul din dreapta al râului Olt, în zona centrală a sudului Transilvaniei. O dizlocare masivă a aşezărilor secuieşti de pe Valea Oltului şi cea a Hârtibaciului, cauzată de colonizarea germană, are loc la sfârşitul secolului XII. Începând cu prima jumătate a secolului al XIII-lea şi continuând până în primele decenii ale secolului al XIV-lea, unii istorici susţin că populaţia secuiască se stabileşte, în parte de asemeni dincolo de Carpaţii Orientali, în Moldova, unde supravieţuieşte azi sub numele de ceangăi, de confesiune romano-catolică. ^[15]

Un segment important al populaţiei secuieşti a fost aşezat în părţile răsăritene ale Regatului Ungaria, pe teritoriul Transilvaniei. Sarcina principală a contingentelor secuieşti a constat în consolidarea şi apărarea fortificaţiilor de graniţă (în maghiară gyepű) (aproximativ „palisadă”) numite şi "prisăci". În consecinţă, comunităţile secuieşti au fost deplasate treptat, în mod planificat, concomitent cu avansarea hotarelor statului maghiar spre estul şi sud-estul Transilvanei. Uneori, aşa numitii darocok sau daroczok ("draucharii") , o categorie socio-profesionala medievala de afiliatie etnică incerta constând in padurari si administratori silvcici, vanatori, şoimari regali şi furnizori de piei de animale, colectori de taxe şi "prisăcari" (sau gyepűőrok) locuind in zonele forestiere dense, au fost recrutaţi din randurile unei popukatii hibride de orogine slavo-secuiască-pecenegă.^[16]

[modifică] "Secuii" din Săcădate

O comunitate arhaică de maghiarofoni, asociaţi uneori cu secuii, supravietuieşte până azi la Săcădate (Oltszakadát) în imediata apropiere a oraşului Avrig, azi parte administrativă a judeţului Sibiu dar istoric parte a Ţării Făgăraşului. În Evul Mediu timpuriu, această populaţie ar fi refuzat -potrivit istoricilor- sa părăsească aşezarea care a fost atribuita colonistilor saşi în secolul al XIII-lea diploma regală maghiară Andreanum rămânând pe aşa zisul Pământ Săsesc, numărând azi circa 200 de persoane. Potrivit unei alte teorii, maghiarofonii din Săcădate ar fi fragmente tribale pecenege maghiarizate, etnie turcică a cărei prezenţă a fost bine documentată în Avrig şi împrejurimi.^[17]

[modifică] Unio Trio Nationum

Secuii au fost consideraţi în Ungaria Medievală naţiune diferită de maghiari, potrivit edictului Unio Trio Nationum (Uniunea celor trei naţiuni), emis în 1438 şi care stabilea drepturile naţiunilor recepte, saşii, secuii şi maghiarii. În decursul timpului, sub presiunea autorităţilor statale maghiare, secuii au fost asimilaţi cultural şi lingvistic maghiarilor.

[modifică] Religie

Secuii sunt în marea lor majoritate de religie romano-catolică, doar o mică parte a lor adoptând preceptele protestantismului de tip calvinist, predominant în alte părţi ale Transilvaniei. În Cristuru Secuiesc şi împrejurimi există o substanţială comunitate de unitarieni care nu recunosc preceptele Sfintei Treimi iar în aşezarea Bezid (Bözödújfalu) în aproiere de Sovata a existat până de curând o curioasă comunitate rurală izolată de secui care au adoptat iudaismul în secolul al XVI-lea, cunoscuţi si sub numele de sâmbotişti ^[18].

