Istoria Italiei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Emblem of Italy.svg
Istoria Italiei
După perioada de timp

Popoarele antice / Preistoria
(Terramare · Villanova · Etruscii)
Civilizația etruscă
Magna Graecia
Roma antică
(Regatul · Republica · Imperiul)
Antichitatea târzie și Evul Mediu
Renașterea italiană
Războaiele italienești
Ocupația străină
Reîntregirea
Monarhia și regimul Mussolini
Istoria Republicii italiană

După subiect

Istoria militară
Istoria culturală
Istoria economică
Istoria socială

Istoria Italiei se referă la istoria regiunii geografice corespunzătoare Peninsulei Italice, regiune locuită de-a lungul timpului de diverse popoare, atât de diversificate din punct de vedere cultural și care au cunoscut diverse regimuri politice.

Deși noua națiune italiană a apărut abia în 1861, zona geografică a Italiei de astăzi a avut o istorie bogată și îndelungată. În perioada pre-romană, pe aici s-au perindat grecii și etruscii. Dupa evoluția și căderea Imperiului Roman, Italia se fărâmițează în mai multe republici, orașe-stat, regate, toate expuse invaziilor musulmane, normandice, germane, franceze, spaniole și austriece. Italia a fost unită abia în 1861 devenind Regatul Italiei. În 1946 devine republică constituțională.

Perioada pre-romană[modificare | modificare sursă]

Săpăturile efectuate pe teritoriul Italiei și al Sicilei au scos la lumină dovezi ale existenței umane în aceste regiuni încă din paleolitic[1], perioadă ce a debutat acum 2.500.000 de ani și s-a încheiat acum 200.000 de ani. Stau mărturie vestigiile arheologice descoperite în situri ca: Monte Poggiolo (în apropierea orașului Forlì) și Grotta dell'Addaura (lângă Palermo). Putem menționa obiecte de artă confecționate acum 800.000 de ani și diverse desene rupestre.

În neolitic, micile comunități de culegători și vânători devin sedentari și se stabilesc în așezări agricole. Se cresc animale și devine tot mai evidentă apariția ceramicii. Celebre sunt așezările din regiunea Valle Camonica (nordul Italiei). Aici au locuit populații de origine incertă, care au lăsat în urmă desene rupestre și incizii în piatră (petroglife). Pentru numărul mare de vestigii descoperite (peste 350.000 de petroglife), Valle Camonica este un adevărat centru al artei preistorice europene (civilizația Camunni).

În perioada următoare, Peninsula Italică a fost vizitată de diverse populații: micenienii (din Grecia), fenicienii (din Libanul, Siria și Israelul de astăzi) care au venit din spațiul mediteranean. Ulterior, latinii vin dinspre nord. Grecii au dominat în special litoralul adriatic și Sicilia. În jurul lui 800 î.Hr., în centrul peninsulei se dezvoltă civilizația etruscă și atinge apogeul între 650 și 450 î.Hr. Etruscii erau foarte avansați, și-au dezvoltat propriul alfabet, iar regii lor au ajuns să domine chiar și Roma.

Republica Romană[modificare | modificare sursă]

Conform legendei, Roma a fost înființată în 753 î.Hr. de către Romulus, care l-a învins pe fratele sau Remus. În mitologie vedem cum Rhea Silvia și zeul Marte au doi fii, Romulus și Remus, care au fost alăptați de o lupoaică și crescuți de un cioban. Romulus a fost considerat strămoșul regilor care s-au succedat la conducerea Regatului Roman.

În 509 î.Hr., este alungat regele etrusc Tarquin și romanii se organizează într-o republică. În perioada 494 î.Hr. - 287 î.Hr. are loc un conflict de clasa între plebei (clasa inferioară) și aristocrația patricienilor (clasa dominantă). În 450 î.Hr. se întocmește un cod juridic, Legea celor Douăsprezece Table, imprimată în bronz și expusă public în Forum.

Roma intră în conflict militar cu orașele latine învecinate și are loc Războiul Ligii Latine. După victoria Romei, în 496 î.Hr., se încheie alianța cu aceste cetăți latine. Începând cu secolul al IV-lea, Roma poartă războaie cu diverse alte grupuri etnice. Învinge cetatea etruscă Beii, apoi pe gali. Triburile latine se revoltă în cadrul războaielor samnite și din nou Roma iese învingătoare. De asemenea, marea cetate latină preia controlul asupra cetăților grecești în jurul anului 200 î.Hr.. Prin 260 î.Hr., romanii controlau deja aproape întreaga peninsulă, iar tratatele generoase încheiate cu părțile învinse i-au adus prosperitate și alianțe militare. Administrarea și guvernarea erau asigurate de magistrați, aleși de către adunările populare. Consulii, cei mai importanți magistrați erau aleși în fruntea statului. Totuși, adevărata putere politică se află în mâinile senatului, o oligarhie care guverna Roma. Aceștia dețineau funcția pe viață. O dată cu continuarea cuceririlor militare, urmează o epocă de expansiune economică și de puternice schimbări sociale. A fost construite clădiri, drumuri publice, apeducte. S-au micșorat taxele. Clasa mijlocie s-a dezvoltat. Au fost imprimate monede. Crește ponderea muncii bazate pe sclavi. Roma se află în plin avânt.

Imperiul[modificare | modificare sursă]

Războaiele Punice, cunoscute și ca Războaiele Feniciene, au fost cele trei bătălii dintre Roma și Cartagina, cetate situată în nordul Africii. Primul a izbucnit în 246 î.Hr. în Sicilia, când Cartagina lupta să se protejeze împotriva expansiunii romane. Lupta decisivă a fost bătălia navală din 241 î.Hr. câștigată de romani care au preluat controlul nu numai asupra Siciliei, dar și a Sardiniei. Cartagina își revine și invadeaza Spania. Generalul cartaginez Hannibal pătrunde în Italia cu trupe și elefanți, iar pierderile de partea Romei sunt semnificative. Roma contraatacă și, în 204 î.Hr., generalul roman Scipio Africanul invadează nordul Africii obținând o victorie la Zama. Cartagina este supusă unor severe condiții de pace. Al treilea și ultimul Război Punic debutează în 149 î.Hr.. Din nou romanii obțin victoria iar Cartagina este complet distrusă în 146 î.Hr.. După încă trei ani, Macedonia devine provincie. Spania este subjugată, iar romanii preiau controlul asupra nordului Africii și Siriei. Dobândește și Galia în 118 î.Hr. și Egiptul în 31 î.Hr.. Asistăm la cea mai mare extindere a unui imperiu din istoria lumii.

Clasa mijlocie (în special negustorii și bancherii) continuă să se extindă. Schimbările economice, sociale și culturale au fost rapide. Tensiunile care apar între forțele reformatoare și cele conservatoare generează un război civil. În 133 î.Hr., Tiberius Gracchus este ales ca tribun și duce o politică de promovare a reformei. În același an însă, atacat în timpul unei revolte, este asasinat. Zece ani mai târziu, lupta este preluată de fratele său, Gaius Gracchus, dar și acesta, în 121 î.Hr., este ucis împreună cu 3.000 de susținători. Se declanșează revolte ale sclavilor. În 72 î.Hr., armata romană reușește sa înfrângă cea mai mare astfel de răscoală, condusă de Spartacus. Acesta este ucis alături de cei 6.000 de răsculați.

Războaiele sociale care au avut loc între 91 î.Hr. și 88 î.Hr. au fost datorate refuzului Romei de a împărți puterea și drepturile politice cu aliații săi din peninsulă. Doar cetățenia era acordată tuturor locuitorilor din zona sudică râului Po.

Iulius Cezar[modificare | modificare sursă]

Mai mulți generali au început să-și formeze armate private, dintre care cei mai celebri au fost Marius, Sulla și Pompei. De asemenea, și Iulius Cezar și-a inființat o trupă militară proprie. Marius devine consul dar moare în 86 î.Hr. din cauze naturale. Sulla luptă și dobândește controlul asupra Romei sub forma unei dictaturi. Astfel reușește să reinstaureze Republica după care se retrage. Urmează lupta pentru putere a lui Pompei. Acesta, împreună cu Cezar și Crasssus, în 60 î.Hr., își unesc forțele într-un fel de parteneriat, cunoscut sub numele de Primul triumvirat. Această alianță începe să decadă când Crassus moare în 53 î.Hr., iar Pompei a fost învestit cu puteri extraordinare de către Senat. În 49 î.Hr., Cezar, nemulțumit, pornește cu trupele sale trecând râul Rubicon din Galia către Roma și îl invinge pe Pompei. Cezar profită de victorie și continuă anexarea de noi teritorii în favoarea Romei. În 46 î.Hr., senatul îl proclamă dictator pentru zece ani. Doi ani mai târziu, este numit dictator pe viață.

Ambiția lui Cezar de a da o noua formă Romei l-a făcut să fie temut de către aristocrația senatoriala care a uneltit o conspirație împotriva sa. Pe la idele lui martie (15 martie) 44 î.Hr., un grup de conspiratori conduși de Cassias și Brutus, îl asasinează pe Cezar prin înjunghiere. Dar în loc să se reinstaureze republica, urmează 13 ani de război civil.

Augustus[modificare | modificare sursă]

Marcus Antonius, prietenul și camaradul de oaste al lui Cezar, pretinde a fi succesorul acestuia. Totuși, nepotul și fiul adoptiv al lui Cezar, Octavian, care pe atunci avea 18 ani, respinge această pretenție și adună 3.000 de ostași din trupele lui Cezar. Cicero, fost consul și unul dintre cei mai celebri oratori ai Romei, se opune lui Antoniu. După pierderea uneia din bătălii în cadrul războiului civil, Antoniu părăsește Italia. În 43 î.Hr., Octavian, Antoniu și Lepidus, unul dintre comandanții lui Cezar, au format al treilea triumvirat și au incheiat un tratat pe cinci ani, ce aducea stabilitate în viața politică romană. Trei sute de potențiali oponenți, printre care și Cicero, au fost asasinați. Asasinii lui Cezar au fost urmăriti, iar Cassias și Brutus s-au sinucis în 42 î.Hr. în bătălia de la Phillipi.

Antonius călătorește în Egipt unde o cunoaște pe Cleopatra, regina Egiptului. Cleopatra fusese amanta lui Cezar și îl insoțise chiar la Roma. Au început să apară tensiuni între Antoniu și Octavian. În 36 î.Hr., Antoniu se căsătorește cu Cleopatra, deși acesta era deja căsătorit cu sora lui Octavian. În 32 î.Hr., Octavian pune capăt triumviratului și, în fața senatului aduce plângeri împotriva lui Antoniu și acesta este îndepărtat de la putere de către senat. Octavian declară război împotriva Cleopatrei și iese învingător în 31 î.Hr. în bătălia de la Actium, pe Marea Adriatică. Antoniu și Cleopatra fug în Egipt, dar în anul următor, când Octavian invadează Egiptul făcându-l provincie romană, amândoi se sinucid.