Placă comemorativă cu Steaua lui David în memoria locuitorilor din Bezid, mulţi dintre ei secui sâmbotişti adepţi ai iudaismului

[modifică] Scaunele secuieşti

Pentru detalii, vezi articolul  Scaunele secuieştivezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Din punct de vedere administrativ-teritorial, ţinutul locuit de secui, aşa numitul Ţinutul Secuiesc (ung. Székelyföld), a fost organizat în secolele XIV-XV în scaune (ung. Székelyszék). Noţiunea de scaun (lat. sedes), în sensul de unitate administrativ-teritorială, preluată de secui probabil de la saşi, este folosită constant în izvoarele scrise abia cu începere din secolul al XIV-lea. Numele principalelor şapte scaune secuieşti au fost, în ordine alfabetică, următoarele: Scaunul Secuiesc al Arieşului (ung. Aranyos-szék), Ciuc (ung. Csik-szék), Kézd (ung. Kézdi-szék), Mureş (ung. Maros-szék), Orbai (ung. Orbai-szék), Sepsi/Sf. Gheorghe (ung. Sepsi-szék) şi Tileagd (ung. Telegdi-szék) (devenit ulterior Odorhei ung. Udvarhely-szék). Fiind de dată mai recentă, scaunul cunoscut sub denumirea generică "Trei Scaune" (ung. Három-Szék) s-a format prin contopirea scaunelor Kézdi, Sepsi şi Orbai. Fiecare scaun secuiesc era condus de judele scaunului sau al locului (lat. judex sedis sau judex terrestris). Toate aceste unităţi administrativ-teritoriale au fost conduse, la rândul lor, de către Comitele secuilor, funcţie care, sub aspectul importanţei sale politice, reprezenta a doua demnitate în voievodatul Transilvaniei, căruia îi era subordonat judele regesc (lat. judex regis).

Viitoarele scaune secuieşti au fost menţionate iniţial în documente sub alte denumiri. În secolul al XIII-lea, respectiv în anul 1270 este amintită obştea secuilor din Telegd (lat. universitas Siculorum de Telegd), în anii 1272 şi 1311 este evocată obştea secuilor din Kézd, iar în anul 1291 sunt atestaţi secuii şi obstea secuilor de pe Arieş. Abia în secolul al XV-lea, respectiv în anii 1408-1410 va fi amintit Scaunul Mureş, în timp ce Scaunul Odorhei va fi atestat ca atare abia în anul 1448. Dupa înfiinţarea Monarhiei Austro-Ungare scaunele secuieşti au fost desfiinţate, iar in locul lor au apărut mai multe judeţe (megyék).

[modifică] Novum Forum Siculorum

Gravură din 1824 a oraşului regal Târgu-Mureş cu inscripţia Siculica Maros Vasarhely

Capitala tradiţională a secuimii s-a aflat la Târgu Mureş, oraş regal denumit atunci Székelyvásárhely ("Târgul Secuiesc" sau "al Secuilor"). Acest nume medieval nu trebuie confundat cu numele de azi al oraşului Târgu Secuiesc (Kézdivásárhely) aflat la o distanţă de 250 km sud-est. Târgu Mureş a fost denumit în latina medievală şi "Novum Forum Siculorum" respectiv "Noul loc al adunării secuilor".

[modifică] Scaunul Secuiesc al Arieşului

În afară de scaunele secuieşti sus menţionate, a mai existat un scaun secuiesc în nordul teritoriului de azi al judeţului Alba numit în maghiară Aranyosszék, respectiv Scaunul Secuiesc al Arieşului. El a încetat să existe ca atare în 1876. Scaunul Arieşului avea capitala în comuna Vinţul de Sus (azi redenumită Unirea), în maghiară Felvinc, pe germană Oberwinz sau Winzendorf, şi ocupa un teritoriu restrâns în 21 localităţi înconjuratoare.

După unii, comuna Rimetea (Torockó), situată la poalele muntelui numit Szekelykő (Piatra Secuiască ori Piatra Secuiului), a făcut şi ea parte din fosta entitate administrativ-teritorială supranumită „scaun”.

[modifică] De la trei judeţe la opt scaune

Acest articol sau secţiune a unui articol conţine informaţii referitoare la evenimente planificate sau viitoare, a căror realizare efectivă este probabilă, dar nu absolut sigură. Poate conţine informaţii de natură speculativă al căror conţinut se poate motifica substanţial pe măsură ce evenimentul se apropie şi influenţarea realizării evenimentului devine semnificativ mai ridicată.

Conform proiectului Statutului Ţinutului Secuiesc, judeţele Harghita, Covasna şi jumătatea estică a Mureşului urmează să devină regiune autonomă, organizată intern pe modelul scaunelor secuieşti, introdus pe la 1200. Astfel urmează să fie constituite 8 scaune: Kézdi (Kézdiszék) cu reşedinţa la Târgu Secuiesc (Kézdivásárhely), Orbai (Orbaiszék) – reşedinţa la Covasna (Kovászna), Sepsi (Sepsiszék) – reşedinţa la Sfântu Gheorghe (Sepsiszentgyörgy), Ciuc (Csíkszék) – reşedinţa la Miercurea-Ciuc (Csíkszereda), Odorhei (Udvarhelyszék) – reşedinţa la Odorheiu Secuiesc (Székelyudvarhely), Gheorgheni (Gyergyószék) –reşedinţa la Gheorgheni (Gyergyószentmiklós), Mureş (Marosszék) – reşedinţa la Târgu Mureş (Marosvásárhely), Micoloşoara-Brăduţ (Miklósvár-Bardocfiuszek) – reşedinţa la Baraolt (Barót).

Rune secuieşti, care reapar pentru prima dată ca alfabet oficial, la lucrariile Consiliului national Secuiesc din februarie 2008 (link)

[modifică] Regiunea Autonomă Maghiară

Pentru detalii, vezi articolul  Regiunea Autonomă Maghiarăvezi articolele [[{{{2}}}]] şi [[{{{3}}}]]vezi articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] şi [[{{{6}}}]]vezi articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] şi [[{{{10}}}]].

Regiunea Autonomă Maghiară în cadrul împărţiri administrative a României (1953)

În 1952, odată cu reorganizarea administrativ-teritorială a Republicii Populare Române, una din regiunile nou create a fost Regiunea Autonomă Maghiară, cu reşedinţa la Târgu Mureş. Această regiune, locuită în proporţie de 85% de secui, avea 10 raioane şi cuprindea în parte fostele judeţe interbelice Mureş, Odorhei, Ciuc şi Trei Scaune. Prim-secretar al comitetului regional de partid a fost secuiul Ludovic Csupor, originar din Târgu Mureş. După un deceniu de existenţă, numele regiunii a fost preschimbat în Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, din care însă au încetat să mai facă parte zona Trei Scaune şi oraşul Sfântu Gheorghe. Acestea au fost incluse în regiunea Braşov.

După 1968, când Regiunea Mureş Autonomă Maghiară a fost desfiinţată, au apărut două judeţe secuieşti noi cu nume artificiale ce existasră până atunci: Covasna şi Harghita. În anii 1950 a existat la Târgu Mureş "Teatrul Secuiesc de Stat" (Székely Állami Színház), înfiinţat la 4 Februarie 1946^[19], devenit mai târziu Teatrul Naţional Maghiar (azi denumit in onoarea artistului local Tompa Miklós)

[modifică] Confluenţe istorice şi coabitare româno-secuieşti

Majoritatea populaţiei secuieşti locuieşte în prezent pe teritoriul acestei foste regiuni autonome. Grupuri importante de secui există ca diasporă pe teritoriul actual al Ungariei. Potrivit recensământului populaţiei din anul 2002, maghiarofonii formează majoritatea absolută a judeţelor Covasna şi Harghita şi reprezintă o importantă parte a populaţiei judeţului Mureş. O mare parte a acestor maghiari, în special cei rurali, se identifică, direct sau indirect cu secuii. Enclave autohtone de sate pur româneşti există în aceste arii preponderent secuieşti dar o parte însemnată a populatiei româneşti de pe actualul teritoriu de locuire al secuilor a fost asimilată spontan sau treptat. ^[20]. De altfel, numele unor aşezări cum ar fi oraşul Vlăhiţa de lângă Odorhei, azi complet secuiesc, şi denumit în maghiară până în anii 1950' Nagy-Oláhfalu (aprox. "Vlăhenii Mari") ^[21], arată clar că românii au fost cândva predominanţi în anumite părţi ale actualului teritoriu secuiesc. Alţi indicatori se găsesc în confesiunea unor generaţii anterioare, în motive folclorice (în construcţii, port popular, dansuri şi muzică) şi nu în ultimul rând în onomastică. ^[22]

[modifică] O populaţie rebelă

Portret al căpeteniei secuieşti Gheorghe Doja aşa cum apare pe bancnota maghiara de 20 de forinţi

Numeroşi rebeli si revoluţionari din Transilvania au fost secui la origine, de exemplu covăsneanul Gheorghe Doja (Dózsa György) în secolul al XVI-lea, Gábor Áron din Târgu Secuiesc în secolul al XIX-lea, celebru ca artilerist iscusit. Un alt covăsnean, Körösi Csoma Sándor a fost un cărturar rebel care a călătorit pâna in Tibet (unde a fost înhumat). Un scop al călătoriei a fost căutarea originilor secuilor.