Octavian, sau Augustus cum era cunoscut, și-a consolidat puterea și a pus capăt războiului civil. A condus timp de 44 de ani și a reconstruit din temelii Imperiul, menținându-i însă formal, caracterul republican. A avut o mână forte și a reformat admnistrația, în timp ce și-a extins alianțele. A construit și a reparat temple, teatre, drumuri, apeducte, sisteme de drenaj și în general a modernizat cetatea. Chiar el spunea că "a găsit o Romă din cărămizi și a lăsat-o un oraș de marmură". A creat o armată profesională. Domnia sa a fost o lungă perioadă de pace, cunoscută ca Pax Romana. A murit în 14 d.Hr., la 76 de ani. A fost succedat de fiul său adoptiv, Tiberius. La moartea acestuia, în 37 d.Hr., vine la conducere Caligula, care la rându-i a fost asasinat în anul 41. A urmat Claudius la a cărui moarte, în 54, a fost succedat de Nero. În timpul domniei acestuia, în anul 31, Roma a ars. La 30 de ani, Nero s-a sinucis.

Câțiva din împărații care au urmat: Vespasian, Titus, Domițian, Nerva, Traian, Hadrian, Pius, Marcus, Aurelius și Commodus. Construcția Colosseumului a fost finalizată în anul 80. În stilul de construcție s-au înregistrat progrese și anume: folosirea betonului turnat și a arcadelor. A avut loc mai multe războaie cu Parția.

Căderea Romei[modificare | modificare sursă]

Commodus a fost ucis în 192. Urmează perioada de decădere a Imperiului de Apus. Cealaltă jumătate, de Răsărit, cu capitala la Constantinopole, și-a menținut puterea până în secolul al XV-lea, la năvălirea turcilor otomani. În secolul al III-lea Roma a fost slăbită de două fronturi de luptă simultane: războaiele împotriva Imperiului Persan, pe de o parte și invaziile triburilor germanice, pe de altă parte.

Doi mari împărați au reușit să mențină ordinea și să restaureze Imperiul. Dioclețian, care a preluat puterea în 284, a reorganizat și dezvoltat armata și a inițiat reforme fiscale și monetare. Imperiul fusese divizat în cel de Răsărit și cel de Apus încă din 286. În 305, Dioclețian se retrage, locul său fiind preluat, în anul următor, de către Constantin cel Mare. În 312, acesta inițiază o politică de toleranță religioasă, iar în 313 legalizează creștinismul. Deși Constantin reunește imperiul, în 330, el mută capitala acestuia în partea de est și anume în Constantinopol (actualul Istanbul).

Urmează o perioadă în care Italia își pierde din importanță în cadrul imperiului și devine o simplă provincie, fiind practic abandonată de împărații care au urmat, ajungând să fie condusă de o succesiune de conducători de triburi germanice.

Imperiul se scindează încă o dată în 394.

În 410, vizigoții invadează Roma punând capăt stăpânirii romane asupra Peninsulei Italice. În 439, vandalii cuceresc Cartagina, iar în 476, invazia germanică a fost completă. Roma și Italia ajung sub stăpânire germanică.

Evul mediu[modificare | modificare sursă]

În perioada ce a urmat prăbușirii Romei, au avut loc o serie de fărâmițări și invazii străine. Peninsula pe care astăzi o numim Italia nu va mai deveni o unitate economică și politică până în 1861.Până în secolul al XIX-lea, istoria Italiei va trece prin momente dificile.În locul puterii centralizate, avem de-a face cu o putere a cetăților. Culturile catolică, bizantină și musulmană au interferat. Papa, deși avea sediul la Roma, a dezvoltat o puternică rețea de influență care acoperea întreaga peninsulă.

Epoca întunecată (secolele V-X)[modificare | modificare sursă]

Chlothar al II-lea, regele francilor, luptându-se cu longobarzii

În 535, Iustinian reunește Imperiul Roman, sub conducerea sa intrând aproape întreaga Italie.[2] El moare însă în 565, iar doi ani mai târziu longobarzii invadează nordul și Italia revine la starea de fărâmițare. Longorbarzii s-au stabilit in provincia Lombardia din nordul Italiei. Mai multe principate longobarde au apărut și în sud, dar acestea au căzut în mâinile dinastiei normande în secolul al XI-lea. Francii au luptat, alături de papă, împotriva longorbarzilor, până când Carol cel Mare a cucerit regatul longobard în 774 (marșul asupra Paviei) și s-a încoronat ca împărat.

Coroana de fier longobardă

Conducători din diferite familii au incercat sa uzurpe tronul italian dupa dispariția Carolingienilor, în timp ce multe principate și orașe-stat au încercat să-și câștige autonomia. În anul 951, Otto I cel Mare a invadat Italia și și-a întărit pretențiile la suzeranitate asupra tuturor regilor și principilor germani din Italia, încoronându-se ca rege al Italiei și împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Sicilia a facut parte din Imperiul Bizantin până în 827, când a fost cucerită de arabii musulmani, după ce au asediat Messina și Palermo. Sicilia a ramas sub stăpânire arabă până în secolul al XI-lea, când a fost cucerită de normanzi. Ca și francii, lombarzii și goții, nici arabii nu au reușit să unifice Italia.

Italia în anul 1000

Evul Mediu mijlociu[modificare | modificare sursă]

În 1025, franco-normanzii invadează Sicilia, iar în 1091 obțin controlul asupra peninsulei în fața germanilor și reușesc să-i alunge pe arabi din Sicilia, deși în 1282 prin celebra răscoală Vesperi Siciliani, sicilienii îi alungă pe franci.

Totuși, anumite zone, ca Napoli, își păstrează autonomia. De asemenea, prin 1150, multe din orașele din nord și centru, printre care Milano, Genova, Pisa, Florența, Veneția și Roma, s-au organizat ca niște comunități separate. În 1152, Sfântul Imperiu Romano-German (care de fapt nu era nici roman, nici sfânt, nici imperiu) redobândește control asupra nordului Italiei. În scop defensiv, cele mai multe din comunitățile nordice au format o coaliție, cunoscută ca Liga Lombardă, alianță prin care își mențin autonomia. Totuși influența germanică va continua tip de 30 de ani, perioadă marcată de războaie neîntrerupte între împărații germani și papalitate.

Renașterea[modificare | modificare sursă]

Renașterea (care a debutat în Italia, mai ales în Florența) este marcată de o revoluție în artă, arhitectură, știință, filozofie, societate. Trebuie semnalată contribuția meritorie a poetului Dante Alighieri în formarea unei limbi italiene unitare, literare, prin celebra sa capodoperă "Divina Comedie", scrisă în 1320. Influența germană asupra orașelor din centrul și nordul Italiei devine tot mai scăzută, astfel că acestea devin complet autonome. Singura influență era cea papală. Una dintre cele mai celebre familii a fost de Medici, care i-a redat Florenței strălucire, grandoare, dar și prosperitate, toate acestea manifestate într-un sistem bancar puternic (cu influențe internaționale), comerț, cultură renascentistă. Cel mai celebru exponent al acestei familii a fost Lorenzo Magnificul, care a condus Florența în perioada 1469 - 1492. Un alt nume celebru al acestei perioade a fost Niccolo Machiavelli (1469 - 1527), care prin scrierea "Principele", este cunoscut ca părintele politologiei. Două alte nume faimoase au fost Michelangelo Buonarotti (1475 - 1564) și Leonardo da Vinci (1452 - 1519). Fillipo Brunelleschi a proiectat și construit renumitul Dom din Florența.

În secolul al XIII-lea, Italia este lovită de o epidemie devastatoare care a produs multe victime, "Moartea neagră", flagel care lovește o mare parte a Europei.

Orașele-stat renascentiste se aflau într-o competiție acerbă, care adesea cauza conflicte militare. Cele dominante erau: Milano, Veneția, Florența, Statul Papal și Regatul Neapolelui. Constantinopolul, capitala Imperiului Roman de Răsărit căzuse în 1453 sub influența Imperiului Otoman care de asemenea învinsese și Veneția. În 1454, aceste cinci orașe-stat dominante reușesc să obțina stabilitatea politică printr-un acord încheiat, în urma căruia își mențineau fiecare sfere de influență separate. Teama în fața Imperiului Otoman le obligă să colaboreze.

Invazia franceză din 1494 pune capăt regimului Medici. Tocmai în acea perioadă, predicatorul Girolamo Savonarola întreprinde o campanie împotriva unei pretinse decadențe a Florenței.

Francezii pornesc războaiele împotriva Imperiului Habsburgic care stăpânea Austria, Spania, Olanda, o parte a Germaniei și o parte a Italiei. Orașele-stat își pierd independența. În cele din urmă, francezii se retrag, lăsând totuși cale liberă altor ocupații străine și a unei situații politice incerte pentru Italia timp de încă două secole.

Perioada premergătoare epocii moderne[modificare | modificare sursă]

Cam pe la mijlocul secolului al XVI-lea, Spania preia controlul asupra Siciliei, Sardiniei și Lombardiei. Totuși la Florența, familia di Medici revine la putere. De asemenea, Veneția, Genova și Lucca rămăsesera republici.

Influența spaniolă asupra întregii peninsule generează Contrareforma catolică, cu represalii în întreaga Italie a secolului al XVI-lea. Astfel, în 1633, Galileo Galilei a fost condamnat la închisoare pe viață pentru curajul de a fi susținut că Pământul se rotește în jurul Soarelui.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, austriecii încep să-i alunge pe francezi, dar Franța îi invadează din nou în 1792, la scurt timp dupa una dintre cele mai faimoase revoluții din istorie, Revoluția Franceză din 1789. Noul guvern francez revoluționar încearcă să extindă frontierele franceze pentru a se apăra de eventualul contraatac al forțelor monarhiste anti-republicane.

În 1796, un tânar general francez, pe nume Napoleon Bonaparte, trece Alpii și se îndreaptă către nordul Italiei, obținând o serie de victorii și mai ales un tratat cu Austria în 1797. Napoleon inițiază reforme organizatorice în cadrul peninsulei, impunând un regim puternic centralizat, ajungând chiar până la exilul papei. După înfrângerea lui Napoleon, Metternich, ministrul de externe al Austriei habsburgice, reorganizează Europa, reinstalând monarhia, preluând controlul asupra Italiei și restaurând puterea papală. Numeroase revolte au izbucnit în Italia în anii 1820' și 1830' împotriva stăpânirii austriece, dar au fost înăbușite de trupele habsburgice.