Aceste personalităţi sunt onorate astăzi în oraşe ca Târgu Mureş cu statui şi nume de străzi. Unul dintre bulevardele principale din Târgu Mureş poartă numele lui Doja, în timp ce alte străzi din acelaşi oraş au fost botezate cu numele lui Gábor Áron, Körösi Csoma Sándor şi Strada "Secuilor Martiri".

[modifică] Secuii şi panturanismul

Deşi, prin tradiţie, adversari ai turcilor otomani, care au cotropit adesea Transilvania, secuii au nutrit ulterior sentimente romantice de frăţietate faţă de turci în pofida religiilor diferite ale acestora. Secuii vedeau în turci un fel de "frate mai mare regăsit".

Astfel, ziarul Timpul (de sub redacţia lui Mihai Eminescu) consemna în anii 1877-1878 agitaţia din anumite aşezări secuieşti intracarpatice prilejuită de războiul româno-turc. Cete de secui organizate ad-hoc ameninţau să pătrundă prin trecătorile din Carpaţi în Romania unde urmau să atace şi să pârjolească satele pentru a sabota interesele româneşti şi pentru a-şi arăta solidaritatea cu Imperiul Otoman. Stindardul acestor secui era Turul Madár („pasărea Turul”; şoim peregrin sau pelerin (Falco peregrinus); pe turceşte Tuğrul sau Toğrül, totodată numele unuia dintre fondatorii dinastiei turceşti selgiucide, tot din ramura oguză (vide supra)), simbol comun al seminţiilor turanice (sau altaice), repus în uz pentru o perioadă sub regimul horthyst.

Bărbaţi secui din satul Sâmbriaş (Jobbágytelke) din jud. Mureş fotografiaţi la începutul anilor 1970' în veşminte tradiţionale. Cizmele lustruite cu grijă erau un accesoriu obligatoriu al portului tradiţional, precum era şi arborarea mustăţilor de cei vârstnici

În anul 2006 liderii autonomiştilor secui din România au început să afirme din nou afiliaţiile turanice ale secuilor, semnând un protocol de colaborare cu autonomiştii uiguri din fostul Turkistan, azi parte a Chinei. De altfel Ferenc Csaba, unul dintre lideri explică încheierea acestei alianţe subliniind "relaţiile istorice de rudenie între maghiari şi uiguri". (De menţionat că toţi aşa zişii turanici vorbesc dialecte ale limbii (pan)turce. Turca vorbită probabil până în sec. XI de părţi de populaţie a Ungariei medievale incipiente (după "markeri" lingvistici, un idiom apropiat de dialectele ciuvaş şi başkir ale turcei) a dispărut foarte timpuriu, impunându-se limba uralică (ugrică) maghiara. Înrudirea dintre secui şi uiguri este tot atât de mică/mare cum e şi cu celelalte popoare de limbă turcă, dintre Turcia şi Uiguria. ^[23]. Dimensiunea indoeuropeană (scito-alană, deci iranică veche), atât la populaţia maghiarofonă, cât şi la panturcime, nu e neglijabilă (un rest vădit îl reprezintă populaţia asimilată ce a lăsat în Câmpia Tisei, spre vest, toponimie cu componenta Jász- (etnonimul iazygilor sau alanilor) sau cu cea "berény. ^[24]