Risorgimento și Regatul Italiei[modificare | modificare sursă]

Giuseppe Mazzini este cunoscut pentru lupta sa pentru independența și unificarea Italiei și ambiția sa ca aceasta să devină o republică democratică. Însă lupta sa insurecțională s-a soldat cu eșec. Mulți nu împărtășeau cauza sa, deoarece fie susțineau necesitatea unei monarhii, fie o papalitate reconsolidată (urmată de reconcilierea statului cu biserica).

În 1848, mai multe mișcări revoluționare au avut loc în Italia, iar în Austria, ca urmare a mișcării revoluționare vieneze, ministrul de externe Metternich pleacă în exil. Imperiul Habsburgic se afla în haos. Regele Piemontului, Carol Albert, deși intervenise împotriva austriecilor, era ingrijorat de obiectivul lui Mazzini de instaurare a republicii. Din acest motiv, Contele de Cavour i-a solicitat regelui Carol Albert să preia controlul situației, însă acesta din urmă este învins de austrieci și este urmat la tron de fiul său, Victor Emanuel al II-lea.

Între timp, Roma, prin intermediul papei, se opune oricărui război de eliberare. Giuseppe Garibaldi (1807-1882) se întâlnește la Roma cu Mazzini și cu alte personalități proeminente ale luptei de eliberare. La primul eșec al forțelor revoluționare, Garibaldi se îndreaptă către sud pentru a susține Republica Romană, dar, în 1849, austriecii și francezii câștigă teren. Mișcarea pentru Republica Romană a fost zdrobită, iar puterea papală a fost restaurată. Garibaldi și Mazzini sunt siliți să plece în exil. Forțele conservatoare catolice, formate din papalitate, austrieci și bourbonii spanioli preiau controlul.

Mișcarea pentru unificare se retrage în Piemont și devine o forță-tampon între Austria și Franța. Cavour, acum premier al Piemontelui, urmărește realizarea unificării prin diplomație, în contrast cu insurecțiile eșuate ale lui Mazzini. În 1857, Piemontul întrerupe relațiile diplomatice cu Austria și se îndreapta către Franța, cu care se aliază împotriva Austriei. Astfel, în 1859, o alianță militară formală a fost semnată între Franța și Piemont, în scopul luptei împotriva Austriei.

Cavour alocă fonduri pentru alegerile din Toscana și Emilia, ca și Piemontul, alte două state italiene. În martie 1860, cele trei state se unesc formând noul Regat al Italiei. În sud și în Sicilia izbucnesc răscoale. În mai 1860, Garibaldi intră în acțiune, plecând din Genova și, în fruntea unei trupe de o mie de voluntari - Cămășile Roșii - se îndreaptă către Sicilia. Luați prin surprindere, Bourbonii francezi sunt alungați, iar Garibaldi se proclamă dictator al Siciliei. Cavour se temea de Garibaldi și de faptul că Risorgimento ar putea lua o turnură democratică. Pe 7 septembrie 1860, Garibaldi se îndreaptă către Napoli. Aceeași temere îl face pe Cavour să preia conducerea armatei din Piemont cu care învinge armata papală. Pe 26 octombrie are loc întâlnirea dintre regele Emanuele și Garibaldi. Acesta din urmă recunoaște puterea regală și împreună, pe 7 noiembrie, se îndreaptă spre Napoli într-un adevărat marș triumfal. Concurența dintre rege și Garibaldi s-ar fi putut ușor transforma într-un război civil, dar, în ianuarie 1861, au loc în Italia primele alegeri parlamentare. Astfel se pun bazele regatului Italiei și se consfințește autoritatea lui Vittorio Emanuele II ca fiind primul rege al Italiei, deși problemele ridicate de Veneția, Roma și Papalitate au rămas nerezolvate. Italia, aliată cu Germania, luptă împotriva Austriei care, în august 1866, este nevoită să cedeze Veneția Italiei. Garibaldi ia cu asalt Roma, iar catolicii francezi se retrag pentru a asigura protecția papei. Prusia învinge Franța și astfel, pe 20 septembrie 1870, porțile Cetății Eterne, Roma, se deschid permițând intrarea trupelor italiene. Mișcarea Risorgimento a fost înfăptuită.

Guvernul italian, aflat inițial la Torino, se transferă din Florența la Roma. Vaticanul interzice catolicilor de a mai participa la viața politică și condamnă noua guvernare. Însuși papa se declară prizonier al Vaticanului. Din păcate, noua națiune avea să se confrunte cu probleme ca: sărăcia generalizată, corupția, subdezvoltarea economică, situația dificilă a regiunii sudice (Problema Sudului). În sud, situația era foarte confuză mai ales datorită prezenței trupelor înarmate care dețineau controlul zonal. În urma unei confruntări numite Războiul briganzilor, armata italiană reface și aici ordinea.

Statul liberal[modificare | modificare sursă]

În 1876, guvernarea de dreapta impune noi alegeri pe care le pierde în favoarea stângii. Reformele sociale și economice se află în plin avânt. Partidul Socialist Italian s-a constituit în 1892, dar a fost dizolvat de premierul Crispi, care se temea de marxism și anarhism. În ceea ce privește politica externă, în 1882, Italia aderă la Tripla Alianță alături de Germania și de Austria (deși aceasta din urmă îi fusese inamic). Aceasta era perioada formării sferelor mondiale de influență, iar Italia, dorind sa fie o super-putere, încearcă să anexeze Etiopia, dar aceasta se apără cu eroism producând Italiei o pierdere de 5.000 de militari, o adevărata umilire națională. Astfel Crispi renunță la idealurile expansioniste.

În 1900, un anarhist italian din New York îl asasinează pe regele Umberto. Vittorio Emanuelle III, fiul său, moștenește tronul.

Premierul Giolitti adoptă un program de reforme cu caracter progresist. Industria italiană se dezvoltă într-un ritm rapid. Principalele orașe industriale sunt: Milano, Torino și Genova. Apare FIAT. Se creează Banca Italiei. Standardul de viață din nordul Italiei se apropie de cel european, dar contrastul față de zona sudică se amplifică. Sunt legiferate condițiile de muncă.

Mișcarea extremistă naționalistă de extremă dreaptă este contrabalansată de socialism, astfel că pe scena politică se menține stabilitatea (e drept că nu pentru mult timp). Artele și știința progresează.

Biserica Romano-Catolică continuă să fie dominantă. Conștiința identității naționale nu este încă formată definitiv.

În septembrie 1911, guvernarea Giollitti declară război împotriva Imperiului Otoman, confruntare militară ce se va dovedi costisitoare. Italia invadează și anexează Libia. Prin intermediul ziarului "Avanti", Partidul Socialist atacă guvernarea. Tânărul ei editor nu era altul decât socialistul Benito Mussolini (1883 - 1945).

Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Marea Britanie, Franța și Rusia formează Tripla Ințelegere (Antanta) ca o contrapondere la Tripla Alianță a Germaniei, Austriei și Italiei. A existat o mare doză de indecizie din partea Italiei în ceea ce privește intrarea în război și de care parte. Naționaliștii italieni vedeau în Austria un inamic. În iulie 1914, asasinarea arhiducelui Ferdinand provoacă Austria să declare război Serbiei. Italia continuă să rămână neutră.

Deși Partidul Socialist Italian își menține poziția tradițională de neutralitate, Benito Mussolini, unul din membrii săi proeminenți, se opune acestui punct de vedere. La scurt timp, Mussolini este demis din partid, dar își lansează propriul ziar și pledează pentru intervenția de partea Marii Britanii, Franța și Rusia. Italia intră în război alături de aceste țări, având ca promisiune anumite teritorii, dar era nepregatită din punct de vedere industrial și militar și având ca susținere numai o mică parte a populației. Încă nu își revenise în urma campaniei dezastruoase din Libia. În mai 1915, Italia invadeză Austria și pierde 200.000 de soldați. Un an mai târziu, Austria lansează ofensiva împotriva Italiei și are loc dezastrul de la Caporetto (octombrie 1917), o retragere panicată a peste 700.000 de soldați italieni. În cele din urmă, Italia își recuperează teritoriile pierdute, iar Imperiul Austro-Ungar se prăbușește.

Mussolini și fascismul[modificare | modificare sursă]

În Italia, Primul Război Mondial a adus moartea a peste jumătate de milion de militari, o economie devastată și un puternic sentiment de frustrare datorită neîndeplinirii promisiunii privind teritoriile ce ar fi fost câștigate ca recompensă pentru participare la război. Primul-ministru Orlando participă la Conferința de Pace de la Paris din 1919 cu speranța că i se va indeplini aceasta promisiune. Statele Unite, Marea Britanie resping poziția Italiei, a cărei delegație părăseste conferința.

În situația în care se afla Italia, cu economia și politica instabilă și societatea marcată de violență, socialiștii italieni se îndreaptă către modelul revoluționar sovietic și ne referim aici la perioada anilor roșii, 1919 - 1920. Între timp, de cealaltă parte a scenei politice, apare o mișcare militantă, care utiliza intimdarea și violența, îndreptate mai ales împotriva socialiștilor. Acestia sunt fasciștii care au câștigat suporteri profitând de insecuritatea clasei mijlocii și de teama industriașilor de eventualitatea unei revolutii bolșevice în Italia. Mussolini ajunge în fruntea acestei mișcări, care era dotată cu trupe paramilitare, Cămășile negre. Premierul Giolitti, venit la putere din nou, pentru a menține ordinea și stabilitatea politică, este nevoit să penduleze între cele două extreme, fasciștii și socialiștii. Fascistul Mussolini este ales de Camera Deputaților. În ceea ce privește stânga, Partidul Comunist Italian, se separă de Partidul Socialist, astfel că Italia are acum două partide la extrema stânga. Partidul Fascist al lui Mussolini promovează o politică favorabilă mediului de afaceri, de diminuare a taxelor și a rolului guvernului. Când socialiștii fac apel la grevă, situație care ar genera haos, Mussolini promite ordine. În octombrie 1922, liderii fasciști concep o lovitură de stat denumită Marșul spre Roma(Marcia su Roma). Regele Vittorio Emanuele III refuză să declare legea marțială și în schimb îi acorda lui Mussolini conducerea guvernului. La 39 de ani, Benito Mussolini este cel mai tânăr prim-ministru al Italiei.

Marșul spre Roma marchează sfârșitul statului liberal italian și începutul guvernării fasciste. Mussolini anihilează constituționalitatea guvernului și își consolidează puterea încurajând violența Cămășilor negre. Interzice întrunirile, grevele, manifestările și grupările anti-fasciste. Îi înlătura pe socialiști de la putere. Astfel Mussolini impune un regim dictatorial. Numit Il Duce, instituie controlul asupra regalității și desființează guvernările locale. În 1935, sub aceasta dictatură, Italia atacă și anexează Etiopia. Pentru a șterge umilirea suferita cu ani în urmă (când statul african nu a putut fi cucerit), Italia se declară imperiu.