[modifică] Cultură

[modifică] Gastronomie secuiască

Colaci secuiesti sau kürtöskalácsok

Bucătăria secuiască se bazează pe patru alimente principale: cartoful, varza, carnea de porc şi smântâna şi reflectă condiţiile climaterice respectiv iernile extrem de geroase din zonă. Produsele din porc, ca slănina, caltaboşii, carnea afumată la borcan etc., sunt deosebit de populare. Înainte de introducerea cartofului în evul mediu târziu, alimente de bază erau meiul (köles; compară cu coleaşă şi cuvintele similare din bulgară şi sârbo-croată) şi secara. Una din plantele cele mai populare in secuime este chimionul (Carum carvi), care creşte spontan în abundenţă în depresiunile intramontane. Seminţele chimionului se prăjesc în unsoare încinsă pentru supe (köménymagleves „supă de seminţe de chimion”). Un rachiu secuiesc popular e asezonat de asemeni cu seminţe de chimion. Tipic pentru secui e şi cozonacul secuiesc făcut din aluat răsucit pe forme cilindrice şi copt deasupra cărbunilor încinşi.

[modifică] Bibliografie

• Ioan I. Russu, Les roumains et les sicules, Centre d'Etudes Transylvaines - Fondation Culturelle Romaine, Cluj-Napoca, 1998. ISBN 973-577-185-3
• Ioan Lupaş, Réalités historiques dans le Voïvodat de Transylvanie du XII-e au XV-e siècle, Bucarest, 1938, pp. 31-41
• Hóman Bálint, Geschichte des ungarischen Mittelalters, Bd. I, Berlin, 1940, p. 84ff [Istoria Evului Mediu unguresc]
• Hóman Bálint, Die Szekler in: Siebebürgen (Hrg. Emmerich Lukinich), Berlin, 1940, pp. 47-54
• Györffy György, Der Ursprung der Szekler und ihre Siedlungsgeschichte, in: Siebenbürgen und seine Völker (Hrg. Elemér Malyusz), Budapest, Leipzig, Mailand (Milano), 1943, pp. 76-131 [Originea secuilor şi istoria colonizării lor. În: Ardealul şi popoarele sale]
• Makkai László, Histoire de Transylvanie, Paris, 1946, pp. 49-50
• Hansgerd Göckenjan, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn, Wiesbaden, 1972, pp. 114-139 [Popoare auxiliare şi de pază a hotarelor în Ungaria medievală]
• Pascu Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1972, pp. 105-115
• Makkai László, Herausbildung der ständischen Gesellschaft (1172-1526), in: Kurze Geschichte Siebenbürgens (Hrg. Béla Köpeczi), Budapest, 1990, pp. 175ff [Apariţia şi dezvoltarea societăţii stărilor; în: Scurtă istorie a Ardealului. Ediţia Béla Köpeczi]
• Bodor György - Székelyek a középkorban, Forras 1975

[modifică] Arhivă hartografică

• Hartă a "Pământului Secuiesc" şi a zonelor locuite de ceangai respectiv romano-catolici în Ardeal şi Moldova

[modifică] Referinţe

[modifică] Legături externe

• Consiliul Naţional Secuiesc
• Istoria cozonacului secuiesc
• Muzeul Secuiesc al Ciucului

• Portal de cultura secuiesc

• Portal de stiri Secuiesc

• Comunitatea ecologica a secuilor din Transilvania

• Consiliul Naţional Secuiesc
• Portul popular al Văii Nirajului în Scaunul Mureş

[modifică] Studii

• Dr. Mircea Dogaru: Secuii [2]
• Nomenclator bilingv al asezarilor din Ardeal
• Unităţi administrativ-teritoriale istorice şi regiuni etnografice în sudul şi estul Transilvaniei
• Das Land und Volk der Szeckler in Siebenbürgen: In physischer, politischer ... By Daniel G. Scheint, Pesth 1833 (în lb. germană)

[modifică] Presa română despre secui

• Secuii paramilitari se antreneaza in Romania

• Periplu pe meleagurile secuieşti
• Argument al "rudeniei istorice intre maghiari si uiguri"
• "Kurtoskalacs"-ul declanseaza razboi in secuime

v • d • m

Comunităţi etnice în România

Români (89.5%)

Albanezi | Armeni | Aromâni | Bulgari | Caraşoveni | Ceangăi | Cehi | Chinezi | Croaţi | Germani | Greci | Evrei | Italieni | Lipoveni | Macedoneni | Maghiari | Polonezi | Rromi | Ruteni | Sârbi | Secui | Slovaci | Tătari | Turci | Ucrainieni