În 1929, Mussolini încheie o înțelegere cu Vaticanul (Acordul Lateran). Bisericii Romano-Catolice i se garantează autonomia Vaticanului Pentru prima dată putem vorbi de o normalizare a relațiilor dintre Italia și Statul Papal, bineînțeles în scopul satisfacerii unui interes comun: menținerea puterii.

Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Imperiul italian în 1940

În 1933, Hitler ajunge la putere în Germania. Italia, îngrijorata de ambițiile naziștilor, se îndreaptă către Franța și Marea Britanie. Totuși, după invazia din Etiopia din 1935, Liga Națiunilor impune sancțiuni împotriva Italiei. Ca răspuns, Mussolini întrerupe relațiile cu Marea Britanie și Franța și se alătură Germaniei. După războiul împotriva Etiopiei, Mussolini își manifestă susținerea pentru forțele rebele pro-fasciste ale lui Francisco Franco în cadrul Războiului Civil Spaniol împotriva guvernării republicane. În 1939, Franco e victorios.

Continuând politica de dreapta, Italia se retrage din Liga Națiunilor, separându-se de democrațiile vest-europene. În 1938, Hitler anexează Austria și o parte a Cehoslovaciei. În anul următor, Italia ocupă Albania și devine aliat formal al Germaniei. Germania invadează Polonia și forțează Marea Britanie și Franța să-i declare război. Al Doilea Război Mondial începe. Germania invadează Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia și Luxemburg și patrunde adânc în teritoriul Franței. Pe 10 iunie, Italia declară război Franței și Marii Britanii în încercarea de a prelua controlul asupra Canalului Suez, dar britanicii resping trupele italiene. La 28 octombrie 1940, Mussolini ordonă invadarea Greciei, dar grecii reușesc cu succes să respingă trupele invadatoare. Hitler încearcă să ajute trupele italiene, dar armata sa suferă mari pierderi pe frontul din Albania. Ajutat de Mussolini, Hitler invadează Rusia cu peste 200.000 de soldați.

Evenimentele se precipită. Japonia atacă Pearl Harbour. Mussolini declară război Statelor Unite. Pe 10 iulie 1943, trupele aliate atacă Sicilia. Puterea lui Mussolini începe să decadă. Aliații bombardează Napoli și Roma. Marele Consiliu Fascist, alături de ginerele lui Mussolini, Galeazzo Ciano, votează îndepărtarea de la putere a dictatorului. Mussolini este arestat. Hitler, indignat, se pregătește să atace Italia. Pe 8 septembrie, guvernul italian declară încheierea armistițiului cu aliații, iar regele, de teama iminentulu atac german, se refugiază. La 12 septembrie, trupele de comando hitleriste reușesc să-l elibereze pe Mussolini iar, în nordul italiei, acesta înființează republica Saló. Fasciștii trec la executarea oponenților, printre aceștia fiind și Ciano. În septembrie 1943, forțele aliate debarchează la sud de Roma iar, în octombrie, preiau controlul orașului Napoli. În iunie anul următor, Roma este complet eliberată. Regele Vittorio Emanuele abdică în favoarea fiului său, Umberto. Pe 27 aprilie, Mussolini și amanta sa, Claretta Petacci, sunt executați, iar cadavrele lor sunt expuse la Milano. În mai 1945, ultimele trupe germane din Italia se predau.

Republica constituțională[modificare | modificare sursă]

Luptătorii partizani italieni și-au adus un aport decisiv în eliberarea Italiei. Deși au contribuit majoritatea partidelor, stânga (socialiștii și comuniștii italieni) au dominat mișcarea partizană din nord, cunoscută ca Vântul din Nord, însă influența economică americană, ocupația militară aliată a Italiei și puternica Biserică Catolică au zădărnicit ascensiunea mișcării de stânga. Americanii se temeau că Partidul Comunist Italian ar avea legături cu Moscova. Scena politică din Italia devine polarizată, având la stânga comuniștii, iar la dreapta catolicii, o adevărata replică internă a tensiunilor generate de Războiul Rece. La 2 iunie 1946, italienii au votat în favoarea republicii, respingând monarhia instaurata în 1861. De asemenea, a mai fost ales un parlament bicameral (Camera Deputaților și Senat), care îngrădea puterea prezidențială, iar guvernarea locală, regională era repartizată în cele 20 de state italiene. S-a creat un sistem juridic independent. Într-un astfel de sistem politic multipartinic, premierul este ales prin negociere între partide. Primele alegeri republicane au avut loc în aprilie 1948. Creștinii Democrați, susținuți de Vatican și de Statele Unite, obțin o victorie confortabilă, formând forța politică majoritară de guvernare până aproape de zilele noastre. Partidul Socialist și Partidul Comunist, deși au o pondere mai mică din sufragii, formeaza opoziția. Perioada de refacere a Italiei, 1950 - 1958, a fost marcată de asa-numitul miracol economic, mai ales că Italia a beneficiat de ajutorul financiar acordat de americani în perioada Războiului Rece. În 1963, a fost formată o coaliție între Partidul Socialist și Partidul Creștin Democrat, având drept rezultat un guvern condus de socialistul Aldo Moro. În toamna lui 1969 (Toamna Fierbinte) s-au declanșat o serie de greve și actiuni de protest în nordul peninsulei. A urmat perioada denumită Anii de plumb, marcată de acțiuni teroriste conduse atât de extrema dreaptă, cat și de cea stânga (Brigăzile Roșii), care au durat până în anii 1970'. În 1973, Partidul Comunist se angajează într-un amplu proces democratic, acceptând politica NATO și îndepărtându-se de Moscova. Perioada anilor 70' este caracterizată prin răpiri și execuții la care cad vitime persoane politice, toate acestea culminând cu asasinarea lui Aldo Moro în 1978. Anii 80' restabilesc ordinea și calmul în viața politică, totuși inflația depășește 21%. Urmează o perioadă de creștere economică, în care la conducerea guvernului s-a aflat socialistul Craxi (1983 - 1987). Italia devine a cincea putere economică mondială, depășind în unele privințe Marea Britanie.

Italia contemporană[modificare | modificare sursă]

La începutul anilor 90' are loc dezagregarea Uniunii Sovietice și stingerea Războiului Rece. Partidul Comunist Italian a devenit mai moderat și devine cunoscut ca Partidul Democrat de Stânga. Partidul Creștin Democrat, aflat în partea opusă, pierde o parte din susținere. Apare un nou partid, Liga Nordului, care condamnă corupția și face apel la nordul Italiei pentu a se separa de sud în scopul formării unui nou stat, Padania. Deși socialistul Giuliano Amato este ales premier în 1992, în anul următor Partidul Socialist practic dispare de pe scena politică.

Urmează o perioadă în care viața politică este marcată de acte de corupție, de luare de mită și numeroase scandaluri, dintre care cel mai cunoscut este Tangentopoli. Sunt implicați numeroși membri ai parlamentului. În 1994, Craxi se refugiază în Tunisia pentru a scăpa de arestare. Referendumurile din 1991 și 1993 aduc sistemul proporțional ca bază a reprezentării parlamentare, iar în cadrul guvernărilor locale este instituit principiul câștigatorul ia totul. În ceea ce privește politica externă, Italia se aliniază alături de Statele Unite, fiind membru NATO încă din 1949. În 1998, este admisă și în Uniunea Monetară Europeană.

Dupa dispariția Partidului Comunist și a celui Creștin Democrat, apar două noi coaliții: Centru-Stânga și Centru-Dreapta. În martie 2001, primul-ministru Amato dizolvă Parlamentul. Alegerile care urmează pun față în față fostul primar al Romei, Francesco Rutelli, și fostul premier, Silvio Berlusconi din partea partidului "Forza Italia". Acesta din urmă, pe 15 mai 2001, iese învingător, convingând alegătorii prin concepțiile sale puternic pro-americane.

Italia urmează în continuare drumul prosperității economice îndreptându-se către o cultură seculară și comercială, care o înlocuiește pe cea catolică, cu caracter agricol. Acordând o atenție deosebită familiei, Italia are cea mai scazută rată a natalității în cadrul lumii industrializate. Totuși, corupția și crima organizată constituie o problemă stringentă. Evaziunea fiscală și economia subterană continuă să fie un flagel al economiei. Influența bisericii, a familiei și a autorităților locale rămân predominante în sud, dar Problema Sudului persistă. Femeile s-au adaptat la piața muncii iar, prin 1980, formeaza o treime din forța de muncă. În ceea ce privește sporturile favorite, fotbalul depășește ciclismul ca preferințe. Cultura americană are un puternis impact asupra celei italiene. La o jumătate de secol după unificare, aproximativ 13 milioane de italieni au emigrat mai ales în America de Nord, astfel ca în SUA sunt aproape la fel de mulți sicilieni ca în țara de origine. După cel de-al Doilea Război Mondial, urmează un nou val de emigrație, având acum ca obiectiv: Elveția, Franța și Germania. Cei mai mulți localnici din sud s-au mutat către orașele nordice puternic industrializate. Familia rămâne elementul dominant al vieții sociale, iar rata divorțului este una dintre cele mai scăzute, mai ales că acesta a fost legalizat abia în 1970. Egalitatea dinntre sexe a fost legiferată în 1975, iar întreruperea de sarcină în 1978. Biserica Catolică își joacă în continuare rolul tradițional, deținând încă o mare putere economică și socială. Mafia încă mai constituie o problemă în sudul Italiei. Deși s-au organizat puternice acțiuni judiciare împotriva mafiei, asasinarea, în 1992, a doi judecători, demonstrează că mafia rămâne totuși o putere redutabilă.

Italia este o lume complexă. A devenit o putere economică și un aliat apropiat al SUA. Deși deține o industrie avansată, din punct de vedere cultural, tradiția este cea care îi redă inconfundabilul specific național.

Note[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Charles L. Killinger, The History of Italy , 2002
  • J. M. Roberts, History of the World (1976);
  • Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers (1985);
  • Karl Christ, The Romans (1984);
  • Chester G. Starr, The Roman Empire (1982);
  • John A. Garraty and Peter Gay, Columbia History of the World (1972);
  • George Holmes, The Oxford History of Italy (1997);
  • Steven Runciman, The Sicilian Vespers (1958);
  • Donald Sassoon, Contemporary Italy (1986);
  • Christopher Duggan, Concise History of Italy (1994)
  • R.J.B. Bosworth, Mussolini (2002).

Vezi și[modificare | modificare sursă]


Legături externe[modificare | modificare sursă]